Fetița care visa pentru alții (29)

continuare

„Dragul meu Jurnal

În seara asta sunt foarte tristă… și plâng. Dar lacrimile nu-mi curg pe față, așa cum nu au mai făcut-o de la moartea dispariția tăticului meu, ci le simt cum se scurg pe dinăuntru, oprindu-se în gât și formând un nod care mă împiedică să scot și cel mai scurt cuvânt. Nici nu aș avea cu cine să vorbesc, pentru că Poligraf a fost mutată în altă cameră, asta fiind una din pedepsele mele. Însă nu de aceea sunt atât de răscolită, căci nu-i prima dată când suntem despărțite și rămânem noi doi, cu amintirile noastre comune. Nenorocirea e că trebuie să te abandonez și pe tine, singurul prieten care mi-a fost alături zi de zi în ultimii patru ani. Mai ai două pagini goale, pe care le voi umple acum cu ultimele gânduri, care nu aș fi crezut că vor fi atât de sumbre.

Oamenii de aici sunt mincinoși, pretinzând că suntem bolnavi, dar de fapt își urmăresc interesele lor materiale, exploatându-ne pe noi. Cred că ei sunt mai bolnavi, dar au vârsta și puterea să-și impună defectele ca pe niște calități. Oamenii de aici sunt răi și folosesc mijloace din cele mai crude ca să obțină informații care i-ar ajuta în planurile lor necurate. Mi-a trebuit mult timp să mă conving de această realitate, pe care profesoara Rodica o știa și nu s-a temut să mi-o spună. A fost nevoie să fiu electrocutată de două ori, pe motiv că e un tratament pentru stimularea viselor. Mâinile și picioarele îmi sunt pline de arsuri provocate de electrozi, iar visele s-au spulberat din cauza coșmarurilor din care mă trezesc țipând. Mi s-a spus că la fel vor proceda și cu prietena mea, mărindu-ne de fiecare dată intensitatea curentului, până la un posibil final tragic.

Imagini pentru imagini cu socuri electrice

Mă gândesc că de la ea or fi aflat de tine, dragul meu Jurnal, iar percheziția amănunțită care a urmat a fost pentru a te găsi. Norocul nostru a fost că am avut o presimțire și te-am ascuns într-o pungă introdusă în rezervorul cu apă al vasului de la toaletă. E clar că știu de tine și nu se vor opri până or să te găsească, iar acesta este încă un motiv pentru care trebuie să ne despărțim. Mâine ne mutăm din nou și voi fi controlată amănunțit, deci acum e ultima seară în care mai suntem alături. Nu te teme și nu plânge ca mine, ca să nu-ți pătezi cu lacrimi rândurile adunate cu atâta zbucium. Am reușit să iau legătura cu o doamnă bună și cinstită, care e prietenă cu mama și ne caută. O cheamă Stanca, e jurnalistă și a mai scris despre mine, dar niciunul dintre oamenii puternici nu au crezut-o. Sper că vei ajunge pe mâinile ei, iar apoi în fața mamei mele iubite și iubitoare.

Mi-a mai rămas puțin spațiu și aș avea atâtea de scris! Bine ar fi dacă s-ar afla destinația la care vom ajunge, dar cred că nici directorul nu știe precis încă, fiind un secret bine păzit, cum a fost de fiecare dată. Măcar dacă aș putea să-i întâlnesc pe Adormitul și frații Horoscop, dar lecțiile s-au întrerupt, cel puțin pentru mine. Sunt izolată complet de două zile, mâncarea mi se aduce în cameră, iar interogatoriul și torturile mi le fac pe la amiază, într-un salon înfiorător, cu oameni în halate de cauciuc și măști pe față. Degeaba îi jur directorului că nu am visat ceea ce-mi cerea, nu mă crede și îmi spune că sunt încăpățânată, leneșă și mincinoasă. Aceste răutăți m-au făcut să fiu cu adevărat încăpățânată, să nu mai încerc a-l ajuta și să caut a lua legătura cu prietenii noștri.

Nu știu cât am reușit, coșmarurile fiind prea insistente, dar sper că Șoc și Sentimente m-au întâlnit în visele lor și mi-au înțeles mesajul repetat de câteva ori: < De data asta, sunt nevoită să vă cer eu ajutorul, cât mai urgent. Veniți și ne găsiți până nu e prea târziu. Temnicerii noștri seamănă cu tiranii care v-au făcut rău vouă, iar viața mea, a lui Poligraf și a celorlalți colegi e în mare pericol> . Chiar și așa, sunt conștientă că apelul meu are slabe șanse să rezolve ceva, dar mă agăț de el la fiecare încercare dureroasă. Prietenii de departe au și ei necazuri, Sentimente e încă în spital, iar Șoc nu îl poate abandona. Nici răvașe de la bucătarul simpatic nu am mai primit, dat fiind faptul că mâncarea e mai proastă și mai puțină. Poate l-au prins, l-au dat afară sau chiar mai rău.

Dragul meu Jurnal, de mâine îți voi simți profund lipsa și s-ar putea ca singurătatea să mă înnebunească. Tu mi-ai dat cea mai mare tărie, mi-ai fost credincios și răbdător în toate spovedaniile mele. De mâine mă voi simți goală și dezarmată, pradă ușoară pentru cei în fața cărora am rezistat până acum. O parte importantă din mine se va rupe odată cu înstrăinarea ta, dar tu trebuie să știi că nu exista altă soluție, pentru niciunul dintre noi. Du-te cu gândurile și viața așternută între coperțile tale catifelate Dă-le mai departe, să nu dispară odată cu mine.

Adio, jurnalul meu iubit! Plâng și scriu…, scriu și apoi o să plâng încă. Nimeni nu poate să vadă, doar eu simt și doar tu știi.”

Prezentabile

BANCURILE SĂPTĂMÂNII

* Caut domn înalt, bine făcut, de încredere. Să mă susțină, că vreau să mă urc în nuc.

* Caut bărbat cu aspect plăcut, curat, sociabil, dulce, atent, iubăreț, pupăcios, sensibil, tandru, calm, distractiv, cu un suflet mare și dornic să ofere multă afecțiune. Plec câteva zile din oraș și nu am cu cine să-mi las câinele.

* În România, de multă vreme, copiii sunt crescuți de cupluri de același sex: mama și bunica.

* De ce a inventat Dumnezeu blonda?
Simplu, oaia nu era în stare să aducă o cutie de bere din frigider!
Da’ cum de a inventat Dumnezeu bruneta?
Și mai simplu, nici blonda nu era în stare să o aducă!

* Când dormi prost toată noaptea, este imposibil să te trezești deștept dimineața!

* Cerere modernă: vrei să fii soția mea, până când alta ne va despărți?

Imagine similară

* Doi îndrăgostiți din Ardeal se plimbau sub clar de lună.
Ea: – Vai, ce lună frumoasă!
El: – Da, acum e bine de tăiat la coceni…

* Cine a fost pedepsit de mic și a mai luat câte o pălmuță la fund pentru că nu a ascultat de părinți, astăzi suferă o traumă foarte grea, numită „Educație”.

* Animalele se plimbă cu avionul. Rața dă o palmă ursului și spune:
– Dă, bă, o țigară!
Ursul se execută. După 5 minute, iar:
– Dă, bă, un foc!
Ursul îi dă. După 10 minute, faza se repetă.
Din spate, vulpea, să se dea rotundă, dă o palmă ursului și cere o țigară. Ursul se enervează, ia rața și vulpea și le aruncă pe geam. La care, rața către vulpe:
– Vulpe, tu știi să zbori?
– Nu!
– Și atunci de ce faci figuri în avion?

* Acum câțiva ani, erai șmecher dacă aveai mașină.
Acum ești șmecher dacă găsești un loc de parcare.

* De obicei, femeile bune sunt luate.
Pe bărbații buni îi ia mama dracului, din când în când.

* Dacă se unesc Statul de Drept cu Statul Paralel și cu Statul Mafiot, devenim Statele Unite!?

* Octombrie: luna în care dimineața zici că e decembrie, la amiază august, după masă iunie și seara ianuarie.

* Cea mai proastă combinație de boli pe care le poți avea la bătrânețe îs Alzheimer cu Diareea!
Îți vine să fugi repede, dar nu știi încotro!

* – Femeie, ce-ai făcut cu banii? Nu mai am nimic în cont.
– Lasă, dragă, nu mai ține și tu cont.

* Duminică îi totul bine, până pe la 8 seara…
După asta, începe depresia cu gândul la luni.

* Sunt extrem de sexi.
Când merg pe trecerea de pietoni, toate mașinile opresc!

* – De ce se căsătoresc oamenii?
– Din lipsă de experiență!
– De ce divorțează?
– Din lipsă de răbdare!
– De ce se căsătoresc din nou?
– Din lipsă de memorie!

* Să mulțumești pe toată lumea e imposibil, dar să-i enervezi pe toți e floare la ureche.

* Dacă nu înjuri când conduci, înseamnă că nu ești atent la drum.

* Când m-am născut am fost atât de surprins, încât n-am vorbit un an și jumătate.

* Pentru măseaua pe care ți-am extras-o, ai de achitat 300 de lei.
– Dar cum se poate, doctore? La tarif scrie că o extracție costă 60 de lei.
– Da, dar dumneata ai zbierat așa de tare, că cei cinci pacienți din sala de așteptare au fugit acasă.

* Următorul obiectiv…
Să mă cert cu toți până la Crăciun.
Astfel, nu trebuie să fac cadouri la nimeni!

* – Buni, tu ai dinți?
– N-are mămăița, că-s babă!
– Atunci ai și matale grijă de bomboanele astea!

* Un copil intră într-o cofetărie:
– Tanti, vreau și eu un ou de ciocolată!
– Cât să fie de mare?
– Cam cât capu’ lu’ matale, da’ cu ceva înăuntru!

* Ai știut că…?
Nasul este cel mai important organ al corpului!
Pentru că dacă nu ți-l bagi unde nu trebuie, restul corpului îți este salvat!

Oameni și ardei iuți

Mai întâi l-am cunoscut pe Ursuzu’. Nu am avut ocazia să-i aflu adevăratul nume, dar l-am poreclit după felul lui de a fi, însă mai ales după impresia pe care mi-a lăsat-o după primul contact. Mă strecuram, ca de obicei, prin piața cea mai întinsă a municipiului Baia Mare, căutând în special ardei din cei mai iuți. Nu pot spune că sunt specialist în depistarea lor doar din vedere și pipăit, iar asta a făcut să mă păcălesc de multe ori, ajungând acasă cu ardei care abia dacă te pișcau puțin de limbă sau nici măcar atât. Cunoșteam câțiva precupeți cu marfă de calitate, dar nu în fiecare zi erau de găsit, iar alteori nu mai aveau cu ce să mă servească.

Într-una din acele zile, rătăcind printre tarabe, am ajuns în fața unei mese improvizate, pe care nu o mai văzusem până atunci. Pe scaunul din spatele ei stătea un bătrân cu părul alb și un chip posomorât, fapt care nu m-a împiedicat să-l abordez cu vervă:

– Văd că aveți o mulțime de ardei frumoși! Dar oare sunt ei și iuți?, îi spun eu, încercând să le verific duritatea.

– Nu pipăi marfa pe care n-o cumperi, mă avertiză bătrânul ursuz.

– Dar cum să-mi fac altfel o idee despre calitatea lor?, mă mir eu de reacția neprevăzută și nemaiîntâlnită la alți vânzători.

– Îți spun eu că-s iuți.

– Pot să gust unul, ca să știu ce plătesc?, îndrăznesc eu să-l provoc.

– Numai după ce-l cumperi, îmi răspunse el, morocănos.

– Și dacă nu-s iuți, îmi dați banii înapoi?

– N-o să fie cazul, mă asigură omul.

Atitudinea lui atât de arogantă m-a iritat, generându-mi o stare combativă. I-am spus să-mi cântărească o jumătate de kilogram, plătindu-i cei cinci lei cuveniți, după care am luat un ardei la nimereală și l-am mușcat de la coadă, mestecându-l ostentativ. Ursuzu’ se pregătea să-și bage banii în tașcă, dar eu i-am împins înapoi punga cu ardei:

– După cum vezi, nu e iute deloc ardeiul dumitale, altfel mi-ar fi luat foc gura. E cazul să-mi dai banii înapoi și să-ți iei marfa lăudată degeaba.

Poate că bătrânul nu ar fi acceptat returnarea banilor, dar lumea din jur mi-a ținut partea, criticând vânzătorul care încerca să înșele clienții cu ardei care nu-s așa cum pretinde. Mi-am luat bancnota și nu am mai zăbovit o clipă în acel loc, ci m-am îndreptat imediat spre raionul de produse lactate. Parcă se instalase iadul în gura mea, iar cea mai la îndemână metodă de stingere a focului mi s-a părut o bucată de brânză, pentru că apa mi-ar fi făcut mai mult rău. Am întins cei cinci lei unei femei de acolo și am înșfăcat cea mai apropiată bucată de brânză, îndesând-o cu spor în gură. Lacrimile îmi curgeau pe obraji, iar vânzătoarea credea că plâng de plăcerea gustului. Mie nu-mi păsa de părerea ei, important era că ieșisem din raza vizuală a bătrânului și mă consideram învingător. Să se învețe minte Ursuzu’, ca să fie mai amabil de altădată!

Imagini pentru imagini cu ardei iuti

Au trecut câteva zile, când la aceeași masa largă cu ardei am văzut un alt bătrân, tot cu părul alb, dar cu chipul zâmbitor. Curios nevoie mare, m-am apropiat și l-am întrebat ca pe predecesor:

– Sunt iuți ardeii ăștia?

– Eu zic că da, însă puteți să vă convingeți, mi-a răspuns el cu o voce blândă.

– Dar parcă am văzut pe altcineva vânzând la această masă, l-am descusut în continuare.

– Aaa, era fratele meu. Venim pe rând în piață, dar când se va mai rări munca, vom vinde împreună.

– Nu vă supărați, dar nu mi se pare că semănați, decât la culoarea părului. Dumneavoastră sunteți zâmbitor și amabil, în timp ce fratele e trist și repezit cu clienții.

Bătrânul, pe care l-am botezat Zâmbărețu’, a râs și mi-a făcut cu ochiul:

– Să-ți spun eu care poate fi cauza: fratelui meu nu-i plac ardeii iuți. În schimb, eu îi consum la fiecare masă și îmi place să mă ocup de ei.

M-a amuzat explicația bătrânului și am cumpărat de la el două kilograme de ardei iuți ca para focului, să pun și pentru iarnă. Zâmbărețu’ mi-a pus pe deasupra încă o mână plină, ca bonus, și m-a invitat să mai trec pe la el. Am trecut cât am putut de des, chiar și atunci când alături se afla Ursuzu’. Făcea el cumva și îmi strecura câțiva ardei în plus, din cei pe care-i știa mai împliniți.

Mi-a părut rău că i-am pierdut pe cei doi frați, când m-am mutat în Seini și am schimbat piața. Nu a durat însă mult până am găsit o altă pereche de bătrâni cu ardei foarte iuți, ce aduceau marfa din Iojib. Amândoi simpatici și amabili, fapt care m-a făcut să deduc că le plac amândurora ardeii iuți. La fel și copiilor care le-au luat locul, atunci când puterile i-au părăsit și au fost nevoiți să rămână acasă. Prin tinerii care au preluat ștafeta, îmi transmit mereu salutări și ardei iuți de cea mai bună calitate, plus câte un bonus generos. Ceea ce mă face să cred că Zâmbărețu’ a avut dreptate afirmând că oamenii care consumă ardei iuți devin mai buni și mai veseli.

Fetița care visa pentru alții (29)

continuare

„Dragul meu Jurnal

Domnul director e din ce în ce mai supărat pe mine. Devine nervos și țipă, ori de câte ori îi spun că nu am reușit să visez ceea ce mi-a dat el ca temă. Are dreptate, dar nu cred că e vina mea dacă visele nu mă ascultă întotdeauna, dar mai ales în ultima vreme. El mi-a cerut să mă gândesc la numerele care vor ieși la loteria din Anglia sau Spania, dar am avut parte de câteva coșmaruri în care Șoc se prăbușea fără viață, înconjurat de o mulțime de oameni veniți să-l întâmpine pe Papa de la Roma. Degeaba încercam să-l avertizez, nu puteam intra în mintea lui din cauza unui om în negru care mă bloca și-mi transmitea imagini oribile. Trebuia să fac ceva pentru salvarea prietenului meu, de aceea am folosit câteva nopți în căutarea unui mod de contactare a mamei și al doctorului Bogdan. Cu mama a fost mai greu, din cauza somnului ei intermitent și fragil, dar speram că am reușit cu fostul meu profesor.

Confirmarea am primit-o în alt vis, însă a venit deodată cu viziuni în care Sentimente era pe moarte, iar Șoc într-o luptă teribilă cu oamenii care l-au adus în această stare. Nu puteam să-i părăsesc nici în aceste momente decisive, deci mi-am dedicat lor fiecare somn, încercând mereu să-i ajut cumva. Din fericire, la un moment dat, omul negru nu a mai avut nicio putere, fiind învins de viteazul Șoc, iar atunci am putut să-l contactez și să-l ajut cu sfaturi venite pe căi inexplicabile și pentru mine. Acum știu că au scăpat amândoi cu viață, dar au nevoie de ceva timp pentru recuperarea fizică și psihică. Salvarea lor îmi produce un sentiment care mă face fericită, deși mi-e greu să cred că mă vor găsi vreodată, ținând cont de faptul că nici eu nu știu unde mă aflu. Și chiar dacă ar ajunge la mine, ei nu pot să mă elibereze printr-o luptă sângeroasă, pentru că oamenii de aici nu sunt tirani ca și aceia pe care i-au întâlnit acolo și pe care Șoc i-a ucis cu furie. Nu vreau să sufere nimeni din cauza mea, iar eliberarea noastră să se producă pașnic, fără victime și fără să ne facem dușmani.

De aceea încerc să-l ascult pe domnul director, să visez tot ce-și dorește și astfel poate va reveni la sentimente mai bune. Doar că a devenit prea nerăbdător, iar insistențele dumnealui sunt triplate de noul psiholog și un preot, amândoi la fel de amenințători. Sunt bărboși și înțelepți, dacă e să mă iau după părul lor cărunt, dar tonul vocii le e amenințător. Primul îmi spune că viața îmi depinde de randamentul pe care-l am în visele planificate, iar cel de-al doilea mă asigură că voi ajunge în flăcările iadului dacă nu ascult de binefăcătorii mei. Poate că i s-a părut o impertinență când l-am asigurat că nu mi-e frică de moarte, ba ar fi calea cea mai sigură să mă reîntâlnesc cu tata. Dintr-o dată a devenit și el nervos, iar mâinile i s-au ridicat în sus a disperare. Cuvintele s-au transformat în bolovani grei și colțuroși ce se rostogoleau peste credința cu care mă linișteam de câte ori eram nefericită. Zicea el că sufletul îmi e stăpânit de Satana, dacă nu pun preț pe viață, iar drumul meu nu se va intersecta nicidecum cu al tatălui meu, ci cu acela al păcătoșilor lipsiți de lumină și încredințați întunericului etern.

Imagini pentru imagini cu flăcările iadului

Dragul meu Jurnal, tu crezi că sunt rea și păcătoasă? Știu că n-o să-mi răspunzi, fiindcă faci parte din mine, deci îmi semeni și nu vrei să mă superi. Tocmai de aceea îți spun doar ție tot ce gândesc și simt. Lumea asta e prea complicată, iar eu nu știu ce să înțeleg când unii îmi spun că sunt o fată normală, iar alții că sunt păcătoasă, neascultătoare și, mai ales, bolnavă la cap. Pe cine ar trebui să cred și ce aș putea face ca să-i mulțumesc pe toți? Iarăși te întreb pe tine, poate fiindcă răspunsul e prea greu și nu am speranță să-l găsesc curând. Încerc din răsputeri să visez tot ce mi se cere, iar adesea mă doare capul de la atâta concentrare. Visele îmi sunt ca păsările libere, pe care nu le pot momi întotdeauna cu gândurile înșirate de cu seară.

Degeaba mă gândesc la numere câștigătoare din țări îndepărtate, la oameni pe care nu i-am văzut decât în pozele arătate de domnul director sau la o anumită parte din viitor. Trebuie să mă mulțumesc cu visele primite, dar care nu-i satisfac pe cei din jurul meu, iar asta-i face să-și piardă răbdarea, iar eu să nu mai gust tiramisu de multă vreme. N-ar fi cel mai mare necaz, dar amenințările tot mai dese mă înfricoșează, făcându-mi și mai grea strădania de a mă concentra la vise. Nu mi-e frică atât pentru mine, ci mai mult pentru cei dragi. Am fost avertizată că viața mamei și a lui Poligraf depind de rezultatele viselor din următoarele zile.”

va urma

Semnificații

BANCURILE SĂPTĂMÂNII

* – Cum stați cu pofta de mâncare?, întreabă doctorul.
– Păi, să vedeți, câteodată am poftă, câteodată nu am.
– Și când nu aveți poftă?
– În special după ce am mâncat.

* El și ea, pe terasa unui bloc cu șapte etaje.
Ea: – Dacă nu-mi cumperi o rochie nouă, sar…
– Dacă ai curajul să sari, îți cumpăr…

* – Dragă, tu mă mai iubești? Că nu îmi mai aduci flori deloc.
– Te iubesc, draga mea, dar nu mai lucrez la cimitir.

* Dacă nu crezi în dragoste la prima vedere… mai trec o dată pe lângă tine!

* Ion e zidar. El a căzut de la etajul 3.
Dacă era mai harnic, cădea de la etajul 4.

* Mă apuc de agricultură!
Pentru început, mă duc să mă plantez în pat!

* A venit și luna octombrie, luna roadelor.
Ba te roade invidia, ba te roade stomacul!

* Orice bărbat trecut de 30 de ani și înzestrat cu o oarecare inteligență, manifestă în preajma unei femei prudența câinelui care a mai luat bătaie.

* În casa mea, unicul care își începe ziua plin de energie, este telefonul.

* Să nu veniți la poarta mea ca să-mi propuneți să candidez la președenție, că fix în perioada aia fac pălincă.

* Vecina mea a țipat atât de tare la copilul ei să își facă temele, încât și al meu s-a apucat să și le facă pe ale lui.

Imagine similară

* În noaptea asta nu mai număr oile! Merg pe încredere!

* Legea termodinamicii: când femeia fierbe, bărbatul se evaporă!

* Prima cafea mă ajută să respir. La a doua reușesc să pronunț câteva cuvinte. Dar abia la a treia cafea, în sfârșit, sunt nervos toată ziua.

* Discută două prietene:
– Dragă, azi soțul meu m-a sunat și mi-a spus că lucrează până târziu. Sunt îngrijorată, pentru că se întâmplă cam des în ultimul timp.
– Aaa, am avut și eu problema asta, dar am rezolvat-o!
– Cum?
– I-am răspuns: „Pot să mă bazez pe asta?”

* – Câți copii aveți?
– 12!
– Și mai faceți?
– Normal, doar n-o să-l lăsăm pe ăla mic să devină un răsfățat!

* Dacă ai întâlnit o femeie care recunoaște că a greșit, cere-ți scuze și pleacă!
E bărbat, femeile nu fac asta…

* – De ce românii au dansuri săltărețe, cu piciorul în sus?
– Fiindcă atunci când românii au apărut în spațiul carpato-danubiano-pontic, scoarța terestră nu se răcise încă.

* Într-un WC public, un bătrân pe la vreo 70 de ani privea la un tânăr care avea penisul tatuat.
– Ce e, tataie? Nu ai mai văzut până acum penis pe care să scrie „LUX”?
– Eh…, dragul meu, când aveam vârsta ta, pe al meu scria „LUXEMBURG”.

* Mi-am învățat papagalul să zică „și mai ce?”
De două ore vorbește cu o fată de la Vodafone…

* – Uite, Gheorghe! Și după 25 de ani de căsnicie, încă îmi vine rochia de mireasă!
– Tu, Rozi, da ăla-i cortul de la nuntă, tuuu!

* – Alo, sunteți firma de termopane?
– Da, vă rog…
– Soția mea vrea să se arunce pe geam…
– Sunați repede la poliție, noi n-avem cum să vă ajutăm.
– Ba da, veniți că nu se deschide geamul…

* Mama intră în dormitorul lui Răducu să-l trezească pentru a pleca la școală, dar îl găsește plângând.
– Fiule, de ce plângi?, îl întreabă.
– Am visat că școala luase foc.
Mama încearcă să-l consoleze:
– Nu mai plânge, scumpul meu, era doar un vis.
– Tocmai de-asta plâng!

* – Uite, iubitule, micuțul nostru face primii pași din viața lui!
– Ioi, ce bine! Copile, adu la tati o bere din frigider!

* Dacă ai cruciuliță și iconiță în mașină, mai ai nevoie de cauciucuri de iarnă?
Întreb pentru un prieten…

* Cum își cer bărbații scuze:
– Gata, ți-au trecut dracii?

* Soțul, soția și o tânără atrăgătoare iau împreună liftul.
Deodată, tânăra se întoarce brusc și îl plesnește pe bărbat:
– Nu ți-e rușine, porcule, în fața soției?!?
Liftul se oprește, tânăra iese. Soțul, palid, încearcă să-i explice nevestei:
– Maria, îți jur…
– Știu. Eu am mângâiat-o!

Aceeași toamnă

Toamna vine mereu împovărată,
Purtând pe umeri coșărci cu gutui,
De pe cap îi curg ciorchine de struguri,
În poale poartă nuci zornăitoare,
În mâini duce bostani dolofani,
Iar în spate îi atârnă un coș încărcat cu mere.
Mersul îi e greu și obositor,
Transpiră abundent sub formă de ploaie,
Tună când își pierde echilibrul
Și o trec fiori de rouă pășind prin iarbă.
E nerăbdătoare să-și deșerte darurile,
Pentru a reveni la silueta de invidiat,
Ușoară și zglobie ca o fată mare,
Prea zglobie și prea ușoară
Pentru a se putea împotrivi vântului
Care o va ridica pe sus,
Purtând-o înapoi spre origini,
Înainte ca noi să-i mulțumim pe deplin
Și să-i sărutăm mâna generoasă.
Ca de obicei, vom uita de darurile ei,
Ne vom aminti doar de transpirație
Și de oful exprimat prin bruma albă.

Imagine similară

Fetița care visa pentru alții (29)

continuare

„Dragul meu Jurnal

Rodica e noua noastră profesoară de limba română. Până atunci, au fost mulți domni și doamne, ale căror nume le-am uitat, în cea mai mare parte. Dar această doamnă s-a arătat de la început cu totul deosebită, când ne-a cerut prietenia și ne-a recomandat să-i spunem simplu pe nume. Voia să ne cunoască bine pe fiecare și a început cu o lucrare în care ne ruga să scriem un eseu despre cele mai mari trei dorințe pe care le avem. Nu era pentru note sau evaluare, dar mie mi s-a părut că Adormitul a scris cel mai frumos. Nu-și dorea nimic pentru el, ci pentru societatea din care facem parte: să avem conducători capabili și integri, să trăim între oameni harnici și deschiși la nou, să ne putem mândri cu o țară frumoasă și curată.

Textul meu a fost mai egoist, cu toate cele trei dorințe la care visez: să-mi regăsesc mama, să-mi reîntâlnesc prietenii și să mă vindec de boală. Rodica mi-a cerut să rămân după ore, ca să-mi vorbească între patru ochi. Era curioasă de situația mea și m-a asigurat că, de fapt, nu sunt bolnavă, ci am un dar pe care oamenii nu-l înțeleg, deci nu-l pot concepe ca pe o calitate. Mi-a mai spus că am niște ochi ca o poezie tristă, iar poeziile triste sunt, de obicei, cele mai frumoase. I-am mărturisit că am scris și eu poezii triste, aproape toate dedicate mamei, din care aș vrea să-i citesc măcar una, dar nu am cum. I-am și recitat-o pe cea mai recentă, iar Rodica m-a mângâiat pe cap, la fel ca o mamă iubitoare. Titlul ei este, bineînțeles, <Mamei mele> , iar versuri sunt cele pe care le-am scris mai devreme în paginile tale, dragă Jurnal:

Mintea îmi susține-ntruna
Că ne despart munți și ape,
Dar ea nu știe, nebuna,
Cât te simt, mamă, de-aproape.

Nu te văd de multă vreme,
Iar imaginea-ți pălește,
Dar îți creez diademe
Ce nimeni nu le zărește.

Nu-ți aud vocea domoală,
Ca o caldă mângâiere,
Chiar de mă zorea spre școală
Sau era o râzgâiere.

Port pe umeri grea desagă
Și odihna nu mai vine,
Dar te-asigur, mamă dragă,
Că iubirea-ți mă susține.

Deși văd o lume crudă,
Am speranțe de mai bine,
Chiar de mintea mi-e zăludă,
Sufletul îmi e cu tine.

Profesoarei i-a plăcut poezia și m-a încredințat că și mamei i-ar face mare plăcere să o audă. Dar cum ar fi posibil, din moment ce nu ni se permite să avem telefoane, iar internetul are parole necunoscute nouă, elevilor? Ea s-a uitat cu înțelegere la mine și mi-a strâns încurajator mâna. Nu am priceput atunci cum m-ar putea ajuta, dar a doua zi mi-a strecurat discret un telefon mobil, ca pe o comoară neprețuită. Cred că i-am zâmbit cu recunoștință, pentru că și ea mi-a surâs călduros, făcându-mi semn să fiu atentă când îl folosesc”

„A durat câteva zile până am găsit un loc din curte unde aveam semnal și intimitate. Numărul îl știam ca pe <Tatăl nostru>, dar mă temeam să nu-l fi schimbat de atunci. Temerile mele s-au risipit când am auzit vocea îngerească de care îmi era atât de dor: <Alo…, cine e acolo?… Alo…> Inima îmi bătea năvalnic, simțeam un nod imens în gât, iar emoțiile îmi stârneau lacrimi ce nu voiau să se sloboadă din strâmtoarea pleoapelor. Cât de mult am așteptat această clipă, iar acum stăteam mută, neștiind cum și cu ce cuvânt să-mi întâmpin mama pierdută! Nu am reușit să-mi revin la timp, deși parcă au trecut zeci de minute, iar telefonul s-a închis, lăsându-mă să cad într-un abis al disperării. Am încercat să-mi revin în următoarele ore, sperând că la viitoarea încercare voi fi mai pregătită, mai stăpână pe emoții. Probabil că-i ceva obișnuit să te blochezi când ajungi să ai parte de ce ți-ai dorit atât de mult.”

Din nenorocire, a doua încercare nu a mai fost să fie. Directorul, un tip solid și cu privirea încrâncenată, a intrat în camera noastră și mi-a cerut răspicat telefonul. Nu aș fi recunoscut, dar era însoțit de Rodica, iar ea mi-a făcut semn să mă supun. Cred că Poligraf le-a destăinuit secretul, dar nu-i pot purta pică, doar e în firea ei să spună adevărul, deși uneori o face cu strângere de inimă. Îmi pare rău după profesoara Rodica, pe care nu am mai văzut-o de atunci. În acea ultimă vizită, avea și ea ochii întristați, precum o poezie de dor neîmplinit.”

O bucurie a venit în aceeași seară, ca o recompensă, printr-un alt răvaș primit în prăjitura de la cină. În el scria: „Fiți tari, fetelor! Nu sunteți singure.” Am așteptat să vină noaptea și să intru într-un vis prin care să aflu cine este autorul încurajărilor, dar chipul pe care-l vedeam în bucătărie îmi era necunoscut. Un bătrân bărbos ce se deplasa cu ajutorul unui baston, dar care pregătea cu mare îndemânare și dragoste tot felul de bucate, în special deserturi din cele mai delicioase. Parcă mi-a făcut cu ochiul, înainte să mă trezesc.”

Imagine similară

va urma