Fetița care visa pentru alții (30)

Ultimele pagini ale jurnalului copilei sale au făcut-o pe Violeta să treacă prin stări total contraindicate unei femei aproape de naștere. A început cu un plâns prelung și zbuciumat, după care a intrat într-o isterie frenetică, greu de făcut față pentru cei din jur. Noroc că erau mai mulți, fiindcă soțul nu ar fi reușit să se descurce de unul singur în această situație, cu toată pregătirea lui de psiholog. Stanca presimțise că emoțiile o vor copleși, de aceea nu a mai plecat din preajma ei de două săptămâni, având în vedere că femeia nu rezista să citească mai mult de două-trei pagini pe zi. După fiecare lectură, se oprea cu lacrimi în ochi și se acuza pentru toate încercările prin care trecea Lena. Atunci intervenea prietena ei jurnalistă, cu cuvinte blânde și motivații din cele mai potrivite pentru a o liniști și a-i da noi speranțe.

Nici profesorul Bogdan nu s-a îndurat să mai plece din casa familiei Oșan, devenind practic un membru de familie. De altfel, acest refugiu din calea singurătății sumbre prin care trecuse cu greu îl ajuta și pe el să lase deoparte sticla cu alcool și să se dedice complet unei cauze comune. Atmosfera părea suportabilă până la criza despre care vorbeam în primele rânduri, dar atunci emoțiile au afectat-o prea mult pe mamă, culminând cu dorința ei absurdă de a pleca imediat în căutarea fiicei sale. Nu știa concret cum s-ar putea realiza acest lucru, dar repeta întruna că zilele Lenei erau numărate, altfel nu s-ar fi despărțit niciodată de jurnalul ei iubit. Le recitea celorlalți rândurile în care copila scria că a fost electrocutată de niște călăi, un semn în plus că urmau chinuri care-i puteau fi fatale.

E foarte posibil ca toate aceste frământări să fi provocat nașterea cu cel puțin o săptămână mai devreme a băiețelului. Acesta a venit pe lume tăcut, fără să se audă niciun scâncet, de parcă ar fi știut că mama lui a plâns destul, iar lumea care-l întâmpina nu mai avea nevoie de alte tânguiri. Nimeni nu îndrăznea să-și exprime temerile că ar putea fi un semn de boală psihică transmisă genetic, deși moașa i-a asigurat că s-au mai văzut cazuri când fătul nu a plâns la naștere, fără să aibă vreo problemă de sănătate. Doamna Oșan a intrat apoi în depresie, deși era înconjurată de zâmbetele celor trei, de flori din cele mai frumoase și încurajări susținute. Doar când își alăpta micuțul, îl privea cu tandrețe și îi întreba pe cei din jur:

– Așa-i că seamănă cu Lena mea? Exact așa arăta și ea când s-a născut. Așa-i ce mult îi seamănă?

Apoi se cufunda din nou în tăcere și amărăciune, iar câte o lacrimă rătăcită îi ieșea pieziș din ochii pierduți de realitate. Hotărâse să-i pună numele de Constantin, tocmai pentru a-i aminti mereu de Elena ei pierdută, iar dacă Dumnezeu va binevoi să se întoarcă, își vor sărbători onomastica în aceeași zi: de Sfinții Constantin și Elena. Bogdan și Stanca au acceptat cu bucurie să-i fie nași de botez, iar această calitate i-a apropiat pe cei doi singuratici. Când Violeta adormea în cele din urmă lângă bărbatul ei, iar pruncul fusese hrănit și schimbat de scutece, cei doi se întrețineau timp îndelungat pe balcon, vorbind despre viață și descoperind că au multe gânduri care, prin împărtășirea lor, îi apropie tot mai mult și fac ca timpul să treacă pe nesimțite. Amândoi iubeau copiii, își doreau cu ardoare să o găsească pe Lena, iar apoi să-i adune laolaltă și să le fie mereu aproape.

Mai greu era cu stabilirea unui plan comun de acțiune, fiecare venind cu altă propunere și încercând să-l convingă pe celălalt cu argumente cât mai convingătoare. Stanca voia să persevereze în investigațiile specifice meseriei și avea certitudinea că va găsi un fir spre adresa căutată. Bogdan îi cerea să-l urmeze în Austria și, dacă va fi cazul, în orice altă țară, pentru a-și revedea băieții și a le cere ajutorul. Era convins că numai cu sprijinul lor vor putea pătrunde dincolo de paznicii înarmați și grupul de interese care îi comandă. Se culcau târziu, cu aceleași idei fiecare, iar peste noapte căutau alte și alte idei prin care să-și susțină punctul de vedere în seara următoare. Nu se certau și nu se supărau dacă interlocutorul se dovedea de neclintit în părerea lui, ba se putea spune că se admirau reciproc pentru dârzenia de care dădeau dovadă.

Deocamdată derulau doar planuri, la care și Ion Oșan avea un cuvânt greu de spus. La fel și Violeta, în rarele momente când mintea îi revenea la realitatea pe care cu greu putea s-o suporte. Într-unul din acele momente, i-a însărcinat să o caute pe tanti Anița, o sugestie pe care o reținuse din jurnalul ținut mereu alături, ca pe o Biblie. Atunci au aflat de la vecini că bătrâna dispăruse de acasă de câteva luni, fără să se știe unde sau de ce.