Moartea lui Tudor

Un pocnet și-o înțepare
Ce-am simțit-o într-o parte,
Apoi o durere mare
Ce mă sperie de moarte.

Să fie vreo vânătoare
Cu un glonț în rătăcire?
Sau m-a luat în cătare
Un om dușmănos din fire?

Cine ar putea să fie?
Că-s iubit de fiecare,
Chiar mi-au dat un nume mie,
De alint și de chemare.

Tudor mă strigau cu toții
Când mă vedeau în pădure
Și își aduceau nepoții
Să-mi dea câte-un pumn de mure.

Zi de zi, lună de lună,
În urmă frica am lăsat
Și le-am sorbit vorba bună,
Pășind pe urma lor în sat.

Acolo, eram răsfățat
Cu bunătăți și mângâieri,
Simțindu-mă ca adoptat
De oameni ospitalieri.

I-am vizitat mereu de-atunci,
Iar ei mă așteptau cu drag,
Că erau moși sau erau prunci,
Le poposeam zilnic în prag.

Acum mi-e trupul suferind,
Dar merg la ei neabătut,
Să-mi vadă rana sângerând
Și poate-or știi ce-i de făcut.

Pășesc cu greu, pas după pas,
Încheieturile mă dor,
Însă mă zbat și nu mă las
Până ajung în fața lor.

Sunt primit cu-amărăciune
Și-s cercetat de un oier,
Care cu regret le spune:
– E crimă de braconier.

Lumea-n jurul meu se-adună,
Mângâindu-mă-n tăcere,
Dar eu știu, fără să-mi spună,
Că nu am nicio scăpare.

Puterea mi se sfârșește,
Ochii-mi văd lumina albă,
Inima încetinește,
Trupul îmi cade în iarbă.

Măcar mă sfârșesc în tihnă
Și lângă oameni dragi eu pier,
Convins că nu-s ei de vină,
Ci oarece… Braconier.