Minunea preferată

Aș putea pătrunde până în centrul Pământului,
Să-i smulg inima și să ți-o aduc în dar;
Aș putea să dau iama în cea mai deasă junglă,
De unde să-ți extrag verdele cel mai pur;
Aş putea să mă scufund în adâncul Oceanului
Şi să-ţi făuresc cel mai lung şirag de perle;
Aș putea să dresez vântul năvalnic,
Pentru a adia în ritmul respirației tale;
Aș putea să fac toate aceste minuni
Și altele mult mai impresionante,
Din dragostea impetuoasă pe care ți-o port.
Dar tu îmi stăvilești elanul,
Cerându-mi doar câte o floare
La fiecare mic dejun luat împreună,
O minune atât de simplă…
Și totuși atât de frumoasă.

Imagini pentru imagini cu o floare la micul dejun

 

Fetița care visa pentru alții (32)

continuare

Era evident că maica Filofteia ascundea ceva, dar cu această convingere nu se puteau mulțumi. Trebuia să existe o cale, o sursă prin care să afle mai multe, aducând-o pe stareță în fața unor dovezi de netăgăduit, în speranța că astfel vor veni și mărturisirile. Cu aceste gânduri s-au îndreptat cei trei investigatori de ocazie spre cele mai apropiate case ale micuței așezări de munteni. Locuințele erau rare și dispersate pe dealuri de diferite mărimi, iar drumul către ele părea o adevărată provocare pentru șofer. Nu au apucat să ajungă la prima casă pe care au ochit-o, când o turmă de oi le blocă înaintarea, mirate și ele de apariția unei mașini pe un teritoriu ce le aparținea. În timp ce așteptau răbdători ca animalele să se perinde alene, Anița scoase capul pe geam și strigă:

– Titi… Titi…

Apelativul îi era adresat unui câine ciobănesc care alerga vioi în jurul ovinelor, făcându-și cu sârguință treaba de paznic și îndrumător. La auzul numelui, acesta ciuli urechile și își întoarse privirea către persoana care-l rostise. Doar o clipă îi luă până să o observe și apoi să-și ia avânt prin turmă pentru a ajunge la ea, dând fericit din coadă. Anița deschise ușa și îl primi cu drăgălășenie în brațe, mângâindu-l și lăsându-l să-i lingă mâinile, iar apoi fața.

– Pe câinele ăsta l-am găsit rănit de jivine în fața porții de la mănăstire, le explică ea Stancăi și lui Nelu. L-am îngrijit și hrănit până s-a întremat, dar într-o zi m-a părăsit sau a fost alungat de stareță. Tare mă bucur să-l reîntâlnesc sănătos și plin de viață!

– Doamna îl cunoaște pe Ursu?, se auzi o voce groasă din afara autoturismului.

Ea venea de la un cioban bătrân, cu barbă neîngrijită și plete cărunte, care se apropiase să-și exprime uimirea față de această scenă.

– Ursu îi e numele adevărat? Eu îi ziceam Titi, așa cum mi-am botezat toți cățelușii avuți de-a lungul vieții. Văd că nu și-a uitat numele temporar, sau contează prea puțin în raport cu vocea celei care l-a îngrijit la nevoie. Am crezut că n-o să scape cu viață, după cum arăta când l-am dus în mănăstire.

– Dumneata l-ai salvat!?, se miră și mai tare ciobanul. Dumnezeu să-ți dea sănătate, că tare m-am bucurat când a revenit la mine! Se vede că mănăstirea e un loc în care hălăduiesc oameni binecuvântați, alături de îngeri coborâți din ceruri.

– Ai intrat și dumneata pe porțile ei?, întrebă cu interes jurnalista Stanca.

– Eeeh, doar în treacăt, cât să duc niște brânzeturi. Că nu-i bine să întrerupem noi, păcătoșii, liniștea și rugăciunile sufletelor curate. Altfel riscăm să nu ne mai ajute, atunci când avem necazuri și nevoi.

– Credeți că maicile sunt îngeri întrupați în oameni?, continuă să-l descoase Stanca.

– Eeei, nu ele. Îngerii sunt mici și îmbrăcați în alb, așa cum apar în icoane. Nu ni se arată decât rareori, iar eu mulțumesc Celui de Sus că mi-a dat prilejul să văd unul de aproape.

– Dar cum așa, bade?, interveni domnul Popan. Unde și când ai văzut matale îngerul?

Bătrânul cioban se uită la turma care poposise în iarba din apropiere, își mută greutatea trupului de pe un picior pe altul, după care găsi de cuviință să-i impresioneze pe străini cu povestea lui divină:

– Păi nu a trecut mai bine de o săptămână de când câteva mașini ca asta au trebuit să aștepte trecerea oilor mele, la fel ca acum. Recunosc că tare-mi place când se întâmplă asta, iar domnii ăia mari trebuie să aștepte după niște „mioare proaste”, după cum i-am auzit spunând cu ciudă. Unu’ s-a coborât să le zorească, dar Ursu l-a făcut să se retragă degrabă în cabină. Alături îmi erau câțiva săteni de-aici, porniți în căutarea unui băiețel de cinci ani, dispărut de două zile. Necăjiți cu toții, iar părinții cu lacrimi în ochi, aproape că nu-i băgau în seamă pe străinii în mașini scumpe. Doar eu am observat un geam cum se coboară încet, drept pentru care m-am apropiat să văd ce-i înăuntru. Atunci am observat îngerul alb complet, chiar și la păr. Doar ochii îi erau negri și vocea omenească, prin care mi s-a adresat: „Căutați-l pe Victor în scorbura stejarului lovit de trăsnet”. Atât a zis, după care geamul s-a ridicat la loc și mașinile și-au continuat drumul. Nu-mi venea să cred că totul a fost aievea, dar le-am împărtășit celor din jur ce mi s-a întâmplat. Și ei m-au privit cu îndoială, însă nicio încercare nu putea fi neglijată, astfel că am pornit cu toții spre stejarul cunoscut, sus pe dealul acela mare, arătă degetul arătător al baciului.

Aici se opri să-și dreagă vocea și să audă îndemnul justificat al ascultătorilor:

– Și? Acolo era?, întrebară mai multe glasuri.

– Acolo, dară. Zgribulit și cu lacrimi în ochi, dar altminteri sănătos. Ne-ar fi plăcut să-i mulțumim direct îngerului, dar știm că rugăciunile noastre sunt la fel de bine primite. Precum și darurile făcute mănăstirii, la care am contribuit cu toții. Doar de acolo a ieșit Îngerul!

Imagine similară

va urma

Alte alegeri

BANCURILE SĂPTĂMÂNII

* – Sunteți mulțumită cu mărimea sânilor după remodelarea lor?
– Foarte mulțumită, domnule doctor, dar aș ori să am și ochii mai mari!
– Nicio problemă, doamnă! Soră, arată-i doamnei factura pentru sâni!

* După ce au muls oile, ciobanii stau la masă. Din cer se aude un zgomot infernal, lângă ciobani aterizând o navă extraterestră. Iese din ea un extraterestru și se adresează ciobanilor:
– Eu sunt Venus!
Baciul mai mare zice:
– Ia toarnă-i un păhărel!
Bea extraterestrul și repetă:
– Eu sunt Venus!
– Ia mai toarnă-i unul!
Mai bea extraterestrul și le zice vesel:
– Vedeți… eu sunt de pe altă planetă!
– Nu-i mai turna, că s-o-mbătat deja, zice baciul.

* Mama își întreabă fiica proaspăt căsătorită:
– Cum te tratează soțul tău?
– Foarte bine, mamă, îmi cumpără tot ce îi cer!
– Înseamnă că ceri prea puțin…

* Bulă la școală:
– Bulă, dacă ai într-un buzunar 150 de lei și în celălalt 350 de lei, în total ce ai?
– Geaca altuia, doamnă profesoară…

* Când ajung la muncă, întâi mă ascund.
Deoarece un muncitor bun e greu de găsit.

* – Costele, de ce tu și cu soția ta frecventați numai localuri de noapte?
– Pentru că, până se îmbracă ea, cele de zi se închid!

* Pentru că nu bate pe nimeni, Naționala României de Fotbal va câștiga Premiul Nobel pentru Pace!

* – De ce l-ai bătut, bă, pe doctorul urolog?
– A zis că e prostTata!

* Dacă te simți singur, stinge lumina și uită-te la un film de groază.
Ia să vezi, o să simți că mai e cineva în spatele tău…

* Mama mea când eram copil: „mănânci ce este!”
Mama mea cu nepoții: „dacă nu îți place asta, îți face bunica altceva!”

* – Ce-ai pățit, Bulă, de mergi în cârje?
– Am avut un accident de automobil.
– Și nu poți merge fără ele?
– Doctorul zice că pot să merg, dar avocatul meu nu.

* La farmacie:
– Ce-mi recomandați pentru soțul meu? Xanax sau Extraveral?
– Care-i diagnosticul?
– Pantofi de 400 de euro!

* – Ce-mi dăruiești de Crăciun?
– Nimic. Dar tu mie?
– Tot nimic…
– Na, ai văzut? Avem aceleași gusturi.

* Fiul către tată:
– Tati, ciorba asta este și rece și amară!
– Mă-ta a făcut-o, a pus suflet în ea!

* – Ioane, ai luat o saltea nouă?
– Da, Mărie, e cu memorie, îmi spune tot ce visezi, gândești și faci în lipsa mea!

* – Anul trecut, de Crăciun, i-am pus soției mele cadoul sub brad…
– Și?
– Și acum îl caută… Pădurea e mare!

* – Bunico, cred că ai un supozitor în ureche.
– Ce spui?
– Ai un supozitor în ureche.
– Tiii! Ai dreptate, supozitorul e-n ureche. Acum știu unde-i aparatul de auzit.

* – Ioane, cumpăratu-ți-ai mașină?
– Cumpărat, Vasile!
– Ce culoare?
– Păi, mă Vasile, ai văzut ceriul la apusu’ soarelui?
– Văzut-am!
– E, tăt așe ni, numa’ că verde.

* – Ioane, de ce ești întins pe jos? Iar ești beat?
– Nu, draga mea, sărut pământul pe unde calci…

* Dacă eu îmi fac ghetele cu cremă de 15 lei, iar Moș Nicolae îmi aduce un corn de 3 lei…
Păi, nu e bătaie de joc?

* – Îmi puteți recomanda câteva plante de interior care să emane energie pozitivă?
– Cannabis! Toată casa o să fie numai zâmbet…

Imagine similară

* În sfârșit am găsit o persoană care să îmi recunoască meritele!
Medicul meu stomatolog mi-a zis: „Ție îți trebuie o coroană”.

* Am început dimineața bine. Am rămas blocat în lift cu vecina și bărbatul ei. A bătut-o și pe ea și pe mine.
Ăsta nu-i normal.

* – Ești singur?
– Ești trist?
– Ești depresiv?
– Amintește-ți că ești și sărac!

* La pescuit
– Bună ziua… Trage?
– Așa și așa…
– Sunteți pescar de mult?
– De peste 20 de ani…
– Și nu vă plictisiți să stați toată ziua pe marginea bălții?
– Nu, deloc…, că mai vine câte un prost din ăsta și ne ține de vorbă!

Pe post de dădacă

Vecinii mei de palier au doi copii neastâmpărați, așa cum sunt toți copiii și cum îmi amintesc că eram mulți dintre noi. Problema e că au nevoie de supraveghere continuă, iar părinții sunt angajați cu normă întreagă, la care se adaugă problemele și obligațiile de care oamenii mari trebuie să se achite. Școala cu orarul ei e un factor ajutător, perioadă în care Raisa și Paul sunt pe mâini bune. Apoi mai intervine și bunica lor, dacă e anunțată la timp și nu are planificat altceva. Doar că, inevitabil, se poate întâmpla ca părinții să rămână fără acoperire în unele momente, fiind nevoiți să improvizeze ceva cât de cât acceptabil. Mai ales că, în orășelul nostru, nu poți comanda din scurt o bonă ocazională pentru astfel de cazuri.

Așa s-a întâmplat într-o seară, când erau invitați la o nuntă, iar bunica nu putea veni la copii, fiind țintită la pat de gripă. Nu pot spune că ne vizitam des, dar îi simpatizam vizibil, iar ei probabil că s-au simțit încurajați de această atitudine. Cred că de aceea au bătut la ușa mea, rugându-mă să stau cu copiii lor câteva ore. Am fost surprins de această solicitare, neavând experiența unui părinte, dar, pe de altă parte, eram mândru de încrederea pe care o aveau în mine și capacitatea mea de a ține în frâu doi copii năzdrăvani, de șapte și nouă ani.

Mămica lor a înșirat indicațiile pe care le așteptam: fără telefoane în dormitor, iar televizorul se stinge după ora opt. În schimb, mi-a arătat câteva cărți din care să le citesc până adorm. Oare să fie atât de simplu?, m-am întrebat eu dând din cap în semn că am înțeles. Totuși, pentru a fi acoperit și a face un experiment în același timp, mi-am dus cartea scrisă de mine. Părinții au plecat cu strângere de inimă și scuze repetate jenant de des, iar eu am rămas cu rolul de dădacă. Totul părea să decurgă bine, până în momentul când am stins televizorul și am aprins veioza de lângă mine. Firește că erau nemulțumiți, mai ales băiatul, dar eu voiam să respect întocmai programul trasat de părinți.

– Nu are rost să vă supărați, că am ceva mai bun pentru voi, am ridicat puțin tonul, ca să mă fac auzit.

– Iară povești de adormit copiii?, o trânti Paul cu năduf. Oricum, le-am citit pe toate de pe raft.

– Și eu le-am ascultat, îi ținu isonul Raisa. Mai bine ne uităm la desene animate.

– V-ați uitat până acum, iar desenele animate tot după cărți sunt făcute. Uite, am aici o carte pe care nu cred că ați mai văzut-o, i-am incitat eu, felicitându-mă în gând pentru ideea de a o lua cu mine.

– Ce carte?, întrebă fetița.

– Despre ce-i vorba?, se interesă și băiatul.

– Se numește „Revolta din ogradă” și spune povestea a patru animale de curte care fug de un stăpân rău și au parte de multe aventuri prin păduri, pe dealuri, pe ocean și prin deșert.

Imagini pentru imagini cu racolța petru

– Să vedem cum începe, dar dacă nu ne place ne dai telecomanda, hotărî pentru amândoi Paul.

Astfel a început prima seară de lectură cu cei doi copii din vecini. Niciunul din ei nu m-a întrerupt, decât să mă întrebe câte ceva despre subiect, rămânând treji până am terminat toate cele nouă capitole, deci mai bine de o oră. Abia atunci s-au culcat somnoroși, trăgându-și singuri pilota până la bărbie și căscând de zor. Iar eu am zâmbit mulțumit, cuibărindu-mă mai adânc în fotoliu și strângând cartea la piept.

Succesul meu a avut ecou în fața vecinilor, care nu au pregetat să mă cheme și în alte seri. De fiecare dată mă prezentam cu câte o carte de-a mea și alegeam câte o poveste, după ce mă consultam cu micii ascultători. La povestea despre „Viața lui Lică”, le-am spus că-i vorba de un om cu multe năravuri: leneș, băutor, hoț, agresiv și necredincios. La nuvela „Spirit călător” le-a plăcut cum un tânăr imobilizat la pat călătorește cu sufletul pe tot Pământul, iar apoi prin nemărginitul Univers. Nuvela „Banii” i-a impresionat prin cele două personaje care se întâlnesc în condiții ciudate și apoi se îndrăgostesc, în timp ce se luptă pentru dreptate. Povestea „Eunucul” i-a ținut cu sufletul la gură până când eroul principal se răzbună și își găsește liniștea alături de noua lui familie. Pentru romanul „Planeta Paradis” am avut nevoie de trei seri pentru a-l citi până la capăt. Le-a plăcut foarte mult și cu greu puteam să întrerup lectura, numai atunci când ceasul arăta că depășisem ora lor de culcare. Micuții ardeau de nerăbdare să afle cum se va termina aventura grupului de români ajunși pe o planetă minunată, în care trebuie să înfrunte multe pericole și să îmblânzească o regină războinică.

Imagini pentru imagini pentru cartea planeta paradis

Uite așa, cu ajutorul cărților mele, mi-am făcut doi prieteni pe care altfel poate că-i salutam doar în treacăt. Iar ei cred că au prins drag de povestirile scrise pe file și ascultate înainte de culcare. Resursele tipărite sunt acum pe terminate și aștept să-mi apară volumul „Metamorfoza”, pentru a continua serile de lectură cu Raisa și Paul.

Fetița care visa pentru alții (32)

 

Imagine similară

Drumul până la destinația descrisă de Anița a fost surprinzător de scurt. Domnul Popan – conducând propriul autoturism – era uimit să afle acum cât de aproape de ei fusese ascunsă Lena, în această perioadă, doar la circa o sută de kilometri. E drept că, ultima porțiune de drum era mai anevoios de urcat, fiind mai degrabă o cărare în pantă abruptă și cu gropi care-ți testau îndemânarea în alegerea celor mai puțin periculoase. La capătul lui, au dat de un sat cu case puține și oameni rari, în care principala atracție o constituia o mănăstire din lemn împrejmuită de un gard trainic și bine zăvorât. Ajunși în fața porții, au coborât toți trei din mașina: Nelu Popan, Stanca și Anița. Nedumerirea din ochii primilor doi fu temperată de siguranța pe care le-o transmitea bătrâna. Ea preluă inițiativa și apăsă îndelung pe un buton abia vizibil, dar funcțional. A repetat operațiunea de mai multe ori, până s-a învrednicit o măicuță să le deschidă ușa și să-i întâmpine cu o firească întrebare:

– Pe cine căutați?, se adresă ea Aniței.

– Vă rugăm să ne cazați până mâine, răspunse smerită bătrâna. Vrem să ne rugăm și să vizităm această minunată așezare a Domnului.

Tânăra măicuță îi studie din priviri pe fiecare în parte și apoi răspunse cu un glas nehotărât:

– Nu e vremea potrivită pentru oaspeți, dar trebuie să mă consult cu maica stareță. Ce v-a făcut să veniți până aici? V-a trimis cineva anume?

– Un credincios recunoscător ne-a vorbit despre binefacerile acestei mănăstiri, oamenii deosebiți care i-au mângâiat sufletul, precum și locurile de o frumusețe aparte care l-au impresionat profund, continuă cu convingere Anița. Avem și noi un necaz în familie, iar speranțele întărite de rugăciunile într-un astfel de lăcaș ne-ar fi de mare folos.

Chipul femeii îmbrăcate în negru se lumină vizibil la auzul acestor cuvinte, iar vocea i se auzi mai caldă:

– Așteptați câteva minute, până revin cu răspunsul.

Cei trei zâmbiră recunoscători, dând de înțeles că sunt de acord să o aștepte cu plăcere, iar bătrâna întări această impresie printr-o cruce larg făcută și o reverență discretă.

– Ești sigură că acesta-i locul de unde ai fugit cu Poligraf?, întrebă Nelu după plecarea măicuței. Nu pare un loc în care să fie torturați copiii, ci dimpotrivă.

– Oi fi eu bătrână, dar încă nu mi-am pierdut mintea, rosti cu iritare Anița. Tocmai un astfel de lăcaș poate fi acoperirea perfectă pentru activități necurate.

A durat aproape un sfert de oră până s-a prezentat în fața lor o călugăriță bătrână cu ochi sfredelitori și vorba dură:

– Sunt maica Filofteia și aș vrea să știu pe cine primim în mănăstirea noastră.

– Eu mi-s o simplă femeie cu frica lui Dumnezeu, vorbi tot bătrâna. Ea e iubita mea fiică, Maria, iar el, ginerele meu bun și evlavios. Se înțeleg foarte bine, doar că nu au fost încă binecuvântați cu un copil, pe care și-l doresc cu ardoare. Pentru asta vrem să ne rugăm într-un loc sfânt, alături de cei mai buni mijlocitori către Cel de Sus. Dacă nu cerem prea mult…

– Putem să facem o excepție, în cazul acesta, se arătă stareța îngăduitoare. Maica Veronica o să vă fie alături în rugăciuni și în tot ce-i de trebuință.

Veronica era numele tinerei care le deschisese prima dată, iar aceasta îi pofti să o urmeze. La început, totul a decurs firesc și cu bunăvoință apreciabilă din partea gazdelor, începând cu rugăciunile și continuând apoi cu vizitarea celor mai reprezentative chilii. Suspiciunile au apărut când Anița a solicitat să vadă o aripă mai retrasă a mănăstirii, dorință pentru care tânăra măicuță a apelat din nou la stareță. Până la sosirea ei, cei trei nu au așteptat degeaba, ci au urmat îndemnul bătrânei, care preluase rolul de ghid neautorizat. Dar, spre dezamăgirea lor, încăperile unde i-a condus aceasta nu le-a oferit nicio dovadă că acolo ar fi fost închisă Lena și ceilalți copii. Doar o bănuială, generată de vopseaua proaspătă de pe pereți, mobilierul nou și așternuturile proaspăt schimbate. Nici urmă de vreun indiciu sau o urmă care le-ar fi confirmat așteptările.

– Ce căutați în aceste locuri?, se auzi vocea răstită a maicii Filofteia, apărută brusc în spatele lor. Nu vi s-a spus că e interzisă vizita în aceste chilii?

– Iertare pentru îndrăzneală, răspunse Stanca, arătând spre Anița. Doamna aceasta a lucrat aici o perioadă și ne-a spus că ați avut în găzduire un grup de copii. E adevărat?

Chipul stareței deveni roșu de furie, iar cuvintele slobozite fură pe măsură:

– Plecați imediat din această mănăstire! Noi v-am primit cu bună credință, iar voi v-ați dovedit a fi niște mincinoși subversivi. Dumnezeu să vă plătească pentru păcatele grele pe care le-ați dovedit!

– V-am întrebat doar dacă-i adevărat sau nu?, izbucni domnul Popan. Ca maică stareță vă credem pe cuvânt.

– Nu am văzut-o niciodată pe această femeie, îi asigură măicuța, arătând spre împricinată.

– Pentru că eram deghizată într-un bătrân, dar aveam același baston, îi replică Anița. Nu vă amintiți când v-am trimis din cozonacii cu mac și nucă, pe care i-ați lăudat atât de mult?

– Ieșiți imediat, altfel chem polițistul să vă scoată cu forța, repetă cu strășnicie Filofteia.

În fața acestei atitudini, cei trei intruși se văzură nevoiți să părăsească mănăstirea.

E vremea să ne amuzăm

BANCURILE SĂPTĂMÂNII

* Zece secunde din mintea unei femei:
”Nu-mi plac pantofii ăștia! Trebuie să merg la coafor. De ce nu mă sună idiotul ăla? Unde-mi sunt cheile? Ia uite la fufa asta! Vai, ce bărbat frumos! N-am cu ce să mă îmbrac! Am uitat ce am de făcut. Ce drăguț e brunetul ăsta!”
Zece secunde din mintea unui bărbat:
”Ce craci! Ce țâțe! Ce fund! Ce craci! Ce țâțe! Ce fund! Ce craci! Ce țâțe! Ce fund!”

* – Ioane, de câte ori te trimit în beci, ieși băut!
– Păi, fă, Mărie, trebuie să-mi fac curaj să ies.

* De Crăciun fii mai bun.
Nu tăia cauciucul celui care te-a blocat. Ia o șurubelniță și desenează-i pe mașină un brad. 😉

* – Azi, draga mea, n-am pescuit nimic.
– Știam, iubitule. Ai uitat banii acasă.

* Dragă Soartă, te rog să-mi arăți Drumul către Fericire.
Dar cu degetul arătător, nu cu cel mijlociu!

* Pe Facebook ai peste 2000 de prieteni, la nuntă ai peste 200 de invitați, la ziua ta de naștere 20, iar atunci când vei avea probleme, doar 2, părinții.

* Să nu confunzi personalitatea mea cu atitudinea mea: personalitatea depinde de cine sunt eu, atitudinea depinde de cine ești tu.

* Eu, la 15 ani, aveam nevoie de 6 ore să-mi aranjez părul și să mă hotărăsc cu ce să mă îmbrac.
Tot eu, la 18 ani, aveam nevoie de 2 ore să-mi aranjez părul și să mă hotărăsc cu ce să mă îmbrac.
Ca mamă, m-am pieptănat acum vreo două zile și habar n-am al cui e tricoul ăsta de pe mine.

* Cum se numește frica Veoricăi?
Klaustrofobie…

* Black Friday e ziua în care și vânzătorii și cumpărătorii trăiesc cu același sentiment: ”i-am fraierit pe ăștia”.

* – Gigele, ce poți să-mi spui despre moartea lui Decebal?
– Doamna profesoară, ce pot să spun…, condoleanțe, îmi pare rău!

* Trei prieteni, în pădure: un surd, un chel și un știrb:
– Psst, zice surdul, mi se pare că aud ceva!…
– Brrr, răspunde cel chel, mi se face părul măciucă…
Iar știrbul:
– Nu vă fie teamă, sunt înarmat până în dinți!

* Un tip, cu chef și foarte drăgăstos, intră în dormitor și își întreabă jucăuș soția:
– Dragă, ne jucăm și noi de-a doctorul?
– Ăla de stat sau ăla privat?
– Ce contează? Care e diferența?
– Păi, dacă e ăla de stat, îți fac programare peste o lună. Dacă e ăla privat, te costă 150 de euro.

* Rugăciunea de seară a unor femei:
”Fie ca hainele de azi să mă cuprindă și mâine. Amin!”

* O blondă mergea cu mașina pe șosea. La un moment dat, o tamponează un șofer cu TIR-ul. Se dă blonda jos din mașină și începe:
– Păi bine măi omule, tu nu vezi pe unde mergi?
Șoferul de pe TIR o vede pe blondă și zice:
– Stai, nu te enerva, că se rezolvă. Uite, vezi țeava asta de aici, de jos?
– Da.
– Asta e țeava de eșapament, sufli în ea până își revine mașina la loc.
– Și sigur merge?, întreabă blonda.
– Păi nu vezi ce mașină mare mi-am făcut eu?, o lămuri șoferul.
Zis și făcut. Se apucă blonda să sufle în țeavă, dar nimic. Între timp, trece altă blondă pe acolo și o întreabă pe păgubită ce face. Prima blondă îi spune că suflă în țeava de eșapament să-și refacă mașina.
– Vai, fată, dar ce proastă ești!
– De ce?
– Păi nu vezi că-s deschise geamurile de la mașină?

* – Tată, mi-e foame!
– Bea și tu o cană de apă.
– După ce?
– După ușă!

Imagini pentru imagini cu alarma de dimineata

* Am schimbat sunetul de la alarmă.
Am pus niște aplauze, atâta merit și eu dacă mă trezesc la 7.

* Soțul: – De ce cumperi plante și apoi le lași să moară?
Soția: – Ca să-ți arăt de ce-s în stare!

* – Dacă îți zic te iubesc, îmi zici și tu înapoi?
– Sigur!
– Te iubesc!
– Înapoi…

* – Bună! Ți-a spus cineva astăzi ce om frumos ești?
– Nu!
– Asta e! Poate mâine!

* Un soț nervos rupe, sparge, înjură…
O femeie nervoasă nu face nimic. Nici dejun, nici prânz, nici cină…

* I-auzi perle de bac:
”Împăratul avea o grădină și în fund un măr!”

* Ăștia de la Rutieră zici că-s Scufița Roșie:
– De ce ai becurile așa mari, de ce ai jantele așa late, de ce ai geamurile așa negre…

* Revin cu precizarea că, dacă nu găsesc pentru soacră-mea Supramax Articulații, o voi articula cu ce găsesc!

Anonimi

Tocmai când simțeam cum mă cuprind brațele îmbietoare ale unui somn dulce… sună telefonul. Mi-era ciudă și cu greu puteam alege dacă să-l las până-și termină „concertul” sau să văd cui trebuie să-i mulțumesc pentru apelul atât de inoportun. Am optat, în ultimul moment, pentru cea de-a doua variantă, oricum fiindu-mi compromisă intrarea în lumea viselor. Apuc cu mișcări leneșe aparatul și mă uit la solicitant: număr necunoscut. ”Acu’ tot atâta-i”, îmi zic și mă pregătesc să-l iau tare pe străinul cu tupeu, dar o voce neaoșe de român în vârstă îmi potolește instinctul inițial. Redau mai jos convorbirea, cât de fidel m-a ajutat memoria:

– Aaalooo…
– Daaa…
– Cine ești?
– Chiar așa…, cine aș putea să fiu? Poate îmi spui matale.
– Ioane, tu ești?
– Ion, precis nu-s!
– Dar atunci cine-i?
– Dumneata ar trebui să știi, dacă m-ai sunat.
– Da’ de unde să știu dacă nu-mi spui?
– Păi, de unde ai matale numărul meu? De acolo ar trebui să știi.
– Nu știu…, l-am văzut și m-am gândit că are vreun rost dacă apare în telefonul meu.
– Și ce nume scrie în dreptul lui?
– Nu scrie, dar, dacă mi-l spui, o să-l trec.
– De ce să-l treci, dacă nu ne cunoaștem?
– Poate că ne cunoaștem, dacă-i trecut aici, la mine.
– Bade, eu nu-ți cunosc vocea și nici numărul ăsta. E clar că-i o greșeală, deci poți să-l ștergi liniștit.
– Precis nu ești Ion? Că te cunoaște toată lumea cum te ții de păcăleli.
– Te asigur că nu-s Ion și ar fi trebuit să închid de la început telefonul. Șterge numărul și caută-l în altă parte pe prietenul matale.
– Păi nu mi-e prieten, ci vecin. Dar are ușa închisă și cred că se ascunde de mine.
– Asta-i problema voastră. Eu voiam doar să dorm puțin, iar dumneata mi-ai speriat somnul.
– Apăi… dacă nu ești Ion, să-mi fie cu iertare. Nici vecin nu-mi ești, cumva?
– Extraordinar! De unde să știu eu dacă ți-s vecin?! Și nici nu mă interesează…
– Cum să nu te intereseze? Ar trebui să-ți cunoști mai bine vecinii și să-i respecți așa cum se cuvine și cum fac eu.
– Sunt sigur că nu suntem vecini, dacă nu-ți cunosc numărul. Deci te mai rog o dată să-l ștergi și să-l uiți. Sănătate bună!
– Stai puțin, că nu dau lupii! Ion nu ești, vecin nu-mi ești, dar numărul matale apare la mine în telefon. Cum îți explici asta?
– Există zeci sau sute de explicații, dar aproape sigur e o greșeală undeva.
– Eu n-am greșit cu nimic, pur și simplu am apelat numărul. Poate dumneata ai greșit cu ceva, dar nu vrei să recunoști.
– Ba da! Recunosc că am greșit când ți-am răspuns, dar promit să n-o mai fac. Să nu ne mai auzim, cu bine!

Imagini pentru poze convorbiri telefonice

Am închis fără să-i las posibilitatea să-mi pună alte întrebări trăsnite. Somnul nu mai avea șanse să mă atingă, gândurile fiindu-mi acaparate de convorbirea iritantă, dar care avea și o doză de umor. Poate mă hotărăsc odată să-i răspund cu aceeași monedă, când i-o fi somnul mai dulce.