Fetița care visa pentru alții (31)

Botezul băiețelului a fost planificat cât se putea de curând, cu invitați doar din cadrul familiei restrânse și foarte puțini prieteni de-ai părinților. Mai mult de-ai proaspătului tătic, foști colegi de breaslă, care puteau crea o atmosferă optimistă, foarte importantă în această perioadă. Bunicii lui Constantin și un vecin cu nevasta lui, completau numărul de șaisprezece persoane, pentru care spațiul din sufragerie era suficient. Violeta voia să treacă rapid peste această obligație, fără expunerea în vreun restaurant sau o petrecere exagerată, cu dans și muzică prea veselă. După cum îi era și starea emoțională: o bucurie reținută pentru noul membru al familiei, umbrită de tristețea indusă de lipsa unui alt membru, care suferea pe undeva în timp ce ei se distrau.

Sufletul petrecerii, dar și moderatorii ei, erau profesorul Bogdan și doamna Stanca, un cuplu care știa cum să intre în sufletul fiecăruia și să-i aducă pe toți la un numitor comun. Mai ales atunci când cei mai sensibili – cum ar fi mama Violetei- erau predispuși la lacrimi, iar cei tineri simțeau nevoia să se înveselească mai zgomotos. Vedeta era copilul, prin fața căruia s-au perindat cu daruri, urări și o admirație mai mult sau mai puțin sinceră. La prima vedere, ai zice că-i un copil ca oricare altul, doar că dormea aproape tot timpul și nu plângea niciodată, chiar dacă venea ora să fie hrănit cu biberonul. Mama lui nu avea lapte aproape deloc, poate fiind secătuită de lacrimile vărsate și de durerea interioară. Dar acestea erau detalii intime, pe care oaspeții nu trebuiau să le știe, sau măcar să le omită în acea zi, când doar complimentele erau bine-venite.

Cam așa a decurs toată sărbătoarea – cu mici excepții, reparate imediat de responsabilii cu antrenul – putându-se afirma că organizarea a fost excelentă, iar invitații s-au simțit așa cum speraseră gazdele. Seara își slobozea pe nesimțite vălul tot mai întunecat, dând de veste musafirilor că-i timpul să plece către casă, după încă o paradă prin fața leagănului cu copilul dus în lumea viselor. Ultima care și-a luat rămas bun a fost, cum era de așteptat, mama Violetei, cu un zâmbet de susținere pe chip, dar sentimente nedeslușite în inima înăbușită.

Dezavantajul unei petreceri organizate acasă se simte după plecarea invitaților, prin acel moment deprimant în care îți dai seama că sunt atâtea vase de strâns și spălat, iar tu ești obosit și afectat de subiectele dezbătute cu fiecare în parte. Numai de alți vizitatori nu mai aveau nevoie, de aceea soneria de la intrare o intrigă până și pe Stanca. Totuși, se îndreptă către ușă, cu gândul să se descarce pe nesăbuitul care atenta la răbdarea și liniștea lor. Dar, la vederea persoanei tupeiste, iritarea i se mai domoli, lăsând loc politeții și curiozității.

– Să-mi fie cu iertare că vă deranjez la ora asta, dar tare aș vrea să vorbesc cu doamna Violeta, o întâmpină un bătrânel mic de statură, cu un nas cârn, o voce pițigăiată și ochi ce voiau să pătrundă prin ea.

– Acum nu-i momentul potrivit, dar reveniți mâine, îi răspunse calm jurnalista.

– Crede-mă, drăguță, că acum-ai cel mai potrivit moment, insistă moșul în timp ce-și bălăngănea bastonul ca pe o pendulă. E vorba de fetița ei.

Curiozitatea Stancăi deveni irezistibilă, fapt care-i provocă un gest larg de invitare înăuntru a hilarului personaj. Acesta înaintă șchiopătând, dar sigur pe el, ca și cum ar cunoaște bine camerele apartamentului. Se opri în fața Violetei și îi zâmbi familiar, în timp ce aceasta îl privea nedumerită.

– Doamnă Violeta, chiar nu mă recunoașteți? Înseamnă că am făcut treabă bună!

– Eu…, nu…, cuuum? Tu ești, Aniță?!

– Uite că ai ghicit, dar cred că numai după voce. E singura pe care nu am reușit să o schimb, oricât am încercat, dar cu celelalte i-am păcălit pe toți. Oricum, m-a ajutat mult faptul că am mai degrabă o figură de bărbat.

– Anițăăă, ce mă bucur să te văd! Unde ai fost?, că am avut nevoie de tine. Știi ceva despre Lena? Sper că vii cu vești bune…, cuvintele se revărsau necontenit din gura Violetei, timp în care toți ceilalți se adunară în jur, mirați de reacția atât de însuflețită.

– O să-ți spun tot ce știu, dar mai întâi dă-mi voie să stau jos, că mă dor picioarele de atâta drum, o întrerupse Anița în timp ce se așeza pe scaunul cel mai apropiat.

Oftă scurt de câteva ori, stârnind și mai mult suspansul curioșilor, după care se exprimă cu un ton liniștitor:

– Am fost bucătarul celor care o țineau pe Lena, dar nu am reușit să o întâlnesc vreodată. Zilele trecute, s-au mutat la o altă adresă, iar pe mine m-au „concediat”. Nu știu unde s-au dus, dar sunt speranțe să aflăm. Și asta cât mai repede cu putință, pentru că am auzit numai vești proaste.

– De unde să aflăm? Ce trebuie să facem?, se plânse doamna Oșan.

– Vom găsi noi o soluție, mai ales că nu am venit singură, zâmbi misterios chipul bărbătesc al bătrânei. Mai deschide o dată ușa, drăguță, se adresă ea Stancăi.

Aceasta se repezi să o asculte, iar în cameră apăru o fetiță cu părul blond, care-i acoperea jumătate fața. Violeta nu-și putu reține exclamația puternică, mai curând un strigăt de uluire:

– Poligraf!!!