La noi în comună era folosită ca mijloc de deplasare al asistentelor medicale de la dispensar, la bolnavi acasă..
Multe Salutari și o după-amiază plăcut, Petre dragă.!!!
Fiecare localitate a avut beneficiarii ei, în funcție de importanța celor transportați. Pe la noi, veneau perceptorii cu somații de impozite și alte acte pe care părinții mei nici nu le înțelegeau. 😦
Toate cele bune și frumoase, dragă Ștef!
În schimb, eu n-am avut plăcerea să simt confortul unei șarete. Doar cu carul am mers de câteva ori, și nu uit ce-mi clănțăneau dinții în gură de la scuturatul pe drumurile pietruite. Salve din Seini, George!
Eu am mers cu sareta cand era copil ,un unchi de-al meu era brigadier pe vremea aceea asa se numea si eu mergeam in vacanta la ei ca nu aveau copii si ma plimbam mereu 🙂 Asa se numea la tara shareta
Bună dimineața, Alioșa! 🙂
Domnii din ziua de azi se lăfăiesc în autovehicule cu mulți cai putere și cu un design de-ți iau ochii. Când trăiești cu venituri de zeci de mii de lei, trebuie să și cheltuiești pe măsură, iar mândria de a fi ”cineva”, cu lux mare se ține. 😉
Seinenii au scăpat de viituri și inundații în acest an, dar sunt multe alte localități care n-au avut acest noroc. 😦
Cer senin îți doresc, Sandule! 🙂
Salutări amicale de pe malul Dunării bătrâne, Petru ! 🙂
Am făcut trimitere la ” Trăsura trasă de un CAL” 🙂 ca să fiu în ton cu EPIGRAMA 🙂
Un sfârșit de săptămână BINECUVÂNTAT, Petru ! 🙂
Sandu ! 🙂
Unora ne poate provocă nostalgii…
Unele erau cu arcuri si roti cu obezi din cauciuc plin…
Prin anii ’60, inainte de colectivizarea generalizata, se ajunsese la o anumită perfectiune, le foloseau medicii umani si, mai ales, medicii veterinari.
Imi amintesc ca si in anii ’70 unii ingineri agronomi foloseau șarete, dar caii erau tot mai putini, tot mai costalivi…
Sănătate!
P.s.
Am cautat preturile: incep de la 300 de lei ( miniaturi de argent, inclusiv calul…) si de la 1250 de lei (pentru ponei, cine îi are…).
Nu-mi amintesc în detaliu cum arătau aceste mijloace de transport pentru ”ștabi”, dar țin minte că le urmăream toți copiii, și nu numai cu privirea.
Mulțumesc pentru documentarea în privința prețurilor. Interesante!
Zile cu soare și bucurii!
Buna dimineata! Tuturor
Petru draga iti trimit o cafeluta din Moieciu de sus unde este minunat,ma bucur de fiecare clipa de aerul curat cat timp voi sta aici ,luni seara ma voi intoarce 🙂
Bună dimineața, Anușka! 🙂
Chiar acum m-am uitat la câteva poze din Moeciu de Sus și pot să spun că arată tare îmbietor. Să te bucuri din plin de peisaje și aer, iar dacă ai cum să faci niște fotografii, ar fi nemaipomenit! Săru-mâna pentru cafea și aștept să auzim numai de bine de la tine, dragă prietenă! ❤
He, he! Ce amintiri ne-ai trezit. Așa cum au zis și cei de mai sus, nu oricine beneficia de șaretă în lumea satului, pe vremurile acelea… În satul bunicilor era chiar și o trăsură (i se spunea și „docar”) cu doi cai, cu care mergea doar șeful de la CAP, căci de acolo de sus vedea peste lanuri, până departe. Avea vizitiu și doi armăsari negri, focoși, de care copiii se fereau, căci aveau năravul să muște. Cu șareta de la dispensar era cel mai fain, căci nea Tică avea plăcerea să ia copii cu el și să-i plimbe. Ce mai mare încântare!
George mi-a adus aminte de un episod din serialul american Seinfeld, când la o plimbare cu trăsura prin New York, niște turiști ghinioniști au avut parte de un cal cam… „deranjat la burtă”, care i-a omorât cu gazele pe cei din spate! 😀
Toate cele bune, dragă Petru!
Multe și felurite erau mijloacele de transport trase de cai, în acele vremuri ce par atât de îndepărtate încât parcă au fost într-o altă viață. Firește că mai des vedeam cum vin, spre seară, carele încărcate cu fân atât de mult, încât depășea în înălțime casa pe lângă care intra în curte. Noi, copiii, ne agățam de rudele din spate, să ne ”căruțeze” și pe noi măcar câțiva metri. Profitam astfel de ocazia că nu puteam fi zăriți de căruțaș, deci nu ne putea alunga cu biciul, cum făcea atunci când carul era gol.
Firește că acele mai rare și elegante, cum era șareta – brișca sau cabrioleta, cum i se mai spunea în alte părți – ne atrăgeau mai mult și tare mândru era copilul care ajungea să stea pe banchetă. Parcă-mi amintesc că și la noi am auzit de docar, dar e prea demult ca să știu sigur.
O zi de o frumusețe aparte îți doresc, dragă Alex! 🙂
Uite cum am pierdut, eu zic ca fiecare perioada este frumoasa în felul ei, parca mai găsești și acum o sareta (la mare), ce idee interesanta daga Petru!!
Astăzi e o extravaganță să te plimbi cu șareta prin oraș, iar unii miri au avut chiar ideea să meargă cu trăsurica în cea mai fericită zi din viața lor. E bine pentru cai și frumos pentru noi, oamenii nostalgici. Mulțumesc pentru apreciere, Micuța! 🙂
Șarete n-am prea văzut, dar cu o trăsură trasă de doi cai frumoși și focoși am plecat odată de nebună împreună cu o prietenă. Doar noi două. Aveam vreo 6 ani. Nu spun urmarea.🙂
La noi în comună era folosită ca mijloc de deplasare al asistentelor medicale de la dispensar, la bolnavi acasă..
Multe Salutari și o după-amiază plăcut, Petre dragă.!!!
Fiecare localitate a avut beneficiarii ei, în funcție de importanța celor transportați. Pe la noi, veneau perceptorii cu somații de impozite și alte acte pe care părinții mei nici nu le înțelegeau. 😦
Toate cele bune și frumoase, dragă Ștef!
Şi acum e lux la cât costă o tură 😀
E, într-adevăr, un lux care insuflă romantism. Nicidecum teama de taxe, ca pe vremuri.
Nici caii nu mai sunt ce-au fost,
de-un secol, si mai bine-ncoace.
Azi polueaza atmosfera fara rost,
facând din oameni fiare, dobitoace.
Oamenii s-au mai schimbat,
Bieții cai rămân supuși,
Se revoltă câte-odat’,
Dar adesea sunt răpuși.
O, tempora 🙂
… o mores 🙂
Eu îți admir luxul stilului jucăuș. 🙂
Adevărul e că îmi place să mă joc… îndeosebi prin rime. 🙂
Unde-s zăpezile de altădată?? Sareta chiar era un lux pe lângă o căruță. 🙂
Au dispărut șaretele, zăpezile și săniile trase de cai. Noi am rămas cu nostalgiile pe care generațiile viitoare nu le vor avea.
Am avut o șaretă, dar se mai bălega iapa în ea din mers și când îi trăgeam câte un bici scârțâia toată. Te salut, Petru!
În schimb, eu n-am avut plăcerea să simt confortul unei șarete. Doar cu carul am mers de câteva ori, și nu uit ce-mi clănțăneau dinții în gură de la scuturatul pe drumurile pietruite. Salve din Seini, George!
Șareta e un lux în zilele noastre 😉 O seară liniștită 🍀
Este, doar că nu am prea văzut-o în ultimii ani.
O zi magnifică! 🙂
Eu am mers cu sareta cand era copil ,un unchi de-al meu era brigadier pe vremea aceea asa se numea si eu mergeam in vacanta la ei ca nu aveau copii si ma plimbam mereu 🙂 Asa se numea la tara shareta
https://encrypted-tbn0.gstatic.com/images?q=tbn%3AANd9GcST2ROWyfB9YCrj6WSc-p37deutzhx5DjeKPA&usqp=CAU
Ferice de tine, Anușka! Eu doar o admiram de pe marginea drumului și îl invidiam pe tovarășul în costum care stătea țanțoș pe banchetă. 🙂
🙂 🙂 🙂
Salutare, Petru ! 🙂
Acum ,
” trăsura trasă de un cal”
îi plimbă doar pe profitori ,
pe la crâșmă sau un bal,
organizat de impostori ! ! ! 😦 🙂 😦
Weekend fără VIITURI ! 🙂
Alioșa ! 🙂
Bună dimineața, Alioșa! 🙂
Domnii din ziua de azi se lăfăiesc în autovehicule cu mulți cai putere și cu un design de-ți iau ochii. Când trăiești cu venituri de zeci de mii de lei, trebuie să și cheltuiești pe măsură, iar mândria de a fi ”cineva”, cu lux mare se ține. 😉
Seinenii au scăpat de viituri și inundații în acest an, dar sunt multe alte localități care n-au avut acest noroc. 😦
Cer senin îți doresc, Sandule! 🙂
Salutări amicale de pe malul Dunării bătrâne, Petru ! 🙂
Am făcut trimitere la ” Trăsura trasă de un CAL” 🙂 ca să fiu în ton cu EPIGRAMA 🙂
Un sfârșit de săptămână BINECUVÂNTAT, Petru ! 🙂
Sandu ! 🙂
Romantic, luxul tău Petru!
Nostalgiile se amplifică odată cu vârsta și vremurile noi.
Unora ne poate provocă nostalgii…
Unele erau cu arcuri si roti cu obezi din cauciuc plin…
Prin anii ’60, inainte de colectivizarea generalizata, se ajunsese la o anumită perfectiune, le foloseau medicii umani si, mai ales, medicii veterinari.
Imi amintesc ca si in anii ’70 unii ingineri agronomi foloseau șarete, dar caii erau tot mai putini, tot mai costalivi…
Sănătate!
P.s.
Am cautat preturile: incep de la 300 de lei ( miniaturi de argent, inclusiv calul…) si de la 1250 de lei (pentru ponei, cine îi are…).
Nu-mi amintesc în detaliu cum arătau aceste mijloace de transport pentru ”ștabi”, dar țin minte că le urmăream toți copiii, și nu numai cu privirea.
Mulțumesc pentru documentarea în privința prețurilor. Interesante!
Zile cu soare și bucurii!
Buna dimineata! Tuturor
Petru draga iti trimit o cafeluta din Moieciu de sus unde este minunat,ma bucur de fiecare clipa de aerul curat cat timp voi sta aici ,luni seara ma voi intoarce 🙂
Weekend fericit sa ai! ❤
Bună dimineața, Anușka! 🙂
Chiar acum m-am uitat la câteva poze din Moeciu de Sus și pot să spun că arată tare îmbietor. Să te bucuri din plin de peisaje și aer, iar dacă ai cum să faci niște fotografii, ar fi nemaipomenit! Săru-mâna pentru cafea și aștept să auzim numai de bine de la tine, dragă prietenă! ❤
Da Petru ma bucur de tot ce vad in jurul meu aici
Imaginile puse pe blog la mine sunt facute cu tel. de mine
Tocmai le-am admirat cu mult entuziasm! Mă bucur de bucuria ta! 🙂
Amintiri, amintiri …bine spus !
Din amintiri ne e formată și conștiința noastră. Mulțumesc!
Ce placere sa te plimb cu taxiul de alta data,super! Un weekend minunat iti doresc!:)
Măcar în gând, dacă în realitate e mai greu. Duminică benefică și binecuvântată, dragă prietenă! 🙂
He, he! Ce amintiri ne-ai trezit. Așa cum au zis și cei de mai sus, nu oricine beneficia de șaretă în lumea satului, pe vremurile acelea… În satul bunicilor era chiar și o trăsură (i se spunea și „docar”) cu doi cai, cu care mergea doar șeful de la CAP, căci de acolo de sus vedea peste lanuri, până departe. Avea vizitiu și doi armăsari negri, focoși, de care copiii se fereau, căci aveau năravul să muște. Cu șareta de la dispensar era cel mai fain, căci nea Tică avea plăcerea să ia copii cu el și să-i plimbe. Ce mai mare încântare!
George mi-a adus aminte de un episod din serialul american Seinfeld, când la o plimbare cu trăsura prin New York, niște turiști ghinioniști au avut parte de un cal cam… „deranjat la burtă”, care i-a omorât cu gazele pe cei din spate! 😀
Toate cele bune, dragă Petru!
Multe și felurite erau mijloacele de transport trase de cai, în acele vremuri ce par atât de îndepărtate încât parcă au fost într-o altă viață. Firește că mai des vedeam cum vin, spre seară, carele încărcate cu fân atât de mult, încât depășea în înălțime casa pe lângă care intra în curte. Noi, copiii, ne agățam de rudele din spate, să ne ”căruțeze” și pe noi măcar câțiva metri. Profitam astfel de ocazia că nu puteam fi zăriți de căruțaș, deci nu ne putea alunga cu biciul, cum făcea atunci când carul era gol.
Firește că acele mai rare și elegante, cum era șareta – brișca sau cabrioleta, cum i se mai spunea în alte părți – ne atrăgeau mai mult și tare mândru era copilul care ajungea să stea pe banchetă. Parcă-mi amintesc că și la noi am auzit de docar, dar e prea demult ca să știu sigur.
O zi de o frumusețe aparte îți doresc, dragă Alex! 🙂
La multi ani de sfintii Petru si Pavel ! Multa sanatate si o caruta de copii care sa-ti duca numele mai departe !
Mii de mulțumiri și aleasă recunoștință pentru prima urare din această zi, dragă prietenă! Toate cele bune și benefice și din partea mea pentru tine!
Multumesc ! ❤
Uite cum am pierdut, eu zic ca fiecare perioada este frumoasa în felul ei, parca mai găsești și acum o sareta (la mare), ce idee interesanta daga Petru!!
Astăzi e o extravaganță să te plimbi cu șareta prin oraș, iar unii miri au avut chiar ideea să meargă cu trăsurica în cea mai fericită zi din viața lor. E bine pentru cai și frumos pentru noi, oamenii nostalgici. Mulțumesc pentru apreciere, Micuța! 🙂
Șarete n-am prea văzut, dar cu o trăsură trasă de doi cai frumoși și focoși am plecat odată de nebună împreună cu o prietenă. Doar noi două. Aveam vreo 6 ani. Nu spun urmarea.🙂
Sunt sigur că ați avut parte de o aventură cel puțin interesantă. Nu trebuie să-mi spui, că-mi imaginez eu cum ar fi putut ieși. 🙂