Pe urmele tatălui (13)

 

Ursu nu obișnuia să comenteze ordinele pe care le primea de la Jucător, prin colegul său mai dezghețat la minte. De data asta, însă, chiar și lui i se părea ciudată misiunea, iar asta îl făcea să-și exprime nedumerirea cu glas tare.

– Nu înțeleg de ce trebuie să șutim o mașină ieftină, când sunt atâtea bijuterii pe roți care ne așteaptă. Stăm aici ca proștii și pândim o vilă ca oricare alta, cu un autoturism românesc de duzină, în loc să ne aventurăm la un BMW, un Peugeot sau Lamborghini.

– Ți-am spus de atâtea ori că ordinul nu se discută, i-o tăie Lupu. Șefului i s-a pus pata pe mașina asta, nu știu din ce motive, dar probabil că are un client care plătește bine. Nu poate fi o problemă, nu-i așa, Piciule?

Întrebarea îi era adresată unui tânăr de vreo 20-25 de ani, care stătea pe bancheta din spate a mașinii și făcea poze mașinii parcate dincolo de poarta metalică. Era un băiat subțirel, cu părul blond și degete subțiri, ca de pianist.

– Pentru mine e o joacă de copil, îl asigură acesta cu o voce adolescentină. Am săltat fără probleme și un Ferrari, darămite o Dacie Duster. ”Terminatorul” meu e infailibil.

Și, ca să fie mai convingător, își scoase din geantă un aparat impresionant pe care-l agită ostentativ în fața celor doi bărbați.

– Ok, dar e foarte probabil ca autoturismul să aibă detector GPS, așa că trebuie să ne mișcăm repede și să ajungem în subteran înainte de a fi depistați, îl atenționă Lupu. Repetă încă o dată fiecare pas, ca să ne coordonăm și să parcurgem rapid cei douăzeci de kilometri.

– Bineee…, deschid poarta cu metoda mea, mă strecor până la ușa mașinii, ca o pisică neagră, iar de aici intră în rol aparatul acesta, care deschide ușa, dezactivează alarma și pornește motorul. Ies pe poartă cu grație, iar voi mă urmăriți în goana mare până la garajul șefului. Floare la ureche.

– Ai grijă că abia s-a înserat și văd lumină la etaj. Gazda e acasă și ar trebui să coboare peste un sfert de oră, de aceea a lăsat mașina în afara garajului. I-am învățat deja programul, de când îl filez.

Tânărul nu consideră că mai e nevoie de un răspuns, așa că-și strecură Terminatorul înapoi în geantă, își trase gluga peste cap și ieși silențios pe ușă. Lupu și Ursu îi urmăreau fiecare mișcare, pregătiți să demareze când se impune. Grasul profită de ocazie și mai adresă o întrebare:

– Știi cumva cine locuiește aici? Și de ce poartă mereu portbagajul pe capotă, dacă-i rezident?

– Nu-i treaba mea să-i cunosc identitatea și toate ciudățeniile, răspunse colegul său. Știu doar că-i un bătrân pensionar, deci nu prezintă vreun risc… Dar ce naiba face copilul ăsta?!

Se așteptau ca Piciul să deschidă poarta, prin metodele lui de profesionist. Doar că, după un minut de încercări, acesta s-a văzut nevoit să schimbe planul și să escaladeze gardul. Celor doi nu le plăcea deloc modificarea făcută din mers, iar Ursu își exprimă temerea:

– Am o presimțire rea, măi Lupule.

– Taci și nu cobi!, îl repezi cel de la volan. Uite că intră cu bine în mașină și precis are el un plan de a deschide poarta.

Numai că planul Piciului i-a luat cu totul prin surprindere când acesta porni în trombă și forță cu toată viteza grilajul metalic.

– Drăcia dracului, ăsta-i nebun!, exclamă Lupu, demarând și pornind în urmărirea lui.

Ar fi trebuit să urmeze o cursă scurtă, dar cu pedala apăsată la maxim, mai ales că șoseaua de centură era pustie la ora asta. Numai că, după nici zece kilometri, Dusterul încetini și trase pe dreapta.

– Asta-i culmea!, se enervă și Ursu. Mă duc și-i trag o bătaie idiotului…

Au oprit și ei în spatele Piciului, alergând apoi și înjurând spre mașina oprită.

– Ce naiba te-a apucat, tontălăule?, i-a strigat Lupu, în timp ce deschidea portiera. Vrei să fim prinși?

– Nu știu ce s-a întâmplat, dar mașina asta nu-i normală pe dinăuntru, se scuză cu necaz tânărul. Uite ce bord sofisticat are, plus alte dotări din care n-am mai văzut nici la cele mai moderne autoturisme.

– Și trebuia să oprești aici ca s-o examinezi?, răcni și Ursu, respirând din greu după scurta cursă pe jos.

– Nu am oprit-o eu. Pur și simplu nu mai vrea să meargă, de parcă ar fi primit o comandă externă. Vă spun eu că-i ceva ciudat aici.

Lupu se gândi câteva secunde, timp în care Piciul examina aparatura, încercând să înțeleagă rostul ei. Operațiunea era compromisă și nu puteau risca să piardă timp cu remorcarea, gândi primul, după care ordonă:

– Treci în mașina noastră și hai s-o ștergem de aici, îi spuse tânărului. Parcă aud deja sirenele poliției, deci trebuie să ne grăbim.

– Stai două secunde să fac niște poze, îl rugă acesta. Sunt mai multe fire și o conductă care duc în portbagajul de deasupra, dar mă îndoiesc că-i doar pentru camera de luat vederi.

– De selfie îți arde ție acum? Treci în mașină sau te las aici!

Piciul reuși, totuși, să fotografieze bordul, interiorul mașinii și apoi portbagajul. Numai după aceea își luă pe umăr geanta și fugi după ceilalți doi colegi, în timp ce poliția se auzea tot mai aproape.