Inima casei

Nu mai rețin exact câți ani aveam pe atunci, dar știu sigur că eram trecut de majorat. Prima dată când i-am sesizat prezența a fost într-o după-amiază liniștită de vară, când toată familia se odihnea după masa de prânz. Părinții și sora mea în ”camera dinainte”, iar eu în patul din bucătăria-sufragerie. Nu aveam somn la acea oră, însă respectam pauza de care aveau nevoie mama și tata, cufundat în gânduri și făcându-mi planuri pentru mai târziu. În acea meditație s-a strecurat ticăitul unui ceas nemaiauzit până atunci. Nu, nu era ceasul casei, care-și avea locul în dormitor, lângă părinți, și nici cel de pe mână, un Pobeda care se auzea doar dacă-l puneam la ureche. Era un sunet constant și suficient de clar ca să-mi dau seama că nu-i doar o impresie.

Mi-am ridicat capul de pe pernă, încercând să percep de unde poate să vină și dacă nu cumva mai e vreun ceas în preajmă. După mai multe căutări, cu urechea ciulită, singura explicație care puteam să o dau e că ticăitul venea din peretele casei, fără să pot stabili o localizare precisă. Eram intrigat și am petrecut mult timp să realizez dacă e posibil așa ceva. De aceea m-am bucurat când a apărut Doina – sora cu patru ani mai mică decât mine – și am avut pe cine să întreb. A ascultat și ea un timp și, spre ușurarea mea, mi-a dat dreptate. Auzea același ticăit, tot din zona din colț a bucătăriei, deci nu era doar o iluzie. Apoi a intrat peste noi tata și mama, cărora le-am propus să asculte și ei cu atenție. Rezultatul a fost dezamăgitor în ambele cazuri: niciunul nu distingea vreun ticăit de ceas, oricât am insistat că trebuie să-l audă.

Această experiență s-a repetat apoi în alte zile de liniște, fie că auzeam prima dată eu sau Doina. Am încercat să găsim măcar încă un martor la misteriosul ticăit, dar fără succes, pentru că nu se auzea când era cineva străin în preajmă, probabil din cauza lipsei de liniște totală. Și totuși, eu și soră-mea eram convinși că undeva, în perete, exista un ceas minune care merge continuu, fără să fie tras sau alimentat de baterie. Iar această convingere a atras asupra noastră câteva glume sarcastice, care ne-au făcut să nu mai aducem în discuție acest subiect, cu excepția momentelor în care eram doar noi doi. Astfel că, de câte ori aveam prilejul, ascultam ticăitul acela miraculos și ne închipuiam tot felul de scenarii: că bunicul a ascuns un ceas valoros când a ridicat pereții sau că e ticăitul unei bombe care nu mai poate exploda. Până când…

Eva era o vecină tânără cam de aceeași vârstă cu noi, dar mult mai copilăroasă, care ne vizita adesea și ne amuza cu naivitatea ei. Se întâmpla, însă, ca uneori să asculte în tăcere discuțiile noastre, dar numai când la ele participau și cei mai în vârstă. Într-o astfel de ocazie, când șirul cuvintelor s-a întrerupt pentru un minut, ne-a surprins pe toți cu o observație:

– E atâta tăcere aici de poți să auzi cum ticăie ceasul…

Eram tot în bucătărie și mirarea noastră a fost foarte mare. Mai ales în ce ne privea pe mine și Doina.

– Care ceas!?, a întrebat primul tata, luându-ne-o înainte.

– Habar n-am, a răspuns ea senin. Dar se aude clar, când e o liniște ca asta.

Părinții mei s-au uitat cu suspiciune la ea, apoi unul la altul, iar la urmă către noi. Era clar că ne făceau răspunzători de această remarcă, impresie dovedită și de insinuarea tatălui nostru:

– Băi copii, am crezut că ați terminat cu astfel de glume. În schimb, voi o mai zăpăciți și pe biata fată cu prostiile voastre. Dacă o țineți tot așa, mă faceți să dărâm zidurile casei și să vă demonstrez că nu e niciun ceas în pereți. Singura problemă va fi că o să dormiți apoi sub cerul liber. Asta vreți?

Eva nu a înțeles de unde vine atâta înverșunare, iar noi am înghițit în sec și am închis definitiv acest subiect. Totuși, în sinea noastră, eram bucuroși că cineva din exterior ne-a confirmat existența acelui sunet, deci nu eram obsedați.

Timpul a trecut, iar eu m-am mutat la oraș, unde singurul ticăit era al ceasului de masă cu alarma de trezire. Soră-mea a făcut la fel, după încă vreo doi ani, însă amândoi ne vizitam părinții de câte ori ne permiteam. La scurtă vreme, s-a stins tata, iar mama a rămas singura motivație să mai vizităm casa părintească. Când și mama ne-a părăsit, am găsit de cuviință că ar fi bine să ne mutăm amândoi în locul care ne-a lăsat atâtea amintiri, din cea mai fragedă copilărie. Toate păreau neschimbate, iar asta ne transmitea o nostalgie dulce. Numai ticăitul ceasului nu-l mai auzeam, deși ne-am străduit să-l găsim din nou. Poate că, într-adevăr, nu era vorba neapărat de un ceas, ci de cu totul altceva. Cum ar fi inima casei, care bătea pe atunci într-un ritm cunoscut de noi. Iar acum, când o parte dintre locatarii ei nu mai există, acea inimă a încetinit sau și-a schimbat frecvența. Ori poate noi suntem cei care nu o mai pot înțelege.

Casa părintească… | crismeleca

39 thoughts on “Inima casei

  1. Una dintre superputerile copilariei e aceea de a însufleți lucrurile. Mai târziu, încercăm sa o păstrăm dându-i un sens, nu neapărat o explicație. Minunat text! 😀

    1. Mă bucur că spui asta, deducând de aici că nu am pierdut copilul din mine după majorat și sper că nici acum. Încerc să-l regăsesc pe diferite căi, iar această amintire e una din ele. Mulțumesc frumos! 🙂

  2. Primul meu gând a fost la o bombă… e clar, mă uit prea mult la televizor. 🙂 Mi-a plăcut mult de tot concluzia, Petru. Este posibil să fi fost tristă casa la moartea părinților, dar acum, dacă sora ta și cu tine v-ați mutat acolo, sigur o să prindă viață din nou. Nu trebuie decât să surprinzi acel moment de liniște perfectă…

    1. Pe vremea aceea, nici eu nu am exclus posibilitatea unei bombe cu ceas. Tot filmele or fi fost de vină, fiind pasionat de ele încă dinainte de a învăța să citesc. Astăzi, deși nu cred în lucruri supranaturale, înclin să admit că ar putea fi ceva spiritual, inexplicabil încă pentru noi, oamenii. Eu nu mai stau la casă, dar soră-mea îmi spune că mai aude ticăitul.

      1. Imi place mult ideea asta de „spiritual, inexplicabil încă pentru noi, oamenii”. Mai ales că eu însămi sunt foarte legată de casă (apartament), dar în ultimul timp parcă nu-mi mai priește acolo. Parcă… i-a sunat ceasul. 😦

      2. Trebuie să recunosc că și eu simt cam la fel pentru casa părintească. De când nu mai e cine să o întrețină, moare încet și dureros, tragedie pe care nu suport să o văd. De aceea nici nu mai trec pe acolo. 😦

    1. Cred că ai procedat mai bine ca mine că nu ai destăinuit altora ce ai auzit. Aluziile răutăcioase pot veni și din partea celor din familie, după cum am pățit-o eu.

    1. Chiar ieri m-am interesat de la Doina. Bate la fel ca înainte, dar numai în bucătărie se aude, iar eu am stat doar în dormitor, ultimii ani.
      Mulțumesc pentru aprecieri, Potecuță!

  3. Ce frumoasă poveste, care putea fi adevărată, nu era ceva imposibil. Mă gândeam, și dacă era un ceas în perete valoros sau nu, era ceva inedit. Ce bucurie ar fi fost!
    Să ne mai scrii povești frumoase, că ne pui imaginația la încercare.😏

    1. Te asigur că tot ce am redat mai sus e adevărat. Doar presupunerile rămân în aer, poate până la demolarea casei. Nu-i exclus să se găsească ceva în pereți, cum ar fi un ceas elvețian de excepție! 🙂
      Mulțumesc frumos pentru lectură și cuvintele frumoase, Ane!

  4. N-am mai fost de ceva timp pe aici, dar mă bucur că am reușit să ascult ticăitul ceasului din perete! Atât de frumos scrii, Petre! Mai vreau!
    Sănătate și numai bine!

    1. Și eu mă bucur mult să te reîntâlnesc cu ocazia unei amintiri care a stat ascunsă mulți ani până mi-am făcut curaj să o împărtășesc. Mii de mulțumiri pentru compliment, Erika, alături de gânduri bune și urări pe măsură!

  5. Inima casei… Minunată povestire, dragă Petru! Pot să te asigur că și eu auzeam acel ticăit din pereți. Acum stau și mă gândesc. Am anii pe care îi am și la atâta vreme de existență am citit multe și am văzut și eu multe. Mai am însă până la cei 90 de ani împliniți ai tatălui meu, care acum discută egal cu propriii săi părinți, ca și cu mine. Jumătate din discuțiile noastre sunt relatări ale viselor sale și povestiri de odinioară. Totuși în fața lui, eu nu sunt altceva decât același copil cuminte și deprinderea de a-l asculta tot timpul, m-a făcut să îi iau întotdeauna, absolut toate vorbele, în serios. Ei bine! Ca toți bătrânii, este îngrijorat și el de ce va rămâne în urma sa. Și îmi spunea astfel deunăzi, preocupat de intențiile mele în viitor, că și lucrurile împrumută ceva din sufletul oamenilor, casa într-un mod cu totul special… „Cum îți explici că o casă poate să stea în picioare zeci și zeci de ani, unele și mai palii (cu sensul de strâmb) că așa au fost vremurile odată, oamenii erau mai săraci și poate și mai nepregătiți. Cu toate astea a trecut cutremur peste ele și au rămas în picioare. Dar după ce s-au prăpădit oamenii care le locuiau și au fost părăsite, în doi, trei ani s-au dărâmat singure. Nu crezi că au și ele un suflet al lor?” Ce i-aș fi putut răspunde? I-am dat doar asigurările pe care le aștepta, că n-aș vinde niciodată căminul părintesc, pentru că vreodată (neprecizat când) mă voi întoarce acasă. Însă eu am schimbat de mult prea multe ori locul căruia îi zic „acasă”. Și dacă aici sunt copleșit de amintiri, acolo, în locul copilăriei mi-e teamă că aș păți ca Făt Frumos din Lacrimă, căruia i s-au făcut toate praf, tocmai dinaintea ochilor.

    1. Comentariul tău e o completare cum nu se poate mai explicită la ”fenomenul” pe care l-am descris în această amintire. Acum, dacă stau să mă gândesc mai bine, casa și oamenii care trăiesc în ea comunică uneori fără să ne dăm seama, iar acel ticăit poate fi o reverberație pe o frecvență care nu poate fi accesată decât de către destinatari. Nu am înțeles atunci și poate greșesc și acum, dar, prin cele spuse de tine, mi-ai întărit convingerea că se formează o legătură între ființe și acel lucru ”neînsuflețit” căreia îi spunem ”acasă”. Firește că la bloc, unde am stat mulți ani și mai stau și acum, acest flux e aproape inexistent, fără sunete misterioase sau alte semne inexplicabile. Însă nu-i exclus ca și între cei patru pereți ai camerei și persoana care trăiește între ele să existe o legătură spirituală cât de mică. Dacă simțim dragoste și dedicație…

    2. După plecarea tatălui meu, nimic nu a mai fost la fel! Iar acum nici atât! Nu ştiu dacă vreodată mă voi mai putea întoarce!? Cât de trist!

  6. Minunat! Numai tu poti sa descri cu atat talent o amintire foarte frumoasa! Jos palaria! O seara frumoasa iti doresc!:)

    1. Mulțumesc cu căldură și mă bucur că nu am îngropat de tot această amintire! Îți doresc să auzi numai sunete dragi inimii tale, dragă prietenă! 🙂

  7. Frumoasa povestioara ! 🙂
    O zi racoroasa si multumesc ca ai trimis norii la mine si m-a racorit 🙂
    O imbratisare ptr. o zi buna! ❤

    1. Sunt încântat că au ajuns norii și la tine, Anușka! 🙂
      Sărut-mâna pentru aprecieri și cafeluță, la care răspund cu urări din cele mai benefice și eficiente, dragă prietenă! ❤

  8. Inima copiilor este o casa noua ce pulseaza,
    Viata, prin întregul microunivers paradoxal.
    Doar ei pot auzi tic-tacul magic care penduleaza,
    Dupa un ceas perfect, desavârsit, universal…
    O vara magica, sublima, binecuvântata, cu cucurie, pace, fericire-n casa minunata !

  9. Ai zis-o foarte bine, iar eu aș mai adăuga că putem păstra măcar o parte din inima de copil, pentru a ne aminti cu drag și de acea casă în care am învățat să vorbim, să mergem, să trăim…
    Să ai parte de zile plăcute, cu împliniri mari și mici și cu bucurii pe măsură!

    1. Iar a fost o joi cu reușite, și cred că tot datorită urărilor tale, Anușka! 🙂
      Îți sunt recunoscător și îți doresc tot reușite, la tot pasul, dragă prietenă! ❤

  10. Un text emotionant si incitant (nu găsesc alt cuvânt). Simt ca trebuie sa spun ceva despre casa părinților mei: a stat nelocuită vreo cinci ani, s-a prăbușit, a stat așa, prăbușită, vreo doi ani pana ne-a prins rușinea pe cei cinci urmasi și am însăilat o construcție mai mică și urâțică…Au mai trecut 15 ani, iar acum ne punem problema sa ”dezbatem succesiunea”, Desi nimeni dintre cei implicați nu are chef sa preia…
    Felicitări pentru articol!

  11. O casă pe care o iubești, are suflet. Îi auzi respirația și îi simți bătăile inimii nevăzute, oriunde te-ai afla în interiorul ei. Plus că trăiește aievea chiar dacă fizic dispare. Și nu doar casa părintească, orice casă de care te atașezi. Am și eu una cu suflet mare.

    1. S-a întâmplat să locuiesc în mai multe ”case” (de fapt locuințe la bloc), iar de ultima chiar m-am atașat și mi-e dor de ea. Firește că o casă la curte are mai multe de oferit, chiar dacă nu te-ai născut în ea. Iar dacă stai mai mult timp între pereții ei, ajungi să te atașezi și să o simți ca pe o entitate vie. Iar eu am stat mai bine de două decenii, cu unele întreruperi. Mă bucur că simți la fel și îți mulțumesc pentru împărtășire!

  12. Atât de frumos și de emoționant! Da, sunt convins că este o „inimă a casei”, atunci când casa e „vie” și sunt împreună toți în ea. Un cămin complet. O „inimă a tuturor inimilor” din acea casă….
    Mi-am amintit că după moartea bunicilor mei, intram adesea în căsuța lor și, deși toate erau la fel, păstrate intact ca atunci când trăiau, „ceva” lipsea. Nu mai bătea inima casei, fără de dânșii…
    Mulțumesc din suflet, dragă Petru! Mi-ai transmis atâta emoție și mi-ai stârnit atâtea amintiri….

    1. Bănuiesc că fiecare casă are o viață, marcată de naștere, perioada de apogeu și apoi moarte, la fel ca omul. Unele trăiesc mai mult, dacă sunt bine îngrijite și au parte de mai multe generații care o susțin cu efervescență, iar altele se sting mai repede, părăsite fiind de oameni. Așa cum s-a întâmplat cu sate întregi din locuri mai puțin accesibile, unde te doare sufletul să intri și să nu vezi decât clădiri fără suflet.
      Mulțumesc și eu pentru aprecieri și îți doresc să simți mereu inima casei bătând alături de ale voastre, dragă Alex! 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.