Bulgărașul de zăpadă (6)

Erau timpuri când toate gospodăriile respectabile aveau câine în curte, ziua legat pe lanț, iar noaptea lăsat liber pentru pază. Vecinii puteau intra liniștiți, fiindcă patrupedele cunoșteau cine era bine primit de stăpâni, dar străinii băteau temători în poartă și așteptau să le iasă gazda în întâmpinare. Să ai un câine ascultător și deștept era una din calitățile cele mai apreciate de cei care-ți intrau pe proprietate, iar lui Lăbuș i-a mers vestea în această privință. Băiețelul lui nea Ștefan, Aurel, a fost cel care l-a ales de mic, dintre mai mulți cățeluși ai unui vecin, și a făcut-o atunci când puiuțul i-a întins laba ca un salut. De aici i-a venit și ideea pentru numele prietenului de nedespărțit, așa cum a dovedit viitorul

Aurel își petrecea aproape tot timpul liber jucându-se cu Lăbuș și învățându-l cu răbdare ce credea că-i va impresiona pe colegi, pe vecini și pe părinții lui. Iar câinele îl urma în toate locurile, uimindu-i pe mulți cum îi ducea ghiozdanul la școală, cum venea la oră fixă să-l întâmpine după terminarea orelor sau felul inteligent în care îi privea în ochi pe fiecare. Micul lui stăpân le povestea întâmplări incredibile în care s-a remarcat prietenul lui patruped, printre care salvarea a doi puiuți de pisică, aruncați la gunoi într-o pungă în care era cât pe ce să se sufoce. I-a adus în curte și i-a depus în fața băiatului, fiind sigur că acesta se va bucura să-i elibereze și apoi să-i îngrijească. Așa a și făcut, la început pe ascuns, până a convins-o pe maică-sa să-i adopte oficial. Pisicuțele s-au făcut mari și frumoase, iar recunoștința lor față de câinele salvator se vedea prin felul în care îl întâmpinau de fiecare dată.

Dar nu toată lumea iubea câinii, și cu atât ai puțin pe Lăbuș. Unii nu vedeau cu ochi buni relația atât de strânsă dintre un copil și un animal periculos și imprevizibil, menit a fi ținut legat, în curte. Cei mai cârcotași erau frații ”tâmbiți”, pe care patrupedul nu-i putea suferi și îi lătra de câte ori se apropiau de casa lui Ștefan sau de Aurel. Copilul simțea acum că are acel ”frate mai mare”, ocrotitor și afectuos, așa cum și-a dorit de când se știa.

Probabil că aceste invidii mocnite au dus la tragedia din acea zi, în care Aurel și-a găsit bunul prieten fără suflare. Era duminică dimineață și plănuise să meargă cu el la pescuit, dar trupul neînsuflețit îi zăcea întins în curte, cu burta umflată și botul larg deschis a suferință. Copilul a plâns și l-a implorat să se trezească la viață, până a ieșit și nea Ștefan. Cât era omul de dur, a înțeles durerea băiatului și a încercat să-l mai liniștească prin promisiunea că-i va găsi un alt prieten necuvântător. În schimb, i-a spus că trebuie să scape de leșul animalului, oriunde crede de cuviință, numai să nu fie pe pământul lor. Ba i-a sugerat să-l ducă pe valea Someșului sau la groapa de gunoi, că acum e doar un trup fără suflet, un burduf de carne moartă și oase. Copilul a plâns și mai tare când a auzit propunerea tatălui.

Tot cu lacrimi în ochi și cu inima strânsă, a strecurat corpul câinelui într-un sac de hârtie, a adăugat un hârleț, le-a așezat pe căruciorul cel mic și a pornit așa spre lunca din capătul comunei. Pe când trecea prin fața casei lui Olga, colega de clasă și confidentă de încredere, a auzit că e strigat și s-a întors spre poarta tocmai deschisă.

– Dar unde te duci la ora asta cu căruțu’, Aurel?, l-a întrebat fetița blondă cu părul lung și bine îngrijit.

Băiatul a avut nevoie de câteva minute să-i explice necazul, iar vecina s-a oferit imediat să-l ajute.

– Numai Milu și Manu trebuie să fie criminalii care l-au otrăvit, a răbufnit ea. Ar fi vrut să fure găini de la voi, dar Lăbuș îi fugărea de fiecare dată. Ce păcat că tatăl tău nu te-a lăsat să-i faci un mormânt lângă casă, unde să-i putem pune flori și să ne rugăm pentru sufletul lui. Eu ți-aș propune ceva, dacă ai curaj.

Aurel era dispus să asculte orice, întârziind astfel treaba atât de ingrată pe care trebuia să o ducă la capăt. Olga și-a dat seama și a venit cu lămuriri.

– Haide să-l îngropăm în partea de grădină nefolosită a lui badea Petru. Oricum e plină de gropi și nu mai trebuie să sapi mult.

Băiatul o privi mai atent, să priceapă dacă vorbește serios sau îl ia peste picior. S-a dumirit când i-a văzut chipul hotărât, care rezona la durerea lui.

– Păi…, cum să facem asta?, se codi el. Dacă ne prinde, mă spune la tata și îți dai seama ce mă așteaptă.

– Nu ne prinde nimeni, că oamenii tocmai au intrat în biserică. Bagă căruțu’ în curtea mea, îl luăm în brațe pe Lăbuș și îl ducem peste grădini până la locul de îngropăciune.

În doar câteva cuvinte, părea o idee bună și ușor de pus în aplicare, așa că Aurel s-a lăsat convins. Era încă o aventură secretă pe care o făceau împreună, iar asta a contat mult la reușita ei. Terenul acela negru, brăzdat în fel și chip, parcă aștepta să primească trupul lipsit de viață a celui care a fost cel mai bun câine și prieten. Așa cum a spus și Olga, nu a fost nevoie decât să-l arunce într-o groapă pe care să o astupe cu pământ și să facă un semn pentru a ști unde ar putea veni ca să se reculeagă și să se roage, așa cum au făcut-o acum, înainte de a-l părăsi.

Aurel și Olga s-au întâlnit a doua zi, la școală, iar privirile lor s-au încrucișat cu înțeles de multe ori. Aveau încă un secret care-i unea și îi făcea să treacă mai ușor peste răutățile vieții. O taină despre care așteptau să vorbească imediat după ce se vor termina orele, în drumul spre casă. Dar așteptările lor au fost cu mult depășite când au ieșit din curtea unității de învățământ și au dat ochii cu… Lăbuș. Câinele îl privea pe băiat cu aceeași drăgălășenie, așteptând să preia ghiozdanul, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

– Dumnezeule mare!, exclamă cu o nestăvilită uimire Olga. Pământul acela e cu adevărat miraculos.

Aurel, însă, nu o auzea, fiind prea bucuros și ocupat să-și îmbrățișeze prietenul înviat din morți.

Cainii vagabonzi impanzesc Aradul | Un caine adoptat poate fi un caine  fericit!

 

 

37 thoughts on “Bulgărașul de zăpadă (6)

  1. Hai că m-ai lăsat cu gura căscată la final! Am citit cu lacrimi despre moartea câinelui și am avut aproape reacția băiatului când o fi dat cu ochii de el, viu.

    1. Poveștile cu câini credincioși m-au impresionat mereu și pe mine, iar dacă am reușit să-ți stârnesc aceleași emoții, mă bucur și îți mulțumesc mult că mi-ai mărturisit!

  2. Am citit cu mare drag până la: „Dar nu toată lumea iubea câinii”. Aici m-am oprit pentru că m-ar durea sufletul dacă bietul Lăbuș sfârșește otrăvit. So? Se termină cu bine sau… ? 😦

    1. Ne plac surprizele plăcute! Surprize reprezintă și fiecare ceașcă de cafea, mereu altfel, cu care mă bucuri în fiecare dimineață și pentru care îți mulțumesc cât se poate de călduros, Anușka! 🙂
      Să fii binecuvântată cu o zi plăcută, frumoasă și cât ți-o dorești de rodnică, dragă prietenă! ❤

  3. Băieții ăștia n-au auzit de veterinar?! Cum să îngropi bietul cățel de viu?! 🙂 Încerc să găsesc o logică aici, dar dacă a fost otrăvit și trăgea să moară nu cred că îngropatul de viu l-ar fi ajutat cu ceva. Poate a fost lovit de fulger bietul animal?
    În fine, mă bucur că s-a terminat cu bine, dar să știi că a fost un text foarte greu pentru sufletul meu.

    1. Te cred, pentru că și eu iubesc câinii și pisicile. Lăbuș a fost otrăvit, judecând după burta umflată și suferința afișată pe figură, dar tocmai de aceea se pune întrebarea dacă pământul în care a fost îngropat a avut vreun rol în reînvierea lui. Poate vom afla în cele din urmă.

      1. Da, poate… Sau poate a trecut un veterinar pe acolo și i-a pus o perfuzie. 🙂 Bine, nu-i total exclus ca hurducăiala din căruț, respectiv cât l-au purtat copiii pe brațe să-i fi provocat o vomă salvatoare. 🙂

    1. Sărut-mâna și obrăjorii, tot cu o îmbrățișare călduroasă și cu recunoștință pentru vizita generoasă, Anușka! 🙂
      Am fost la piață și nu m-a plouat, deci sunt bine dispus pentru urări din cele mai benefice către tine, din toată inima mea, dragă prietenă! ❤

  4. Din ce în ce mai palpitant! De la tristețe la bucurie. De la moarte la viață! Abia aștept episodul următor.
    Felicitări, dragă Petru! Sunt atât de faine povestirile dumitale!
    Multă sănătate și numai bine! 🙂

    1. Încerc să las la urmă gustul bucuriei, chiar dacă tristețea e și ea inevitabilă într-o poveste de viață normală. Și pe mine mă bucură să închei fiecare episod cu personajele radiind de fericire.
      Mulțumesc din toată inima pentru frumoasele tale aprecieri, dragă Alex! 🙂

  5. Waw, la inceput aproape că îmi venea să nu mai citesc, ce sa vezi drăguțul de Lăbuș, pentru copii murise, dar și înviase, off draga Petru, povestirea ta, ne a trecut de la o stare la alta !! 🤔😀

    1. Mă bucur că nu te-ai oprit din lectură și ai putut să vezi că povestea s-a terminat cu bine. Emoții de acest gen sunt indicate pentru întărirea spirituală. 🙂
      Mulțumesc frumos, dragă Mica! ❤

  6. Și eu sufăr de boala iubirii de necuvântătoare. Azi mai am doar un motan și un cățel, ambii rasă pură maidaneză 😉. În curând v-a veni și stolul de vrăbii în bolta de mâna Maicii Domnului, care-și primește hrana și apa pe timp de iarnă.

    1. Mă bucur de fiecare dată când interacționez cu iubitori de animale, în special câini și pisici. Chiar dacă sunt puțin invidios fiindcă nu am condiții pentru a avea și eu unul. Îți doresc să-ți trăiască prietenii necuvântători și să ai parte numai de momente plăcute cu ei! 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.