Bulgărașul de zăpadă (12)

Familia Bercovici era pe atunci cea mai înstărită de pe strada noastră. Pentru mine păreau și cei mai bogați oameni din localitate, dar ce știam eu în anii aceia de copilărie. Îl admiram pe domnul Șiomon, capul familiei, cum venea de la servici într-un costum impecabil, cu o geanta de piele în mână și ochelari cu rame aurii. Nu știam ce lucrează și cât câștigă, dar mă impresiona când îmi zâmbea și adăuga câteva cuvinte sau chiar o invitație în casa lui mare și frumoasă. Cea mai mare și frumoasă din împrejurimi, cu camere multe și mobilier de lux, unde îi întâlneam băiatul de-o seamă cu mine, David.

Ca și mine, David a fost lovit de poliomelită și a rămas cu sechele la picioare. Deși nu putea să meargă, purta proteze și făcea zilnic exerciții de recuperare cu ajutorul menajerei care le îngrijea și casa. Acolo le mai admiram pe doamna Bercovici – o femeie plinuță, foarte preocupată de aspectul ei fizic – și fata de șaisprezece ani, Maria. Pe cea din urmă mi-o amintesc ca pe un înger înveșmântat mereu într-o rochie albă, un păr negru, lung până aproape de genunchi și un zâmbet călduros care îți topea inima în câteva secunde. Eu mă trăgeam până în antreul încăpător, având grijă să nu murdăresc covorul gros de la intrare, locul în care îmi așteptam prietenul de joacă. Menajera îl aducea pe un cărucior, odată cu jucăriile alese pentru a ne delecta în acea zi. Iar acestea erau nenumărate și din cele mai uimitoare, de parcă intrasem în raiul jucăriilor: avioane de diferite mărimi, soldați dotați cu arme de tot felul, lego, cuburi, puzzle-uri, mașini de pompier, de poliție, de salvare, dar mai ales o mașinuță care mergea în cerc aproape un minut, până trebuia trasă din nou cheia. Fiindcă mă asemănam în ce privește problemele cu deplasarea, eu eram singurul copil acceptat pe lângă David, părinții evitând astfel răutățile prin care cei sănătoși ar putea să-i afecteze sufletul sensibil. Însă nici eu nu puteam să-l vizitez decât atunci când mama lui considera că starea lui de spirit necesită o socializare cu cineva din lumea exterioară.

Țin minte când mi-am întrebat părinții de ce familia Bercovici e altfel decât oricare alta pe care o cunoșteam și am reținut un singur cuvânt: ”evreu”. Acea denumire, necunoscută mie pe atunci, a început să-și deconspire valențele în anii 60, când s-a dat o lege care le permitea evreilor să plece din țară, oriunde ar fi fost primiți. Doar că nu puteau duce cu ei decât o anumită sumă de bani, iar averile rămase intrau în posesia statului. Parcă revăd freamătul care a cuprins întreaga localitate, transmisă și mie prin veștile pe care le auzeam de la ai mei și vecini. Mulți ”jizi” s-au hotărât să plece, iar printre ei se numărau și cei din familia Bercovici. Își vindeau mobilierul, hainele scumpe și bijuteriile, iar banii obținuți îi cheltuiau pe petreceri organizate seri la rând, prin rotație. Eu priveam trist de peste drum cum vin musafiri țanțoși și ascultam muzica, cântecele vesele și glasurile puternice care se auzeau din casa impresionantă. Acolo nu mai era loc pentru mine, iar chipul lui David nu se mai arăta, măcar la una dintre ferestrele care dădeau spre stradă. Nici n-ar fi putut de unul singur, așa cum nici eu nu puteam să intru printre picioarele invitaților.

Am plecat la internatul școlii înainte ca vecinii noștri să părăsească țara, iar mama mi-a scris cum a fost această despărțire. Domnul Bercovici, așa cum îi spuneau majoritatea consătenilor, a venit pe la noi acasă, doar cu o zi înainte de marea plecare. Era trist și purta în mână o valiză, ca un simbol al călătoriei care-l aștepta. Tata s-a simțit onorat de vizita unui oaspete atât de respectabil și nu știa cum să-i facă mai plăcută șederea. Distinsul vecin nu era omul care să piardă vremea cu formalități și a trecut direct la subiect.

– Bade Petre, s-a dus vorba despre pământul dumitale, cum că ar avea calități deosebite, dar eu n-am avut încă ocazia să-i testez valoarea. M-am gândit mult în ultimele zile la asta, mai ales că David al meu are aceleași necazuri la picioare ca și băiatul dumitale. Doar știi că erau parteneri de joacă și se înțelegeau bine. Pe mine, însă, nu m-a lăsat inima să-l trimit singur în sanatorii și mă rugam lui Dumnezeu să-i redea sănătatea. Constat că nu a fost destul, pentru că Domnul așteaptă să punem și noi mâna la ajutorul pe care îl cerem. Ocupat cu alte treburi, am tot amânat să încerc un tratament cu ceea ce era aproape, lutul la care apelează tot mai mulți oameni și care se spune că a făcut minuni. Nu știu în ce măsură sunt reale spusele oamenilor, dar nu strică să încerc și eu această metodă. De aceea o să te rog să-mi dai și mie puțin din pământ, cât încape în această valiză.

Mirat de această cerere, venită din partea unui om cult și cu educație aleasă, tata și-a exprimat și de această dată scepticismul.

– N-aș vrea să vă faceți mari speranțe, pentru că eu chiar nu cred în miracole de acest fel. În plus, știu că mâine plecați din țară și nu aveți timp să-i faceți băiatului un tratament pe îndelete.

Vecinul zâmbi îngăduitor și continuă cu explicațiile:

– Tocmai de aceea am venit cu această valiză. O să duc lutul în America și mă voi folosi de el după ce va fi examinat de specialiștii de acolo. Am prieteni care se ocupă cu așa ceva. Știu că o să fiu controlat la vamă, dar le voi spune că mi-am luat din pământul meu, pentru a-mi astâmpăra dorul de patrie, de pământul pe care m-am născut. În ce ne privește, să știi că nu-l vreau de pomană, ci o să-ți ofer un divan foarte confortabil la schimb. De asemenea, te rog să primești această jucărie pe care o adora Petruca dumitale de câte ori venea să se joace.

Cu aceste cuvinte, domnul Bercovici a scos din buzunar mașinuța cu cheiță la care visam de când am văzut-o prima oară. Părintele meu a fost mai mult decât încântat să facă această ”afacere”, după cum s-a lăudat el după aceea. Dacă un evreu vrea o bucățică din pământul lui, pentru care vine cu astfel de daruri, e clar că trebuie să aibă o putere pe care el n-o putea înțelege. Astfel că tata s-a ales cu un divan frumos, iar eu am putut să mă joc cu mașinuța de vis până m-am plictisit și am abandonat-o. Adică atunci când am văzut la cineva o jucărie și mai și: un elicopter cu telecomandă.

Au trecut câțiva ani și s-a întâmplat să primim o scrisoare din SUA. Domnul Bercovici ne informa că și-a găsit un post bun la un institut de cercetare, iar David a început să meargă pe picioarele sale. Ne-am spus că acolo se găsesc tratamente pentru cei cu handicap, nicidecum la posibilitatea ca pământul nostru să-și fi făcut efectul.

Divan - Sufragerie - OLX.ro

 

34 thoughts on “Bulgărașul de zăpadă (12)

  1. Wow!! Ai adus în acest episod vecini la care nu mă așteptam. Și ai introdus pământul în episod și cu toate că știu că nu așa s-a întâmplat, imaginația ta bate realitatea. E foarte greu să mă mai conving că nu așa s-a întâmplat…

    1. Vecinii de demult îmi vin în minte pe rând, nu se înghesuie. Doar aceia care și-au pus amprenta în viața mea, printr-un caracter mai aparte sau prin acțiuni pe care nu le pot uita. Pământul negru rămâne leitmotivul care adună laolaltă toate personajele.

  2. Magnifique ! Merci ! 🙂
    Ca sa vezi câta puterea de vindecare are credinta, acest panaceu al adevaratei si încrederi în minuni/miracole, care au fost, sunt si vor fi vesnic legate de apa, aer si pamânt, însa doar prin actiunea Focului Divin al iubirii de Viata, neconditionata, sacrificatoare, fara judecati/prejudecati.
    Zile senine, luminoase, binecuvântate în toate, în bucurie, pace si fericire învesmântate, draga Petru !

    1. Credința ne ajută în toate gândurile și acțiunile noastre. Firește că numai dacă punem și noi umărul, prin gânduri bune și efortul necesar.
      Mulțumesc călduros pentru lectură și îți doresc, la rândul meu, cer senin și un suflet pe măsură, dragă Iosif!

  3. Se vede că ”divanul” este antic, nu oricine putea să aibă așa divan. ”te rog să primești această jucărie pe care o adora Petruca dumitale de câte ori venea să se joace.” Nostim, ”Petruca” 🙂
    Mulțumesc pentru lectura, Petru!

    1. Poza cu divanul e luată de pe Google, dar cam așa îmi amintesc eu că arăta. Pe la noi i se zicea ”recameu”, însă nu am găsit cuvântul în dicționar.
      Mulțumesc și eu pentru popas și reacție, Ane! 🙂

      1. O, era un cuvânt foarte apropiat pe care îl știam: recamier!

        “Un celebru tablou realizat în anul 1800, în care este portretizată frumoasa „împărăteasă a artelor“, Madame de Récamier, a îmbogăţit vocabularul universal cu un nou cuvânt, „recamierul“. Modelul de divan pe care a pozat graţioasa femeie exilată de Napoleon se numeşte, din secolul al XIX-lea, recamier, desemnând canapeaua cu un singur capăt răsucit.”

      2. Mă bucur să aflu că, totuși, se folosea mai des acest cuvânt, cu unele derivații. Astăzi și ”divan” a ieșit din uz, fiind înlocuit de ”canapea”.

  4. Frumoasă povestire Petru, impresionantă.
    Eu am scăpat, dar polio mi-a bântuit copilăria. Ani de zile am umblat cu o punguță de camfor la gât, se spunea că te ferește de microbi. Multe veri am fost trimis la țară, la bunicul chiaburu’, ca să fiu ferit. Nu mai știu dacă, până la urmă, în anii ’50 au izbutit să mă vaccineze. Dar acesta a fost motivul pentru care am tot scris cum s-a eradicat polio și variola cu vaccinul acela îndoielnic, rusesc, ca să înțeleagă importanța vaccinării.

    1. Aleasă mulțumire pentru apreciere, Florin!
      Nu știam că o punguță de camfor poate ajuta în combaterea virușilor, dar îmi amintesc că noi îl foloseam ca anestezic la durerea de măsele. Eu n-am avut șansa să fiu vaccinat vreodată și cred că nu au avut cu ce, până în anul 1956. Recuperez acum, când am luat deja trei vaccinuri într-un an.

  5. Am citit și recitit! A mers la suflet! Credința, răbdarea, pământul, jucăria, divanul… ,continuarea o simt tot spre bine! Dacă și în zilele noastre ar mai fi un dram de credință și bun simț, însă din păcate…
    Felicitări Petru! Seară frumoasă!❤️🤗

    1. S-a cam pierdut credința adevărată, în schimb ne-a lovit neîncrederea în semeni și instituții. Pe de altă parte, ne place să credem în ceea ce ne convine, fără să gândim cu mintea noastră.
      Mii de mulțumiri și urări benefice pe măsură, Ileana! ❤

  6. Mi-a placut foarte mult episodul de astăzi,toti am avut cunostinte de evreu foarte bogati dar de omenie,pamantul vostru eu totusi cred ca a contribuit la refacerea copilului,mai stii? O seara faina iti doresc! 🙂

    1. Mă bucur că nu te-am dezamăgit nici de data asta și îți mulțumesc pentru lectură. Poate că ai dreptate în ce privește rolul pământului în ameliorarea lui David, dar adevărul nu-l vom afla niciodată. O zi cu adevărat frumoasă îți urez, dragă prietenă! 🙂

    1. După cum s-a văzut și de această dată!
      Sărut-mâna pentru cafeluța proaspătă și aromată, Anușka! 🙂
      Toate cele bune și frumoase, într-o zi senină și rodnică, dragă prietenă! ❤

  7. Cata sensibilitate tesuta in povestea ta, despre vecini, bucatica de pamant, jucarii, sanatate, vise, amintiri de tot felul, multumesc pt lectura Petru, si buna dimineata!❤

    1. Acum, când îmi amintesc, îmi dau seama că au fost vremuri frumoase, cu o copilărie fericită și printre oameni deosebiți. Aleasă recunoștință pentru cuvintele plăcute, dragă Micuța! ❤

    1. Mulțumesc frumos pentru vizita călduroasă și generoasă, Anușka! 🙂
      Pupici cu o îmbrățișare și din partea mea, cu urări la fel de benefice, dragă prietenă! ❤

  8. Recamier, da, și bunicii mei aveau. Dar eu credeam că e patul acela, cu o ladă mare de-a lungul lui (nu ăla cu lada patrată, de la un singur capăt), a cărui saltea, cînd îl măreai, se trăgea de sub ladă, iar apoi intra la loc, pînă se terminau brațele laterale de lemn 🙂
    Sau aia era “dormeza”? (Acum mi-a răsărit cuvîntul în minte, precum vecinii tăi)

    1. Eram prea mic pe atunci ca să fiu atent la toate diferențele. Pentru mine era mare lucru că nu avea saltea umplută cu paie, pe care am dormit o bună parte din copilărie. Acum sunt la modă canapelele, iar de divan, dormeză și recamier ne amintim rareori.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.