Bulgărașul de zăpadă (13)

Pe acea vreme, se răsfăța în spatele casei noastre o întindere mare de teren pustiu, rămas după plecarea definitivă a unui evreu foarte înstărit și ale cărui clădiri au fost rase de pe suprafața pământului, fiind prea exorbitante pentru concepțiile conducătorilor de atunci. Nu a durat mult și în locul rămas viran s-a mutat o autobază cu numele de IRTA, din cât îi mai rețin eu denumirea. Zeci de camioane erau garate acolo peste noapte, iar dimineața se cutremurau ferestrele caselor când porneau la treabă prin gropile tot mai mari de pe stradă. Seara se întâmpla la fel, doar că în sens invers, iar huruitul motoarelor și trepidatul provocat de mastodonții pe roți ținea până aproape de miezul nopții. Uneori, tot cu ajutorul acestor mașini se aducea pietriș de la Someș, pentru a nivela traseul de pe uliță, dar era o cârpeală care nu dura mult.

Noi, copiii, eram singurii care se bucurau la vederea atâtor mașini impresionante, la volanul cărora admiram bărbați puternici și, uneori, îngăduitori cu noi. Îi vizitam de dimineață, în speranța că-i vom convinge să ne lase în cabină, ba chiar să ne ducă până intrarea pe șosea. Iar pentru asta foloseam toate trucurile de care eram în stare, lăudându-le camionul, admirându-le hărnicia în întreținerea lui și măiestria de la volan, intrându-le în grații prin aducerea unei scule anume din trusa pentru reparații sau povestindu-le ceva amuzant din viața noastră. Duminica aducea liniște în garajul autobazei, dar pentru noi însemna o altfel de distracție. Paznicul era bătrân și adormea în ghereta lui, în timp ce noi ne străduiam să ajungem la o ușă lăsată deschisă de vreun șofer, să pătrundem în cabină, să răsucim volanul și să ne închipuim că suntem conducători auto pe șosele. Mirosul de benzină ni se părea cel mai plăcut parfum, iar pielea neagră de pe scaune ne oferea un confort de vis. E drept că nu întotdeauna găseam o mașină pe care să o putem explora, dar se aflau acolo și alte mijloace de distracție, cum ar fi rezervorul gigantic al unei cisterne, din care se alimentau camioanele. Și aici se întâmpla ca lacătul să nu fie pus întotdeauna, iar noi profitam de asta, spălându-ne pe mâini cu benzină, după cum am văzut că făceau șoferii. Doar când se trezea nea Ștefan și ne fugărea, cu gura mare și o bâtă fluturând în mână, trebuia să fugim din curte și să așteptăm pe aproape o altă ocazie. Știam noi că era om bun și nu ne-ar fi lovit niciodată, dar îl respectam pentru că și el închidea ochii la unele boacăne.

În schimb, părinții mei erau foarte necăjiți de vecinătatea cu acest garaj și de șoferii care le făceau multe probleme. Cel mai grav era faptul că ne polua constant fântâna, prin gălețile unsuroase cu care scoteau apă pentru mașini. Apoi cu pietrele pe care le aruncau în nucul nostru mare de la drum și din care unele ricoșau în ferestrele casei, spărgându-le. Și nu în ultimul rând, nu le plăcea deloc când veneam murdar cu vaselină și mirosind de la o poștă a benzină.

Poate vă întrebați ce legătură are această expunere cu pământul atât de dorit din capătul grădinii noastre, dar se va dovedi că există una… regretabilă. S-a întâmplat în cea mai neagră noapte de pază a tatălui meu, atât de întunecată încât nici luna cu stelele ei nu au putut să transmită măcar un strop de lumină. Deși nu era prea frig, tot se impunea un foc, măcar prin el să se poată vedea ceva în apropiere. Numai că și flăcările lui se înfiripau prea timid, de parcă s-ar fi rușinat să se expună într-o atmosferă acoperită de pătura norilor. Părintele meu știa că vecinul Ion nu avea de venit în noaptea asta după găleata obișnuită de pământ, deci îi va lipsi și vinul lui, iar asta îi transmitea un presentiment sumbru. Bănuiala a început să-și arate justificarea în momentul când, din întunericul dens, s-au apropiat de el patru siluete de bărbați. Pe doi dintre ei îi cunoștea ca fiind șoferi în autobază, dar asta nu-l liniștea deloc, pentru că ceilalți veneau împingând o roabă cu saci și unelte.

– Bună seara, bade Petre!, se adresă șoferul din față, un bărbat de-o vârstă cu tata, dar mai bine făcut și cu un prestigiu care inspira teamă.

Se știa că-i un oșean temperamental, ușor de scos din fire și greu de potolit în orice încăierare. Nu degeaba avea o cicatrice respectabilă pe față, după o bătaie în care și el a tăiat pe mulți, de aici și porecla de Cuțitaru. Colegul lui era mai mic de statură, ceva mai plinuț, prieten de pahar și năzbâtii, pe numele Buiacu. E posibil ca și ăsta să fie tot o poreclă dobândită prin comportamentul lui pretențios. Paznicul de ocazie i-a examinat pe cât îi permitea lumina plăpândă a focului și cele două lanterne mânuite de șoferi.

– Bună seara vă zic și eu, a răspuns el cu inima îndoită. Dar asta depinde numai de noi.

– Că bine zici, vecine, îl completă zâmbind Cuțitaru. Va fi bine pentru toți dacă ne lași să încărcăm niște pământ din ăsta, iar dumneata primești o sumă frumușică, fără să faci nimic. Oricum, am auzit că altora le-ai dat și pe gratis, ba chiar ai vrea să scapi de el.

Oșeanul își concretiză oferta printr-o bancnotă de o sută de lei, pe care o arătă și apoi o îndesă în buzunarul din dreapta pufoacei lui tata. Erau bani frumoși pe atunci, însă niciun om onorabil nu ar fi acceptat o tranzacție impusă, de parcă părerea lui n-ar mai fi contat. Părintele meu gândea la fel și de aceea a scos ușor hârtia albastră, sugerând cât se poate de politicos că nu vrea să o accepte.

– E drept că le-am dat oamenilor câte ceva, să-și încerce norocul în diferite necazuri, dar văd că voi veniți să cărați cât toți laolaltă. La ce vă trebuie atâția oameni și saci? Pun rămășag că vreți să umpleți o basculantă și să lăsați în urma voastră o groapă urâtă. Adevărat e că mă apasă problemele pe care mi le-a adus terenul ăsta, dar acum e sfințit și luat în inventarul miliției. Popa și șeful de post mi-au dat o sarcină, iar eu am promis că o voi duce la capăt, pe cât voi putea.

Amândoi șoferii au izbucnit într-un râs batjocoritor, imitați ca la comandă de ajutoarele lor. Cuțitaru s-a apropiat de urechea tatei și i-a șoptit pe un ton amenințător:

– Popa și miliția nu-s aici, acum, să te ajute. Așa că te sfătuiesc să iei banii și să stai liniștit sau o să te plătesc cu ăsta, termină el amenințarea, arătându-și ditamai cuțitul pe care-l purta la brâu.

va urma

Cuțite - Arrow

 

31 thoughts on “Bulgărașul de zăpadă (13)

    1. Chiar eram puțin confuz în ce privește numele întreprinderii de atunci. IRTA mi-a rămas în memorie, dar nu știam sigur ce reprezintă fiecare majusculă. Îți mulțumesc că m-ai lămurit!

  1. Mă repet, ți-am mai spus, e ca și cum aș urmări un film negru, ecran lat, la cinematograful ”Arta” din târg! Îmi place!(stilul, felul, dar mi-e frică de Cuțitarul!)
    Și? Mai zi, mai zi!:))

    1. Cred că pasiunea pentru filme mă influențează și în povestiri. Fiindcă și eu văd întâi imaginea, pe care încerc să o redau într-o expunere cât mai antrenantă. Mulțumesc călduros pentru frumoasele aprecieri, Erika! 🙂

  2. Eu sunt pozitivă și cred că urmează ceva de bine, însă tot mă gândesc la cuțit, aștept continuarea cu nerăbdare! Felicitări Pentru!
    O după amiază plăcută!🤗

    1. E clar că mă înțelegi și îți dai seama de ce s-a întrerupt aici episodul. Trebuie să pregătim ”ceva de bine”, care să contracareze răul abătut în noapte. 😉
      Mii de mulțumiri și tot atâtea gânduri bune, Ileana! 🙂

  3. Asa erau vremurile acelea, asa cum zici tu si cu mare placere îmi aduc aminte.Cred ca taica-tau nu pateste nimic, ca nu se stie cu Cutitarul!O seara faina iti doresc! 🙂

    1. Pot să-ți spun că nu moare nimeni pe pământul sfințit, dar conflictul continuă și în partea a doua. Cuțitarul era un om rău, care nu făcea cinste celorlalți șoferi de la IRTA. Să-ți fie ziua benefică și binecuvântată, dragă prietenă! 🙂

  4. Mi-e groaza de arme albe 🙂

    Am venit mai dimineata,
    cu cafea mai zambareata,
    cred ca iti va prinde bine
    ca-i facuta cu iubire
    si cu multa fericire,
    zi frumoasa va doresc
    si cu drag va-mbratisez!

    1. Cafeluța de la tine
      Nici astăzi nu întârzie
      Și tare îmi pare bine
      Că vine cu poezie.

      Sărut-mâna cu recunoștință pentru generoasa vizită, Anușka! 🙂
      Frumoasă și spornică să-ți fie toată ziua, dragă prietenă! ❤

  5. De nimic n-am oroare ca de neputința în fața formelor brute de existență. Din păcate, există. Sper ca tatăl tău să depașească momentul în favoarea lui.

  6. Imi place enorm, noul curent al prozei contemporane, ce-mi pare a avea tendinta, din ce în ce mai mult de a-l “plagia” pe marele scriitor si dramaturg Liviu Rebreanu, scotând în evidenta fapte si întâmplari reale ale omului original, simplu, natural, adevarat, nemascat, din care autorii se inspira în operele lor, ducând – imaginar – cititorul pasionat, într-o calatorie spatio-temporala mai putin cunoscuta, (în special de catre tinerii nascuti dupa evenimentele de trista amintire de dupa ’89) prezentându-le o alta dimensiune a realitatii obiectiv-pragmatice în care se desfasurau activitatile cotidiene zilnice.
    Se pare ca aceasta noua tendinta, prinde bine la cititorul doritor de cunoasterea trecutului istoric, mai mult sau mai putin îndepartat, iar un prim exemplu este si romanul Ana, al autoarei Ela Mihu & EM. Sava.
    P.S. Îmi place tare, cuțâtu’ din imagine ! Îmi aminteste de vremurile din scoala, când la practica profitam de atelierul scolii pentru a fabrica cutite personalizate, cu care ne laudam si ne dotam în
    excuriile si aventurile vremilor copilariei.
    Zile senine binecuvântate, cu sanatate, optimism si spor la toate, draga Petru ! 🙂 ))

    1. Și mie îmi place stilul în care a scris Liviu Rebreanu, ale cărui cărți le-am citit cu frenezie. Astăzi se scrie mai mult și, din păcate, se citește mai puțin. Dar mai sunt tineri care sunt educați în spiritul lecturii și asta mă face să sper că îi vor ”contamina” și pe alții. Prin scris și citit ne antrenăm mintea și o dezvoltăm, așa cum o facem și prin șah sau alte sporturi de logică.
      Toate cele bune, frumoase și, mai ales, sănătoase, dragă Iosif. 🙂

  7. Interesanta poveste din ciclul “Bulgarasul de zăpadă”, dar cât de frumos povestești, acum sa speram ca tatăl tău nu va primi ceva rău de la Cutitar! 🤫

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.