Bulgărașul de zăpadă (19)

Au trecut două zile mai liniștite, în care miliția nu ne-a chemat, iar eu mă rugam să nici n-o mai facă. Poate s-au lămurit că totul a fost doar o joacă de copil și nu merita să se agite atâta. Speram ca doctorul Rareș să fi avut un rol în a mă face credibil și, prin urmare, nu se mai justifica o perpetuare a investigației, care oricum ajunsese prea departe. Dacă era să pedepsească pe cineva, eram dispus să suport consecințele, mă gândeam eu cu inima strânsă, însă tot așteptam să vină sfârșitul vacanței, iar eu să plec liber la internatul salvator. Oricum a fost o vacanță tristă, cu toate sărbătorile luminate, bucatele alese, bradul pe care îl îndrăgeam atât de mult și iubirea cu care eram înconjurat de familie.

Nădejdea de a scăpa mi-a fost spulberată în cea de-a treia zi, cu două înainte de a lua trenul către școala mult așteptată. De data asta, mașina miliției a oprit la poarta noastră, de dimineață, avându-l la volan pe Adrian care ne-a poftit, pe mine și pe mama, să urcăm. Tata era la servici și pentru asta trebuia apreciat mijlocul de transport oferit, dacă autoturismul ar fi fost unul obișnuit. Dar când te ia miliția de acasă, chiar și la o oră atât de matinală, fie vorba de un copil cu mămica lui, ies vecinii la poartă cu o curiozitate nesățioasă, blagoslovindu-i pe cei vizați cu priviri greu de îndurat și șoptind celor din jur sentințe din cele mai dure, cum ar fi: ”v-am spus eu că nevolnicul ăsta mic o să dea de dracu” sau ”iată ce se întâmplă dacă faci afaceri cu pământul lui Dumnezeu”. E drept că mintea mea naivă nu percepea prea bine implicațiile acestui gest, fiind mai încântat să văd cum arată interiorul unei mașini care producea frică oamenilor de rând. Dar eu eram singurul care părea încântat de această oportunitate, fără să mai ia în seamă lumea cârcotașă.

La sediu am fost primiți iarăși în biroul șefului de post, unde căpitanul Apopei părea mai bine dispus, judecând după zâmbetul discret pe care-l afișă când ne-a arătat scaunele pe care să le ocupăm. În plus, și-a aprins cu nonșalanță o țigară din care a tras cu sete, de parcă era o recompensă binemeritată, după o mare realizare. Ce-i drept, avea în față un dosar stufos pe care-l mângâia ca pe un animal de companie îndrăgit. În această ambianță enigmatică pentru mine a venit el cu o introducere pe care o sorbeam cu emoții inevitabile.

– Dumneata trebuie să fii mama pușlamalei ăsteia mici, s-a adresat el mamei. E mai bine așa, că ești cea mai în măsură să știe ce boroboațe e în stare să vă facă odrasla.

– Dar e doar un copil, totuși, tovarășe milițian, i-a răspuns mama privindu-l cu un ușor reproș. Toți sunt neastâmpărați la vârsta asta, dar, când văd că depășește măsura, îl mai altoiesc cu nuiaua.

– Se pare că nu l-ai altoit destul, judecând după problemele pe care ni le-a creat, a devenit mai vehement căpitanul. Și nu mă refer numai la groapa pe care a săpat-o cu încăpățânare în grădina voastră. Știu că nu pare mare lucru, orice om poate să facă ce vrea cu pământul lui, atâta vreme cât nu aduce prejudicii vecinilor, societății în care trăiește. Dar uite unde s-a ajuns din această joacă nesăbuită! Nu putea să sape și el cu lopățica în nisip, să umple găletușe și să ridice castele, ca alți copii normali? Trebuia să-l educați și să-i urmăriți îndeaproape preocupările, că nu are picioare sănătoase să poată scăpa de sub ochii voștri.

Mama nu s-a intimidat de acuzațiile grele prin care i se punea la îndoială capacitatea de a mă îngriji cum se cuvine, replicând pe un ton adecvat:

– Băiatul meu e normal, chiar dacă are picioarele paralizate. L-am supravegheat cât am putut de bine, dar nu puteam să-l leg de pat sau să fiu paznic toată ziua. Curtea și grădina erau spațiul în care putea să se miște în voie, altfel s-ar fi simțit prizonier. E drept că uneori reușea să iasă și pe uliță, dar care copil nu aspiră la întâlnirea cu cei de-o seamă și la jocurile lor tentante. Nu durau mult aceste evadări, doar până prindeam de veste și îl aduceam acasă, pedepsindu-l. Ce rău poate fi în asta?

– Femeie, văd că nu ești în stare să vezi relele pe care le-a făcut. Mai întâi de toate, groapa aceea a înnebunit prostimea din localitate, ba chiar am ajuns de râsul județului. E ușor să spui că a fost doar o joacă, dar ea s-a transformat într-o credință, după ce bărbatul matale a încercat să o astupe și a fost văzut de vecini. La început au fost curioși să afle de ce ar săpa cineva un pământ sterp, mai ales la lăsarea întunericului. Iar apoi mințile s-au înfierbântat, venind cu presupuneri care de care mai fanteziste și încercând să beneficieze de pe urma lor. A fost ca un bulgăraș de zăpadă scăpat de băiatul acesta la vale și care s-a tot mărit până a ajuns să strivească totul în drumul lui la vale. Iar voi, în calitate de părinți, nu ați luat măsurile necesare pentru a stăvili rostogolirea lui.

– Credeți-mă că nu am știut nici noi de unde a pornit totul, și nici nu credeam că se va ajunge până aici, interveni mama. În ciuda zvonurilor ciudate pe care le auzeam, nu suntem convinși că acel pământ negru are calități miraculoase. De aceea am dus o mostră doctorului, să se afle adevărul și să fim lăsați în pace.

– Am aici și rezultatul analizelor pe care tocmai le-am primit din București, semnat de dr. Mărgineanu, specialist în domeniu. Pământul vostru e unul obișnuit, ba și mai puțin productiv decât ar trebui.

– Asta e bine, nu?, am îndrăznit eu să strecor câteva cuvinte.

– E ceva normal, dar răul a fost deja făcut. Acum trebuie să convingem lumea că totul a fost doar o fantasmagorie, însă credința e mai presus decât știința în rândul oamenilor fără cultură.

– Poate dacă explicăm fiecare așa-zisă minune, oamenii vor înțelege și se vor potoli, sugeră mămica.

– Ce minuni?, se burzului tovarășul Apopei. Spune-mi dumneata vreuna care să-mi dea de gândit.

va urma

44 thoughts on “Bulgărașul de zăpadă (19)

    1. Răspunderea e întotdeauna a altora, așa cum vedem că se percepe și astăzi. A copiilor, a celorlalți părinți, a școlii sau a norodului fără judecată. Nicidecum a organelor de stat și, cu atât mai puțin, a miliției (poliției).

  1. Minuni au existat si vor mai fi, cât va fi lumea,
    Căci din pamânt suntem facuti de Dumnezeu.
    Prin credinta, speranta si iubire savârsim minunea,
    Dar pâna la desavârsire drumul e îngust si… pare greu…
    Zile cu senin în Suflet, draga Petru !

    1. Cine nu crede în minuni, nu crede în viață, cea mai mare minune pe care o găzduiește o planetă.
      Să ai parte de soare pe cer și seninătate în gânduri, dragă Iosif!

  2. Mă bucur că ai fost cu mama de data asta, la miliție. Imi place de dumneaei. Iar milițianul a pus punctul pe i: pământul e proprietate, familia ta ar fi trebuit să facă ce dorea cu el. Păcat că nu s-a oprit acolo și și-a continuat ideea cu aberații.

    1. Să știi că m-ai inspirat printr-un comentariu anterior, iar unele replici vin din observațiile tale. De unde se vede avantajul interacțiunii cu cititorii după fiecare capitol publicat aici. Mulțumesc frumos, Jo.

      1. Wow! Eu mulțumesc. Mă regăsesc oarecum în mama ta; eu n-am copii, dar am avut un cățel la care am ținut foarte mult. Să-l fi ferit sfântul pe acela care ar fi zis ceva negativ la adresa bietului animal. Ce i-ar fi auzit urechile!!! 🙂

  3. Off, ce vremuri 😔, nici în zilele noastre nu e omenie,din păcate. Mă bucur că mama ți-a fost alături, m-aș bucura să se termine cu bine! O poveste de viață ce m-a lăsat fără cuvinte. Îmi pare tare rău prin ce ai trecut!😔 Puțini dintre noi pot înțelege. Tu de la naștere ai fost și ești un luptător împotriva celor răutăcioși!
    O după amiază plăcută!☕🤗

    1. Pot să susțin cu tărie că mama a fost o eroină în lupta ei cu organele statului, în special pentru a fi primit într-o școală bună. De fapt și pentru frații mei, doar că ei nu au avut atâtea piedici de trecut.
      Sărut-mâna cu mii de mulțumiri pentru lectură și reacție, Ileana! 🙂
      Să-ți fie ziua luminoasă și rodnică! ❤

    1. Bună dimineața, Alioșa! 🙂
      Poate se teme și președintele țării să nu fie stropit cu cerneală sau alte substanțe, după cum a pățit-o liderul de la AUR. Doar că acesta s-a fălit cu asta. 😉
      Sănătate și zile plăcute! 🙂

  4. Nu-mi vine altceva în minte acum decît vechea zicală americană: “you can’t fix stupid” – adică n-ai ce-i face prostului, că tot prost rămîne. Asta se aplică atît sătenilor care şi-au băgat nasul în grădina altuia cît şi miliţienilor care au întins pelteaua cu ancheta lor.

    1. Funcția era cea care te făcea să ai dreptate pe atunci, oricât de ilogică ar fi fost concluzia. Nici astăzi nu diferă prea mult, doar că acum putem să ne exprimăm dezacordul. În van, firește.

      1. Prea mulţi au falsa impresie că funcţia impune automat şi respect. Nu, nenică – respectul trebuie să ţi-l cîştigi de la fiecare în parte şi mai trebuie să ştii şi să-l păstrezi. Miliţienii vechi şi noi – cu excepţiile de rigoare – s-au tot umflat în pene; probabil de-aia le şi zicea “curcani”. Că prostu’ pînă nu-i fudul parcă nu e prost destul.

        Într-adevăr, situaţia s-a schimbat dar nu s-a modificat nimic.

        Înainte vreme, tată,
        făceau eforturi deodată
        să-l alerge şi să-l bată
        pe cîinele care latră.
        Dar acum – putori jegoase –
        văd şi-ascultă tot din case,
        şi te lasă a răcni
        pînă cînd te-oi plictisi.
        Vorba zboară, oboseşti,
        poate mai şi răguşeşti,
        şi-apoi ca ciobanu-n stînă
        rămîi tot cu dînsa-n mînă.

        “Avantaj ei… c-aşa-i în tenis”.

      2. Aş vrea să prezint şi eu regrete eterne realităţii ăsteia strîmbe, cu condiţia ca cea nouă să nu fie şi mai strîmbă decît asta. 😉

      3. Acu’ depinde și de zonă, situație, percepție, toleranță și naiba mai știe ce condiții, dar mentalitatea e cea mai importantă.
        Să ai o sară bună, cum mă gândesc c-o să fie și a mea! 🙂

      4. Apoi toate-s relative, la ceva şi între ele, de-aia viaţa e aşa complicată, mai ales cînd se inventează intermediari. Mi-aduc aminte de o replică pe care am citit-o demult în copilărie într-una dintre cărţile lui Mark Twain – ori Tom Sawyer ori Huckleberry Finn: “De ce simplu dacă se poate complicat?”
        Cred că asta exemplifică la perfecţie modul de gîndire al celor cu funcţii înalte care au puterea de a ne “ghida” destinele. Mor cînd aud la unii “filosofi” că “totul depinde de tine, tu eşti singurul care îţi faci viaţa aşa cum e, nu ţi-o fac alţii”. Bullshit! Aş putea detalia zi de vară pînă-n seară de ce nu e aşa, da’ acu’ sîntem în iarnă, mi-e foame, mi-e sete şi mi-e greaţă de viaţă, aşa că-ţi urez o seară minunată şi am tăcut. 🙂

      5. Mulțumesc, Dragoș! A fost o zi de joi bună, dar mi-e dor să ies în oraș, la piață și la o plimbare, așa cum fac în anotimpurile mai călduroase. Pe de altă parte, e bine că avem o iarnă normală, nu surogate precum cele din ultima vreme. Să fii iubit și iubitor! 🙂

      6. Sînt convins că ieşi mult mai des decît mine. Poate nu acum iarna dar în general. De cînd am uitat cum arată banii nu mai am motiv să ies, că oricum de plimbări n-am fost niciodată atras, mi se pare timp irosit. Ştiu, se vorbeşte de aer curat etc. dar dacă ai şti cum pute a reziduuri de eşapament pe străzi… Mnoh, poate că sînt şi pustnic de fel, sau doar viaţa m-a făcut să mă adaptez la stilul ăsta de… existenţă.

        No, sper ca seara-ţi să fie mai interesantă şi plăcută decît a mea. 🙂

    1. Sărut-mâna cu recunoștință pentru lectură și cafeluță, Anușka! 🙂
      E ceva mai cald ca ieri, dar tot iarnă serioasă se vede afară. Să-ți fie ziua plăcută și cu multe împliniri, dragă prietenă! ❤

  5. Era un cântec pe atunci:
    ”Nu te pune mă cu melițea. melițea,
    Că te bagă mă la Gherla. la Gherla…”

    Inspiratie, prudență si spor!

  6. Povestea cu „țapul ispășitor” se confirmă la fix în acest caz. Cel mai simplu era să se găsească un vinovat „convenabil”, care să nu poată da replica în fața organului. Năravuri care mai dăinuie și acum…
    Chiar sunt curios să văd cum va finaliza ancheta, vajnicul milițian. Aștept continuarea!
    Numai bine, dragă Petru! 🙂

    1. Așa a fost de când e lumea, doar că într-o orânduire comunistă parcă toate păcatele omenești ieșeau și mai mult în evidență. Trebuia doar să faci parte din unicul partid, iar dacă aveai și o funcție cât de cât importantă, răspunderea o puteai pasa pe oricare om de rând.
      Mulțumesc pentru lectură și comentariu, dragă Alex! 🙂

    1. Nici eu nu pot uita astfel de imagini, cu vecinii ieșiți la porți ca la semnal, ori de câte ori se întâmpla ceva ”deosebit” pe uliță. Iar seara urmau sentințele ”completelor de judecată” din fața caselor care aveau bănci la drum. 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.