Ni se spunea din timpul școlii că o echipă de muncă trebuie să fie precum o familie extinsă, ca să meargă treaba bine și salariații să se simtă în mediul lor. Degeaba încercam să găsesc acel sentiment familial în atelierul condus de Belbe, nu reușeam să percep decât reticență și frustrări, pe lângă alte nemulțumiri. Una din cauze era și continua schimbare în rândul colegilor fără pregătire, angajați sau transferați în funcție de interesele lor și bunăvoința celor de la conducerea cooperativei. În locul Dianei a fost adusă în echipă o altă fată, cam de aceeași vârstă, care nu mai văzuse în viața ei cum arată un motor din apropiere. O chema Etelka și era frumoasă, doar că mintea îi era mereu la bărbați chipeși și cu stare materială promițătoare. Mi-am dat seama după ce i-am făcut unele avansuri și ne-am sărutat de câteva ori cu ochii închiși. Eu îmi închipuiam că o simt pe Scarlett a mea, iar ea cred că-l avea în gând pe cel mai chipeș fotbalist din localitate.
E drept că începusem să învăț multe din secretele meseriei, urmărindu-i cu atenție pe cei mai buni, dar prea puțini erau aceia dispuși să-ți arate ceva de bunăvoie. Era firesc, din moment ce comenzile de la populație erau insuficiente pentru câți eram, așa că fiecare ținea să-și păstreze rolul în producție, asigurându-se că va fi solicitat și plătit în consecință. Spre deosebire de mulți dintre noi, care stăteam degeaba sau jucam cărți, așteptând să facă șeful o afacere prin care să aducă un camion de motoare arse. Doar atunci intram cu toții ”în pâine” – fiecare după pricepere – și începeam să ne facem calculele privind salariul care ne-ar putea ieși după ce plăteam nelipsita Contribuție, ca pe un bir apăsător.
Kurpey era unul dintre favoriții domnului Belbe, primind mereu comenzi care necesitau cunoștințe temeinice și meticulozitate. Pe el am pus și eu ochii, urmărindu-l cu atenție de câte ori aveam prilejul. Fiind secretos și neprietenos, trebuia să-i îndur reproșurile din privire, dar și prin cuvinte nu tocmai plăcute. Cu timpul, ne-am obișnuit unul cu celălalt, am început să rebobinez și eu rotoare de aspirator, dar mai ales de camă rusească, folosită la extragerea apei din fântâni sau puțuri. Acestea din urmă erau utilizate și în pălincii, iar asta le dădea o importanță deosebită. Mare mi-a fost surprinderea când, după ce am terminat de reparat un asemenea motoraș, șeful pălinciei mi-a strecurat în mână zece lei. L-am întrebat ce înseamnă asta, iar el mi-a răspuns recunoscător:
– Pentru urgența rebobinării și siguranța că-i o treabă de calitate!
Era primul meu ”ciubuc”, dar poate că nu l-aș fi primit dacă șeful ar fi fost în birou și ar fi predat el comanda. Nu era o sumă mare, dar recunoașterea valorii m-a bucurat enorm și m-a ambiționat să învăț mai mult, să arăt că pot mai multe.
Badea Nelu era satisfăcut de progresele mele, iar domnul Belbe nu mă mai fixa cu privirile insistente când trecea prin atelier. Nu mai eram eu bobocul, însă nici printre favoriții lui nu mă încadram. De aceea am fost circumspect când s-a oprit la sfârșitul unei zile de muncă în dreptul meu și mi s-a adresat:
– Petru, unde sunt merele acelea cu care te-ai lăudat în fața Părintelui? Nu mai aveți sau ai uitat că ne-ai promis și nouă?.
– Ba mai sunt, dom’ șef, am răspuns eu, ușurat că nu-i vorba de ceva mai grav. Vă aduc chiar mâine, dacă spuneți că vă place cum arată. Și gustul e bun.
– Vedem noi… vedem noi, a murmurat el cu țigara fumegând puternic în colțul gurii.
Pomul creștea văzând cu ochii, iar fructele lui erau nenumărate la ultima recoltă. Le culegeam pe rând și aveam mereu în cămară o lădiță plină, însă nu știam ce să facem cu ele. Noi ne feream să le mâncăm, știind ce puteam păți dacă ne-am divulga toate secretele, iar pe vecini nu îndrăzneam să le experimentăm. Cine știe ce secrete s-ar fi dezvăluit, iar lumea ar putea intra la bănuieli în ce privește cauza. Dar dacă șeful a cerut așa ceva, nu puteam să-l refuz fără să se creadă că sunt zgârcit sau mincinos. În plus, tare-mi doream și eu să se schimbe modul în care eram tratați și plătiți unii dintre noi. Astfel că, a doua zi de dimineață, mi-am umplut plasa cu mere și le-am pus sub bancheta motocicletei cu care mergeam la serviciu. Părinții mei nu trebuiau să știe, că riscam să nu-mi pot ține promisiunea, iar asta ar fi fost rușinos. Le-am împărțit în pauza de masă, de la ora unsprezece, câte unul la fiecare coleg și două domnului Belbe.
Emoțiile îmi erau mari, însă îndoielile predominau în gândul meu, în timp ce vedeam cum aproape toți cei din jur savurau fructul delicios și își exprimau cuvintele de laudă în toate privințele. Acum, parcă îmi părea rău că nu am fost în stare să găsesc un motiv prin care să mă eschivez, să evit un experiment la scară atât de mare și cu un efect care putea fi copleșitor. Prea târziu, îmi ziceam în sine, sperând că ziua va trece ca și celelalte, fără spovedanii și polemici aducătoare de furtună.
N-a fost să fie pace, iar asta s-a văzut imediat după ce pauza de masă ar fi trebuit să se termine. La început, s-au pornit discuții în șoaptă, după care vocile se auzeau tot mai puternice, încât au ajuns și la urechile șefului din birou. Așa ceva nu se mai întâmplase niciodată, de aici și mirarea pe care și-a manifestat-o când a intrat în atelier.
– Aș putea să știu și eu de ce nu ”porniți activitate”? Nu v-a picat bine mărul lui Petru? Mie mi s-a părut excelent.
Colegii au schimbat priviri între ei, în așteptarea celui care își va asuma curajul să spună ce aveau pe suflet. Badea Nelu era cel mai potrivit, iar el a înțeles că trebuia să fie purtătorul de cuvânt.
– Șefule, băieții cred că sunt nedreptățiți, în primul rând în ce privește acea Contribuție. Bani care se iau și numai dumneavoastră știți cum îi cheltuiți.
Domnul Belbe nu a fost niciodată atât de șocat încât să rămână fără cuvinte o bună bucată de vreme. Stătea în mijlocul nostru și se uita pe rând în ochii fiecăruia, însă vedea aceeași hotărâre pe toate chipurile care contau. Oare ce se întâmplase dintr-o dată cu echipa lui atât de docilă?, se întreba el cu nedumerire.
va urma
racoltapetru6 