Fructul interzis (8)

Prima partidă de pescuit nu se uită niciodată, după cum se spune și de prima iubire. Nu susțin doar eu, ci și pescarii cu experiență, care-și amintesc cu nostalgie de ziua în care au dat întâia dată la pește, indiferent dacă au avut sau nu capturi de la început. Pentru mine, acea experiență de neuitat a fost cu tata, deși el nu era undițar, ci doar pofticios de peștele pregătit de mama.

Aveam motocicletă nouă și orizonturile mi s-au mărit cum nici nu îmi imaginasem până atunci. Era un Cz-175, puternic și frumos, capabil să transporte 3 persoane, cu viteza legală, iar singur am prins până la 110 km/h. Permisul l-am luat din a doua încercare și mari emoții, însă acum puteam să mă plimb mândru pe unde nici nu visasem că voi putea ajunge. Chiar și tatăl meu și-a amintit de neamurile pe care nu le-a văzut de multă vreme, cu domiciliul în Vama, Satu Mare și alte localități mai îndepărtate. Prioritate a avut malul Someșului, către care ne-am dus amândoi într-o duminică de dimineață, doar cu câteva râme culese din grădină și… un măr. Știam că pescarii sunt mari lăudăroși și speram că-l voi convinge pe unul să spună adevărul despre trofeele cu care se fălea.

Am ajuns repede pe un mal perfect pentru mine, unde apa era ceva mai lină și spațiu suficient pentru toți cei zece amatori de senzații tari, găsiți acolo la acea oră. Pe atunci, râul era mult mai curat, iar peștii parcă abia așteptau să se dea la momelile prinse în cârlig. În timp ce părintele meu căuta o nuia potrivită, câțiva metri de gută și un binevoitor care să-i împrumute un ac, eu eram uimit cât de repede reacționau albiturile la fiecare aruncare a celor din jur. Nu treceau mai mult de un sfert de minut după ce cârligul cu viermișori ajungea în apă, că pluta tresărea și omul scotea peștișorul neastâmpărat și strălucitor în răsăritul de soare. Pescarii se cunoșteau între ei și glumele veneau deodată cu capturile, în timp ce tăceam și le admiram îndemânarea. Până a apărut tata și mi-a pus în mână undița primitivă, având ca plută un dop de la o sticlă de vin. Peștișorii n-aveau însă pretenții la scule sofisticate, precum ale celorlalți, astfel că am început să simt și eu emoțiile stârnite de zbaterea de la capătul firului.

– Ți-ai adus feciorul să-l îmbolnăvești cu acest microb, bade Petru?, a întrebat cel mai tânăr dintre pescari, în timp ce mai scotea o minunăție din apă.

Deja avea vreo cincizeci, prinse la cap într-un cerc metalic, printre care se evidenția și o mreană frumușică. Am înțeles că îl chema Florin și toți ceilalți îl invidiau pentru succesul de care dădea dovadă.

– I-am promis că-i voi arăta locul ăsta și felul în care trebuie să prindă, i-a răspuns tata. E prima dată când vine.

– Ia de aici niște viermuși, mi s-a adresat tânărul. Sunt mai apreciați și agăți mult mai ușor cu ei.

M-am bucurat de generozitatea tânărului și i-am mulțumit, după care mi-am dat seama imediat că avea dreptate. Deja aveam cinci capturi, dar speranțele îmi erau tot mai mari, văzând dărnicia nemărginită a Someșului. Atunci a intervenit un alt pescar, mai în vârstă și tot pus pe glume.

– Dacă e pentru prima dată, fecior, trebuie să primești botezul pescarilor, mi s-a adresat cu o mină serioasă.

– Și în ce constă acesta?, am întrebat eu, incitat.

– Nimic deosebit, doar să săruți un pește pe botișor și să-l arunci înapoi. Numai așa vei avea fir întins în viitoarele partide.

Nimeni nu a intervenit cu vreo observație, ceea ce m-a făcut să cred în vorbele lui nea Grigore, deși mi se părea scârbos să pup gura peștelui din care tocmai am scos viermele. Și totuși, mi-am înfrânat greața, am închis ochii și i-am atins botișorul cu buzele, după care l-am eliberat, cu regret. Atunci am auzit râsul celor din jur, semn că am fost păcălit.

– Era doar o glumă, mi-a explicat Florin, dar mulți sărută peștele pe bot doar de bucurie.

M-am șters cu dosul mâini pe gură, gândindu-mă la mica mea răzbunare.

– Nu face nimic, l-am asigurat eu pe tânăr. Aș vrea să fiu și eu la fel de experimentat ca tine, bănuiesc că ai prins și pești mari.

– Normal, doar pescuiesc de la opt ani. Cea mai mare captură a fost un somn de unsprezece kilograme, prins mai în amonte.

– Și eu am avut o captură asemănătoare, a intervenit Grigore. Nu l-am cântărit, dar precis avea vreo cincisprezece kile.

– Mai lasă vreo cinci din ele, a replicat Florin, cu un zâmbet neîncrezător.

În timp ce se contraziceau cei doi parteneri, mi-am scos mărul din plasă și l-am întins celui mai în vârstă.

– Un măr pe stomacul gol e sănătate curată, iar la pescuit poate aduce și noroc, l-am îmbiat eu. Gustați numai și o să vedeți că n-ați mai mâncat așa ceva.

Nea Grigore nici nu s-a vrednicit să privească mai atent fructul, ci a refuzat cu convingere:

– Nu strica orzul pe gâște, pentru că eu nu-s cu merele decât dacă-s fierte la pălincie,

– Poate vrea Florin, ca răsplată pentru viermișori, am încercat și cu tânărul.

– Bade Petre, spune-i feciorului matale că la pescuit se vine cu pălincă și slană, iar fructele se dau mai degrabă peștilor. Nu mere, ci prune, vișine, cireșe…

Tata m-a scuzat și le-a explicat că eram prea tânăr să vin cu băutură, însă voiam doar să le ofer ceva ca recunoștință. În schimb, mie îmi părea rău că încercarea de a mă folosi de măr pentru a dezvălui adevărul în ce privește capturile cu care se lăudau cei doi, a eșuat lamentabil. M-am alinat cu gândul că am deja zece peștișori prinși, tocmai cât să umple mama o tigaie cu o delicatesă prinsă de mine. Cred că aș mai fi agățat încă pe atât, dar Someșul s-a tulburat deodată și plutele nu se mai mișcau pe apă. Grigore a anunțat ca o sentință, scoțând undița definitiv și începând să o strângă:

– Iar au dat drumul la dejecții de la Avicola. N-are rost să mai stăm.

A trebuit să ne retragem cu toții din acel loc minunat, pe care n-am mai avut ocazia să-l vizitez vreodată. Sunt convins că nu mai este cum a fost, așa cum nu mai e tot râul Someș. Doar amintirile au rămas plăcute și nepoluate.

31 thoughts on “Fructul interzis (8)

  1. Ce gust amar mi-a lăsat poluarea Someșului… Și noi oamenii simpli trebuie să luăm poziție, deoarece se vede că pe cei de sus îi interesează numai imaginea, iar numai oamenii simpli ar putea impune niște măsuri. Ca să nu mai spun că vedem multe gunoaie aruncate aiurea chiar de oamenii simpli. Dacă cei de sus nu au grijă, asta nu înseamnă să renunțăm și noi să avem grijă de natură!

    1. Toată grija și preocuparea pentru curățenia apelor, printre altele, ar trebui să pornească de la noi, pentru că firmele și politicienii nu vor face mai nimic dacă nu sunt constrânși sau convinși de mulțime. Îmi amintesc și de bălțile naturale care erau în Maramureș, înainte de anii ’90, și mă întristez. Aproape toate s-au schimbat în rău, fiind acum lipsite de vegetație, de umbră și de varietatea de pești care aduceau surprize pescarilor. Doar taxele tot mai mari contează, în timp ce capturile sunt foarte rare.

  2. Bună ziua, Petru! 🙋🤗🌞🌿💖
    Nici eu nu pot uita prima zi de pescuit, când tata, un pescar înrăit, ne-a luat la pescuit. Când am văzut, stând în picioare și soare, că o zi întreagă, stată pe malul Dunării, n-a prins un pește cât de mic, noi mai jucandu-ne, am spus: Eu de pescuit nu mă apuc!😁

    1. Bună dimineața și sărut-mâna, Aurelia! 🙂
      Îți înțeleg dezamăgirea din prima zi de pescuit. Poate că dacă nici eu nu prindeam nimic, atunci, n-aș mai fi vrut să perseverez. E o loterie și cu peștii ăștia, în care există și norocul începătorului. Cel puțin n-ai uitat acea zi, după cum nu uită niciunul care încearcă! 😉

  3. Multe lucruri au rămas curate doar în amintirile noastre sau ale altora. Poluarea are atîtea forme – unele distincte, vizibile sau palpabile fără echivoc, iar altele subtile dar poate mult mai insidioase.

    Cîndva în adolescenţă m-am îngînat şi eu cu un amic să mergem la pescuit pe un lac din apropiere, dar erau numai fîţe. Mai mult distracţie – sau mai pe şleau pierdere de timp – decît ceva captură serioasă. Îmi amintesc că nişte ţigani chiar i-au furat un “piper” amicului, căci el era posesorul “sculelor”. Doar drumul cu bicicletele să fi avut vreun efect benefic, deşi era oarece trafic pe şoseaua care ieşea din oraş, pe atunci prin ’80-’82. Din fericire n-am prins “microbul” ăsta, dar nu m-aş da în lături de la molfăit orice fel de peşte – preferabil cu puţine oase sau deloc – şi derivate, adică icre. Ehei, vise…

    Şi zici că pescarii n-au “muşcat” momeala cu măru’? Tulai, ce-ar fi ieşit acolo! 😆

    1. După cum ai văzut, și eu am început tot cu fâțe și am continuat mult timp până am prins primul pește mai de Doamne-ajută. A fost un biban de vreo 250 de grame, dar m-am bucurat ca și cum ar fi fost de zece ori mai mare. Distracția și emoțiile pe care mi le dădea fiecare mișcare a plutei sau a bambiliciului m-au făcut să petrec zeci de zile și nopți pe malurile râurilor și ale bălților. Acum n-aș mai putea, dar nici nu mai e unde. În sud chiar există bălți cu pești mari și condiții frumoase de pescuit, dar pe aici ducem lipsă.
      Nu merge de fiecare dată momeala cu mărul, dar poate că a fost mai bine așa. Poveștile pescarilor trebuie să ne încânte și să ne dea speranțe că vom prinde și noi monstrul din ape. 😉

      1. Ha ha, mi-ai adus aminte de “Operaţiunea Monstrul”. 😆

        Poveştile astea aveau şi ele farmecul lor potrivit timpurilor respective. Nu ştiu acum dacă mai au, şi cît anume. Trăim vremuri prea tulburi şi prea rapid schimbătoare ca să mai avem răbdarea necesară unei asemenea îndeletniciri precum pescuitul şi apoi să mai avem şi timpul şi tragerea de inimă să povestim ce-am făcut – sau ce-am visat să facem. Dispar pasiuni aşa cum au dispărut şi dispar meserii şi îndeletniciri, fără voia noastră şi fără puterea de a le păstra altfel decît în amintire, şi poate prin cărţi, fotografii şi filmări.

    1. Sunt multe amintiri și încerc să le triez pe cele mai importante și plăcute. Iar unde e cazul, mai adaug câte un condiment, așa cum se cade într-o poveste.
      Aleasă mulțumire și călduroase urări pentru o zi superbă, Dana!

  4. Frumoase amintirile copilariei si adolescentei fascinante. Au fost odata în tara vai si râuri limpezi si curate, în care vara, ne scaldam si pescuiam de dimineata pâna-n noapte. Sahul si pescuitul sunt sporturile cele mai relaxante, decontractante si deconectante de la realitate. Cred ca în anumite afectiuni fizice si psihice, chiar sunt recomandate, însa, din pacate, pescuitul este pe cale de disparitie, din cauza apelor din ce în ce mai mici si poluate.
    O prima vara însorita, binecuvântata, fericita, draga Petru !

    1. Foarte potrivită asocierea dintre pescuit și șah. Pe ultimul nu ni-l poate polua nimeni, dar calitatea habitatului în care se desfășoară primul s-a schimbat mult în rău. Curate și naturale erau apele stătătoare și curgătoare pe vremuri, când beneficiam de ele fără opreliști și gunoaie. Astăzi, chiar și bălțile amenajate nu au același farmec, se vede că-s artificiale și au pești aleși pe anumite considerente, în special pentru beneficiul patronului. Știuca, bibanul și celelalte răpitoare se găsesc doar în Deltă și mai rar în alte râuri.
      Zile senine și benefice, cu voie bună și bucurii, dragă Iosif!

  5. Foarte placut ai descris prima capturare de peste mai ales insotit de tatal tau,amintiri excelente,Astazi nu mai mergem la pescuit,apa poluata si anturajul lipseste!O seara faina iti doresc! : )

    1. Știu că și tu ai avut parte de partide frumoase de pescuit, deci aprecierile tale sunt de la o persoană avizată, cu atât mai valoroase. Mulțumesc frumos și îți doresc o zi de toată frumusețea, dragă prietenă! ❤

  6. Ce amintiri frumoase cu prima partidă de pescuit! Cum s-ar putea uita așa ceva?
    Îmi amintesc că eram clasa I când am mers cu un unchi la Amara, în Bărăgan, unde este vestita stațiune. Unchiul a încropit o undiță dintr-o trestie de pe mal iar ca momeală a pus niște miez de pâine. Cum stăteam eu pe mal și așteptam cu emoție, odată s-a dus pluta la fund și eu am tras de undiță de parcă era cine știe ce pește mare. Nu era decât o fâță mică, dar ce gălăgie am făcut de m-a știut toată lumea de pe lac! Multă vreme am povestit isprava mea, ca pe o mare victorie. Sper să o duc și pe Sara, cât mai curând, la vreo baltă, ca să se bucure și ea de farmecul pescuitului.
    Multă sănătate, dragă Petru și zile cu bucurii! 🙂

    1. Sunt încântat să citesc de la tine încă o poveste despre pescuit, cu atât mai plăcută cu cât erai copil și te-ai bucurat ca de peștișorul de aur. Cum să nu prinzi drag de această îndeletnicire când treci prin asemenea emoții?! E o idee foarte bună să o duci pe Sara la prima partidă de acest gen, iar dacă va avea norocul să prindă măcar o fâță, sunt sigur că nu va uita toată viața, ba s-ar putea să devină și ea pasionată. Fir întins vă doresc de pe acum! 😉
      Gânduri bune și urări pe măsură, dragă Alex! 🙂

    1. Multe nu mai sunt cum au fost… Îmi amintesc și eu de cât de simplu era să pescuiești în vremea copilăriei. Ce lansetă, ce undiță? Nu-ți trebuia decât o târnă (un fel de coș mare din nuiele împletite) și să-l așezi pe șanț. În urma ploilor, un lac din apropiere își deversa supraplinul, cu pești cu tot 🙂 Le ziceam zvârlugi (tot albituri) acestor peștișori mititei și nu prindeam cât pentru o masă, dar pentru satisfacția noastră de atunci și nostalgia de acum, au fost grozavi. Aveam însă un pescar al satului, așa cum era și fotograful, fierarul… ocupații care au dispărut între timp. Ne vindea acela pește din belșug, cu strachina 🙂 și mărturisesc că de atunci nicio altă ciorbă de pește nu s-a mai ridicat la acea măsură a gustului. Și vorba aceea, am vizitat cherhanale multe între timp și am servit chiar și de la lipoveni vestita lor ciorbă de pe Dunăre. Nu-i și nu-i! În ce privește însă bietul nostru Dâmbovnic, în vremea aceea era năclăit de reziduurile Petrochimiei de la Pitești. Un mâl negru și gros de-ți ajungea până la genunchi îți lua orice poftă pe atunci, de scaldă în gârlă. Acum, da! Odată cu încetarea activității ei, a dispărut toată poluarea și pârâul s-a curățat complet. Dar cine să se mai scalde? Categoric, eu nu! 🙂

    2. Depinde numai de noi pe care le selectăm, iar optimismul și starea de mulțumire vin dacă le alegem pe cele plăcute. Mulțumesc pentru popas și lectură, doamnă Victoria!

      1. Amintirile merg mână în mână și uite așa mi-ai amintit cum și tata prindea pești (nu-i pot spune pescuit) cu coșul, din canalele care aveau legătură cu bălți sau Someș. Era bogăție de fâțe, printre care se nimereau și exemplare mărișoare de știucă. Mulți consăteni procedau astfel, dar fiecare an avea recolta lui bogată. La care contribuiau și țiparii din apele mâloase, cu zecile de exemplare care o îngrozeau pe mama, dar ne amuzau pe noi când îi găteam. Țin minte că și gustul lor era bun, altfel nu îi consumam. Astăzi, pescarii se bucură când găsesc vreunul, ca să îl pună de momeală pentru somn. Pradă garantată, zic ei.

  7. Ce frumoasa descriere al primului tau experiment la pescuit, mi a placut pacalela cu pupatul pestelui, si sa l arunci inapoi in apa, altfel nu iti aduceai aminte, cat de dragut, amintiri care iti raman scrise draga Petru👍😆

    1. Atunci l-am pupat cu greață, dar după ce am prins ”microbul”, o făceam din instinct. La exemplarele mari, firește. Pescuitul a fost o pasiune care mi-a adus multe satisfacții, dar mi-a dat și multe bătăi de cap. Mulțumesc pentru reacție, dragă prietenă! 🙂

  8. Amintiri de neuitat!!! Nea Grigore o să regrete 😏
    Mi-a plăcut tare mult povestea, doar că poluarea o putem salva doar noi, din păcate nu cred să fie cineva interesat de așa ceva!😔

    1. Poluarea asta ne doare, mai ales când facem comparație cu amintirile frumoase din natură, din urmă cu câteva decenii. Trebuie să ne revenim, până nu e prea târziu. 😦
      Sărut-mâna cu mulțumiri pentru lectură! 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.