Fructul interzis (11)

Trecuseră doi ani de la angajare, iar viața mea devenea tot mai ternă și lipsită de perspective. Sentimentul de regres, atenuat la început de emoțiile oferite de noul loc de muncă, devenea tot mai apăsător, ca o condamnare amarnică pe viață. Eram tânăr și mă obișnuisem să colind Bucureștiul ca o pasăre într-o colivie imensă și aurită, cu zeci de cinematografe, săli de teatru și spectacole de revistă, nenumărate anticariate și buticuri cu poze de actori celebri, dar mai ales cu parcul Cișmigiu, unde puteam juca șah chiar și cu un maestru, fără să ne cunoaștem. Deodată, acea mare metropolă a rămas în urmă, undeva foarte departe, în timp ce eu am aterizat într-o localitate mică, fără cinematograf, teatru, parc sau măcar un club de orice fel. Șah jucam și acum, prin corespondență și foarte rar când găseam câte un localnic cunoscător în acest joc. Eram înscris în mai multe grupe interne și internaționale și primeam zilnic circa zece cărți poștale. M-am calificat în semifinala campionatului național și luptam pentru a intra în finală, dar nu simțeam aceeași adrenalină ca atunci când aveam adversarul în față. Am fost nevoit să părăsesc capitala tocmai după ce m-am înscris la cel mai renumit club, ITB, și începusem să urc pe scara valorilor. Acolo, printre cei mai mari șahiști ai țării, învățam, mă întăream și luptam în partide pe care chibiții le priveau cu gura căscată, întrebându-se cine naiba sunt eu, de le dau de furcă și maeștrilor consacrați.

Acum, mă simțeam îngrădit, chiar dacă aveam o motocicletă prin care să evadez spre diferite destinații renumite pentru frumusețea lor, pe care abia acum le descopeream. Și asta am făcut de câteva ori, vizitând Valea Măriei din Vama, barajul de la Călinești, băile termale din Satu Mare, unde am fost împreună cu tata, mama și soră-mea. Cu Doinița mergeam și la Baia Mare sau Negrești-Oaș. În municipiul maramureșean pentru a viziona câte un film, iar în orașul sătmărean pentru a da diferența pentru liceu și a urma ceilalți ani la fără frecvență. Vara foloseam motocicleta, însă în gerurile iernii mergeam cu autobuzul înțesat de călători. Aveam mulți consăteni care-mi erau colegi de clasă, printre care cel mai demn de remarcat era tovarășul Furda, directorul în funcție la Fabrica de Drojdie și Oțet. Nu prea se consuma dumnealui cu învățătura, mai ales dacă găsea mereu pe cineva de la care să copieze sau să primească fițuici.

Tot în Negrești am văzut un afiș care anunța un mare concurs de șah, dotat cu Cupa Orașului. Firește că m-am înscris cu încântare și am fost primit cu brațele deschise de cel mai bun șahist din localitate, tovarășul Ciorbea, un bărbat rotofei și mic de statură. Două săptămâni am făcut naveta, ca să nu pierd vreo partidă prin neprezentare, însă atunci când Ciorbea și-a dat seama că mă voi clasa pe locul întâi, mi-a comunicat că nu pot câștiga cupa, nefiind localnic. Era o mare nedreptate că nu am fost avertizat dinainte de a sacrifica atâția bani pe biletele de autobuz și a răbda frig în stațiile de așteptare. Am trecut, însă, și peste această dezamăgire, căutând alte modalități prin care să mă confrunt cu șahiști în carne și oase. Una dintre ele am inventat-o eu, primind sprijinul primăriei care mi-a pus la dispoziție o sală și câteva garnituri de joc. Era vorba de un simultan de șah în localitate, în care să joc cu toți pasionații dornici și disponibili. Afișul l-am făcut mare și a fost lipit în centru, să-l vadă toată lumea. S-au strâns doar șapte amatori, toți tineri și ambițioși, la șapte mese și cu șapte table de de tot felul. Am avut bucuria să-i înving pe toți, după ce m-am perindat pe rând prin fața fiecăruia, timp de trei ore. Am fost foarte fericit să constat că sunt de departe cel mai bun jucător din comună, dar visul meu era să întâlnesc valorile județului.

A fost pasul următor, după ce am citit în ziarul ”Pentru Socialism” că încep sferturile de finală ale Campionatului Național de Șah, echivalentul fazei pe județ. Se poate spune că șahul e un sport de iarnă, când pentru multe altele nu sunt condiții de practicare. Sportul minții se poate juca în interior, unde ar fi normal să fie încălzire și un minim de confort. Ar trebui, doar că nu întotdeauna erau condiții, mai ales într-un spațiu mare, unde caloriferele nu făceau față. Era cazul Casei de Cultură din Baia Mare, o clădire impunătoare care-mi amintea de cele din București. Mare și înaltă era și sala de joc, dar nu puteai să-ți dai jos paltonul și căciula, dacă țineai la sănătatea ta. Peste douăzeci de șahiști ne-am strâns acolo pentru această importantă competiție; aproape toți se cunoșteau între ei și își povesteau ultimele victorii, doar eu eram picat ca din cer, fără categorie, fără echipă sau istoric cunoscut. Toți ceilalți erau înregistrați și aveau categorii de la a II-a și până la ”candidat de maestru”. Înfruntarea trebuia să dureze trei săptămâni, cu startul de la începutul lui decembrie, deci aveam de făcut zilnic naveta cu autobuzul, câte treizeci de kilometri doar dus.

În acest moment, mă simt dator să cer scuze cititorului nefamiliarizat cu șahul și competițiile de acest gen, dar pentru a înțelege mai bine cum mi s-a trasat destinul, e necesar să povestesc și această perioadă, mai ales că e vorba de cea mai mare pasiune care mă anima în acele vremuri. Poate vă vor plictisi unele detalii, însă voi face tot posibilul să descriu numai ce e absolut necesar pentru derularea cursivă a faptelor și a consecințelor ulterioare.

Trebuia să fiu prezent la Casa de Cultură în fiecare zi, fix la ora 16.00, iar pentru asta eram obligat să mă urc pe autobuzul de 14.30. Programul meu de muncă era până la 16.00, deci aveam nevoie de aprobarea șefului de echipă de atunci, respectiv tovarășul Konyardy. Nu prea aveam de lucru și nici bani nu luam mai mult de jumătate din salariul de bază, dar eram obligați să respectăm orarul, să stăm în atelier și să ne omorâm cumva timpul. Am citit satisfacție pe chipul șefului, când l-am rugat să-mi scurteze ziua de muncă, însă învoirea a venit și cu reproșuri:

– Ne zbatem să atragem clientelă și ar trebui să fim mereu pregătiți pentru comenzi, în timp ce ție îți stă capul la șah și plimbări cu autobuzul. Să nu te mai plângi dacă nu vei primi cine știe ce la chenzină. Probabil nici nu ai nevoie, dacă preferi să-ți pierzi vremea ca un copil fără minte.

”Bine că nu a făcut un scandal mai mare”, mi-am zis eu în timp ce îi mulțumeam pentru bunăvoință. Aveam mare nevoie de bani, dar simțeam în sinea mea că șahul o să-mi schimbe viața, iar această presimțire îmi dădea aripi și tărie să înfrunt depărtările, gerul iernii, gheața de pe drumuri și mustrările celor din jur. Ei nu aveau cum să mă înțeleagă, de aceea nici nu puteam să le explic.

va urma

34 thoughts on “Fructul interzis (11)

  1. Incredibil cât de puține cunosc unii oameni despre șah… Ce dezamăgire ai avut!! Te așteptai să fie atât de afoni? Probabil amărăciunea s-a estompat în lumina evenimentelor ulterioare! 🙂

    1. Nici astăzi nu stăm mai bine, ba dimpotrivă aș zice. Copiii sunt atrași de vreun sport doar când văd cât de aplaudat este un campion de-al nostru, cum au fost la gimnastică, la tenis și, acum, la înot. Dar foarte mulți vor renunța pe parcurs, când vor vedea de câtă muncă și sacrificii e nevoie pentru a ajunge în vârf. Pentru mine, satisfacțiile pe care mi le-a oferit șahul au fost suficiente încât să-mi alunge amintirile neplăcute din perioada afirmării. Se putea și mai mult, dar au intervenit alte piedici. 🙂

      1. Cu ocazia asta o să dezvălui 😀 relația mea cu șahul. Tata ar fi vrut să mă învețe șah și chiar m-a învățat, dar nu s-a lipit de mine. Pierdeam de fiecare dată. Nici tata nu era atras de șah, dar ca orice părinte responsabil, m-a introdus în jocul de șah. Mai târziu am mai jucat iar șah, dar am privit șahul ca prima dată, cu reținere, pentru că nu mă atrăgea. Preferam și prefer și acum alte jocuri… 🙂

      2. Fiecare om are preferințele lui, iar șahul poate fi doar o opțiune. Mai sunt multe alte pasiuni care să-ți antreneze creierul, din care sunt sigur că ai găsit măcar una. Asta se vede din logica sănătoasă pe care o demonstrezi de fiecare dată.

  2. În adolescenta, nu întelegeam cum era posibil ca cineva sa iubeasca cu pasiune acest sport sedentar. Îi detestam si pe cei care, ore în sir aveau rabdare sa stea nemiscati si concentrati la tabla cu patratele si piese albe si negre, asezati pe bancile de lemn din fatza blocurilor de locuinte din cartier. Pare-mi-se ca, tot ce urasti si detesti la un moment dat din viata, vine o vreme în care perceptia si sentimentele create din necunoastere, se inverseaza cu 180°, iar ceea ce ignorai si detestai odata, din cauze si împrejurari ciudate, constati ca devine o pasiune interesanta, relaxanta, prin care, anticipând miscarile adversarului, poti descoperi tehnici si strategii pentru a învinge într-un razboi imaginar, chiar daca la început pierzi luptele una dupa alta, esentiala este satisfactia primei si ultimei batalii câstigate în fatza adversarului, indiferent de dimensiunea lui… ierarhica … ! 🙂 ))
    O saptamâna minunata, relaxanta, atemporal binecuvântata, draga Petru !

    1. Omul se schimbă pe parcursul vieții, la fel și percepțiile lui despre anumite preocupări. Iar asta e bine, fiindcă îi dă șansa să experimenteze ceva nou, care s-ar putea să i se potrivească mai mult. Jocurile de gândire logică sunt recomandate nu numai pentru distracție sau performanță, ci mai mult pentru a modela mintea și a o învăța să-și formeze o strategie în abordarea și rezolvarea problemelor de zi cu zi.
      Zile frumoase, cu soare, dar și răcoare, cu gânduri bune și împliniri, dragă Iosif!

    1. Mă bucur că nu te-am plictisit cu amănunte mai puțin cunoscute de cei care nu practică șahul. Mai urmează câteva și apoi trec la alte preocupări. 🙂

      1. Am crezut că găsesc postare nouă, nu am găsit, aşa că zic aici: La mulţi, mulţi ani, Petru! Să ne trăieşti, să fii sănătos şi bucuros!

    1. Îmi pare rău, dar povestea cu fata a fost scrisă și publicată într-o altă carte. Dar mai am întâmplări asemănătoare de redat.
      Aleasă mulțumire, Issa! 🙂

      1. Păi știu, în prima antologie Siono, parcă, dar am zis c-o fi dintr-o poveste mai mare… Oricum, sînt interesată și de alta 🙂

  3. Îmi pare rău că ai fost dezamăgit. Însă tu sigur reușești ce îți propui! Șahul e jocul înțelepciuni, răbdări, inteligenței ce te caracterizează!🤗
    Aștept să citesc continuarea!
    O seară frumoasă!🤗❤️

    1. Multe dezamăgiri avem în viață, dar contează mult dacă ele sunt eclipsate de bucuriile ulterioare. Am avut noroc că s-a prins de mine răbdarea, prin care am trecut peste multe piedici. 😉
      Mulțumesc frumos și îți doresc o zi din acelea plăcute tare, Ileana! ❤

  4. Inceputul e greu, in regimul trecut daca nu aveai pile era foarte greu sa obtii de exemplu un concurs de sah dar cred ca viata a dovedit ca esti un sahist deosebit si te recompensat cu premii! Imi place mult povestirea ta! O seara faina iti doresc! : )

    1. Pot zice că nu am regretat deloc miile de ore în care am învățat șah din cărți și de la cei mai buni. Și nu neapărat pentru diplome și cupe, ci pentru oamenii pe care i-am întâlnit și care m-au sprijinit. Toate cele bune și frumoase, dragă prietenă! ❤

  5. Dragă Petru, în primul rând vreau să-ți urez un călduros La mulți ani, de ziua onomastică! Multă, multă sănătate și numai bucurii!
    Mi-a plăcut tare mult episodul. Șahul este mai mult decât un „sport al minții”, este o adevărată filosofie de viață. Iar pentru acele vremuri, în care oamenii aveau atât de puține posibilități de relaxare și divertisment, cei care alegeau șahul, nu duceau niciodată lipsă de provocări și de adrenalină. Sunt tare curios de continuare.
    Numai bine și să ai o zi minunată! Salutări… caniculare din Sud! 🙂

    1. Și eu îți mulțumesc de la început pentru frumoasele tale urări, dragă Alex! Sănătoși să fim cu toții, pentru a ne ura unii pe alții, în fiecare an!
      Într-adevăr, am avut șansa să prind pasiune pentru acest sport (artă, știință…), în speță șahul, care mi-a adus nu numai plăcere și satisfacții, dar mi-a fost și de mare ajutor în viață. Așa cum le-ar fi și altor tineri din ziua de azi, mai ales dacă s-ar preda la școală.
      Caniculă e și aici, dar căldura salutărilor mele pentru tine e din aceea sufletească, deci benefică! 🙂

  6. Fiecare avem – ori am avut cîndva – propriile pasiuni, alimentate cînd şi cît posibil. Poate nu suficient uneori. Sau deseori. Important e dacă am avut satisfacţii care să le justifice şi, preferabil, să nu fi pricinuit altora necazuri ori lipsuri din cauza acelor pasiuni.

    Fiindcă nu sînt la curent cu sărbătorile se pare că am întîrziat cu urările. Totuşi un gînd bun şi sincer nu strică, fie chiar şi un pic mai tîrziu. La mulţi ani! 🙂

  7. Printre chibitzii aflati in sala ITB ce va sorbeau din ochi fiecare mutare , ma aflam si eu prin anii…’60 adica , fix pe vremea cand TOVARASA Polihroniade 🙂 preda arta sahului copiilor de muncitori , tarani , intelectuali si militari in locul pe care -l spurca , incepand din 1990 toti sefii de stat ai Romaniei . Sahul nu s-a lipit de mine insa , tot la acel club al ITB am invatzat judo sub indrumarea lui sen-sei Florian Frazei . Ma bucura s-aud ca am batut cam aceleasi carari chiar daca dumneata mergeai prin Cismigiu pentru o partida de mutat lemne iar eu…dupa fete caci , eram muncitor si tzaran concomitent : muncitor deoarece lucram la Fca. de Bere Spirt si Amidon Rahova iar taran eram deoarece le abordam pe alea , fix ca pe ulitzele din Frumusani . Constat cu bucurie ca nu ti-ai pierdut darul dumnezeiesc de-a SCRIE : ESTI UN ADEVARAT VRAJITOR ! Zile minunate iti doresc sa ai …minim inca douazeci de ani de aici inainte !!!

    1. Mare și plăcută surpriză mi-ai făcut, nea Marian, cu revenirea dumitale prin comentarii la fel de consistente și savuroase! Mă bucur că nu ne-am schimbat niciunul și mai putem să dialogăm pe această cale, dacă alta nu avem. Ar fi zilele orașului Seini, unde se va juca șah și se va lansa o carte, dar distanța e cam mare ca să putem ciocni un pahar de pălincă locală. 😉
      Sunt, de asemenea, plăcut surprins și eu că am umblat prin aceleași locuri bucureștene, cu diferență de un deceniu, cam cu cât bănuiesc că e și diferența de vârstă dintre noi. Mulțumesc din suflet pentru aprecierile atât de generoase și sper să ne citim amândoi măcar încă un deceniu! Apoi, să mai putem reevalua viitorul!

  8. Buna dimineața draga Petru! Cu câtă pasiune ai îndrăgit acest minunat sport al minții, mi a făcut o reală plăcere să lecturez povestea ta, pe alocuri am tresărit, cu cât farmec și bucurie povestesti, felicitări !❤️

    1. Cu toții am avut și mai avem pasiuni, iar șahul a fost pentru mine cea mai mare, de la 8 ani, când am început să-l învăț. Acum m-am mai potolit, dar vreau să transmit tinerilor aceeași preferință pentru jocul minții. Mulțumesc frumos pentru aprecieri, dragă Mica! ❤

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.