Fructul interzis (14)

Spre sfârșitul verii, activitatea din ”atelierul meu de bobinaj” a început să revină la normal, datorită unor noi angajări. În primul rând era vorba de încă un meseriaș cu numele de Istvan, micuț și plinuț la trup, dar priceput în repararea transformatoarelor și convertizoarelor de sudură, domeniu în care eu nu excelam. Apoi au venit două fete cu același nume: Livia, una fiind mai înaltă și mai în vârstă cu doi ani decât cealaltă. Pentru a nu face confuzie, le-am botezat Livia Mare și Livia Mică, dându-le sarcini din cele mai simple, din moment ce nu mai văzuseră în viața lor cum arată un motor pe dinăuntru. Istvan Grasu, cum avea să fie ”botezat” noul meu coleg după ce vor mai fi angajați încă doi cu același nume, venise cu ideea că va prelua șefia echipei, iar de aici și unele divergențe ivite din când în când între noi. Dar treaba mergea bine și eu eram mulțumit că nu mai trebuia să fac zilnic atâtea ore suplimentare.

Timpul liber, apărut ca un bonus de mare preț, mi-a permis astfel să-mi găsesc doi prieteni cu aceleași dizabilități, care locuiau pe străzi alăturate, nu departe de centrul vechi al orașului. Pe primul îl știam din copilărie, fiind din Seini, de meserie pantofar și căsătorit cu o fată frumoasă și sănătoasă, care muncea cot la cot cu el într-un atelier de confecționat încălțăminte. Numele lui era Emeric, pe nevastă o chema Caty și provenea dintr-o familie săracă, orfană de tată, cu mai mulți frați și surori, plus o mamă bețivă. Alegerea să-și trăiască viața alături de un tânăr cu handicap grav la picioare și accentuat la brațe a fost pentru ea singura posibilitate la îndemână să scape de foame și bătăile tatălui vitreg. Nu avea decât șase clase, dar cooperativa a acceptat să o angajeze, pentru a face echipă cu soțul ei, pe care îl împingea în scaunul cu rotile până la locul de muncă și înapoi. Văzându-i împreună, mi-am spus că în orașul acesta mare trebuie să existe și pentru mine o fată de acest fel, mai ales că aici nu mai eram dădăcit de părinți.

Celălalt viitor prieten era tot pantofar, provenea din localitatea sătmăreană Dumbrava și lucra într-un atelier de reparații încălțăminte. Îi spuneam Mitruț și venea adesea în vizită la Emeric, doar lucrau în aceeași branșă. Spre deosebire de noi, problemele de deplasare îi proveneau de la o cădere groaznică dintr-un pom, pe la paisprezece ani, când s-a lovit puternic la coloana vertebrală și a fost nevoit să apeleze la două cârje. E dureros când, după ce ai zburdat ușor și liber pe câmpurile satului tău, să ți se taie aripile și să rămâi doar cu amintirile acelor vremuri. Dar Mitruț nu se lăsa nici în această situație, ieșind în natură și colindând malurile apelor, de câte ori avea ocazia. Amândoi au primit în folosință câte un moto-triciclu asemănător cu al meu, iar uneori mă rugam de unul sau de altul să mi-l împrumute pe al lui, căci umblam mult și defecțiunile interveneau când îmi era lumea mai dragă. Senzație mare făceam cu ieșirile noastre în natură, când lumea se minuna văzând trei moto-tricicluri zgomotoase trecând în viteză pe șosea.

Pe Ea am văzut-o de mai multe ori, cu ocazia vizitelor la cei doi prieteni. Plimba mereu un bebeluș într-un cărucior, iar eu n-am avut curajul nici măcar să o salut, în primele zile. Arăta prea bine, ca o fecioară proaspăt înflorită, cu ochi sclipitori, dar timizi, cu părul șaten și lung, frumos răsfirat peste umeri, și un fizic zvelt ca de balerină. Nici nu puteam concepe că o astfel de zână ar putea să-mi acorde o cât de mică atenție. Într-o bună zi, am prins curaj și i-am adresat câteva cuvinte de apreciere a micuțului, însă nu am primit niciun răspuns. În schimb a lăsat să i se vadă un zâmbet discret și o roșeață ușoară prin care m-au făcut să prind curaj. De atunci, aproape în fiecare zi o pândeam când ieșea din curtea împrejmuită de un gard înalt, o urmăream îndeaproape cu motocicleta și îi spuneam câte ceva măgulitor, răsplată fiindu-mi aceleași zâmbete, tot mai luminoase.

Inima mi se perpelea de pasiune și Emeric a observat melancolia de pe chipul meu, așa că a trebuit să mă confesez. A râs cu Caty și mi-a spus care-i secretul fetei cu nume atât de potrivit: Bela. Le era colegă de muncă și s-a născut surdo-mută, a făcut o școală specială și acolo a învățat meserie. Mărturisesc că această dizabilitate, despre care tocmai aflasem, mi-a dat speranțe mari că îi voi cuceri inima și astfel îmi voi găsi și eu perechea. Una minunată, la care nici nu visasem până atunci.

În următoarea zi i-am oferit o floare, pe care încântătoarea Bela a acceptat-o cu sfială, dar și cu primele sunete pe care le-am auzit din gura ei. Am înțeles că voia să-mi zică mulțumesc, mai ales că și-a dus mâna în dreptul inimii. Au urmat alte daruri mici și cu fiecare dintre ele se ridica bariera dintre noi, ajungând să fiu invitat pe banca din curtea ei, când maică-sa sau sora mai mare – al căreia era și bebelușul plimbat zilnic – nu erau acasă. Atunci i-am oferit o curea de ceas, pentru că observasem cât de uzată era cea pe care o avea. Și tot atunci am dialogat mai mult, prin sunetele ei sugestive pe care încercam să le înțeleg, dar și prin semnele tot mai familiare de la o vreme. Handicapul ei nu reprezenta o problemă pentru mine, așa cum nici al meu nu o deranja pe ea. Am căzut de acord să fim prieteni apropiați până ne cunoaștem mai bine, dar m-a asigurat că ”nu o să-mi facă supă” înainte de a deveni soț și soție în fața legii și a lui Dumnezeu.

Nu am știut eu ce vrea să spună cu această expresie, căci numai de supă nu-mi ardea mie când îi priveam ochii strălucitori și îi mângâiam părul mătăsos, însă aveam să aflu tot de la Emeric. Pentru familia Belei, a face supă unui bărbat reprezenta ceva mult mai profund, adică pur și simplu sex. Însăși aducerea în discuție al unui viitor atât de promițător mi-a umplut sufletul de bucurie și speranțe mari, consolidate la fiecare întâlnire de câte un pupic tot mai îndrăzneț care s-a transformat cu timpul în sărut. Aveam o iubită frumoasă și cuminte, iar asta mă făcea să mă simt un om împlinit. Sau măcar cu toate șansele să ajung astfel.

29 thoughts on “Fructul interzis (14)

  1. Nu stiu alții cum sunt, dar mie mi-au venit în minte câteva povesti despre pețit. Inclusiv câteva aranjamente ticluite pentru mine de către oamenii de bine…
    Felicitări și pentru acest episod!

    1. Și eu îmi amintesc de unii profesioniști în ale pețitului… sau mai degrabă cei cu mai mult tupeu. Nu era mare lucru de capul lor, dar aveau mult succes numai cu talentul de a vrăji fetele cu replici din cele mai îndrăznețe.
      Mulțumesc mult!

  2. Frumoasa poveste de dragoste,mi-a placut foarte mult,sa vedem continuarea! O seara excelenta iti doresc! : )

    1. Îți mulțumesc pentru apreciere, dragă prietenă! Fiecare avem poveștile noastre de dragoste, mai mult sau mai puțin dureroase. Să-ți fie ziua întreagă o bucurie! ❤

  3. Am aflat in episodul de fata, cum ai fost tu sef, dar povestea de dragoste infiripata pentru Bela, mi a placut mult, buna dimineata Petru !♥️

    1. Și mie mi-a plăcut mult de Bela, dar, după cum se va vedea, soarta a făcut să nu rămân cu ea, iar acum regret. ”Ale tinereții valuri”, ar putea fi o explicație. Toate cele bune și frumoase, dragă Mica! ❤

  4. Amintiri emoționante și povești de iubire care stârnesc nostalgii… Încerc să îmi închipui cum era „echipa motorizată”, când ieșeați la plimbare, la iarbă verde! 🙂 Cred că era tare fain!
    Numai bine, dragă Petru și o zi minunată!

    1. Pentru noi era frumos să ieșim împreună, dar cred că unii erau deranjați de motoare și felul în care arătam. Am auzit expresii prin care spuneau că locul nostru e doar acasă, în pat, nu printre ”oamenii normali”. Noi eram tineri și nu puneam la suflet toate răutățile.
      Mulțumesc pentru lectură și îți doresc o zi cu multe bucurii, dragă Alex! 🙂

      1. Eu consider că erați mai normali decât aceia, aveați sufletul întreg! Nu am printre cei apropiați persoane cu probleme locomotorii, dar îi admir din toate puterile pe cei care, având acest fel de probleme, nu se lasă înfrânți. Tu și Crina sunteți “capul de afiș “. ❤️

      2. Se vede că ești un om bun și fără prejudecăți, iar pentru asta te admir și prețuiesc, Ana! Mai ales că pe atunci erau puțini care înțelegeau problemele noastre și chiar ne blestemau în gând. Chiar și astăzi sunt persoane care nu ne pot înțelege, dar în Seini nu mai e cazul. Mulțumesc frumos pentru intervenție! ❤

    1. Oricum mă bucură fiecare vizită și lectură din partea ta, indiferent că-i vorba de proză, poezie sau bancuri. Îți mulțumesc și îți transmit aceleași gânduri bune, Dana! 🙂

  5. Felul în care ai scris povestirea mă duce cumva cu gândul la Cehov … iar Bela la fetele din perioada de început a anilor 1900.

  6. Frumos si plin de surprize parcursul prin viata adolescentina ! Mult succes în toate si multa sanatate, pâna la sfârsit ! 🙂
    Urmarind aceste minunate marturisiri, chiar daca aparent, pe ici pe colo înflorite (îmbunatatite) esenta, ideea întregii povesti se rezuma, dpmdv., la “Legea compensatiei divine” sau, mai pe întelesul tuturor, legea conservarii energiei si/sau al masei substantei.
    Un weekend magic, relaxant, în toate aspectele binecuvântat, draga Petru !

    1. Am încercat să redau cât mai succint și fidel partea cea mai importantă din viața mea. Înfloriturile vin doar când apar merele din grădina părintească, ca o condiment pentru cei care își doresc și altceva în afară de o simplă biografie. 🙂
      Mulțumesc frumos pentru lectură și comentariu, alături de urările mele benefice și eficiente, dragă Iosif!

  7. Am citit, însă mi-am dorit să o recitesc în liniște, pentru că emoțiile vin fără să vrei!
    Când am spus că ai un suflet bun, unicat, aparte de alte suflete, am spus un adevăr! Mă bucur tare mult pentru tine! Mi-a plăcut foarte mult povestea și sper să citesc continuarea pe emoții de suflet!🤗
    Dumnezeu ne este alături tuturor, doar noi să-l descoperim!
    O zi frumoasă și liniștită!❤️🤗

    1. Sărut-mâna pentru răbdare și interes, dar și cu aprecieri din cele mai frumoase pentru sufletul TĂU, sensibil la trăirile pe care le redau după aproape o jumătate de secol de când am avut parte de ele! Aș fi putut să le las în uitare, dar îmi amintesc când i-am promis răposatei mele soții că voi scrie odată despre amândoi. Nu va fi mult, dar tot din suflet o voi face! 🙂
      Duminică binecuvântată și plăcută! ❤

    1. Mă simt încurajat că îți place simplitatea mea, care e și efectul unor amintiri dornice să iasă la iveală, după ce le-am reprimat atâta vreme. Mulțumesc mult, Issa! ❤

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.