Întâlnire cu Moș Nicolae

Sunt sigur că nu a fost un vis, pentru că nu puteam adormi cu niciun chip. De obicei nu rezistam treaz nici măcar la filmul de seară, toropeala punând stăpânire pe mine și obligându-mă astfel să pășesc pe tărâmul promițător al dorințelor împlinite, ambalate în culori mai vii decât cele din realitate. Dar în seara atât de așteptată de copii, băiețelul din interiorul meu a preluat controlul și s-a impus cu încăpățânare. Degeaba încercam să-i explic a nu știu câta oară că Moșul nu există cu adevărat, având ca dovadă zeci de ani în care nu ne-a căutat, el mă implora cu inocența lui debordantă să las măcar ușa deschisă. ”Chiar dacă ar fi adevărat, bătrânul nu vine decât la copii, iar eu sunt acum cam de-o vârstă cu el”, îi repetam din când în când, însă acel băiețel îmi răspundea că poate să apară pentru oricine crede cu adevărat.

Așa am ajuns la un compromis, iar îngrijorarea că oricând poate intra un străin peste mine a contribuit la insomnia din această noapte. Mă întorceam frecvent de pe o parte pe alta, în speranța că somnul va învinge până la urmă și dimineața va triumfa cu luciditatea unui adult rezonabil. Nu știu cât era ceasul, când am văzut un dram de lumină care se strecura pe lângă ușa deschisă lin la capătul holului. Vedeam din dormitor acea mișcare, iar inima a început să-mi bată necontrolat la gândul că un răufăcător e gata să mă tâlhărească. Altceva n-aș fi putut distinge dacă aprindeam vreun bec din dormitor, dar aveam la îndemână lanterna care a străpuns adânc întunericul și mi-a înfățișat o imagine cum nu mai văzusem din copilărie. În apartament tocmai pășise o persoană îmbrăcată într-o mantie închisă la culoare și cu capul acoperit de o glugă misterioasă. Totuși, se putea observa că-i vorba de un bătrân, după chipul brăzdat de riduri și trupul încovoiat de ani, proprietăți pe care fasciculul de lumină le-a scos în evidență. Luat prin surprindere și orbit totodată, străinul a reacționat cu o voce blândă și cuvinte politicoase, care au avut darul să mă liniștească.

– Mă scuzați, cred că am greșit apartamentul, mi-a zis în timp ce căuta calea spre ieșire.

– De unde știți asta?, s-a trezit copilul din mine să se agațe de speranțe.

– Așa ceva mi se întâmplă foarte rar, a adăugat el de parcă ar fi simțit că nu vorbea cu omul matur. Dar dacă tot m-ai văzut, cred că meriți o explicație, numai stinge lumina aia orbitoare să mă pot apropia în siguranță.

O propunere rezonabilă pe care era normal să o accept, curiozitatea fiind sentimentul predominant în acel moment. L-am ascultat imediat și, după ce am aprins veioza, punând deoparte lanterna deranjantă, bătrânul a intrat în dormitor cu pași lenți și cu un zâmbet călduros. Atunci mi-am dat seama că îmi amintește de cineva văzut atât de demult încât memoria nu reușea să mă ajute. Avea în mâna dreaptă o geantă voluminoasă din care se putea vedea un colț de pachet ambalat într-o hârtie de un roșu aprins.

– Puteți să-mi spuneți pe cine căutați?, l-am întrebat eu ca vrăjit de personalitatea lui.

– Trebuia să intru la copiii de alături, dar am încurcat ușile. Mă scuz încă o dată și promit să nu se mai repete.

– Ar fi politicos să-mi spuneți și numele…, am marșat eu cu o oarecare bănuială.

– Eheeee, e un nume obișnuit, a chicotit el șăgalnic. Mi se spune Nicolae, dar poți să-mi spui și Nicu sau Nico, după cum se obișnuiește în aceste vremuri.

Băiețelul dinăuntrul meu a exclamat fără să-l pot cenzura:

– Tu ești Moș Nicolae! Știam eu că nu sper în zadar. Pentru mine nu ai nimic, măcar o ciocolățică?

Bătrânul a abordat din nou zâmbetul luminos și și-a cerut scuze:

– Tu ai primit la vremea ta daruri. Acum ți le poți face singur, atâtea câte îți permiți.

Atunci mi-au revenit amintirile amare și s-au exprimat printr-o dezamăgire.

– Dacă nu ai uitat cumva, Moșule, m-ai păcălit rău cu ultimul cadou, când aveam cinci sau șase ani. Era un manual de zoologie pe care l-ai luat dintre cele ale fratelui meu și m-ai făcut să mă bucur degeaba. Aurel mi l-a smuls din mână, acuzându-mă de hoție, deși plângeam și îl imploram să mă creadă că e un dar de la tine. De atunci am rămas cu o traumă psihică și nu am mai crezut că exiști cu adevărat.

– Firește că n-am uitat, însă erau vremuri grele și mă descurcam cum puteam. Eu te iert că nu ai mai crezut în mine, pentru că marea majoritate a adulților sunt la fel. Asta e acoperirea perfectă de care am nevoie.

– Nu așa ar fi trebuit să se întâmple ruptura care mă doare și acum. Îmi ești dator cu o ultimă favoare, pentru a ne despărți cu gânduri bune, așa cum se cuvine.

– Și ce ai vrea să fac pentru tine ca să mă reabilitez? Vrei să-ți aduc altă carte în schimbul aceleia?

– Dimpotrivă, Moșule, i-am propus eu cu entuziasm. Acum vreau să le duci din cărțile mele copiilor și adulților din toată țara. Am înțeles că ai grijă și de maturii bolnavi de singurătate, de bătrâni și de cei săraci. Eu am scris pentru toți, iar cărțile le găsești în multe librării. Pentru început, îți recomand să vizitezi Târgul de Carte Gaudeamus, din București, de unde te poți aproviziona cu cele mai noi apariții. Asta dacă împarți cadouri și după această noapte.

– Ciudată dorință, dar posibil de îndeplinit, a răspuns bătrânul după un moment de gândire. Dacă prin asta revii la sentimentele bune față de mine, sunt de acord. Voi transmite și adulților imboldul de a-ți cerceta volumele, dar restul depinde de ei. Chiar dacă nu mai umblu noaptea, daruri împart în fiecare zi, până când îi predau ștafeta lui Moș Crăciun.

– Mulțumesc, însă mai am o mică rugăminte. Pot să-ți fac o fotografie, că altfel nimeni nu va crede când voi vorbi despre această întâlnire.

Spre surprinderea mea, Moș Nicolae a fost de acord să apară în poză, după care mi-a urat noapte bună și a plecat în drumul lui. Somnul a venit apoi ca la comandă, odihnitor și cu vise din cele mai frumoase, toate inspirate de acea întâlnire incredibilă. Dimineață, pe când să scriu aceste rânduri, am fost tare necăjit să văd că fotografia cu moșul a dispărut. Ar fi două explicații: ori am greșit eu cu ceva la telefonul ăsta nou și prea complicat, ori Moșul nu poate fi imortalizat în imagini. Îmi rămâne speranța că mă veți crede pe cuvânt, mai ales dacă veți simți dorința de a-mi răsfoi cărțile, semn că Moșul s-a ținut de cuvânt.