Ploaia care a venit peste noapte a zădărnicit socotelile familiei Chindriș, transformându-i în prizonieri temporali într-o casă străină. La munte ploua cu generozitate, cu picături mari și grele, de ziceai că-s bucățele de gheață când loveau prichiciul ferestrei sau alte suprafețe cu rezonanță. Vântul îi ținea isonul, bătând în rafale puternice și imprevizibile pentru oricine ar avea curajul să iasă de sub adăpostul unui acoperiș. Nici lumina zilei nu mai avea putere să se impună, iar semiîntunericul din camerele casei le transmitea un sentiment de nesiguranță, mai ales pentru copiii deloc obișnuiți cu un astfel de adăpost. În asemenea condiții, nici nu se punea problema unei vizite până la mașină, deși Vasile ar fi fost în stare să-și dovedească cutezanța, mai ales după ce a găsit o pelerină în dulapul masiv din dormitor. Noroc că Sanda l-a oprit din această nesăbuință, pornită tot din încăpățânarea de care-l acuza mereu.
Trebuiau să aibă răbdare, să înțeleagă situația și să-și găsească fiecare preocupări la îndemână, iar examinarea pe îndelete a casei era ideea cea mai plauzibilă. Asta după ce s-au convins că pisica și câinele nu se vor fugări unul pe altul, în încercarea de a-și impune dominația. De la început, felina a pus-o la respect pe Maia, doar zbârlindu-se la ea și apoi aplicându-i o lăbuță strașnică peste bot. Cățeaua avea o fire blândă și nu era obișnuită cu încăierări, așa că a preferat retragerea într-un colț, de unde să asiste cum adversarul își exercită dreptul de gazdă, alintându-se pentru a primi mâncare și mângâieri. El era mulțumit și cu locul doi, dacă era pace și copiii își mai aminteau de el.
După micul dejun, încropit din ce se găsea în cămară, adulții se înțelegeau în fața ceștilor de ceai, în timp ce neastâmpărații au început să caute prin camere și sertare, nemaiașteptând să fie asistați de părinți. Din când în când, Adi insista zadarnic să prindă semnal pe telefon, iar insuccesul îl făcea să bombăne cu necaz vădit. Bianca era fascinată de rafturile cu cărți de la capetele paturilor unde dormise, ea cu mama și tatăl cu fratele său. Erau exemplare vechi, groase și subțiri, pentru oameni mari și povestiri pentru cei mici. Scotea câte un volum, îl răsfoia în căutare de poze și apoi încerca să-l așeze exact în locul de unde l-a luat. Deodată s-a auzit o exclamație a mirare, urmată de o fugă către măsuța unde erau părinții.
– Mamă, tată, uite ce am găsit în spatele cărților, le-a spus ea în timp ce punea în fața lor o fotografie înrămată.
Vasile și Sanda au rămas înmărmuriți când și-au dat seama despre ce era vorba.
– Dar asta e o poză cu mama, când era tânără!, e exclamat bărbatul. O avem și noi acasă.
Soția lui o examină la fel de uluită, după care își întrebă fetița:
– De unde ai luat-o? Trebuie să vedem care-i explicația, dacă nu cumva ne aflăm chiar în casa Bunicului.
Bianca le-a arătat cu degetul, iar ei s-au dus imediat cu o lumânare aprinsă, nerăbdători să caute orice indiciu menit să-i lămurească. Astfel au dat de un caiet vechi, pe care fetița îl considerase fără valoare, dar care cuprindea mai multe pagini scrise cu creionul. Emoționați peste poate, l-au examinat cu atenție și au dedus că aparținea cu adevărat bătrânului pe care-l căutau, stăpânul acelei case.
– Hai, citește-l tu pentru noi, l-a îndemnat Sanda pe Vasile. Adi, vino și tu să auzi ce a scris străbunicul tău.
Adunați cu toții la masa pe care pâlpâia o sursă de lumină neobișnuită pentru ei, li se vedea pe chip curiozitatea de a dezlega din misterul locului și a omului pe care-l căutau. Tatăl și-a fixat bine ochelarii pe nas, și-a dres glasul și, după ce a tras bine aer în piept, vocea lui a început să depene cu emoție din cele așternute pe hârtia decolorată.
Draga meu Măriucă, îngerașul meu de departe
Nu știu dacă ai primit scrisoarea în care îți ceream iertare din tot sufletul meu îndurerat, de aceea o să încerc să-ți mai scriu una, cu speranța că va ajunge la tine și o să-mi înțelegi frământările. Acum, după ce a trecut atâta amar de vreme, vin spre inima ta miloasă și recunosc că am greșit tare mult când te-am făcut să pleci cu lacrimi în ochi. Eram egoist și n-am putut înțelege ce îți dorești, te voiam doar lângă mine, fără să pot înțelege dorința ta de a trăi între oamenii civilizați de la oraș. În prostia mea, nici omul care te-a convins să faci această alegere și cu care bănuiesc că te-ai măritat, nu-mi era deloc pe plac, considerându-l un dușman care voia să mi te fure și apoi să profite de tine și de nepoțelul meu, Vasilică. Când mi-ai interzis să te caut sau să-ți scriu, m-am gândit că o să-ți treacă și te vei întoarce la căsuța noastră din satul pe care l-ai îndrăgit în copilărie. Dar timpul trecea, eu număram zilele și priveam cu speranță de pe pridvor, încercând să disting de departe silueta unicei ființe pe care voiam s-o mai văd înainte de a închide definitiv ochii…
… Așa au trecut mulți ani până am aflat că ești bine, de la Radu, fostul tău coleg de clasă, care a venit să-și ducă mama la el, în bloc. Mi-a mai spus că bărbatul te-a lăsat, dar că Vasilică s-a însurat și are doi copii minunați. Atunci ți-am trimis acele rânduri prin care te rugam ca pe soare să veniți până la mine, să vadă și nepoții mei de unde a plecat așa fată vrednică și frumoasă. Nădăjduiesc că ai primit-o din mâna lui sau poate că a pus-o la poșta din comună, de aceea aștept din nou cu privirea rătăcită în zare. La noi e satul pustiu, săptămâna trecută a murit nenișorul Țuțu, cu care mergeai la cules de zmeură și ciuperci când erai copilă. L-am găsit fără suflare în patul lui și i-am săpat groapa în fața casei. Eram de-o vârstă, iar acum am rămas singurul om care mai viețuiește în acest loc, plin de viață în urmă cu trei decenii.
… Am primit scrisoarea ta, care mi-a împărțit inima în două părți total diferite. Prima se bucura că m-ai iertat și că vrei să mă vezi, iar a doua plângea la vestea că ești bolnavă și nu poți promite când vei putea să o faci…”
Vasile se opri și se uită mirat la Sanda, la fel de uimită.
– Mama i-a scris fără să ne spună nimic?!, exclamă el.
– Poate că ne-ar fi explicat și nouă, dar n-a mai avut timp, gândi cu glas tare Sanda. Spera să se facă bine, dar cancerul a evoluat rapid și a luat-o dintre noi, fără să-și poată îndeplini dorința.
Bărbatul încuviință din cap cu amărăciune și își reluă lectura.
… Plicul mi l-a adus un poștaș bătrân și obosit de drum, cu promisiunea că-i pentru ultima dată când mai vine până aici. Drumul e lung și greu, nici nu-l pot condamna, mai ales când știu pe pielea mea cum e la vârsta asta. Mi-e tot mai greu să-mi fac provizii și nu cobor decât de vreo trei ori pe an la magazinul sătesc. Dar tu ești tânără și Dumnezeu te va ajuta să te vindeci și să-ți mai vezi locul natal, mormântul mamei tale și pe bătrânul tău tată…
… Au mai trecut câțiva ani și simt că te-am pierdut, dragă Măriucă. Poate mă înșeală instinctul, dar nu vreau să mor de unul singur, fără să fiu îngropat creștinește. Am văzut un om viguros care a coborât pe drumul de alături, deci trebuie să fie o localitate populată către vârful muntelui. Bărbatul acela purta o ușă în spate, probabil mergea să o repare sau să o schimbe. Am așteptat câteva zile până a revenit, cu un sac în spinare și cântând vesel, dar când am încercat să-l opresc la o vorbă, a fugit cât îl țineau picioarele. Poate s-o fi speriat de o arătare atât de ciudată ca mine, bătrână și cu haine ponosite, în contrast total cu costumul lui alb.
… Mâine pornesc în căutarea satului despre care am vorbit. Mi-e dor să văd oameni, să schimb o vorbă cu cineva, să știu că nu mai sunt singur. Cred că mă voi descurca în vreun fel, mai am ceasul de aur, moștenit de la bunicul tău, și banii pe care i-am tot pus deoparte de atâta vreme. Las casa în grija cocoșului Gică și a motanului Pufi, iar dacă totuși o să apari, știi unde să mă cauți. Poate îl aduci pe Vasilică, împreună cu nepoțeii pe care mi-ar plăcea foarte mult să-i cunosc și să le povestesc atâtea lucruri de pe aici. Îi aștept și pe ei să vină înspre vârfuri, acolo unde norii se întâlnesc cu crestele muntelui.
racoltapetru6 