Satul dintre neguri II

Adi a fost și mai greu de convins că trebuie să-și lase în urmă pentru totdeauna camera, școala, colegii și orașul. La zece ani e greu să accepți că lumea e nedreaptă și trebuie să plătești pentru judecățile strâmbe ale celor mari. Iar când și-a dat seama că motivele invocate de el nu au efecte concrete în fața hotărârii părinților, a căzut într-o stare de lehamite, ameliorată prin singura activitate pentru care manifesta interes: jocurile de pe telefon, o lume în care erau reguli clare și nimeni nu îl putea nedreptăți.

Cu acest anestezic și-a luat locul în mașină, în acea dimineață de vară cu un soare care se anunța generos și impasibil în fața necazurilor mărunte pe care le au furnicarul de ființe insignifiante. Chiar și Bianca era preocupată mai mult de imaginile și melodiile găsite pe internet, deși gândul la aventura lor de căutare a bunicului necunoscut îi răscolea emoții plăcute. Granița dintre cei doi copii era bine reprezentată de trupul masiv și negru al Maiei, cățeaua dornică mereu de mângâiere și cuvinte de afecțiune. Ea era singura care-i putea întrerupe pe cei doi frați, prin strecurarea capului pe sub mâinile lor, determinându-i astfel să-i ofere atenția meritată. Sanda mesteca vârtos din guma cu gust de zmeură și își lua adio, în gând, de la toate reperele cunoscute pe care le lăsau în urmă. Vasile și-a încălcat promisiunea că nu va mai fuma vreodată și trăgea cu nerv din țigara al cărei fum era absorbit de curentul format între geamurile portierelor din față. Adulții erau în doliu după trecutul care murise pentru ei și nu știau cum să le prezinte condoleanțe celorlalți membri ai familiei, ei înșiși fiind neconsolați.

– Tată, îmi mai dai puțin internet, că mi s-a terminat?, s-a auzit vocea rugătoare a Biancăi.

– Cere-i mamei, că eu am nevoie să consult harta, i-a explicat cu blândețe Vasile. Drumul se îngustează și întâlnim intersecții din care lipsesc indicatoare.

Era bucuros că cineva a spart încleștarea rece a tăcerii, pe care o simțea până pe șira spinării. Își dădea seama că era perceput ca principalul vinovat pentru acest dezastru și nu știa cum să încălzească puțin atmosfera, să insufle speranțe și interes în ce privește viitorul apropiat. De aici și întrebarea pe care a pus-o, adresată fetiței care aștepta să-i fie înapoiat telefonul, dar cu nădejdea că Adi se va lăsa antrenat și el în discuție.

– Știi că Munții Poiana Ruscă sunt foarte căutați de turiști din toată Europa? Iar noi eram atât de aproape și încă nu am avut ocazia să-ți arătăm ce sate frumoase și peisaje de poveste se găsesc în aceste locuri ascunse de păduri seculare.

Bianca aruncă o privire pe geamul din dreapta ei, încercând să surprindă acele frumuseți, dar încă nu i se păru nimic demn să o impresioneze. Singura reacție a constat tot printr-o întrebare:

– Mai avem mult până la Bunicu?

Tata zâmbi dezamăgit, în timp ce mama îi aruncă o privire în care se citea mustrarea, însă el nu mai suporta tăcerea.

– Nu mai e mult, dar o să mergem încet, pentru că drumurile de pe munte nu sunt asfaltate și au gropi. Aveți răbdare, că ajungem noi până diseară, iar dacă vreți să facem o pauză de masă sau de odihnă, nu trebuie decât să ne spuneți. De asemenea, dacă trebuie să iasă Maia pentru pipi.

– Ești sigur că știi unde mergi?, l-a întrebat Sanda, cu evidentă preocupare. Am început să urcăm pe munte, iar localitățile par lipsite de viață.

– Sunt cât se poate de atent la fiecare detaliu. Scrisoarea Bunicului e veche și ștampila puțin lizibilă, dar se poate vedea numele de Poiana… și nu mai știu cum. Câte localități pot fi cu numele ăsta?

– Multe, i-a răspuns femeia. În munții ăștia sunt aproape cincizeci de așezări care au sub o sută de locuitori și încă vreo duzină sunt părăsite. O fi un cătun cu numele de Poiana Ruscă, după muntele pe care e așezat, sau Poiana Soarelui, Poiana Verde, Poiana din Deal și tot așa.

Vasile clătină din cap a neîncredere, în timp ce căuta argumente prin care să-și liniștească familia.

– Nu poate fi vorba de un cătun, ci de o comună cu oficiu poștal, deci cu oameni mai mulți, primărie și tot ce e nevoie pentru a ne informa. Bănuiesc că nu mai e mult până o să apară în fața noastră o pancartă pe care să fie scris numele de Poiana… Atunci vom întreba pe cineva de Bunicul.

Toată lumea voia să creadă că așa se va întâmpla, în timp ce mașina trecea prin sate tot mai mici și prin gropi tot mai mari. Uneori dura câte un sfert de oră până dădeau de câte o așezare semănând a casă pustie, fără semne recente că ar fi locuit vreun om în ea. Departe, pe dealuri abrupte și îndepărtate, se puteau vedea alte construcții din lemn îmbătrânit, dar nimeni nu putea bănui că în ele ar fi vreo viață. O mare bucurie le-a inundat fețele când au văzut un bărbat viguros care cobora la vale, trăgând cu funia de o vacă. Până și Adi și-a scos căștile din urechi, atunci când s-au oprit în dreptul lui pentru ca tata să-i pună câteva întrebări.

– Bună ziua, bade!, l-a salutat cu entuziasm Vasile. Dar de unde vii și încotro mergi cu văcuța?

– Ziua bună, oameni buni!, a răspuns el plin de vervă. Iaca, vin de-acolo și merg încolo.

Au zâmbit cu toții la auzul răspunsului evaziv. Omul era îmbrăcat într-un costum național impecabil, de parcă atunci l-ar fi scos din cutie, iar în pălărie avea o pană faină de păun. Se vede treaba că era și glumeț, iar asta i-a îndemnat pe orășeni la răbdare și înțelegere.

– Foarte adevărată și aproape completă lămurire, interveni Sanda, cu zâmbetul pe buze. Poate ne spui și numele localității ”de-acolo”, pentru ca să știm ce ne așteaptă.

Bărbatul s-a uitat în spate, apoi în față și după aceea la chipurile fiecărui pasager din mașină. Și-a ridicat pălăria de paie, a răsucit-o puțin la 180° și, după ce a reașezat-o pe cap, le-a răspuns cu aceeași notă șăgalnică.

– Nu-i nimic înapoi, în afara urmelor mele și ale Voichiței pe care o duc la târg. Mai bine vă întoarceți, altfel îi pericol să vă prindă noaptea în pustietăți.

Răspunsul în doi peri a început să-l irite pe Vasile, care a încercat să-l testeze cu o întrebare mai simplă.

– Dar cum te cheamă, bade?

– Cum m-a botezat mama de la naștere, cum altfel!

Șoferul s-a încruntat, Sanda și-a arătat mirarea, Adi a zâmbit pentru prima oară în acea zi, iar Bianca a râs pur și simplu.

– Păi bine, om misterios, chiar nu vrei să ne spui nimic concret? Te plătesc, dacă asta vrei, doar să fii explicit cu câteva informații necesare unor turiști care caută o localitate cu numele de Poiana…

– Ei, așa mai vii de-acasă, s-a arătat bucuros de colaborare bărbatul. Dar nu-mi trebuie bani pe cuvinte, ci doar să-mi cumpărați văcuța, ca să fie o afacere cinstită.

– Ce să facem noi cu o vacă pe drumurile astea, omule?, și-a arătat uimirea Vasile. Crezi că o putem lega de mașină, când de-abia urcăm așa?

– Doar nu credeți că puteți merge cu mașina mai departe?, i-a avertizat străinul. La vreo două sute de pași va trebui să coborâți și să o luați pe jos, cu tot ce aveți. Apoi o să intrați în nori, dar Voichița mea știe drumul și v-ar fi de folos. Îmi dați motorul ăsta la schimb și suntem chit.

– Dar știu că ai tupeu, bade, i-a răspuns ironic Sanda. Dacă nu vrei să ne ajuți, mergi în drumul matale și nu ne mai lua peste picior.

Bărbatul a salutat ridicând pălăria, făcând chiar și o reverență, după care și-a continuat coborârea lină. Copiii s-au amuzat din nou, iar Bianca a venit cu o remarcă:

– E atât de drăguț de zici că-i Păcală!

va urma