Satul dintre neguri II

continuare

Eliberat de căști și revenit în lumea reală, Adi profită de inocența surorii sale ca să o ia peste picior, așa cum face de obicei un frate mai mare.

– De parcă știi tu cum ar arata Păcală. Era doar un țăran de la munte, pus pe glume.

– Știu, că l-am văzut într-un film, îl contrazise cu convingere Bianca. Așa cum scrie și în poveștile pe care ni le-a citit mama, când eram mai mici.

Vasile conducea cu precauție și mai mare autoturismul, fiind obligat adesea să o ia prin iarba de pe margine, unde era posibil. Copiii rezistau fără să se plângă denivelărilor care-i legănau ca pe niște popice gata să se răstoarne, fiind mai preocupați de controversa ivită iarăși între ei. Doar Sanda fierbea în suc propriu și de-abia aștepta prilejul să răbufnească în fața soțului încăpățânat.

– Alea sunt povești de adormit copii mici ca tine, râse cu superioritate fratele mai mare cu trei ani. Și eu credeam în ele, ca în Moș Crăciun sau Moș Nicolae. Peste vreo doi ani, îți vei da seama că sunt doar născociri ale oamenilor mari, ca să ne țină sub control prin daruri promise dacă vom fi cuminți.

– Mama, auzi ce zice Adi?, se plânse fetița. Că poveștile nu-s adevărate… și nici Moș Crăciun.

Femeia se văzu nevoită să intervină în această dispută, uitând pentru moment de problema care o măcina cu adevărat.

–  Adi, ți-am mai spus de atâtea ori să-ți păstrezi convingerile pentru tine. Dacă nu-ți mai plac poveștile, lasă-o pe sora ta să se bucure de ele. Și dacă nu mai crezi în Moșul, nu vei mai primi nici daruri de la el, ci de la taică-tău, când o să mai aibă bani pentru asta.

– Da, de parcă…

– Te-am atenționat să închei subiectul ăsta, că avem altele pe cap. Nu vezi că tata s-a blocat deja și va trebui să ne întoarcem?, găsi Sanda modalitatea prin care să-și dezvăluie preocuparea.

Mașina stătea pe loc, în timp ce șoferul căuta zadarnic o soluție pentru a înainta. Drumul se îngustase atât de mult încât devenise doar o potecă greu de parcurs și la pas, iar împrejurimile făceau imposibilă înaintarea pe lângă. Sanda își privea mustrătoare soțul, în timp ce acesta îi ocolea căutătura, știind că nu-i deloc a bună.

– Înseamnă că omul acela nu ne-a mințit, deci nici vorbă de Păcală, nu se putu răbda Adi să-și atace indirect sora.

– Ia mai terminați cu glumele astea, își găsi Vasile pe cine să răbufnească. Oricum, trebuia să oprim ca să ne mai dezmorțim puțin și să mâncăm ceva ca lumea, după care vedem noi ce facem mai departe. Uite o casă, pe marginea luminișului, unde am putea intra să întrebăm și, eventual, să stăm la o masă, că oamenii de aici sunt ospitalieri.

– Cabana aceea de pe colină? Crezi că mai locuiește cineva în pustietatea asta?, îl întrebă cu scepticism Sanda. Iarba e necosită și nu se vede urmă de pas prin ea, iar eu nu o să o călăresc cu pantofii ăștia.

Într-adevăr, la o distanță apreciabilă – având în vedere dificultatea terenului de parcurs – se înălța o construcție mai arătoasă față de cele văzute până acum pe traseu, greu de presupus că ar fi pustie. Soarele era încă destul de puternic pentru a-i scoate în evidență gardul înalt și pridvorul care te îmbia parcă să-i calci pragul. Bărbatul se gândi câteva secunde, înainte de a lua o hotărâre curajoasă.

– Cred că ar fi mai bine să mă duc eu în cercetare, iar dacă suntem primiți cum se cuvine o să mă urmați pe urmele lăsate. Și mai indicat este să nu umblăm sau să rămânem câte unul, de aceea o să-l iau pe Adi cu mine. Ce zici, viteazule?

Băiatul se codi la început, dar când a auzit-o pe soră-sa oferindu-se cu insistență să fie cea aleasă, se hotărî că-i mai convenabil să scape de ea pentru o vreme. Mai ales când și-a dat seama că telefonul era inutil în acel loc, fără internet. Poate acolo, pe colina aceea, o să aibă semnal.

– Doar nu te gândești să cărăm cu noi bagajele și să lăsăm mașina în pustiul ăsta?, îl antenționă Sanda.

– Nu o să avem nevoie decât de geanta cu hrană rece și câteva hăinuțe, o liniști Vasile. Nimeni nu o să vandalizeze autoturismul în aceste locuri neumblate, iar mâine o să vedem ce facem mai departe. Dar, pentru orice eventualitate, ai în torpedou un spray lacrimogen și un binoclu cu care să ne vezi când vă facem semn să veniți. De asemenea, Maia rămâne cu voi să vă păzească. Promit că nu durează mult.

Bărbatul a pornit cu hotărâre să înfrunte iarba care-i ajungea până la brâu, urmat cu reticență de fiu, al cărui păr blond strălucea în soare, în contrast cu verdele persistent. Tatăl era mândru de ambii lui copii și îi plăcea să spună că seamănă cu el la fire, în timp ce la păr și ochi se văd genele transmise de mama lor. Acum avea ocazia să-i confrunte cu natura, lucru pe care-l tot amânase din lipsă de timp, dar pe care-l socotea foarte important în educația lor. Normal că va fi greu la început, însă trebuia să recupereze lecțiile pierdute din anii care au trecut în confortul orașului. Privea din când în când înapoi și se bucura văzând că bărbățelul în devenire se ambiționa să țină pasul, deși pe chip i se citea sila de a se lupta cu terenul ostil.

Au ajuns în fața porții, transpirați și gâfâind după efort, dar mulțumiți că au lăsat cărare în urmă, ca pionierii într-o expediție. Zăvorul era lăsat pentru a împiedica animalele sălbatice să intre, însă ușor de deschis pentru oameni. În curte, iarba crescuse aproape la fel de înaltă ca în afară, semn rău pentru musafirii inopinați. Un cocoș măreț și furios a fost cel care i-a întâmpinat, înfoindu-și amenințător aripile. Probabil că erau și găini prin preajmă, iar ăsta trebuia să fie semn bun. Ușa de la intrare era închisă – un alt semn care le-au cam redus din speranțe – doar că au găsit cheia sub un ghiveci cu flori ofilite.

Înăuntru, aerul era stătut și lumina zgârcită din cauza obloanelor lăsate aproape complet. În schimb, toate camerele arătau de parcă gazda locuia încă acolo, cu masa și scaunele așezate la locul lor, peretare pe pereți, covorașe pe jos și așternuturi curate pe cele două paturi din dormitor. Bucătăria era complet echipată, cu farfurii ornamentale agățate și scoase în evidență de ștergarele lucrate de mână care le încununau, vase și tacâmuri în dulăpioare și sertare, ba chiar și conserve în borcane de diferite dimensiuni și culori, găsite în cămară. Judecând după praful depus, se putea deduce că locuința fusese părăsită de multă vreme, dar o pisică prietenoasă care intră în urma lor le demonstra că aici mai era viață, iar inima casei bătea încă. Pentru ei, cel puțin, iar asta îl convinse pe Vasile că e un loc cum nu se poate mai bun pentru a se bucura de ospitalitatea oferită de soartă. De aceea nu le-a mai făcut semn fetelor să vină, ci s-au dus amândoi după ele pentru a le ajuta la căratul bagajelor.

Astâmpărarea foamei devenise o prioritate pentru toți, în ciuda gustărilor pe care le-au mâncat pe drum, mai mult în fugă și fără să se bucure pe îndelete de gustul lor. Sanda a găsit o lampă veche de gătit cu petrol funcțională, pe care au prăjit din cârnăciorii și șunca aduse cu ei, adăugând din murăturile luate de pe rafturile cămării. Tot acolo au observat și câteva sticle de băutură, din care s-au servit cu una de vin făcut în casă. Oboseala și-a spus cuvântul pe când se întuneca și trebuiau să aprindă lumânări, iar paturile îi așteptau cu îmbrățișarea lor promițătoare. Au adormit curând și adulții, urzind planuri pentru zilele care vor urma, fără să-și mai facă prea multe griji. Deocamdată, se simțeau ca într-o vacanță la munte.

23 thoughts on “Satul dintre neguri II

  1. Numai bine a apărut căsuța asta, dar mă îngrijorează mașina blocată acolo. Sper să o poată întoarce cumva, mergând probabil în marșarier. ❤

  2. Ce bine cand Dumnezeu iti face parte . Minunata casuta bine ca au unde sa se odihneasca si mancarea sa le priasca insa simt o mare surpriza ca-i asteapta, 😛
    Astazi fiind ziua unirii mici tin sa-ti urez La multi ani si Dumnezeu sa binecuvinteze Romania!

    1. Sărut-mâna și La mulți ani, româncă vrednică! E valabil în fiecare zi, mai ales dacă gândim și simțim cu adevărat ceea ce urăm! ❤
      Mulțumesc frumos pentru lectură și impresii, dragă prietenă! Intuiția ta funcționează perfect și de data asta, deci surprizele de-acum urmează.

  3. Acum mă gândesc că multe sate au fost părăsite din cauză că lipsea, printre multe altele, rețeaua electrică. Acum, se adaugă și lipsa internetului…
    Toate cele bune!

    1. Și când stau să mă gândesc că doar acum 20 de ani eu nici nu știam ce e acela internet. Azi, intrăm în stres când ne lipsește doar câteva ore.
      Să auzim de bine!

  4. Se pare că globalismul – abolirea proprietăţii, “ce-am găsit al meu să fie” – a fost implementat mai devreme în minţile “călătorilor” de şi-au permis să intre neinvitaţi şi în lipsa gazdei. Nu pare deloc un comportament tipic de orăşan. Dar să nu uităm că sînt orăşeni “pîrîţi”, adică ţărani aciuaţi la oraş. Norocul lor că n-au făcut asta în america – dacă vine proprietarul sau moştenitorul le pune mintenaş cîte o gaură pe frunte. 🙂
    Gata, tac. 😀

    1. La munte sunt alte reguli, care se aplică în toată lumea. Există cabane construite și dotate pentru a fi folosite de drumeții rătăciți, răniți sau obosiți. E drept că în această situație e o proprietate particulară, dar cu gazda dispărută de multă vreme, după cum se vede. Un popas al unor oameni face mai mult bine, mai ales pentru pisica abandonată, dornică de mângâiere și hrană. 😉

      1. A, ştiu despre popasurile montane şi toată treaba, dar acolo există personal care se ocupă periodic cu aprovizionarea şi îngrijirea, or aici nu era cazul avînd în vedere iarba pînă la brîu şi praful de-o palmă. 😉

        Mă întreb de ce ar fi stat pisica prin preajmă dacă nu era om s-o hrănească? Oare era suficient păsăret prin împrejurimi care să-i justifice rămînerea? Că şoareci/şobolani nu cred să fi fost decît dacă ar fi vreun hambar cu grîne pe aproape.

        Mna, mă apuc io ca nesimţitu’ să despic firu-n paişpe. Ia, las’ să meargă povestea la pasu’ ei aşa cum îi şade bine. 🙂

        P.S. Sînt totuşi curios cum s-o împăca căţaua cu mîţa! 😆

  5. Mie nu-mi miroase a bine toată treaba. Mă aștept la ce-i mai rău. Dar să vedem… poate măcar de dragul copiilor ai în vedere un final fericit.

  6. Totul bine și frumos, dar…să vedem ce urmează…
    Ar fi frumos să fie o casă părăsită cu de toate, dar cine știe? Poate e chiar casa bunicului. Aștept continuarea cu nerăbdare!
    Seară frumoasă! 🤗☘

    1. Wooow, ce simț al anticipației ai tu și de data asta, Ileana! 🙂
      Mă mănâncă limba să spun mai mult, dar mai bine rabd până la capitolul viitor. Mulțumesc frumos pentru interes!
      O zi de miercuri însorită! ❤

  7. Bine ca au gasit un adapost confortabil,dar sa vedem cine este gazda? Abia astept continuarea!O seara frumoasa iti doresc! : )

  8. Foarte curios, sa găsească de toate în căsuța apărută în calea lor, sus în vârful dealului, dar ma gândesc ca poate locuia cineva acolo, era o căsuța folosita doar o perioada, asa aveau mamarlanii din Valea Jiului, (Câmpul lui Neag lângă Uricani), unde eu am fost de multe ori(amintiri superbe), o sa vedem ce vor mai păți!
    Bună dimineața draga Petru! 🌞🤔

    1. Sărut-mâna de dimineață bună, cu mulțumiri pentru lectură și intervenție, dragă Mica! ❤
      Nu-i secret care să nu fie dat în vileag, așa cum o să se întâmple și cu cel al casei părăsite. Din păcate sunt multe sate în care nu mai găsim picior de om, darămite locuințe, chiar dacă sunt aprovizionate cu tot ce-i necesar traiului.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.