Satul dintre neguri V

Priveau ca hipnotizați spre acel fenomen extrem, pe care cu indulgență l-ar fi putut numi ceață, mai ales că era așternută ca o pătură delimitată exact, fără ca grosimea ei să crească gradat, așa cum se întâmplă în mod normal. De parcă ar avea o graniță bine trasată pe care o respecta perfect, transmițând un avertisment celor care au ajuns aici: ”ferește-te, străine, că de aici intri într-un tărâm periculos!”. Pentru prima oară după ce au pornit în această călătorie, Maia și-a arătat calitățile de paznic al familiei, printr-un lătrat insistent și prelungit îndreptat spre pericole numai de el simțite. A fost nevoie ca Adi și Bianca să-l liniștească prin chemări repetate și mângâierile cu care era alintat de obicei. Vasile a socotit de cuviință să reacționeze mai pragmatic, ignorând pe cât putea emoțiile care-l încercau.

– Durează mult ceața asta?, că se apropie asfințitul.

Tânărul ghid îi privi cu o oarecare compasiune, înainte de a le divulga adevărul.

– Asta nu-i ceea ce pare la prima vedere și nici nu dispare vreodată. Este ultimul și cel mai dificil obstacol pe care trebuie să-l trecem pentru a ajunge în sat. Încă vă puteți răzgândi, iar eu sunt dispus să vă ajut la întoarcere.

– Ești un om tare… alunecos, ca să nu spun mai mult, i-a spus-o Sanda în față. Ne-ai promis că drumul nu-i periculos, dar aproape că ne-am prăbușit în prăpastie, iar acum ne înfricoșezi cu o încercare și mai grea.

– Eu am spus doar că nu e cazul să vă speriați, atâta vreme cât sunteți cu mine. Foarte periculos este pentru cei care se aventurează pe pielea lor, aproape toți dispărând fără urmă în această centură de apărare împotriva intrușilor.

Curiozitatea celor patru excursioniști de ocazie a învins teama, iar femeia se arătă hotărâtă să afle tot adevărul ascuns de această persoană misterioasă.

– Dar cine ești dumneata, că umbli de unul singur pe acest drum, inclusiv prin negura plină de primejdii pentru alții?

Țăranul izbucni iar într-un râs generos, iritându-i pe cei mari și înveselindu-i pe cei mici.

– Dați-mi voie să mă prezint încă o dată: numele meu e Păcală și locuiesc în satul ăsta de peste un veac.

Soții Chindriș îl priveau ca pe un țăcănit, Adi zâmbea neîncrezător, iar Bianca izbucni:

– V-am spus eu că-i Păcală, dar nimeni nu a vrut să mă creadă.

Sanda își dădea seama că toate necunoscutele trebuiau lămurite, altfel nu puteau să-și riște în continuare viețile. Și erau multe întrebări de pus, adunate de-a lungul drumului și stârnite acum de afirmațiile celui care se dădea personaj de poveste.

– Să zicem că te cheamă Păcală, după cum te-o fi botezat cineva, continuă femeia să-l descoase. Cum poți doar tu să treci prin această negură, pentru a ajunge mereu teafăr acolo unde trăiesc mai mulți săteni izolați?

– Bună întrebare, doamnă de la oraș, a răspuns cu mândrie tânărul. Dar ai uitat iarăși cum mă cheamă, altfel realizai că pot păcăli orice graniță care mi se impune. Mi-a trebuit ceva vreme până mi-am dat seama cum să fentez piedicile, dar în cele din urmă am reușit. Cu timpul s-a aflat, iar unii dintre mai-marii satului au vrut să mă expulzeze din comunitate. Însă i-am convins că e spre binele lor să existe un curier între lumea lor și cea dinafară. De atunci le aduc câte un lucru de care au nevoie și ultimele știri despre oamenii pe care i-au cunoscut îndeaproape cândva.

Sanda a rămas cu gura căscată la propriu, astfel că Vasile avea ocazia să-și exprime o nedumerire.

– Și ”mai-marii” aceia știu că tu introduci în localitate și alte persoane, ca un traficant?

A fost o afirmație care l-a deranjat evident pe Păcală, provocându-l la o replică vehementă.

– Să vă fie limpede: eu nu sunt traficant de persoane și nici de mărfuri, ci mai degrabă un mijlocitor între cele două lumi, total diferite. Am salvat multe vieți, prin sfaturi și ajutor atunci când se aventurau prin acest loc necunoscut, ușurând trecerea doar acelor care merită cu adevărat, fără să regrete sau să dăuneze modului de a fi a personajelor care trăiesc în acest sat unic. Am eu un fler prin a-i alege, dar recunosc că-i pentru prima dată când călăuzesc o familie întreagă. Mă acuzați fără să știți cu adevărat despre ce-i vorba, la fel cum aș putea să vă învinuiesc și eu pe voi. Pentru că sunteți doi oameni mai ”ciudați” ca mine, din moment ce nu v-ați vizitat bunicul niciodată, dar acum sunteți în stare să treceți peste munți și văi pentru a-l întâlni. O fac mai mult pentru acești copii frumoși, care merită să-l cunoască pe bătrân și să-i asculte poveștile pline de învățăminte. Un copil care nu are parte de bunici e un suflețel neîmplinit, fără o parte importantă din amintirile care-i pot influența benefic viața care îl așteaptă și îl pune la încercare. M-a impresionat plăcut și câinele vostru inteligent și afectuos, mi-am dat seama fiindcă nu a lătrat niciodată la mine și s-a dovedit curajos în drumul greu pe care l-am parcurs. Aici a simțit că în etapa viitoare e nevoie de sprijinul lui și a arătat-o printr-un avertisment firesc, așa cum face un necuvântător credincios și precaut.

Morala ținută de tânărul însoțitor i-a luat prin surprindere pe cei doi adulți, în schimb le-a plăcut celorlați. Până și cățeaua dădea semne că a înțeles, apropiindu-se de el și privindu-l cu ochi prietenoși. Sanda nu putea, totuși, să fie de acord cu o caracterizare venită din partea unui om care-i cunoștea de mult prea puțină vreme, de aceea socoti că-i cazul să-l pună la punct.

– Ia te uite unde era psihologul, a spus ea cu sarcasm. Apelezi la atac, pentru a-ți apăra năravurile și a te etala ca un binefăcător pentru oamenii rătăcitori. Nu cred că-i cazul să continuăm această polemică, mai ales că avem nevoie de calm dacă e nevoie să trecem prin cel mai greu test. Ar fi momentul să ne explici când și cum e mai bine să intrăm în această nebuloasă, că suntem epuizați, mai ales copiii pentru care zici că faci acest gest generos. Cred că ar fi bine să pornim până nu apune soarele.

– Nicidecum, domniță, a venit prompt răspunsul. Singura breșă de timp este pe la miezul nopții, când lupii sunt chemați de Muma Pădurii pentru a-i număra, a-i alinta și a face împărțirea prăzii făcute de haită.

– Muma Pădurii e încă o fabulație cu care vrei să ne sperii?, întrebă Vasile. Doar nu suntem copii cu toții.

– Credeți ce vreți, dar eu aș zice să uitați toate concepțiile pe care le-ați acumulat ca adulți. V-am spus că intrăm într-o lume pe care voi o considerați fantastică, așa că vă sfătuiesc să fiți deschiși la orice surpriză. Încercați să vă puneți în mintea fiicei voastre și astfel veți înțelege mai bine.

– Bine, bine, lasă poveștile și explică-ne cum o să ne descurcăm prin întunericul nopții și mai ales prin negura aia blestemată, se oțărî Sanda. Aveam o lanternă puternică în bagaje, dar ai avut tu grijă să rămânem și fără ea.

– Lumina artificială nu ar avea niciun efect, dar cea a lunii ne poate fi de ajutor, îi lămuri Păcală. Mai important este să rămânem legați cu funia și să mă urmați îndeaproape, în afară de Maia, care ne poate depista după miros. Mai sunt câteva ore până vom porni, timp în care ne-ar prinde bine să mâncăm câte ceva și să doarmă cine poate.

Din fericire, mai aveau câteva sandvișuri într-unul din bagajele mici pe care îl cărase Vasile, suficient cât să le astâmpere foamea, diminuată oricum de grijile unui drum de toată groaza.

va urma