Satul dintre neguri VIII

Adi uitase de încercările prin care a trecut și se bucura din toată inima de întorsătura pe care au luat-o lucrurile. Nu mai conta că se aflau încă în mijlocul pădurii acoperite de ceață, fără vreo idee cum ar putea ieși din ea, era fantastic că și-a găsit sora și niște prieteni uimitori. El, care nu credea până atunci în povești și în minunile pe care le auzise în cuprinsul lor, savura cu intensitate dialogul susținut de cei doi patrupezi. Bianca arăta foarte încântată de reacția lui și îi lămurea orice nedumerire pe care și-o manifesta.

– Să știi că Maia ne-a vorbit mereu, doar că noi nu eram în stare să pricepem, i-a spus ea cu un aer de persoană avizată.

– Extraordinar! s-a arătat uluit fratele, în timp ce își mângâia prietena blănoasă. Am atâtea să te întreb, draga mea…

– Mai încet cu drăgălășeniile omenești, a intervenit și lupul. Nu uitați că-mi sunteți datori cu o de-aia… dulce, după cum ne-a fost învoiala.

Băiatul și-a amintit de ciocolata pe care o avea, renunțând cu plăcere la ea, numai să-și răsplătească oarecum salvatorul sălbatic.

– Dă-i și partea mea, că are meritul principal în găsirea ta, și-a exprimat generozitatea și Maia.

– Ești o fată drăguță, a complimentat-o lupul în timp ce savura pe îndelete desertul. Mi-ar plăcea să ne mai întâlnim și să vânăm împreună, dacă tot vei găsi găzduire în acest sat.

– Nu știu cât de ocupată o să fiu, dar poate stabilim ceva până ajungem la ivirea zorilor, a răspuns flatată cățelușa. Recunosc că ești un lup de treabă, deși am auzit numai de rău despre voi.

– Avem și noi slăbiciunile noastre, rânji sălbăticiunea. Acum însă trebuie să ne despărțim și să mă alătur haitei condusă de Muma Pădurii. Altfel îmi pierd dreptul la ciosvârta de carne cuvenită din vânătoarea celor norocoși. În plus, aș putea fi pedepsit să intru ziua în sat și să vânez de unul singur. E bună bucățica asta de plăcere, dar nu ține mult de foame.

– Și noi cum găsim drumul spre ieșire?, a întrebat cu dezamăgire Bianca.

– Nu-i mare scofală, a ținut să o liniștească jivina. O țineți tot spre nord, orientându-vă după mușchii de pe scoarța copacilor, așa cum am auzit că fac oamenii. Noi avem alte metode, iar mirosul sensibil e cel mai important. Grăbiți-vă să ajungeți înainte de răsăritul soarelui, altfel riscați să vă întâlniți cu parteneri de-ai mei, foarte pofticioși când e vorba de copii ca voi.

– Dar ție cum îți spune, mai întrebă Maia.

– Mi se zice Falcă, a rânjit din nou lupul. Credeam că e evident.

Astfel s-au despărțit de sălbăticiunea binevoitoare, rămânând dezorientați pentru câteva momente. Pentru ea o fi fost ceva normal să creadă că se vor descurca căutând mușchii formați pe copaci, dar întunericul făcea prea dificilă o asemenea metodă. Nici câinele lor nu putea să-și dea seama încotro este cea mai scurtă cale, fiind un loc străin și plin de alte mirosuri necunoscute. Niște bătăi de aripi și câteva sunete le-au atras atenția, ca orice lucru ceva ieșit din comun.

– Buhu-hu-hu, pui de oameni, se auzi o voce groasă.

După clipele de nedumerire și repetarea de două ori a expresiei, Adi a fost cel care s-a învrednicit să-și exprime curiozitatea.

– Cine e acolo și unde te ascunzi?

– Vai da’ orbi mai sunteți voi când e întuneric. Sunt o bufniță și mă aflu chiar în arborele din fața voastră. Vreți să dau o raită, să mă vedeți?

Copiii s-au mai liniștit, în schimb i-a cuprins din nou mirarea.

– Nu e nevoie, doar spune-ne cum să ieșim mai repede din această pădure. Aveam o călăuză, dar ne-a lăsat…

– Bine că ați scăpat de lup, deși nu știu cum ați reușit fără să vă facă rău. Am văzut că i-ați dat ceva bun, dar tot mă mir că s-a ținut de cuvânt. Pot să vă ajut eu în continuare, dar cu ce mă aleg?

Bianca și Adi au dat din umeri, conștienți că nu mai au nimic de oferit, în timp ce Maia a preluat funcția de negociator.

– Și ce ți-ai dori de la doi copii rătăciți, pasăre profitoare? Voi nu sunteți obișnuite să faceți fapte bune, așa cum se întâmplă printre oameni?

– Lasă vrăjeala, câine alintat. Ar trebui să știți că totul se plătește, chiar dacă nu pare la prima vedere. M-aș mulțumi cu un șoricel fraged, că sunt bătrână, m-a cam lăsat vederea și e tot mai greu să pun ghearele pe o asemenea delicatesă. Poate aveți vreunul prin buzunare, omuleților.

– Câh, ce scârboșenie!, se oțărî fetița. Cum să purtăm așa ceva în buzunare?! Nu mai avem nimic de mâncare, dar dacă ne arăți drumul, promit că nu o să-ți rămânem datori. Precis că Bunicul are ceva bun pentru tine și noi ne ținem întotdeauna de cuvânt.

A urmat o liniște ceva mai lungă, care i-a făcut pe cei trei rătăciți să creadă că pasărea nu era interesată de promisiunea lor, dar răspunsul a venit în cele din urmă.

– Bineee… o să risc de data asta, dar dacă îmi înșelați încrederea o să mă auziți noaptea cum vă blestem casa și familia. Și puteți fi siguri că urgiile mele se împlinesc, deci nu vă jucați cu mine. Sunteți de acord?

– Sigur că da, au răspuns într-un glas cei doi frați, convinși că va fi ușor să o răsplătească pe bufniță.

– Eu voi zbura sub clar de lună către cea mai apropiată intrare în sat, iar voi nu trebuie decât să-mi urmați direcția. Nu vă fie teamă, voi fi cu ochii pe voi și atentă la orice posibilă amenințare. Oricum, nu sunteți așa de mici precum șoriceii.

O pasăre de dimensiuni apreciabile și-a luat zborul de pe o ramură alăturată și s-a înălțat în înaltul cerului, pentru a fi luminată de strălucirea astrului nopții, singurul care putea penetra întrucâtva omniprezenta negură. Plutea încet în aceeași direcție, iar cei trei rătăcitori îi foloseau orientarea ca pe o busolă vie. Cu ochii spre cer, uneori se împiedicau sau se încurcau în vreun tufiș, dar își reveneau imediat și își regăseau calea alături unul de altul. Se grăbeau pe cât se putea, de frică să nu-și piardă noua călăuză sau să fie ajunși din urmă de lupii care-și făceau din nou auzite urletele. Au avut noroc și s-au văzut ieșind din pâcla cea întunecată, înainte de răsăritul soarelui. Acum, puteau vedea și stelele, parcă întâmpinându-le eliberarea din ghearele pădurii plină de neprevăzut. Mai aveau de coborât doar o colină lină pentru a intra în satul ce dormea încă, așa că n-au socotit de cuviință să intre în el pe întuneric. S-au așezat pe iarbă, privind cum bufnița se rotea tot mai aproape de pământ, până a aterizat pe cel mai apropiat pom.

– După cum vedeți, mi-am făcut treaba, iar voi ați ajuns cu bine unde ați vrut, le-a transmis ea de sus. De-acum e rândul vostru să vă achitați de datorie, însă nu v-aș sfătui să întârziați prea mult. Eu vă doresc mult noroc, că o să aveți nevoie, mai ales că sunteți tineri și fără experiență.

– O să fie bine când o să ajungă și părinții noștri, a răspuns cu încredere fetița. Dar și mai bine ar fi dacă le-ai lua urma și i-ai ajuta să ne găsească.

– Răsplata noastră ar fi și mai mare, o asigură Adi.

– Încă o promisiune în care trebuie să cred, s-a auzit glasul păsării. O să văd ce pot face.

S-a auzit un fâlfâit greoi și călăuza lor a început să se înalțe iar spre cer, pierzându-se în negura cu care era obișnuită.