Satul dintre neguri IX

Sanda și Vasile au parcurs ultima etapă a traseului în ritm alert, dar și cu grijă mare să nu se piardă unul de altul. Femeia își ținea bărbatul de mână, acesta era cu ochii pe Păcală, în timp ce ultimul era cu ochii în patru și urechile ciulite la orice zgomot. Nu era timp de pierdut și nicio deviere permisă, iar această determinare i-a ajutat să ajungă în timpul planificat la ieșirea din atmosfera care-i înfiora. Bucuria părinților a fost anihilată în bună parte de constatarea că acolo nu și-au regăsit copiii, după cum speraseră la fiecare pas și în fiecare clipă a drumului.

– Nu trebuie să disperați, i-a sfătuit ghidul. E foarte posibil să ajungă și ei până la răsăritul soarelui, ori să fie undeva pe aproape, așteptând la rândul lor să se lumineze de ziuă. Oricum e bine să așteptați aici până răsare soarele, așa cum sunt sigur că o să facă și ei. Eu mi-am îndeplinit misiunea și e timpul să ajung acasă, dar presimt că o să ne mai vedem.

– Cum așa?, s-a răstit Sanda. Ne lași aici, în întuneric, despărțiți în două și într-un loc plin de primejdii?

– Aici nu e niciun pericol și e locul ideal să vă reîntâlniți, s-a justificat Păcală. Pe de altă parte, trebuie să ajung la timp în gospodăria mea și să-mi hrănesc sufletele din ogradă. Nici nu știți cât mă ceartă dacă zăbovesc mai mult decât era planificat. Rămâneți cu bine și bucurați-vă de cel mai frumos sat din lume. Depinde doar de voi cum o să treceți prin experiențele care vă așteaptă la fiecare casă.

Tânărul nu mai așteptă să audă comentariile critice care au urmat din gura ambilor soți, ci se pierdu pe o potecuță strâmtă, numai de el știută. Înciudată, femeia a simțit nevoia să se descarce pe soț, că prea s-au strâns multe în sufletul ei.

– Ei poftim, ăsta e omul pe care l-ai ales să ne conducă spre nicăieri. Și asta n-ar fi mare necaz, dar ne-am pierdut copiii, în timp ce el o zbughește spre căsuța lui. Dacă o fi având așa ceva, ținând cont că mai tot timpul umblă hai-hui.

Vasile era pregătit să se dezvinovățească, însă o voce gravă întrerupse această polemică.

– Buhu-hu-hu, oameni mari și buni de plisc.

Au tresărit deodată, căutând să-și dea seama de unde se au aceste cuvinte, însă nu puteau distinge nimic.

– Degeaba vă uitați, nu aveți cum să mă vedeți. Dar eu vă văd și am ascultat cearta pentru copii.

Tot Sanda a fost cea care și-a exprimat nedumerirea.

– Ne-ai urmărit de multă vreme? Ce vrei de la noi și cine ești? Să știi că nu avem bani și nici mâncare ca să ne jefuiești.

– Asta-i bună, răspunse vocea, de undeva de sus. Mai degrabă aveți nevoie de ajutor, pentru că sunt în măsură să vi-l ofer. Deși sunt o simplă bufniță, pe o ramură din pomul de lângă voi.

Pentru cei doi rătăcitori, această afirmație părea cu totul neverosimilă, mai degrabă un motiv de teamă decât de uimire.

– O bufniță care vorbește?!, interveni Vasile. Lasă gluma și arată-te, străine, dacă pretinzi că vrei să ne ajuți.

Un fâlfâit le atrase atenția și astfel au putut vedea cum o pasăre cu aripi mari se roti o dată în jurul lor, după care a revenit pe locul inițial.

– M-am arătat, dacă asta v-a fost de folos. Dar mai bine să nu pierdem vremea, că imediat se luminează și trebuie să merg la culcare.

Femeia era complet derutată, privea spre acel arbore și apoi spre bărbatul ei, îngăimând:

– Ce tărâm mai e și ăsta? Dacă păsările au grai omenesc, înseamnă că și ielele tale au fost reale.

Apoi se adresă bufniței, încă având o nuanță de neîncredere.

– Ziceai că ne poți ajuta…, cum anume?

– Așa ne mai înțelegem. Bine că ați scăpat de păcăliciul acela care umblă numai după câștiguri mari. Eu, în schimb, mă mulțumesc cu ceva de mâncare, o viețuitoare delicioasă sau altă cărniță pe care o găsiți pierdută prin geanta aceea sclipitoare.

– Ți-am spus că nu mai avem nimic, că venim de departe și am trecut prin multe. Mergem mai târziu în sat și o să-ți aducem ce găsim mai bun, îi promise într-un suflet Vasile. Doar spune-ne dacă ai văzut cumva o fetiță și un băiat, rătăcind prin pădure.

– Văd că sunt urmărit de ghinion în această noapte, însă tot o fire generoasă rămân. Copiii voștri au ieșit din ceață la capătul celălalt al satului.

– Oooh, ce bine! Vai, ce rău!, nu reușea să se decidă femeia. Trebuie să mergem spre ei, neîntârziat.

– Mergem pe lângă pădure… și pornim chiar acum, adăugă Vasile cu înfrigurare.

– Nu v-aș sfătui, mai ales că încă-i noapte, veni replica păsărească. Nici ziua nu e bine, pentru că jivinele ies adesea să-și caute prada și prin lizieră. Rămâne să străbateți satul ziua, iar ei vor face la fel. S-ar putea să vă întâlniți cu bine, dacă sunteți vrednici și aveți răbdare. Țin legătura cu voi, oriunde o să vă aflați pe întuneric, pentru ca să ne ajutăm reciproc. Mă mulțumesc și cu un puiuț de găină sau altă orătanie, numai prospătură să fie.

Acestea fiind zise, bufnița și-a luat zborul greoi, ca de pasăre bătrână pe care au început să o lase puterile. Bărbatul și femeia au rămas îngândurați, încercând să înțeleagă sfaturile pe care tocmai le-au primit de la o sălbăticiune.

– Cum adică dacă suntem vrednici și avem răbdare?, întrebă retoric Vasile. Doar nu suntem nelegiuiți și impulsivi, venim de la oraș, unde oamenii sunt amabili și săritori. Slavă cerului că că se vede răsăritul și putem să o luăm din loc.

Sanda nu mai așteptă continuarea retoricii lui Vasile și porni hotărâtă prin iarba care o răcorea cu roua ei fină. Bărbatul nu voia să rămână mai prejos, așa că o urmă fără să pregete, cu gândul că vor găsi curând oameni normali și locuințe obișnuite, în care să poată mânca ceva, aflând și vești care le-ar putea fi de folos. Prima casă care le ieși în cale era una modestă, cu o poartă de lemn învechit și năpădit de buruieni.

– Hai să încercăm aici, pentru a cere găzduire și oarece de-ale gurii, a sugerat femeia. Sătenii săraci sunt de obicei ospitalieri, își împart pâinea cu trecătorii rătăciți, iar îndrumările lor ne-ar prinde bine.

Bărbatul strâmbă din nas, în timp ce ochii îi erau fixați pe o clădire ca un castel, ceva mai departe, dar foarte impresionantă.

– Eu cred că-i mai bine să mergem la vila aceea mare, unde o fi locuind primarul. Acolo putem afla mai multe și vom primi sprijin concret în căutările noastre.

– Ai înnebunit iară, îl mustră nevasta. Îți stă capul numai la proprietăți sofisticate, după cum s-a văzut și când ți-ai cumpărat mașina aceea scumpă. Eu intru aici, orice-ar fi, iar tu te poți duce să bați la porți înalte, cu primejdii pe măsură.

– Hai că nu mai suntem în pădure, draga mea. Ce probleme am putea întâmpina? Dacă nu ne place gazda, ne luăm rămas bun și am plecat, după care ne întâlnim mai încolo și facem schimb de informații.

Era tare încăpățânat omul ei, dar nici Sanda nu se lăsa. Așa că nu l-a mai certat în mijlocul drumului, deși nu se vedea țipenie de om care să-i judece.

– Du-te la castelul acela fandosit, dar dacă nu-ți răspunde nimeni, vino numaidecât aici. Iar dacă ai noroc, ne revedem peste vreo două ceasuri, tot pe drumul ăsta.

Vasile arăta mulțumit de propunere și a pornit hotărât spre măreața clădire, în timp ce Sanda bătea cu nădejde la portița modestei așezări. A durat ceva până a apărut cineva să descuie, după care s-a văzut cu o femeie în vârstă, dar cu ochii vibrând de tinerețe și corpul de agilitate. Era îmbrăcată într-un costum popular ca nou, care-i amintea de cel al lui Păcală, iar vocea i s-a făcut auzită blând, ca o adiere de vânt.

– Intră, draga mea. Te așteptam și ți-am pregătit tot ce ai nevoie.

Musafira a rămas uluită să audă aceste cuvinte, însă și-a găsit prezența de spirit să se prezinte:

– Numele meu este Sanda și nu pricep ce vreți să spuneți.

– Eu sunt Sfânta Vineri și o să-ți explic imediat.

va urma