Noi nu suntem normali

Nu e afirmația mea, ci a premierului României, Victor Ponta. Doar el a spus, ieșind de la DNA, că s-a prezentat în fața procurorilor „ca un om normal”. Nicio jenă, ci mai degrabă aroganță și zeflemea la adresa celor care-l cercetează sau nu sunt de partea lui.

N-aș vrea să apelez iar la vremuri apuse, dar e inevitabil să nu-mi amintesc cât de rușinos era pe vremuri să fii chemat la tribunal, cel puțin la țară. Acel om era ocolit de toți ceilalți consăteni și familia lui era blamată, ca și cum ar fi avut râie. Nu conta dacă era vinovat sau nu și nici cauza în care era bănuit de nelegiuire. Se știa doar că nu-i ceva în regulă cu el, iar copiilor li se spunea pe înțelesul lor că este mânjit cu căcat pe nas. Iar noi, cei mici, fugeam de ei ca de dracul, ca să nu ne împuțească și pe noi.

Astăzi, primul ministru al României e mânjit și el cu căcat, dar nu recunoaște, deși pute de la o poștă. Se bănuia de mult că nu e curat, mai ales de la acuzația de plagiat din care a scăpat ieftin, renunțând la titlu. De asemenea din anturajul de care este înconjurat și rudele care au fost la fel de corupte. Nu era, deci, decât o chestiune de zile până să iasă la iveală o parte din nelegiuirile pe care le-a comis, în special cu prietenul său, Șova cel Miruit.

Prim-ministrul României zice că DNA-ul are ceva cu el și cu guvernul. Nu legea îl obligă să demisioneze, ci onoarea, dacă ar avea-o. Cum să ne reprezinte în străinătate un premier urmărit penal? Nu avem și așa destui corupți apărați de Parlament? Însuși Ministrul Justiției susține că justiția nu e dreaptă la noi în țară! E o enormitate pe care niciun om cu o minimă logică nu și-o poate explica. Ce fel de Ministru al Justiției e el, dacă-și denigrează propriul departament? Ce fel de premier e acela care-i cercetat de justiția pe care a lăudat-o până acum câteva luni, înainte de a ajunge și la el? Și care a promis că-și va da demisia în acel caz!

Răspuns: e un adolescent care a ajuns prea în vârf prin ”note” nemeritate, prin servilism și oportunism. Nu e un bărbat, ci un laș care vroia de la început să se ascundă în spatele imunității prezidențiale, știind ce păcate are. N-a reușit, tot din prostia lui, dar mai are ca atu o ceată mare de corupți care or să-l susțină până la capăt, știind că altfel cad odată cu el. Cu riscul sau chiar cu scopul de a submina DNA-ul și Justiția, singurul organ care a început să se miște cu adevărat de la o vreme. Nimeni nu ne poate garanta că acela care-l va înlocui va fi ușă de biserică, indiferent din ce partid ar veni, dar am speranța că legea va veghea și îl va pedepsi și pe el, dacă va fi cazul. Până se vor învăța minte și își vor vedea de treabă.

Pentru Victor Viorel Ponta e normal să ai dosar la DNA, „că nu strică”, dar pentru noi, oamenii cinstiți și plătitori de taxe, ar fi o catastrofă. Marii corupți se pot chiar retrage „în vacanță”, vreo câțiva ani prin pușcării, iar apoi să se bucure de bunurile furate. Nouă ni se ia tot, iar băncile vin la urmă cu tăvălugul. Să ne amintim, în încheiere, cum își justifica candidatul la funcția de prim-ministru necesitatea de a prelua mult râvnitul fotoliu:

Zis-a Ponta, cum rețin:
– Eu voi fura mai puțin!,
Dar puținul lui se pare
Că n-a mai avut hotare.

P.S. – Iată că am răbufnit și eu, prin rândurile de mai sus, dar acum mă simt mai ușor și eliberat de gândurile apăsătoare. Pentru că, vrei nu vrei, politica asta ne afectează și ne stresează, totodată, dacă te uiți la știri și vezi cât circ generează. Mai ales când ți se spune că ești anormal dacă n-ai dosar penal. Pușchea pe limbă!

Tradiții și năravuri

Marele antropolog și etnograf german, Julius Lips, arăta similitudinea unor obiceiuri dintre diferitele popoare. Se referea le… cerșetorie! Larg răspândită, de la laponii de la Polul Nord, până la negrii bantu din fierbintea Africă.

Savantul german spune că pe la sfârșitul neoliticului au apărut în ținuturile noastre europene primele acumulări de produse, în special alimente pentru iarnă. Alții, din diverse motive, între care se găsea și lenea, nu puteau să pună mai nimic deoparte.

Cam pe la timpul solstițiului de iarnă, cei urgisiți de soartă nu mai aveau cum și ce să-și procure de-ale gurii și urlau, în sensul propriu al cuvântului, de foame. Cete de „urlători” înconjurau sălașurile celor mai norocoși, care mai aveau de mâncare.

Cei „bogați” împărțeau puținul lor cu ceilalți, unii răniți de animale sălbatice sau de triburi dușmane, alții cu prea mulți copii. Dar, uneori, se lăsa cu jaf și cu omor.

Trecând vremea, „urlătorii” s-au transformat în „colindători”. Sărăcimea și puturoșii satului „colindau” pe cei harnici și avuți ca să primească și ei ceva de hrană. Dacă nu primeau „urlau”, fluierau, înjurau și scuipau – blesteme țărănești de peisaj!

Dâra de mei și de sare are rolul unei bariere magice. Sarea și meiul sunt produse, reprezintă rodul unei munci! Hărnicia împotriva lenei. Rodul muncii împotriva obrăzniciei puturoșilor!

Cerșetoria rituală, în mii de ani, a luat forme din ce în ce mai sofisticate, preluând motive creștine și devenind, prin lungimea în timp a practicării ei, un obicei folcloric. Dar, rămâne tot… cerșetorie!

Pregătindu-mă să plec la Sibiu, unde am fost invitat să petrec perioada Crăciunului, nu am putut să nu mă indignez, încă o dată, de cerșetoria agresivă, vulgară, practicată în București, sub camuflajul „sărbătorilor de iarnă”. Bande de ciudați urlă până la disperare și sperie pruncii și cățeii din blocurile populare. Sunt urmați de stoluri negre de ciorditori și de aflători. Alaiul hoților-cerșetori este încheiat de vaietele lugrube ale unei amărâte care cântă doină de jale și de moarte înaintea sărbătorii solare a Nașterii Pruncului. Doamne, iartă-mă, poate păcătuiesc, dar o fac cu credința că ceea ce se întâmplă nu este normal, nu este creștin, nu este românesc!

Copil fiind, am apucat, la țară, serbările noastre de Crăciun. Începeam să colindăm cu „Steaua” în ziua de Ajun. În ziua de Crăciun, dimineața, cântam la biserică. Apoi cu toată familia, zeci de persoane, cântam cât ne țineau gurile colinde vechi și înțelepte, la marea masă de Nașterea Domnului. Apoi, de Anul Nou, plugușorul, sorcova, capra, mascații… la zilele potrivite și știute.

Obiceiurile variază de la regiune, la regiune și martori îmi sunt Speranția, Pamfilie, preotul Simeon Florea Marian, Olteanu, Gorovei, Ghinoiu și mulți alți distinși etnografi și folcloriști, dar nicăieri nu se transforma, ca acum, într-o „lună a cadourilor” de tip comunist. Mea culpa, nici măcar nu este comunistă, ci consumistă!

Peste toată această hoție și cerșetorie, promovată de multimedia incultă și vulgară, la câteva minute, în București, se aude pocnetul asurzitor al unei petarde. Interzisă prin lege, dar cui îi pasă. În niciun caz celor care le pun în vânzare! Pe lângă că sunt extrem de periculoase, toate aceste pirotehnii, pocnitori, petarde, artificii etc. etc. și sunt mărturii bilanțurile medicale de la sfârșitul fiecărui an, cu zeci de ochi scoși, arsuri cât cuprinde, degete și mâini smulse, dar și case întregi și căpițe de fân arse, ei bine, pocnitorile au și o influență spirituală extrem de nefavorabilă!

Pocnitorile au fost mereu interzise. Și nu pentru că pot cauza moartea prin sperietură, stop cardiac, a unei bătrânele respectabile, așa cum s-a mai întâmplat, dar pentru că în spațiul spiritual creștin european, pirotehniile aduc focul satanic, răul, moarte, boală și nenoroc.

Bubuiturile tobei și pocniturile din bici, sunt însă, benefice. De ce? Pentru că sunt vibrații ale aerului, produse mecanic, nu prin foc. Iar elementul aer este imediat după elementul apă și îl împinge pe scara timpului. Pentru cine a uitat sau pur și simplu nu știe, iarna are ca element apa, primăvara aerul, vara focul și toamna pământul. În astrologie se spune că apa și aerul fac șampanie, dar apa și focul produc explozie, sunt adverse.

Focul pocnitorilor provine de la celălalt capăt al pământului, fiind expresia unei alte filosofii de viață, a unei alte religii, cu alte obiceiuri. Pe care obiceiuri le respectă chinezii cu umilință, dar să rămână în China, lucrurile nu trebuie amestecate. Pocnitorile și artificiile pot fi folosite într-un spațiu european și creștin într-o singură zi: Anul Nou chinezesc, nu de sărbători creștine. Se anulează însăși semnificația a ceea ce serbăm!

Lumea a uitat de prăvălia lui Vodă Caragea! În timpul și după ciuma îngrozitoare care a decimat țara în vremea domniei sale, au fost 40.000 de morți într-un singur an, de exemplu, și s-au luat măsuri sanitare excepționale. Dublate de un blestem înfiorător al mitropolitului Țării Românești pentru cei care nu respectau regulile sanitare.

Același blestem infam s-a repetat la prăvălia care interzicea oricui să pușce de Crăciun și Anul Nou, cum că mirosul de pucioasă este infernal și atrage demonii, nenorocirile și bolile. „Acela ce va pușca de ziua Nașterii Domnului sau de Anul Nou, va avea parte de atâtea necazuri și boli în anul care să vie!”

Acum ce să zic, vorba lui Dimitrie Cantemir: „prostimea este leneșă” și decât să pocnească voinicește din bici, obicei românesc și creștin, mai bine aprinde fitilul unei petarde, este mai comod. Dar dacă ar ști că va avea parte de un necaz sau o boală pentru fiecare pocnitoare?

Sursa: e-mail

Asigurări auto

Acesta nu este un advertorial în care să vă recomand vreun asigurator auto ce se ține de cuvânt și are prețuri convenabile. Dimpotrivă, dacă asigurările RCA nu ar fi obligatorii aș zice să nu aruncați banii pe fereastră, ci mai bine să-i economisiți pentru a vă putea plăti singuri stricăciunile provocate de incidente sau accidente. De ce să ținem în spinare niște birocrați care nu fac altceva decât să vă ofere o poliță de asigurare, iar când se întâmplă să apelezi la clauzele contractuale, să constați cu amărăciune că ei nu le respectă? Trebuie să faci o mulțime de drumuri, să plimbi o grămadă de hârtii, iar dacă ai norocul să ți se aprobe decontarea reparației, aceasta se va face după luni sau chiar ani de așteptare.

Polițele RCA se scumpesc din nou, iar felul în care se aplică departajarea pe categorii de risc este cel puțin anormal. Tinerii sunt considerați șoferii cei mai predispuși la accidente și sunt taxați ca atare, chiar și de zece ori mai mult decât un adult de peste 30 de ani. E adevărat că sunt multe exemplele în băieții de bani gata conduc ca niște inconștienți și provoacă probleme în trafic, dar nu trebuie să-i băgăm pe toți în aceeași oală. De ce să plătească până la trei sau patru mii de lei și tinerii care au permis de zece anii și nu a făcut niciun accident? O așa mare diferențiere nu există nicăieri în lume, dar noi suntem mereu campioni la recorduri negative.

Asigurările RCA ar trebui să vină în sprijinul șoferilor loviți de necaz, iar sumele strânse prin plata fiecăruia să fie folosite în acest scop și nu doar în salarizarea și premierea angajaților asiguratorului. A devenit o obișnuință să plătim RCA-ul, fiindcă ne obligă legea și de aceea căutăm să fie cât mai ieftină, că oricum nu ne bazăm pe corectitudinea contractului. E un fel de sinecură pe care o dăm unor birocrați, ca să mânce și gura lor o pită. La fel cum plătim polițistul care ne cere să-l găsim noi pe cel care ne-a tâlhărit; pe parlamentarul care merge doar două zile pe săptămână la lucru, doar ca să doarmă sau să-și citească e-mailurile; pe cei de la ISU, care apelează la pădurari și pecari pentru a recupera cadavrele victimelor unor accidente aviatice…

Statul încurajează mereu incompetența, fără să se implice în desființarea firmelor care trăiesc ca niște paraziți pe spinarea contribuabilului. Guvernanții sunt mulțumiți să ia TVA-ul, iar cetățeanul păgubit să se descurce cum o putea, în instanță. Pentru orice drept care-i e încălcat, trebuie să umble prin tribunale ca să fie despăgubit. Prin urmare, mulți renunță mai bine la ce i se cuvine, decât să se judece luni sau ani de zile. Pe asta se bazează șmecherii de la asigurări sau din alte domenii similare. Că noi suntem obligați să ne asigurăm, dar ei nu-s obligați să ne despăgubească. Nu le ajung banii și pentru asta. Iar drumurile rămân tot proaste, deși plătim o grămadă de bani pentru a fi reparate. Are statul grijă ca banii să ajungă în anumite buzunare.

Ziua Mondială a Șahului

Ziua Mondială a Șahului a fost instituită în 1966, la inițiativa Federației Internaționale a Jocului de Șah (FIDE). Este sărbătorită în fiecare an la 20 iulie.

tablasah

„La primul congres FIDE (1914 la Paris), printre delegații care au aprobat constituirea acestui for internațional s-a aflat și tânărul român Ion Gudju, pe atunci proaspăt locotenent, doctorand în chimie la Sorbona și maestru de șah entuziast. Cu ocazia aniversării semicentenarului FIDE, în anul 1954, Ion Gudju a fost declarat ‘decan fondator’ al FIDE, România numărându-se astfel printre țările fondatoare ale Federației Internaționale a Jocului de Șah. În țara noastră, Federația Română de Șah (FRS) a luat ființă în 1915, primul președinte fiind scriitorul Mihail Sadoveanu”.

REVANȘA

La fel ca multe alte orașe, nici Seiniul nu s-a lăsat mai prejos și a organizat ieri un concurs de șah dedicat sărbătoririi acestui minunat sport al minții. Competiția, dotată cu premii și diplome, s-a desfășurat în incinta restaurantului Chilli și i-a adunat laolaltă pe cei mai buni șahiști ai urbei, printre care am onoarea să mă număr și eu. Poate nu ați uitat că săptămâna trecută, cu prilejul concursului prilejuit de Zilele Orașului Seini, m-am clasat doar pe locul 5, cu o înfrângere și două remize. De aceea, am  crezut de cuviință că e cazul să-mi iau revanșa.

Așa că am marșat fără milă, înregistrând victorie după victorie. Armata mea de pe tablă zburda agresiv și nu-i dădea adversarului nicio clipă de odihnă, nicio speranță că ar putea smulge măcar o remiză. Ca urmare, locul întâi mi-a revenit justificat și nimeni nu s-a mirat de asta. Lucrurile au revenit la normal și onoarea îmi era recâștigată!

A urmat o masă festivă plătită de primărie, cu grătare, pălincă și bere. Totul a fost organizat perfect și ne-am simțit excelent. Ar fi frumos să cinstim în fiecare an această sărbătoare, printr-o astfel de competiție și o masă comună. Din păcate, însă, suntem tot mai puțini șahiști și mai bătrâni. Tineretul de azi preferă jocurile mecanice sau cele de pe calculator, care nu le stimulează gândirea. Cui îi vom da noi ștafeta? Mă tem că e o întrebare fără răspuns. Sau poate că școala își va aduce contribuția prin cursurile care încep de la toamnă. Vom trăi și vom vedea.

Revista presei dinainte de ’89

Generația tânără ar putea crede că, pe vremea lui Ceaușescu, ziarele și revistele din România publicau doar propagandă de partid sau articole plictisitoare. De fapt chiar și unii din cei mai vârstnici și-au exprimat aceeași părere. Ei bine, în calitate de abonat sau cititor ocazional al multor publicații din „epoca de aur”, pot să spun că aveam publicații cu multe și interesante subiecte! Mă refer la articole demne de citit, nu la știri mondene, altercații politice de doi lei sau bătăile unor tineri beți de prin cluburile de noapte.

Prețul unui abonament nu era mare și-mi permiteam atunci să primesc peste 12 publicații cotidiene, săptămânale și lunare, cu care mi se umplea regulat căsuța poștală. Aveam timp suficient să le citesc, în mare, fiindcă-i drept: săream peste unele discursuri politice și amănuntele vizitelor oficiale mai puțin importante. Plus că, din moment ce nu aveam decât 2 ore de program TV, iar cărțile din bibliotecă le citisem, nu-mi rămânea altă ocupație în timpul liber (uneori și la serviciu). În fiecare publicație erau pagini care veneau cu informații utile sau divertisment de bun gust. Cel mai important ziar era, bineînțeles, Scînteia: publicația de de bază a CC a PCR. În paginile sale găseam zilnic „Faptul divers”, precum și articole interesante și bine făcute, precum cea în care un reporter sub acoperire s-a angajat ca muncitor constructor pe un șantier pentru a scoate la iveală abuzurile unor șefi.

2013_02_01_8_rsz

Pentru tinerii UTC-iști, era musai abonamentul la „Scînteia Tineretului”. Mai erau și alte ziare la care m-am abonat în acea perioadă, cum ar fi „România Liberă” sau „Adevărul”, iar din județul meu: „Pentru Socialism”, care s-a transformat după revoluție în „Graiul Maramureșului”. În ceea ce privește revistele săptămânale, bilunare, lunare sau trimestriale oferta era mult mai variată, în funcție de gust și preocupări. Pentru mine, cea mai populară și apreciată era „Magazin”, unde găseam informații incitante de pe tot mapamondul, bancuri, umor și probleme interactive la care am participat și eu cu succes, pot zice! Revista de satiră și umor „Urzica” era foarte așteptată de toți, pentru umorul mereu proaspăt, bancurile, epigramele și schițele satirice de tot hazul.

4247068950_a5ce0ed667

Alte săptămânale interesante și foarte căutate erau „Săptămâna Capitalei”, revista „Flacăra” și „Sport”. Pentru prima dintre ele trebuia să ai pile la factorul poștal. Cele mai așteptate erau revistele bilunare și lunare. Țin minte că am reușit cu greu să mă abonez la publicația cu tiraj limitat „Pentru Patrie”, iar atunci când venea, aveam o listă lungă cu cei care așteptau să le-o pasez. Paginile sale cuprindeau povestiri adevărate din viața militarilor români, anchete și cazuri dificile rezolvate de milițienii noștri, dar și proză inedită pe aceste subiecte. De asemenea, foarte apreciată era revista „Cinema”, cu cronicile filmelor, recomandări și mai ales pozele artiștilor preferați. Alte publicații lunare sau bilunare la care am fost abonat și care mi-au îndulcit acele zile: „Urzica”, „Revista Română de Șah”, „Știință și Tehnică” și să fiu iertat dacă am uitat vreuna importantă, dar a trecut ceva timp de atunci.

7834771_2

Totuși, îmi amintesc chiar și de revistele la care eram abonați în timpul școlii. Nu știu câte dintre ele mai apar și astăzi, sau ce titluri noi au apărut. Eu am început cu „Arici Pogonici” și am ajuns la „Cutezătorii”, cu benzile desenate pe care le parcurgeam cu sufletul la gură și pe care le colecționam cu sfințenie. Nu aveam cu toții banii necesari dar ne abonam pe rând sau în grup și apoi ne împrumutam reciproc. Spre sfârșitul anului începea bătălia pentru almanahuri și fiecare se străduia să cumpere măcar unul, pentru a intra în circuitul schimburilor cu ceilalți. Pe atunci era o altă cultură și ne străduiam să ținem pasul cu cei din jurul nostru. Sunt convins că acea perioadă a avut valoarea ei, pe care, în parte, am pierdut-o.

img-1742

Astăzi nu sunt abonat decât la un ziar și o revistă. Nu mă atrage niciunul în mod deosebit, chiar dacă se pot citii și online. Sunt puține și toate caută să șocheze pentru a atrage cititorii și a fi astfel mai vândute. Vânzătoarea de la chioșcul cu ziare și reviste se plânge că-i nevoită să tot micșoreze numărul de exemplare comandate. Rari sunt cititorii fideli și vor fi și mai puțini. Lumea e informată de la televizor sau de pe Internet. Nici divertismentul nu mai e cum a fost, ci prin jocuri online, cluburi, stațiuni și terase. Publicațiile de altădată au îngălbenit în colecțiile celor care nu se pot despărți de ele. Voi vă amintiți ce ziare și reviste citeați acum trei decenii?

Românii-s oameni de mare încredere!

Cei mai mulți dintre ei, în orice caz. Dar, ca în orice societate, mai există și uscături. Ieri am aflat că eu sunt una dintre ele. Chiar dacă nici până acum nu eram prea optimist în încrederea pe care o poate avea cineva în mine, din moment ce nici măcar eu nu-s sigur de calitatea mea în acest sens, acum am aflat oficial: nu sunt demn nici măcar de cea mai mică încredere! Mi-a explicat un analist financiar, într-o intervenție televizată, cu o motivație cât se poate de limpede. Ce încredere poate să aibă cineva într-un om care nu-i dator la bănci???!!!

Înseamnă că ori e prost de bubuie și nu-l duce mintea să facă un împrumut – pentru a se bucura de bunuri cât mai repede – ori băncile consideră că e riscant să-l împrumute, fiindcă n-are garanții suficiente, deci nu prezintă ÎNCREDERE. Consider că eu fac parte din prima categorie, altfel aș fi apelat la un credit bancar, măcar pentru o excursie în Grecia sau chiar pe Coasta de Azur. Oricum, nu sunt dator la nici o bancă, nici la stat, dar nici vreunei persoane. Prin deducție, sunt un român în care nu poți să ai nici cea mai mică încredere, o uscătură în pădurea verde, un ins care nu contribuie la bunăstarea funcționarilor ce trăiesc din dobânzi, amenzi, comisioane, propriri și alte beneficii rezultate în urma unui împrumut.

Tot prin deducție ar rezulta că aceia care sunt înadorați până peste cap, care și-au girat casa și bunurile și tremură la gândul că azi-mâine o să vină executorul judecătoresc să-i scoată din casă, sunt cei mai de încredere oameni. Ei au știut să se facă respectați prin cât mai multe împrumuturi și să facă economia să duduie, sau măcar să nu intre în colaps. Cinste lor și să ne ridicăm pălăria atunci când îi vedem dârdâind pe o bancă sau înghesuindu-se în vreun canal. Ei au dat totul pentru țară, iar acum au rămas în curul gol. Dar sunt sau măcar au fost de toată încrederea.

S-a constatat că doi din trei români sunt datori băncilor. Mulți dintre ei cu sume foarte mari și cu pericolul de a fi executați silit. Deci, în marea lor majoritate, suntem oameni de încredere. Exceptându-mă pe mine și pe alți iresponsabili care, în loc să se împrumute de la bănci, economisesc banii! Șocant și total neobișnuit în zilele noastre! Probabil că se vor lua măsuri de combatere a acestui obicei nesănătos și se vor elimina total dobânzile pentru depozit. Ba chiar s-ar putea taxa economisirea, așa cum se face deja în Elveția. Iar dacă oamenii vor fi prinși cu bani la saltea, li se va confisca întreaga sumă. Ca să nu aibă încotro și să trăiască toți din împrumuturi. În acest mod va fii, fiecare român, om de încredere!

Ne merităm soarta

Afirmația din titlu e extrem de banală, însă mereu actuală și prea nebăgată în seamă de cele mai multe ori. Cu alte cuvinte știm că o ducem rău, că suntem mințiți și înșelați de cei pe care-i alegem să ne conducă, dar continuăm să-i votăm pe aceiași mincinoși și hoți. Iar replica cea mai des auzită este că nu există alternativă. Chiar așa să fie?!

Ieri, Victor Ponta, cel mai mare plagiator contemporan, și-a dat arama pe față și a recunoscut – cu o figură care ar fi vrut să sugereze că se supune voinței colegilor de partid – că va candida la funcția de președinte al țării. Nu-i așa că ne-a lăsat pe toți cu gura căscată? Cine ar fi crezut așa ceva? Tocmai când ne dădea speranțe că se retrage din politică pentru a se uita liniștit la desene animate și a se plimba cu mașinuțele! Ei bine, eu sunt sigur că nimeni nu a fost atât de tăntălău să-l creadă și fiecare dintre noi știa că visul lui cel mare este să ajungă în vârful ierarhiei politice. Să fie deasupra tuturor și să intre în manualul de istorie, iar elevii să fie obligați să învețe despre el. Iar dacă vor copia, să aibă o scuză că și șeful statului a făcut-o și uite unde a ajuns!

La ora actuală PSD-ul are cei mai mulți baroni locali, datorită generozității electoratului. Mă tem că situația nu se va schimba curând, ci investirea domnului Ponta în funcția de președinte al României va face ca acei afaceriști cu funcții să-și consolideze pozițiile. Dacă PSD-ul va da și primul ministru – cum ar fi vulpoiul de Dragnea – e clar că și justiția va fi afectată politic, așa cum a mai fost pe vremea lui Iliescu și Năstase. Deocamdată Traian Băsescu este un rău necesar pentru că, prin atacurile lui asupra primului ministru face ca acesta să-și mai controleze puțin tendințele și tentaculele corupției. Dacă Băsescu dispare din scenă și nu se ivește vreun înlocuitor de seamă, partidul baronilor va avea cale liberă în afacerile oneroase și bănoase făcute din bugetul statului.

Cea mai la îndemână așa-zis credibilă scuză a celor de la putere a fost și va fi multă vreme încă, aceea că nu sunt bani. Nu sunt bani pentru autostrăzi, pentru sănătate, pentru învățământ, pentru salarii și pensii. Oare? De fapt sunt bani suficienți pentru toate, numai că nu avem oameni competenți care să-i gospodărească, ci mai degrabă hoți care-i bagă în propiile buzunare. Zeci și sute de milioane de euro se duc pe apa sâmbetei sau dispar inexplicabil și nimeni nu dă socoteală. Iar când, printr-o minune, unul dintre acei mari hoți este acuzat și arestat, ce se întâmplă? În loc să fim bucuroși că justiția își face datoria și îi pedepsește pe cei care ne fură, ieșim pe străzi și cerem eliberarea lui! Pentru că Radu Mazăre a făcut niște case pentru cei „amărâți”, cum le zicea el, cu o mină de om ce aruncă un os unui câine. De fapt, nu el le-a făcut, ci doar a favorizat un licitant, contra unei sume frumoase, din ce se spune la dosar.

Orice primar are această datorie pentru cei pe care-i păstorește. Iar dacă și-a făcut treaba trebuie zeificat și iertat pentru ilegalitățile lui? Se pare că da, pentru că și alți nelegiuiți beneficiază de simpatia populației, doar fiindcă au știut să o cumpere din banii furați. Așa suntem noi: ni se ia din buzunar fără să ne dăm seama și ne gudurăm ca un cățel dacă primim o mică parte înapoi. Singura consolare ar putea fi aceea că și în alte țări sunt exemple de felul acesta, cum ar fi Italia sau chiar SUA. Până și Al Capone a avut mii de simpatizanți care au cerut eliberarea lui. Să fie această admirație pentru nelegiuiți o boală mondială care ne-a molipsit și pe noi? Atunci, dacă suntem atât de bolnavi, să ne tratăm sau să tăcem din gură și să răbdăm.

Să nu ne mai plângem că avem salarii mici sau nu avem deloc. Că prețurile-s mari și pensia-i mică. Că nu avem doctori și medicamente, școli și profesori bine pregătiți, că nu ni se face dreptate și suntem priviți ca niște țigani de francezi, unguri și alte nații. Să-i votăm în continuare pe aceiași corupți, doar fiindcă ne dă o găleată goală și o brichetă. Ce contează că după alegeri o să ne ia și pielea de pe noi? Nici măcar nu o să simțim, ci o să ne uităm fermecați la micul cadou făcut în campanie. Iar motivul că nu am avea pe cine să alegem este doar o scuză. Pe oricine, în afară de cei care sunt acum! Doar așa putem să schimbăm ceva, schimbând aleșii. Altfel ajung atât de puternici și corupți încât riscăm o dictatură PSD. E nevoie de o opoziție cât mai puternică pentru ca puterea să se teamă și să pună osul la treabă.

Nu fac politică, dar sunt afectat de cele ce se întâmplă vârful ei. Nu-mi place nici să vorbesc despre acest subiect, însă la noi totul e politizat și nu poți să eviți această temă la infinit. În orice funcție mai importantă este pus un politician care habar n-are să conducă. Cei competenți, care nu vor să intre în mocirla puturoasă a politicii, sunt dați la o parte. Ciolanul se împarte numai între activiști. Resturile sunt aruncate alegătorilor, ca să nu uite cine-i hrănește și să facă galerie pentru generozitatea măriilor lor. Mai mult nu merităm.

It’s a jungle out there

Titlul de mai sus e inspirat din tema serialului comico-polițist Monk, în care un fost detectiv cu deficiențe psihice rezolvă cu succes cazuri de crimă care par – cum altfel? – imposibil de soluționat. Afirmația de mai sus e cât se poate de reală și în societatea noastră, chiar dacă nu considerăm să avem vreun handicap. Adevărul e că trăim într-o junglă cu legi pe care nu le cunoaștem bine, fiindcă ele se schimbă mereu de către cei care sunt în vârful lanțului trofic. Cei slabi sunt zdrobiți ușor de jivinele lacome, constituite în haite, ascunse sub măști și nume cât mai atrăgătoare. E bine să fim mereu prevăzători și să-i cunoaștem cât mai bine pe cei care ne vânează.

Cel mai  mare dușman al poporului român este STATUL! Contrar atribuției pe care ar trebui s-o aibă, statul român a devenit un parazit care adună taxe, fără a oferi protecția necesară celor care contribuie la buget. Dimpotrivă, el își condamnă la moarte cetățenii, chiar dinainte de a se naște. Mulți dintre ei au murit în pântecul mamelor din lipsa de personal calificat, aparatura necesară sau alte condiții minime pentru naștere. Banii care ar fi trebuit pentru aceste lucruri au fost risipiți pe ceea ce nu trebuie sau au fost furați de afaceriști oneroși. Orfanii sunt maltratați prin casele de copii, iar bătrânii lăsați să moară fără nici o îngrijire. Statul fură, minte, înșeală, ucide fără să poată fi luat la răspundere, fiindcă e compus din politicieni fără conștiință și fără Dumnezeu. Oameni care n-au onoare și care suportă orice jignire numai să rămână la ciolan. Se înjură între ei, se fac hoți și mincinoși, dar nici că le pasă. Au un obraz atât de gros încât badea Gheorghe ar putea face opinci trainice din el.

Vulturi

O altă haită de prădători, care au făcut mii de victime, este compusă din BĂNCI. Ele acționează în cârdășie cu statul și chiar sub oblăduirea legilor acestuia. Au o adevărată artă în a-și atrage prada, dar dincolo de zâmbetul și promisiunile lor minunate se ascunde o dramă ce stă să se nască. Mulți români au rămas pe drumuri sau chiar s-au sinucis din cauză că băncile nu au voie să piardă niciodată, oricât de mare ar fi recesiunea. Pe lângă dobânzile mari pentru credite (deși la depunere sunt mici) intervin tot felul de comisioane ascunse și chiar ilegale pe care le percep, uneori fără să ne dăm seama. E încă o hoție pe capul românului, pe care nimeni nu o pedepsește.

Chiar dacă mulți nu-și dau seama, o vicleană haită de prădători o reprezintă BISERICA, în marea ei majoritate. Afaceriști cu sutană și cu glas mieros storc bani și de la cel mai sărman om. Se dărâmă spitale și se fac biserici nenumărate, se împodobesc cu aur altarele la care slujesc popi care se plimbă în mașini sclipitoare. Se ridică o catedrală ce vrea să bată recorduri în opulență, în timp ce țara stabilește recorduri în sărăcie, mizerie, corupție, boli… Se adeverește iarăși că poporul cel mai sărac e și cel mai ușor de fraierit.

Urmează PATRONII de intreprinderi mici și mijlocii, care, văzând cât de coruptă e societatea, vor să beneficieze și ei de decadența ei. În acest scop angajează muncitori la negru, evită pe cât pot să-și plătească contribuția la buget și caută să eludeze la orice pas legile. Majoritatea lor consideră că a fi corect într-o astfel de țară înseamnă că a fi prost, iar această concluzie e cât se poate de ancorată în realitate. Cel care suferă mereu este salariatul, care face orice pentru a avea un loc de muncă, o garanție că va avea ce pune mâine pe masă.

Mai sunt mulți prădători în jungla ce ne înconjoară și de aceea e bine să fim mereu cu toate simțurile ascuțite. Și să nu credeți că dacă întâlniți vreun vegetarian, sunteți în siguranță!

 

Prostituarea intelectului

Am intrat în democrație fără să fim pregătiți pentru o așa de mare schimbare. Cei mai mulți dintre noi au rămas pe loc, buimăciți de schimbările majore din jurul lor. Alții s-au aventurat înainte, curajoși și plini de speranța unei vieți la care nici nu visau pâna atunci. S-a început cu crâșme, case de amanet sau de schimb valutar, precum și alte surse imediate de venituri, aproape toate la limita legii. Trăiam într-o altă lume și fiecare căuta să profite de noile condiții. Nici „cea mai veche meserie din lume” nu putea să rămână pe dinafară, iar meseriașele care prestau până atunci pentru un pachet de Kent sau o pungă de cafea, s-au adaptat și au ridicat prețul.

„Puritanii”, tradiționaliștii și biserica, condamnă cu vehemență prostituția și nu vor accepta niciodată faptul că ea a existat, există și va exista mereu, într-o formă sau alta. Spun asta fiindcă cei care o critică sunt obtuzi și cred că doar prin sex te poți prostitua. Ei îl consideră ceva tabu, care nu poate fi făcut decât dacă cei în cauză se iubesc, sunt căsătoriți sau/și vor să procreeze. Ori pe ascuns, să nu știe nimeni ce mare păcat ai săvârșit! De aceea, chiar dacă există bordeluri, e bine să nu vorbim de ele și, mai ales, să nu le legalizăm.

Dicționarul limbii române spune că este prostituție și „folosirea degradantă a calităților, a talentului”, fără a limita sfera de activitate a celui care o practică. Putem deduce că și alte talente sau aptitudini care sunt oferite de o persoană poate fi încadrată la capitolul prostituție, atunci când ele sunt folosite în mod „degradant”, sau umilitor, înjositor. Iar această situație poate interveni când prestația nu este recompensată la valoarea ei, sau condițiile de muncă nu sunt la un nivel corespunzător. Dacă sexul e un serviciu oferit de cineva – bărbat sau femeie – și el este apreciat la adevărata lui valoare, rezultă că nu mai este prostituție. Doar noi vrem să-l catalogăm așa.

Oamenii se prostituează zi de zi, vânzându-și serviciile și talentele pe bani puțini și în condiții improprii, dar nu sunt condamnați de lege. Începând de la minerul care coboară într-o mină șubredă, continuând cu țăranul care nu-și poate scoate banii cheltuiți pe recoltă și cu mulți alți muncitori care lucrează la negru, fără asigurări sociale și medicale. Dar cea mai gravă prostituție e cea în care îți vinzi creierul și îl pui la dispoziția unor parveniți ai societății.

Mulți intelectuali s-au bucurat când au scăpat de cenzură și au crezut că vor putea gândi, vorbi și scrie tot ce le trece prin cap. Însă au văzut că nu prea erau băgați în seamă, și atunci au acceptat să fie racolați de diverși oameni de afaceri dubioși, moguli care le puneau la dispoziție instrumentele necesare pentru a avea o audiență majoră și un câștig mai mare. Doar că din nou nu mai aveau voie să spună ce gândesc ei, ci doar ce le dă voie „stăpânul”. Categoria cea mai mare de mercenari în manipularea mass-mediei o reprezintă, bineînțeles, jurnaliștii. Îi vezi zi de zi la televizor, îi citești în presă și poți să ghicești cu ușurință ce opinie are fiecare. Tocmai pentru că știi pe cine servește, pentru cine se prostituează.

La noi nu se mai ține cont de deontologia jurnalistului, de adevărul pe care trebuie să-l respecte fiecare dintre ei. Contează doar „adevărul” trasat de viziunea celui care te plătește și trebuie să-i critici pe toți dușmanii lui, să arunci cu gunoi în ei. Un exemplu dintre cei mai prostituați „jurnaliști” este Mircea Badea, care apelează la cele mai extravagante metode pentru a-l satisface pe Dan Voiculescu. Atîta timp cât îl plătește, dar fiți siguri că dacă-și schimbă șeful, își modifică imediat și concepțiile.

Am ajuns să știm ce o să spună fiecare personaj din mass-media, încă înainte de a deschide gura. E deajuns să știm din ce partid face parte, de la ce televiziune e sau la ce ziar lucrează. Fiecare are ținta lui și NICIODATĂ nu o să critice vreun aspect negativ care provine din propria curte! Au acceptat să li se spele creierul și să nu mai aibă propriile lor opinii, de dragul unui câștig material mai mult sau mai puțin consistent. Aceasta este prostituția care ne face cel mai mult rău, și nu cea pe care ne încăpățânăm să o stigmatizăm. Să-ți vinzi intelectul e cu mult mai grav decât a-ți împrumuta trupul. Corpul se poate spăla și odihni, dar mintea va suferi și provoca traume permanente, ție și celor din jurul tău.

 

Ce-i normal?

A început un nou an și sper să intrăm în normalitate. Nu prea știu ce înseamnă asta, dar primul semn l-am văzut prin plătitorii de taxe, în marea lor majoritate pensionari, care stau cu orele la coadă pentru a-și plăti taxele pe clădiri, mașini sau ce o fi. E semn clar că a început un an nou! Deși nu am înțeles niciodată de ce trebuie să te înghesui pentru a da bani, atâta vreme cât ai la dispoziție trei luni de zile în care poți să-ți plătești dările fără nici o penalizare sau recompensă.

Să fie de vină îngrijorarea românului că nu-și va putea abține dorința de a cheltui banii de impozit pe alte lucruri mai fascinante, dar nu atât de necesare? Este și asta o ipoteză, fiindcă reclamele de astăzi te vrăjesc să-ți dai banii pe tot felul de produse, chiar dacă nu sunt neapărat necesare. Și mai ales bătrânii își pun banii la adăpost prin această investiție absolut necesară: IMPOZITUL, care este știut că nu te iartă. E o soluție față de tentațiile cheltuielilor viitoare sau chiar de ale pretențiilor unor rude, cum ar fi fii sau nepoții fără veniturile necesare.

E drept că taxele trebuie plătite și fiecare dintre noi trebuie să o facă. Dar, oare s-a implementat între noi obiceiul de a sta la coadă? Numai așa ne simțim bine, călcându-ne în picioare? Era o întrebare retorică, firește, pentru că nimeni în cauză nu o să citească aceste rânduri sau nu o să se simtă în cauză. Fiecare dintre noi este deosebit prin esență (iaca o expresie prea uzitată, dar adevărată) și ne considerăm deosebiți față de ceilalți. Dar în societate, în turmă, cum s-ar zice, ne schimbăm și devenim doar un individ oarecare care luptă pentru o cauză. Nu prea știm în ce constă ea, dar suntem un grup care are un țel!

Coadă la ghișee

Și eu am de plătit taxe și amenzi. Chiar pot să mă mândresc cu asta (vorbesc de amenzi). Dacă nu ai încălcat nici într-un fel legea, înseamnă că nu exiști! (Cred că asta e originală și a-ți putea s-o puneți ca epitaf la mormântul meu!).  Doar că nu mă omor să-mi plătesc dările către stat, cum nici el nu se străduiește să aibă grijă de banii pe care-i dau. Dimpotrivă: îi risipește pe tot felul de investiții neprofitabile și pe licitații trucate din care au de câștigat doar politicienii și anturajul lor.  Mai bine țin banii în bancă până la sfârșitul lunii martie și mai primesc vreo doi lei ca dobândă. Până n-o să vină domnul Ponta cu o nouă lege în care o să trebuiască să dai bani pentru ca o bancă să-mi țină banii! De la un plagiator imatur te poți aștepta la orice taxe, doar ca să-și poată plăti acoliții.

Scuzați-mă pentru deviere, însă politica asta ne influențează orice subiect, precum o Gaură Neagră a Universului. În esență am vrut să spun că mă oripilează cozile pentru orice. Dar mai ales pentru a-ți plăti taxele către stat. Având în vedere că nu e un motiv de scutire financiară, nu găsesc nicio motiv plauzibil pentru cei care se calcă în picioare să-și plătească dările. O fi ceva normal pentru noi?