Autobuzul (14)

De data asta, pe chipul lui Sălăjan era evidentă iritarea, sentiment confirmat și din izbucnirea care urmă lecturii:

– Ce sunt balivernele astea de tipul povestirilor lui Jules Verne?! Te văd om bătrân și serios, dar se pare că ai dat în mintea copiilor și crezi că mă poți vrăji cu călătorii în timp, scrisori ticluite și fantasmagorii cu un autobuz ce dispare și apare. Bagă de seamă că nu scapi nici dacă faci pe nebunul. Vei fi evaluat de medici și tot după gratii ajungi, fie că-i un azil cu țicniți sau o celulă cu infractori violenți…

Tocmai atunci, un alt comisar se strecură în încăpere, se apropie de superior și îi șopti îndelung la ureche. Se vedea treaba că era vorba despre Grigor, cele două perechi de ochi țintindu-l insistent și deloc prietenos. Comisarul-șef părea și mai enervat, ridicându-se brusc în picioare și exclamând către subaltern:

– Asta-i prea de tot! Ești sigur?

– Chiar acum ni s-a comunicat și confirmat din mai multe surse, răspunse acesta cu convingere.

– Trebuie să văd cu ochii mei. Dumneata vii cu noi, se adresă Sălăjan bătrânului, care încerca să ghicească despre ce ar putea fi vorba.

Badea Grigor se ridică de pe scaun, în timp ce-și strecura pipa în buzunarul dedicat. Au coborât toți trei la mașina în care-i aștepta șoferul ce demară în viteză, cu semnalele de urgență pornite. Astfel că drumul nu a durat mult, fiind totuși presărat de accesele de nerăbdare ale șefului și întrebări la care nimeni nu avea răspuns. În fața casei lui Grigor, se adunaseră iarăși o mulțime de oameni curioși și dornici de senzații tari, după cum erau obișnuiți de la o vreme. Polițistul Ionică, ajutat de câțiva colegi, se străduia să-i țină în frâu, interzicându-le accesul pe proprietate, deschizând calea comisarilor de la oraș și oferindu-se să-i conducă.

– Stai aici și păstrează ordinea, îi comandă Sălăjan. Lasă că ne arată bătrânul drumul spre locul faptei, nu-i așa bade?

Grigor nu comentă nimic, lăsând să se înțeleagă din gesturi că trebuie doar să-l urmeze. Cu pași mari și priviri nerăbdătoare, cei trei bărbați au ajuns repede la capătul grădinii, unde ar fi trebuit să se găsească autobuzul. Surpriza a fost la fel de mare și pentru gazdă, când a văzut că locul era liber, de parcă autovehiculul nici n-ar fi existat.

– Ai vreo idee despre ce s-ar fi putut întâmpla?, îl întrebă apăsat comisarul-șef pe Grigor. Fie ea și una din acelea fanteziste, cu care mi-ai împuiat până acum capul.

Bătrânul ridică din umeri, evitând cu inocență privirea aspră a polițistului.

– Tare mi-ar fi plăcut să te pot bănui, dar, din păcate, erai la sediul nostru când s-a întâmplat dispariția, spuse cu regret Sălăjan. Deocamdată ai scăpat, dar să nu crezi că te uit, domnule Grigor. O să fiu cu ochii pe dumneata, până descâlcesc eu ițele acestei scamatorii.

Apoi, se adresă subalternului:

– Faceți niște poze cu urmele roților și apoi mergem acasă, că m-am săturat de povestea asta.

O jumătate de oră mai târziu, badea Grigor își aprindea o nouă încărcătură de pipă, stând singur și îngândurat pe buturuga din apropierea locului unde fusese parcat misteriosul autobuz. Doar amprenta confuză a cauciucurilor zdrențuite mai era vizibilă, fără pic de urmă din praful ruginiu al vopselei sau altă rămășiță a mastodontului metalic. O adiere de vânt rebelă îi răsfiră firele cărunte de pe cap și îi mângâie barba deasă. Un suflu cu miresme ce păreau să vină din alt timp, cu amintiri nemuritoare și nostalgii persistente. Un sunet abia perceptibil de crenguță strivită se auzi în spatele bătrânului, de parcă ar fi vrut să confirme greutatea sentimentelor ce-l năvăliseră. Nu se întoarse, ci trase un fum adânc în piept, un mod de a stăvili emoțiile ce-l puneau la încercare. Doar când simți că-l atinge o mână pe umăr, ridică privirea. În dreapta lui, cu un zâmbet radios pe chip, se afla un bătrân ale cărui trăsături îi păreau foarte familiare.

– Tu ești, Vasilică?, îl întrebă o voce blândă care-l înfioră atât de plăcut.

– Tată!?, rosti Grigor cu vocea înecată.

Omul îi întinse mâna și-l ajută să se ridice.

– Ți-am promis că nu mă las până nu te mai strâng o dată în brațe, îi șopti bărbatul în timp ce-l cuprinse cu mâinile. Iată că, în sfârșit, te-am regăsit.

Bărbile amândurora se umeziră cu lacrimi fierbinți, acompaniate de exclamații și cuvinte ce nu căutau vreo logică. Îmbrățișarea ținu multă vreme, în timp ce trupurile li se legănau unite ca într-un dans fără nume, acompaniat doar de ramurile fremătătoare ale pomilor din jur. Într-un târziu, s-au desprins ușor și s-au privit cu amănuntul, descoperindu-se cu uimire și bucurie.

– Parcă am fi frați gemeni, nu tată și fiu, reuși Vasilică să lege prima propoziție.

– Așa-i la bătrânețe. Zece-douăzeci de ani pot să fie ascunși în spatele bărbii, iar trăsăturile feței ne apropie și mai mult. Până și pipa din care fumezi e la fel ca a mea.

– De fapt, chiar e cea lăsată de tine acasă și pe care am păstrat-o cu sfințenie. Dar spune-mi, tată: ai venit pentru totdeauna sau trebuie să pleci iar.

– Hai să stăm jos, fiule, îl invită Dan, după care își scoase și el pipa din buzunarul de la piept.

– La vârsta mea, mă bucur că te-am găsit și pot să-mi trăiesc ultimii ani lângă tine, răspunse el în timp ce-și pregătea tutunul. Am obosit să te caut pe tine și pe mama ta și sunt conștient că am pierdut acel tren.

– Dar, în schimb, ai luat autobuzul…

– Și am plătit un bilet prea scump, Vasilică. Îmi pare rău pentru absența din viața voastră, singura mea scuză e ambiția tinerească de a demonstra că pot reuși acolo unde alții au eșuat. Acum, după ce am rătăcit prin atâtea lumi, îmi dau seama că nu merită.

– Ne-ai căutat și în timp? Ne-ai găsit? Putem să o vizităm pe mama împreună?, se entuziasmă fiul.

– Putem, dar, după cum ți-am spus, nu e bine. Aparținem unui univers și unui timp care ne-a creat și ne hrănește cu energie. Părăsirea lui ne transformă într-un orfan căruia îi lipsește sânul dătător de hrană și putere. Am simțit-o pe pielea mea și cred că ai sesizat și tu că nu-i în regulă. O să îngrop dispozitivul de teleportare pentru totdeauna și vom trăi o viață normală. Cu fericirea de a fi unul lângă celălalt.

Bătrânii se priviră zâmbind, scoțând amândoi fumuri dense, prin care ochii le sclipeau de mulțumire.

Sfârșit

Autobuzul (13)

Comisarul parcurse cu interes cele câteva rânduri, după care cercetă cu atenție hârtia și plicul, pipăind, mirosind și expunându-le la o lumină mai puternică. Se vedea pe chipul lui că ceva îl deranja, iar cuvintele rostite într-un târziu confirmară neîncrederea:

– Scrisoarea asta nu dovedește nimic. Chiar dacă nu-i o farsă, cum tind să cred, nu lămurește ce-i cu autobuzul discordiei, de unde a apărut, al cui e și de ce s-a creat această legendă în jurul lui. În ce mă privește, tot dumneata rămâi suspectul principal, iar dacă nu găsești o explicație pertinentă, riști să plătești cu libertatea.

Bătrânul Grigor își terminase de fumat cea de-a doua porție de tutun și acum ținea pipa strâns în palma stângă, beneficiind încă de căldura ce o transmitea. Observațiile polițistului îl treziră din apatie și-l făcură să scoată din buzunar o altă hârtie. O întinse și pe aceasta, glăsuind cu o voce obosită:

– Această scrisoare am primit-o de vreo trei săptămâni, din străinătate. E mai consistentă și cred că o să aducă mai multe răspunsuri la întrebările dumneavoastră. Vă rog să o citiți singur, pentru că pe mine mă înăbușă emoțiile de fiecare dată când o parcurg.

Comisarul Sălăjan preluă noul plic cu aceeași neîncredere, îl examină cu meticulozitate, scoase cu grijă filele scrise cu o caligrafie frumoasă și, după ce le evaluă în mare, începu să lectureze cu glas tare:

– „Dragul meu Vasilică,
sper că ai reușit să te muți la noua adresă și să ai grijă de autobuzul din grădină. Eu am încercat să-ți scriu de mai multe ori, dar condițiile și locurile din care am făcut-o sunt mereu schimbătoare și imprevizibile, astfel că mesajele s-au pierdut probabil în timp și spațiu. Îți amintești când ți-am promis că voi face tot posibilul să vă întâlnesc, pe tine și pe mama ta? Fii sigur că nu am uitat această promisiune și am lucrat la ea în toți anii care au trecut de atunci. Era clar că nu voi fi eliberat niciodată din detenție, singura cale fiind o evadare miraculoasă, posibilă cercetărilor făcute și rezultatelor încurajatoare. Securitatea a aflat câte ceva despre ele și mi-a pus la dispoziție fonduri nelimitate pentru a realiza ceva ce nu au reușit nici americanii: să fac invizibile anumite obiective militare și chiar să le mut instantaneu dintr-un loc în altul. Firește că primele încercări nu au fost mulțumitoare, am înregistrat unele incidente și chiar victime din partea voluntarilor inocenți. De aceea am ajuns să fac experiențe pe ținte ieftine și persoane condamnate la ani grei de pușcărie, cărora nu li se simțea lipsa în caz de dispariție. Un autobuz vechi și însemnat de gloanțe, având o istorie stranie până la confiscarea lui, a fost cel prin care am avut primele reușite. L-am făcut să dispară și apoi să apară de mai multe ori, doar că nu știam dacă și unde e trimis în timp ce nu-l vedeam. Am aprofundat studiul și, după unele îmbunătățiri, mi-am propus să călătoresc odată cu el. Programul cel nou îmi dădea posibilitatea să-i planific locul și timpul unde să ajungă, cu o oarecare marjă de eroare pe care n-am avut timp să o elimin. Nimeni nu trebuia să știe de intenția mea, iar pentru a o pune în practică m-am folosit de multe tertipuri, mai ales pentru a construi o dublură pentru pupitrul de comandă, bine camuflată în interiorul autobuzului. Astfel am reușit să evadez și să-i las cu buzele umflate pe supraveghetori. Nu știu ce s-a întâmplat la centru în continuare, dar nu cred că experimentele au mai putut continua fără mine și fără anumite date lipsă. În ce mă privește, am ajuns cu micul laborator în grădina despre care îți vorbeam în scrisoarea precedentă, deși setasem corect coordonatele. Bănuiam, totuși, că nu sunt departe de voi, urmând să vă caut mergând pe jos. Doar că, de fiecare dată când mă îndepărtam de autobuz, simțeam o moleșeală și o durere cumplită la cap. Toate aceste simptome se atenuau când reveneam în apropierea autovehiculului și dispăreau complet când intram în el. M-am gândit o vreme la asta și mi-a venit răspunsul: autobuzul, în întregime, și ce a venit cu el, constituie un tot ce nu poate fi separat în această dimensiune. Chiar dacă cineva din afară ar lua un șurub, acesta ar reveni în curând la locul lui. Mai mult, apropierea și atingerea autobuzului de către o ființă, poate provoca halucinații și viziuni transmise din trecutul lui și exacerbate de câmpul magnetic care-l protejează și prin care s-a făcut teleportarea. Îți spun asta pentru a avea grijă ca nimeni să nu-i stea prin preajmă, până găsesc o soluție. Unde sunt acum? Am reușit să mă teleportez într-un alt timp, împreună cu aparatura necesară. Poate voi găsi calea prin care să corectez erorile și să găsesc soluția pentru ca evadarea mea să fie încununată de succes, în cele din urmă.
P.S. – Când am auzit că mama s-a stins, am murit pe jumătate. Doar prin tine mai am dorința de a trăi și sper ca în viitorul apropiat să te strâng măcar o dată în brațe.”

Autobuzul (12)

Grigor își terminase prima încărcătură din pipă, dar la provocarea lui Sălăjan avea neapărat nevoie de un nou sprijin moral. De aceea întârzie cu răspunsul, punând la încercare răbdarea comisarului, până își curăță alene instrumentul, îl umplu cu o nouă porție de tutun și apoi îl aprinse cu un chibrit din dotare. Noroc că și polițistul mai avea încă țigări suficiente, la care se adăugă și respectul pe care-l simțea față de acest bătrân blajin și pipa lui antică. Un oftat prelung, venit din pieptul acestuia, părea semnul că era dispus să răspundă prin mai multe cuvinte decât de obicei.

– Nu cred că-i interesant cine sunt eu. Un pion banal care a ajuns să fie inclus în această combinație de anvergură, printr-o conjunctură a unui destin cinic. Vedeți dumneavoastră… eu am fost orfan de tată de când m-am născut, în toamna anului 1944. Părintele meu a asistat la naștere, dar după câteva zile a fost luat de valul soldaților, pornit să-l pedepsească pe Hitler. Mama mi-a povestit că era un tânăr frumos, ambițios și foarte inteligent. Îi plăcea să studieze până noaptea târziu, cu convingerea că o să inventeze lucruri extraordinare, care vor schimba total lumea. Din păcate, nu s-a mai întors după terminarea războiului, dar a scris câteva scrisori pe care mama le-a păstrat cu sfințenie și din care citea atunci când dorul de el o copleșea. Îmi pare rău că nu le-am adus cu mine, m-ar fi scutit de atâta vorbărie și ați fi văzut cu ochii dumneavoastră de unde a pornit totul.

Emoția se simțea în vocea lui badea Grigor, dar o potoli cu un fum mai adânc și o pauză de două minute.

– Părinții mei s-au iubit foarte mult, iar rodul binecuvântat al dragostei lor am fost eu. Așa mi s-a spus și nu o să mă îndoiesc niciodată de asta, chiar dacă tata a ales să se afirme în străinătate. A fost internat într-un spital din Germania, iar apoi transferat într-unul din Londra, din cauza unei răni grave, ce-i pusese viața în pericol. Acolo a cunoscut pe cineva cu aceleași înclinații spre știință și invenții, cu care s-a împrietenit și pe care l-a urmat apoi în SUA. Scrisorile veneau din ce în ce mai rar de acolo, prin tot felul de intermediari, și însoțite de bani pentru mama și educația mea. Prin anii ’50, i-a scris mamei cu ce se ocupă și a rugat-o să ardă apoi scrisorile despre acest subiect. Spunea că-i vorba despre un proiect militar colosal, cu indicativul secret de Rainbow, prin care se poate realiza dispariția unor lucruri masive și apariția lor în altă parte. E drept că primele încercări nu reușiseră și ele fuseseră sistate din anul 1943, dar el și cu prietenul lui au intrat în posesia documentelor și au reușit să le îmbunătățească. Cred că ați auzit și dumneavoastră de experimentul Philadelphia…

O mică stratagemă prin care bătrânul pasă mingea în terenul comisarului, preț de câteva noi fumuri.

– Îmi amintesc că am văzut un film pe acest subiect fantezist, remarcă Sălăjan, cu o umbră de surâs în colțul gurii.

– Firește că nici noi n-am crezut în această fantezie, dar speram ca, într-un fel sau altul, tata va ajunge la final și se va întoarce printre noi. Se pare că aceasta era și intenția lui, doar că a fost prins și închis pentru însușirea unor documente strict secrete, de interes național. Am aflat asta după mai bine de zece ani, timp în care nu ne-a parvenit nicio veste de la el. A fost eliberat în anul 1966 și extrădat în România, unde a ajuns tot în închisoare. Acolo ni s-a permis să-l vedem o singură dată, cu condiția ca el să coopereze cu regimul Ceaușescu și să pună la dispoziție tot ce știa despre experimentul Philadephia. Atunci am văzut că mama avea motive să-l iubească, după cum arăta – în ciuda detenției îndelungate – și optimismul care răzbătea din el, prin fiecare vorbă și expresie a feței. Ne-a dat speranțe și energie cât pentru toată viața de până atunci și cea care va urma. Am înțeles că era în posesia documentelor dispărute și avea de gând să-și pună planul în aplicare în țara noastră. Ne-am întors fericiți acasă și am tot așteptat semnul promis de el. Vremurile s-au schimbat, deținuții au fost eliberați, dar tata nu a mai venit acasă și nici vești nu am primit de la el. Anii au trecut tot mai greu și mama a murit cu dorul în inimă și cu fotografia lui la piept. Așa s-au stins mulți dintre consătenii mei în vârstă, în timp ce tinerii s-au răsfirat înspre locuri pline de viață și oportunități. Părea că-mi voi face singur cruce și voi adormi în somnul de veci, sprijinit de ea, până am primit o scrisoare scurtă. Era de la tata și îmi transmitea să cumpăr terenul pe care se afla acest autobuz, iar apoi să aștept. Anul expedierii corespunde, dar scrisul și hârtia par de câteva decenii. Această dovadă o am la mine, gândindu-mă că-mi va fi de folos. Pe tatăl meu îl cheamă tot Grigor…, Dan Grigor.

Bătrânul scoase plicul din buzunar și îl întinse comisarului Sălăjan.

Autobuzul (11)

– Cred că știi de ce ai fost adus aici, domnule… Gri-gor… Vasile.

Bătrânul se așezase pe scaunul indicat și cerceta cu priviri fugare tot ce cuprindea încăperea aceea strâmtă și rece. Un bărbat de statură medie cu o figură acrită de viață, stând pe partea cealaltă a mesei micuțe din plastic pe care se înghesuiau o scrumieră plină de chiștoace, două pahare de unică folosință, un flacon cu apă minerală, o ceașcă cu un lichid negru – probabil cafea -, un dosar firav, ce se zbătea între mâinile nerăbdătoare ale comisarului, toate luminate de un bec zgârcit la lumină, care se reflecta timid în oglinda de pe perete.

– Bănuiesc că da, răspunse Grigor, cercetând buzunarul cu pipă.

Era limpede că tutunul va ocupa un rol important în dialogul lung și complex ce se prefigura, iar omul legii apelă, de asemenea, la prima țigară din noul pachet.

– Doar bănuiești?!, se miră comisarul, trăgând adânc în piept prima șarjă de fum. Localitatea dumitale fierbe, presa județeană vuiește, iar canalele de televiziune au preluat ecoul ca pe o minune interpretată în fel și chip. Și toate acestea din cauza unui autobuz ruginit care apare și dispare în grădina pe care o deții, în timp ce dai din umeri și îți aprinzi liniștit pipa. Calmul acesta îmi dă certitudinea că ascunzi ceva și sunt hotărât să nu te las până nu-mi spui despre ce e vorba. Mai întâi, vreau să știu cum a ajuns din nou autovehiculul pe proprietatea dumitale, după ce a fost ridicat de primărie.

Badea slobozea fumuri scurte și dese, ținând pipa în căușul palmei drepte și încercând să-i simtă căldura incipientă. Se opri un moment pentru a răspunde:

– Domnule comisar… Să-lă-jan Dumitru…

– Comisar-șef, dacă tot vrei să fii complet, îl corectă omul în glumă sau poate chiar în serios.

– Domnule comisar-șef, pot să vă spun doar că nu am niciun amestec.

– E un răspuns evaziv, ce demonstrează că știi despre ce-i vorba, iar asta te face vinovat de ascunderea adevărului într-un caz de furt… și de alte posibile încălcări a legii. Ia să vedem despre ce-i vorba…

Sălăjan deschise dosarul, găsi imediat fila pe care o căuta și din care se inspiră în argumentele lui:

– Apariția autobuzului în cauză are zeci de versiuni, care de care mai spectaculoasă și mai diferită. Nici nu vreau să intru în amănunte, pentru că ar părea ridicol, din moment ce nu s-au găsit dovezi palpabile sau mai mulți martori care să confirme aceeași variantă. Însă, există câteva fapte care nu pot fi contestate și pe care am datoria să le lămuresc, cât or fi ele de ciudate. Se știe că vecinul Marcel și-a însușit scaunul de la toaletă, dar a doua zi a fost găsit mort, iar scaunul a apărut la locul lui, de parcă n-ar fi fost mișcat de acolo. De asemenea, doi țigani din localitate au furat jantele autovehiculului, într-o noapte, cu intenția să le valorifice la fierul vechi. Dar ce să vezi: jantele au dispărut până dimineață. Încăpățânați, au repetat operațiunea, crezând că le-a făcut cineva o farsă. De data asta au ascuns piesele sub pat, ca să fie siguri că le vor putea valorifica a doua zi. Amândoi au fost găsiți cu răni grave, apoi internați și tratați la trup, dar din punct de vedere psihic nu-și vor mai reveni niciodată. Un tânăr din vecini a găsit o fotografie cu o femeie tânără, pe care a dus-o acasă. Firește că poza a dispărut, iar băiatul a găsit-o în locul din care a luat-o. De atunci a devenit obsedat de ea, o duce în fiecare zi acasă, însă dimineața știe că trebuie s-o ia de la capăt. Și astea sunt doar câteva din ciudățenii, însă am să trec la ultima: cârligul de tracțiune care s-a rupt atunci când primăria a tractat autobuzul. Nu mică a fost mirarea celor care au cercetat fenomenul reapariției în ograda de unde fusese ridicat când au descoperit că acel cârlig era la locul lui, de parcă nu fusese rupt niciodată. Toate aceste fenomene au nevoie de o explicație, pentru că eu nu cred în minuni.

Badea Grigor părea visător, învăluit în perdeaua lui preferată, din fum alb și misterios. Răspunse cu un glas ce părea să vină de departe, ca o poezie recitată din memorie:

– Și totuși, există minuni. Ele se întâmplă mereu în jurul nostru, dar de cele mai multe ori nu le observăm, poate fiindcă ne-am obișnuit cu ele. Tot ce nu înțelegem, ce nu poate fi lămurit de mintea noastră, îi spunem minune de-a lui Dumnezeu sau de-a naturii care ne surprinde. După ce-i pătrundem înțelesul, devine ceva banal și ne mirăm că alții nu o percep ca atare.

Comisarul îl privi curios, încercând să-l înțeleagă:

– Știi matale ce mai poate fi o minune? Te-ai mutat dintr-un cătun de munte, în care erai singurul locuitor, și ai apărut tocmai lângă autobuzul pe care l-ai scos dintre ierburi. Imediat, au început și necazurile, ca și plângerile vecinilor. Cine ești dumneata, domnule Grigor?

Autobuzul (10)

Cele două personaje dădură buzna peste badea Grigor, tocmai când omul se pregătea să iasă la culesul nucilor, de sub pomul cel falnic și mereu încărcat. Primul intrat era primarul Roateș, un om dolofan și cu o transpirație abundentă, indiferent de anotimp. Îl urmă imediat Ionică, polițistul cel tânăr și bun la toate treburile neplăcute.

– Bună dimineața, domnule Grigor!, îl salută rotofeiul întinzând fără vlagă o mână fină și grăsuță.

O retrase însă, înainte ca vlăjganul din fața lui să o prindă sănătos, probabil fiindu-i frică să nu i-o frângă. În schimb, Ionică salută mai energic și se supuse cu stoicism strânsorii cu care mai avusese de-a face.

– Ne poți acorda câteva minute din timpul dumitale prețios?, întrebă ironic primarul, uitându-se după un scaun potrivit pentru greutatea sa.

Bătrânul se grăbi să-l ajute în acest sens, poftindu-i pe amândoi să ia loc și să se simtă ca acasă. Polițistul refuză să se așeze, preferând să rămână în spatele șefului, cu privirea în pământ și o mapă de piele subsuoară. Roateș își ocupă ușurat locul și imediat primi de la Ionică un șervețel cu care se șterse meticulos pe față și pe gât. Grigor bănui că această vizită nu-i a bună și o să dureze multă vreme, din moment ce însuși alesul local s-a deranjat să vină în umila lui casă. Așa că nu se sfii, ci își scoase pipa și tutunul, pregătind încărcătura unui fumat de lungă durată.

– Am înțeles că dumneata ai în grădină un autobuz care nu-ți aparține, începu primarul, după ce pasă ghemotocul de hârtie udă subordonatului. Nu știu cum a ajuns acolo și nici nu mă interesează, dar trebuie să dau curs reclamațiilor care s-au adunat. Crede-mă că nu mi-a făcut plăcere să adun o echipă numeroasă, cu utilajul potrivit și sculele necesare, cu care să scoatem autovehiculul și să-l predăm la fierul vechi. Buldozerul și oamenii sunt la poartă și așteaptă să-și facă treaba, după ce-ți vei da acordul.

Dolofanul făcu semn lui Ionică, iar acesta scoase din mapă o coală de hârtie pe care i-o înmână șefului. Acesta aruncă o privire și apoi o întinse lui Grigor. Bătrânul zăbovi mai mult asupra textului, își aprinse domol pipa, trase cu nesaț două fumuri și, ridicând privirea aprigă, întrebă:

– Și dacă nu semnez?

– Asta nu se poate!, izbucni rotofeiul, scandalizat. Poți fi acuzat de furt sau cel puțin de deținerea unui bun furat. Plus alte învinuiri, ce derivă din pericolele pe care îl reprezintă acest autobuz pentru natură și locuitorii care vin în contact cu el. Domnul polițist, aici de față, poate să te încătușeze și să te ducă la secție. Bagă de seamă că sunt vecini la poartă și nu cred că vrei să te vadă arestat. Ia de aici un pix și hai să rezolvăm pașnic problema.

Primarul scoase o unealtă de scris și o întinse omului îngândurat. Badea nu reacționă imediat, astfel că pixul poposi pe masă, în așteptare. După un timp îndelung de reflecție și alte câteva fumuri dense în care se refugie, veni și semnătura mult așteptată de oaspeți.

– Bună treabă, moșule!, rosti mulțumit primarul. Ar mai fi un mic inconvenient, dar se rezolvă cu puțină înțelegere. Buldozerul nu încape pe poartă, decât dacă dărâmăm un stâlp de beton. Dar nu-ți face griji, vei face o cerere, se deplasa o comisie la fața locului și va evalua paguba, iar dumneata vei fi despăgubit. Ionică, du-te și condu echipa la autobuz! Eu rămân cu gazda noastră până terminați treaba. Poate mă servește cu un pahar de apă rece și proaspătă.

Polițistul ieși val-vârtej, în timp ce badea Grigor umplu un pahar de apă din găleata aflată la îndemână. De afară se auzeau deja comenzi și zgomotul utilajului ce trecea ca un tanc peste tot ce-i stătea în cale. Bătrânul ar fi vrut să iasă și să preîntâmpine unele stricăciuni, dar rotofeiul îl bombarda cu întrebări și îl asigura că totul va fi bine. După câteva minute, Ionică reveni să primească alte instrucțiuni:

– Dom’ primar, nu putem intra de nuc, iar apoi de alți pomi.

– Tăiați-i cu drujba sau doborâți-i cu cupa, decise imediat mai-marele localității.

– Asta nu vă pot permite!, se răzvrăti bătrânul. Nucul acela mi-e cel mai drag pom și are o vârstă respectabilă.

– Nu mai poți să faci nimic, moșule. Ai semnat de predare, iar noi facem tot posibilul să ne atingem obiectivul. Ba stau și mă întreb cum de a reușit autobuzul acela să intre acolo, fără să dărâme stâlpul de beton și apoi să se strecoare printre pomi. Nu cumva ai barat intenționat drumul, ca să nu poată fi extras? Eu nu te acuz, dacă mă lași să-mi fac treaba.

A durat ceva timp până s-a făcut cărarea necesară, după care au urmat problemele de tractare. Cârligul de agățat bara, cu care era dotat autobuzul, s-a rupt, așa că s-a apelat la lanțuri groase și legate de tot ce era mai solid. Autobuzul s-a urnit cu greu din loc, timp în care șenilele utilajului de tractare au răvășit adânc pământul din grădină. Doar după-amiază s-a ajuns la drum, unde erau așteptați de o mulțime nerăbdătoare și curioasă. Cortegiul a pornit în urma autobuzului, ca la o înmormântare în care unii erau triști, iar alții zâmbeau mulțumiți. Autoturismul primarului încheia alaiul, lăsându-l pe badea Grigor singur, să-și socotească pagubele și să-și mai aprindă o pipă… de necaz.

A doua zi, uluirea oamenilor a atins cote maxime când au constatat că autobuzul a dispărut din incinta centrului de preluare a fierului vechi și a apărut exact în același loc de unde fusese ridicat.

Autobuzul (9)

Frizeria avea un spațiu restrâns, cu două scaune și două persoane în așteptarea clienților, probabil soț și soție. Badea Grigor păși cu stânjeneală înăuntru, nefiind convins că firma de la intrare îl îndrumă pe bune sau e cumva uitată din alte vremuri. Noroc că fu întâmpinat de îndată cu câte un zâmbet și o urare de bun-venit din partea bărbatului amabil și a femeii voluptoase, amândoi îmbrăcați în halate albe, imaculate. Fiecare îl poftea pe scaunul lui, iar bătrânul se simți în încurcătură, nevrând să-l supere pe cel refuzat. Din fericire, bărbatul era mai aproape de ușă și îl acapară, punându-i prietenește mâna pe după umăr:

– Ce dorește domnu’? Tacâmul complet sau numai tuns?, îl întrebă jovial în timp ce-l conducea spre scaunul aferent.

Femeia nu arăta să fie supărată de această abordare, ceea ce-i alungă orice mustrare de conștiință lui Grigor:

– Doar tuns, răspunse el, așezându-se după indicațiile date de frizer.

– Excelent!, îi lăudă acesta din urmă alegerea. Să fie scurt sau mai moderat?

– Potrivit, se hotărî bătrânul, după câteva clipe de ezitare.

Se vedea pe el că nu-i un client obișnuit al frizeriilor, postură care-l făcea să se simtă ca un om aruncat în apă, fără a ști să înoate. Frizerul îi sesiză imediat starea de spirit și poate că tocmai de aceea îi permise să-și umple și apoi să-și aprindă pipa pe care Grigor o scoase întrebător. Se mai liniști după primele fumuri, deci se putea începe tunsoarea. Însă, odată cu dansul foarfecelor și al piaptănului de pe creștetul alb al clientului, se înfiripă și discuția inevitabilă:

– Pipa asta, a dumitale, mă face să-mi amintesc de Dani-Profetul. Sunt sigur că știți despre cine vorbesc, îl investigă subtil omul în halat alb.

– Nu prea, mormăi bătrânul între două fumuri.

– Daniii…, cel cu autobuzul din grădina dumitale. V-am recunoscut imediat, chiar dacă sunteți nou-venit printre noi și nu ne-ați mai călcat pragul. Nu se poate să nu fi auzit povestea lui, că toată lumea numai de asta vorbește.

Badea Grigor oftă îndelung și își privi în oglindă chipul învăluit în perdeaua fumurie. Într-un târziu, recunoscu cu un glas abia șoptit:

– Doar niște zvonuri…

– Aaaa, atunci ați ajuns la cine trebuie. De la mine o să auziți numai adevărul, cu tot ce s-a întâmplat în acele zile istorice pentru localitatea noastră. Autobuzul ăla a picat parcă din cer, chiar acolo unde e și acum. Nimeni nu știe cum și când, dar lumea a început să se întrebe și să-i dea ocol. Astfel au văzut că în el își duce traiul un bărbat de vârstă medie, fără pic de păr pe cap și îmbrăcat într-o sutană albă și lungă, de ziceai că arată precum călugării tibetani din filme. Gospodinele mai miloase și curioase i-au dus câte ceva de mâncare, și așa au aflat că omul acela putea să ghicească viitorul. În schimbul alimentelor, dar niciodată bani sau alte valori, străinul răspundea la o singură întrebare, pusă de persoana în cauză. Unele fete voiau să știe când se vor mărita, alte femei dacă vor avea o căsnicie trainică sau dacă vor câștiga la loterie. Profetul asculta întrebarea și se retrăgea pentru câteva minute într-un spațiu acoperit de o draperie. Răspunsul îl aducea tipărit pe o foaie de hârtie pe care solicitantul o citea acasă. O spun cu mâna pe inimă că toate prezicerile s-au adeverit. Croitoreasa Veta a aflat că e însărcinată mai întâi de la el, Voichița lu’ Boitor și-a găsit copilul pierdut cu ajutorul informațiilor primite tot de la el, Mihai Săcălean a știut că va primi o mare moștenire tot prin el prima dată.

Frizerul se opri puțin pentru a-și cerceta lucrarea, răsuci contemplativ capul bătrânului și, după ce se înarmă cu o lamă, continuă:

– Doar că profețiile nu erau întotdeauna îmbucurătoare, iar veștile rele i-au făcut dușmani, de parcă el ar fi fost de vină pentru destinul fiecăruia. Primarul a aflat că nu va mai câștiga alegerile, iar când s-a adeverit, a dat vina pe Profet, că i-a făcut campanie negativă. Anca lui Gavrilă a vrut să știe când va muri, dar după ce a aflat că va muri în două săptămâni, viața i-a devenit un iad până s-a spânzurat, chiar în ziua fatidică. Mioarei de la poștă i s-a spus că va trăi până la nouăzeci de ani, însă asta a făcut-o să-și lase bărbatul, serviciul, doar pentru a sărbători zilnic prin chefuri. De la astfel de profeții i s-a tras sfârșitul, despre care nu s-a ferit să le vorbească oaspeților:
”Peste trei zile, exact la miezul nopții, voi fi împușcat de unul dintre cei nemulțumiți de soartă. Vă spun acum, ca să nu-și mai planifice nimeni vizite la mine. Profețiile sunt cu două tăișuri, dar e mai bine să nu știm ce ne așteaptă. Voi ați vrut să sfidați legile vieții, dar destinul se răzbună pe trișori. Eu voi plăti cu viața, însă sper că voi ați învățat ceva din asta”
Atunci nu le-a venit să creadă și au așteptat noaptea cu pricina, ascunși prin apropierea autobuzului. Dani făcuse un foc mare afară, în care aruncase tot felul de obiecte ciudate, printre care și perdeaua după care dispărea mereu. S-a așezat alături, rezemat de autovehicul și luminat de flăcările roșiatice. Trăgea calm dintr-o pipă, ca a dumitale, și privea senin la cerul înstelat. Împușcăturile s-au auzit fix la trecerea dintre zile, venind dintre pomii grădinii vecine. Au fost multe, dar una l-a nimerit chiar în frunte, producându-i o moarte fulgerătoare. Oamenii s-au speriat și nu s-au apropiat de cadavru o bună bucată de vreme, dar, în cele din urmă, s-au strâns buluc în jurul lui. Printre dârele de sânge ce-i brăzdau chipul, se putea vedea zâmbetul unui om mulțumit de efectul ghidușiei sale.

Frizerul termină povestirea tocmai când desfăcu cearceaful de la gâtul bătrânului, iar acesta constată că tutunul nu mai avea resurse pentru alte fumuri.

– Mai poftiți pe la noi, zise omul în alb în timp ce-și primea plata.

Badea Grigor strânse mâna întinsă și îi răsplăti pe amândoi cu un surâs discret, apoi ieși cu bucurie să respire aerul liber de afară.

Autobuzul (8)

Bătrânul Grigor nu putea concepe să piardă câteva ore pentru o consultație la doctor, din moment ce nu simțea nicio durere. Fandoseli de oameni care n-au ce face și se plâng de fiecare junghi și tuse, își zicea el. Doar că asistenta tânără și drăguță l-a căutat acasă și nu a plecat până nu i-a smuls promisiunea că se va prezenta a doua zi la dispensar. Cuvântul trebuia respectat, așa că badea și-a făcut apariția de dimineață bună în micul salon de așteptare. Lume multă, după părerea lui, iar de aprins pipa nu putea fi vorba, că așa scria în anunțul de pe perete. Nici să ia loc nu-l trăgea inima, de frică să nu se strice cumva scaunele acelea din plastic, mici, subțiri și parcă neîndestulătoare. Nu a cedat insistenței celorlalți pacienți, dar s-a așezat cuminte și cu grijă doar la invitația aceleiași asistente drăguțe. Tot Milica, pentru că așa-i zicea lumea, l-a poftit peste un ceas în cabinetul medicului.

– Bade, bade, bade…, îl întâmpină omul în alb, ținându-și ochelarii atârnați într-o mână și privindu-l ca pe o curiozitate. Dumneata n-ai dat deloc pe la cabinet, iar eu am aici un dosar aproape gol, de parcă ai fi picat din cer.

Cu mâna liberă, doctorul flutură o copertă fără conținut și îl invită să ia loc pe patul din colțul încăperii. Milica se învârtea ca un titirez pe lângă bătrân, pregătindu-l pentru măsurarea tensiunii, în timp ce acesta era asaltat de întrebări.

– Unde sunt datele adunate de medicul precedent? Din ce localitate te-ai mutat la noi? Ce boli ai avut până acum? Cum te simți? Te doare ceva?…

Grigor răspundea pe sărite și cât mai scurt, iar medicul nota câte ceva fără să insiste, de parcă întrebările lui erau retorice.

– Văd că ai o tensiune normală, constată doctorul după ce Milica își termină misiunea. Dar la vârsta dumitale trebuie să fii atent cum trăiești. Ia spune-mi ce viață duci? Bei alcool?

– Mai beau…

– Hmmm… Fumezi?

– Mai trag câte-o pipă…

– Nțțț… Mănânci carne de porc?

– Mănânc și de porc.

– Astea-s năravuri la care ar trebui să renunți, dacă vrei să n-ai probleme de sănătate. O să-ți facem și niște analize, un film la plămâni, dar nici dacă ies bine nu putem să ne bucurăm. Bolile pândesc la orice pas, prin orice mâncare nepotrivită, băutură sau alte droguri de la care nu ne putem abține. Apropo de droguri, ești sigur că nu te delectezi și cu altfel de ierburi, în afară de tutun?

– ???

– Bade, bade, bade… Știi matale la ce mă refer…., autobuzul din grădină…, etnobotanice…

Bătrânul se uită mirat la omul cu părul scurt și creț, iar gestul lui din reflex îl făcu să-și caute pipa din buzunar. Se opri la timp, amintindu-și unde se află, dar se amuză citind numele de ecusonul doctorului:  Dr.Crețu Mihai. Apoi, ridică din umeri și așteptă explicații.

– Moșule, eu sunt aici de câțiva ani buni și știu tot ce se întâmplă în localitate. Dumneata ai picat mai recent și te-ai pricopsit cu un autovehicul care a adus cu el multe necazuri, pe vremea aia. Îmi amintesc cum veneau la mine pacienți în stare de șoc, despre care se presupunea că au băut prea mult, deși erau abstinenți. Întâlneai pe străzi oameni veseli, de parcă ieșiseră de la un chef, iar alții deveneau violenți și se ajungea la bătăi și răniți. Tineri, bătrâni, femei și copii se comportau anormal, de ziceai că a înnebunit lumea. Mult timp a durat până când poliția a reușit să-și dea seama care-i cauza acestor deviații, mai ales că la analizele făcute subiecților nu ieșea nimic concret. S-a primit sprijin de la județ, au fost trimise persoane la consultație în București, s-au făcut ședințe de psihiatrie cu unele, dar misterul a fost dezlegat tot pe plan local, cu ajutorul meu. Era clar că oamenii se drogau cu o substanță nouă, nedetectabilă de instrumentele actuale. M-am gândit zile întregi, nopți la rând, am analizat fiecare caz în parte și am făcut legătura. Totul a început cam la apariția misteriosului autobuz, proprietatea unui individ dubios, pe numele mic Dani. Lumea zicea că vinde ceaiuri și semințe pentru răsaduri. Oamenii cumpărau la un preț bun, ba gustau ceaiul îmbietor și la fața locului. De acolo veneau veseli, își preparau acasă și semănau roșii, ardei, pătrunjel și salată. S-a dovedit că toată recolta era contaminată cu un drog puternic, ce s-a răspândit prin toate grădinile. Poliția a intervenit la sugestia mea și a fost întâmpinată cu focuri de armă. Au răspuns cu aceeași monedă, omorându-l pe Dani și partenerul lui. Înăuntru s-au găsit dovezile incriminatoare, iar autobuzul a fost sigilat. Tare mă tem, însă, că în anumite ascunzișuri, nedescoperite încă, se mai găsește marfă halucinantă și semințe pentru o altă recoltă. Dumneata fiind proprietarul conjunctural, mă tem că ai rupt sigiliul și ai găsit ceva, de aceea și refuzul de a scăpa de el. Ce zici, bade, am dreptate?

Bătrânul se ridică scoțând un oftat prelung, strânse mâna medicului și îi zise hotărât:

– N-ai dreptate, domnule doctor!

După care ieși, gândind să nu mai calce vreodată pe acolo.

P.S. – După o idee propusă de Zaraza.

Autobuzul (7)

Coșarul își terminase treaba, dar stătea încă în fața ușii, privindu-l pe Grigor cum își îndesa tutunul în cavitatea încăpătoare a pipei. Acesta îl cercetă, în cele din urmă, cu o mină întrebătoare pe omul între două vârste, pirpiriu și murdar pe față de funingine. Mai mult ca sigur de la mâinile negre, cu dosul cărora își ștergea din când în când nasul ce-i curgea din abundență. Era rece afară, iar omul nu se îmbrăcase în consecință, probabil pentru a se mișca mai ușor și a se strecura fără probleme prin locurile strâmte, cunoscute de el din anii anteriori.

– Cu cât ți-s dator?, întrebă gazda, în timp ce se căuta prin buzunarul de la piept.

– Aaa, nu! Nu trebuie să dați nimic, că-s plătit de primărie, zise omul cu puțintică jenă în voce. Dar unii oamenii, din cei mai omenoși, mă mai servesc cu câte un pahar de țuiculiță, un vinișor, o cafeluță… ca să zic așa.

Bătrânul Grigor zâmbi discret, încât hornarul cu greu ar fi putut observa prin barba albă și mustața bogată. Se ridică cu ușurință de pe scaunul solid ca el și căută cu atenție un pahar potrivit personajului căruia îi era destinat. Din același dulap cu vitrină, scoase o sticlă de litru și umplu paharul cu o licoare ce-i înconjura marginile cu mărgele mari și persistente. Apoi adăugă un alt pahar, în care-și turnă și el, cam o jumătate de măsură. În tot acest timp, pipa îi juca ușor în colțul gurii, iar fumuri-fumuri îi acopereau fața, precum un văl subțire și misterios. Operațiunea nu dură mult, iar coșarul se lumină la față când fu invitat să ia loc și să ridice paharul.

– Numele meu e Sclipici… și mă ocup de hornuri de când mă știu, ca să zic așa, zise el după ce sorbi jumătate din porție și se șterse la gură, tot cu dosul mâinii. Strașnică pălincă!, completă imediat, cercetând îndeaproape cinzeaca rămasă în pahar. Se vede că a dumitale n-a fost curățat de mult, dar acum nu trebuie să aveți grijă, puteți face foc de tabără în sobă. E curat ca lacrima, ca să zic așa. Da’ eu mă pricep și la alte lucruri: curăț și vopsesc orice, până sclipește de curățenie și frumusețe. Bunăoară…,să nu mi-o luați în nume de rău, aș putea să vă fac ca nou autobuzul din fundul grădinii. Pe bani puțini și înainte să vină iarna.

Grigor gustă și el din pahar, mai stârni câteva fumuri și zăbovi cu privirea pe vorbărețul din fața lui.

– De ce?, se auzi întrebarea care-l stârni și mai tare pe Sclipici.

– Păi se poate să-l lăsați așa ruginit și plin de găuri? După toate binefacerile pe care le-a adus oamenilor și localității? Toată lumea vrea să-și amintească de vremurile bune, în care Dani-Coaforul și nevasta lui au schimbat destinele multor locuitori și ne-au dat speranțe în viitor. Păi cine eram noi, înainte de a poposi el cu autobuzul în acest colț îndepărtat de lume? NIMENI! Cine s-ar fi gândit că mergând la Coafor, te poți schimba total? MIMENI! De aceea, primele lucrări au fost gratuite, iar femeile au fost cele care s-au arătat curioase. În autobuz erau întâmpinate cu zâmbete atrăgătoare, aparatură și scule lucioase, cum nu le-a mai fost dat să vadă. După două ore de curățare și cosmetizare, din autovehicul ieșeau cu totul altfel de oameni, și nu mă refer doar la aspectul fizic. Pielea doamnelor le era de mătase, părul le înnobila, ochii le sclipeau ca niște faruri, iar vorbele lor aveau o convingere nemaiauzită, ca să zic așa.

Coșarul simți nevoia să golească paharul, pe care-l așeză înapoi cu regret. Badea Grigor îi sesiză pofta neîmplinită și îi mai turnă un deget de tărie. Ochii omului sclipiră de plăcere și limba i se dezlegă din nou.

– Bunăoară, Catinca lu’ Oșanu!, continuă el cu vigoare. Doar după o ședință la coafura lui Dani, nu a mai acceptat să fie bătută de bărbat. I-a spus clar că, dacă mai dă o dată în ea, ori îl lasă singur, ori îl otrăvește și merge la pușcărie cu sufletul împăcat. La fel și văduva Rozalia: și-a avertizat băiatul să-și caute de lucru și să se mute la casa lui, că ea s-a săturat să mai țină un trântor cu diplomă din salariul ei. Tincuța lui Popicu, de la croitorie, și-a înfruntat patronul și a organizat o grevă până le-au mărit salariile și le-a plătit orele suplimentare. Nu știu ce le făcea Dani sau ce proprietăți aveau aparatele în care-și băgau capul, dar toți clienții se deșteptau parcă și deveneau mai combativi, nu mai acceptau să fie călcați în picioare. Și nu era vorba doar de femei, pentru că au început și bărbații să apeleze la aceste servicii minune. Mare parte din locuitori s-au schimbat în bine, printre care și primarul, unii consilieri și alți oameni de vază. A fost eliminat șomajul și au încetat furturile, copiii nu mai lipseau de la școală, iar crâșmele nu prea mai aveau clienți, ca să zic așa.

Sclipici socoti că-i cazul să-și golească a doua oară paharul, în timp ce badea Grigor făcea același lucru. Chiar și pipa dădea semne de epuizare, semn că discuția trebuia să ajungă la final.

– În caz că nu ai auzit, poate te întrebi de ce s-a stricat toată treaba, ținu să-l lămurească hornarul. În timpul oricărui progres, există oameni care acționează ca o frână. Indivizi care nu vor să schimbe nimic și acționează în consecință. Că or fi fost niște bărbați nemulțumiți de emanciparea femeilor, vreun patron nervos pentru revendicările salariaților sau niște frustrați ce tânjeau după viața comodă și fără probleme, nu se știe. Sigur e că, într-o noapte nefericită, persoane necunoscute au atacat autobuzul și i-au împușcat pe cei doi coafori magici. Se spune că organele de poliție nici nu au fost interesate să-i găsească pe vinovați, fiind implicate personalități influente, ca să zic așa…

Bătrânul se ridică iar de pe scaun, semn că nu mai era timp de vorbe și, cu atât mai puțin, de încă un rând de băutură. Coșarul pricepu aluzia și se puse, la rândul lui pe picioare, întinzând mâna și zicând:

– Mi-a părut bine, bade Grigor. Și nu uita: dacă vrei să faci din autobuz o bijuterie, ca să zic așa, cheamă-mă.

După o strângere de mână puternică, omul ieși pe ușă, având pe chip o veselie de înțeles.

Autobuzul (6)

Curtea școlii începea să se golească de copii, de adulți, de flori și de culoare. Unii plecau cu zâmbete pe chip, alții cu ochii înlăcrimați sau încercând să-și ascundă slăbiciunile de om sentimental. Deschiderea anului școlar fusese parcă mai intensă și mai emoționantă ca niciodată, deși nu a durat decât trei ore, timp în care fiecare elev și-a vizitat clasa și a schimbat câteva cuvinte cu cel care-i va fi dascăl. Prichindeii din clasa întâi au fost vedetele sărbătorii, alături de părinții lor și noua învățătoare. De fapt nu era nouă, dacă ne raportăm la vârsta ei și la anii deceniile de experiență în această școală, înainte de pensionare. Probabil că de aceea a fost primită cu atâta căldură de mamele care-i încredințau copiii, felicitată pentru revenire și blagoslovită cu urări de sănătate și putere de muncă. Printre acestea era și Nadia Fage, fostă elevă a doamnei Pricop, cu care devenise prietenă de-a lungul anilor.

– Să tot fie vreo patru ani de când nu ai mai predat, îi spuse tânăra mamă, în timp ce micuța ei Luminița inspecta curioasă curtea școlii și mesele încărcate cu flori.

– Iar ți-ai făcut corect temele, draga mea. Exact patru ani sunt de când am plecat în Rona de Sus să am grijă de mama și de pământul lăsat de izbeliște. Dar mămuca s-a stins anul acesta, iar averea a devenit motiv de judecată prin tribunale. Ăsta a fost motivul pentru care am acceptat să revin, dar și rugămintea directoarei, care-mi spunea că nu găsește un învățător pentru clasa întâi.

– Îmi pare rău pentru pierderea suferită, dar mă bucur că ești iar printre noi și o să-mi educi fata, așa cum ai făcut și cu mine. Și mă mir cum ai putut să trăiești departe de lumea trepidantă, izolată într-un sat de munte. Eu am fost plecată cu soțul în Austria, pentru doi ani, dar tot cu gândul la locul acesta adormeam și mă trezeam în fiecare zi. Am revenit de curând, în special pentru ca Luminița să învețe la o școală românească.

– Uite că nu am știut, se miră învățătoarea. Înseamnă că nici tu nu ai fost aici când s-au întâlnit yoghinii lui Bivolaru.

– Habar nu am, răspunse Nadia și mai mirată.

– Ce păcat că am ratat amândouă această spirală, zise cu dezamăgire doamna Pricop. Se zice că un discipol al lui Gregorian Bivolaru a promis că-l va aduce pe maestru în țară, pentru a medita cu adepții și a se încărca de energie cosmică. Pe tânăr îl chema Dani… și nu mai știu cum, dar avea un autobuz personal cu care străbătea tot continentul. În ziua mult așteptată, pe terenul ales erau strânși foarte mulți adepți din localitățile apropiate, dar și din zone mai îndepărtate. Ar fi venit cu zecile de mii, însă nu s-a făcut publicitate, de frica autorităților care voiau să pună mâna pe mentor. Astfel că vestea a circulat din gură în gură și în mare taină. Autobuzul a sosit înainte de înserare și a fost înconjurat imediat de cercuri concentrice din oameni. Cu toții îi simțeau prezența, chiar dacă el întârzia să-și facă apariția; poate se ruga sau se pregătea sufletește să dea ochii cu cei care-l divinizau. Luminile difuze din interiorul autovehiculului lăsau să se întrevadă cel puțin două umbre care se mișcau într-un anume ritm, în timp ce întunericul se lăsa tot mai complet peste grupul de oameni. Apoi s-a produs minunea: un grup de stele s-a desprins din bolta cerească și a coborât deasupra autobuzului, formând o coroană care se rotea lent, lansând praf sclipitor peste întreaga adunare. Atunci au fost siguri că Guru e într-adevăr în autobuz, iar spiritul lor a ajuns la un nivel superior, nemaiîntâlnit până la această ședință… Chiar n-ai auzit nimic despre acest fenomen unic?

 

– Nu, dar nici nu prea am avut timp încă, recunoscu spășită tânăra. În schimb, știu unde se află autobuzul lui Dani.

– Excelent!, se bucură bătrâna învățătoare. Poate mergem să-l vedem împreună.

– Nu cred că-i o idee bună. E „parcat” în grădina unui bătrân ciudat și deloc bucuros de oaspeți. S-a mutat de curând printre noi, fumează ca un turc dintr-o pipă și nu umblă pe la biserică. E ceva dubios cu omul ăsta. Dar ce s-a întâmplat, până la urmă? L-au văzut pe Bivolaru?

– Poate că ar fi ieșit la vedere, dar au apărut mașinile de poliție cu sirene și somații prin portavoce. Coroana din stele a dispărut, oamenii au început să se agite, focuri de avertisment au fost trase în aer și s-a iscat o confuzie despre care mulți credeau că-i sfârșitul lumii. Picătura care a umplut paharul a fost când s-au implicat și localnicii, porniți împotriva necredincioșilor care invocau puteri misterioase și păgâne, după părerea lor. Astfel s-a iscat o încăierare generală, cu bâte, cuțite, pumni și focuri de armă necontrolate. A fost nevoie de câteva dube de mascați pentru a dispersa mulțimea și a-i aresta pe scandalagii. Ciudat este că în autobuz nu s-a găsit nicio persoană.

– Ca să vezi ce se poate întâmpla în lipsa noastră!, gândi cu voce tare Nadia.

P.S. – Fragment dezvoltat după o idee propusă de Zaraza.

Autobuzul (5)

Bătrâna poștăriță se lumină la față când îl văzu la poartă pe badea Grigor. Îi făcu semn de departe să o aștepte și grăbi pasul, în timp ce căuta cu fervoare ceva din geanta burdușită. Scoase victorioasă un plic, chiar înainte de a ajunge în fața omului ce o aștepta liniștit.

– Ai o scrisoare din străinătate, domnule Grigor, spuse femeia plinuță la trup și cu respirația accelerată de efortul depus. Trebuie să semnezi aici, adăugă ea oferindu-i un pix și un document, scoase cu aceeași dexteritate.

Bătrânul luă întâi scrisoarea și o întoarse cu grijă pe ambele părți, de parcă s-ar fi temut să n-o strice. Dădu din cap mulțumit și cu un surâs abia perceptibil, după care onoră cererea, semnând încet și apăsat în spațiul indicat cu degetul de femeie.

– Bine că te-am prins la poartă, că tare-s grăbită și n-aș mai pierde vremea intrând în casă, zise bătrâna pe nerăsuflate. Dar de la cine-i scrisoarea și ce vești poate să aducă?

Badea Grigor strecură plicul într-unul din buzunarele largi ale hainei și cu cealaltă mână își scoase pipa și tutunul din buzunarul mic de la piept. Abia apoi catadicsi să răspundă:

– Om vedea, zise el în timp ce-și îndesa cu conștiinciozitate duhanul în lăcașul destinat.

– Poate are legătură cu autobuzul din grădină, speculă poștărița Ileana încercând să-l tragă de limbă.

Văzând că intenția ei rămâne fără nicio reacție, femeia își schimbă abordarea:

– Tare mi-ar plăcea să mă lași odată în vizită la lăcașul ăla, domnule Grigor.

Bătrânul își aprinse pipa și o privea visător pe Ileana, învăluit în fumul alb și aromat.

– Care lăcaș?, întrebă el cu vorba molcomă.

– Păi, autobuzul. Doar știi că a fost un lăcaș de rugăciune, răspunse poștărița contrariată.

Dar omul ridică din umeri, facilitând astfel derularea unei noi istorisiri despre autovehiculul legendar:

– Tocmai dumneata să nu fii la curent cu cea mai mai mare minune, despre care vorbește toată lumea! E drept că unii au deformat adevărul, ba chiar l-au schimbat complet, dar cei mai mulți nu-l vom uita niciodată pe Dani, Omul Sfânt care a primit puterea de la Dumnezeu să ne lumineze și să ne vindece. Se zice că era călugăr, iar darul lui s-a simțit de când era copil. Atunci s-a retras dintre oameni și s-a apropiat de Dumnezeu în singurătate, învățând și meditând la cele spirituale, purificându-și trupul și gândurile lumești. Când a revenit printre noi, după mulți ani de sihăstrie, și-a închinat viața semenilor, făcând din autobuzul acesta un altar ambulant la care oamenii veneau să se închine, să se roage și să se vindece. Chiar și nepoata mea a fost tămăduită de o boală la ficat, după doar o singură vizită la Sfântul Dani, după ce i-a pus mâna pe locul bolnav și a spus o rugăciune. S-a întâmplat chiar aici, înainte de a se întâmpla tragedia, după care am plecat cu fata în concediu, la mare.

Grigor asculta cu ochii mijiți, sprijinit de stâlpul porții și aspirând la intervale regulate din aroma tutunului. Ileana așteptă zadarnic vreun cuvânt de stimulare sau măcar de aprobare, dar, văzând că n-are șanse, respiră adânc de câteva ori și își continuă istorisirea:

– Oamenii sunt răi și necredincioși, așa cum au fost și pe vremea lui Iisus. Dacă Fiul Domnului s-ar mai naște acum, l-ar condamna la moarte chiar mai repede decât au făcut-o atunci. Așa s-a întâmplat și cu bietul Dani, pe care unii îl considerau slujitor al Satanei, vrăjitor sau șarlatan. Zvonurile erau întețite mai ales de un milionar parvenit ce își bătea rău nevasta, iar ea și-a găsit refugiul în autobuzul Omului lui Dumnezeu. El i-a oblojit rănile și sufletul, oferindu-i adăpost și alinare în mai multe rânduri. Milionarul a aflat și a tocmit oameni pentru a-l elimina pe Dani. Totul s-a petrecut în perioada când eu eram plecată la tratament, dar știu din surse sigure că mercenarii nu au avut curajul să intre în autobuz, ci l-au ademenit noaptea afară. Doar când i-au văzut silueta au început cu toții să tragă, iar din potopul de gloanțe nu a scăpat nici nevasta milionarului. Sunt fapte pe care le știu autoritățile, dar bogătașul a plătit unde trebuie pentru a se opri cercetările și a se mușamaliza totul.

Poștărița termină cu patos relatarea și își recăpătă energia după câteva exerciții de respirație. Bătrânul era la fel de impasibil, ba acum își manifesta interesul în golirea și curățarea meticuloasă a pipei.

– Ce zici, pot veni să mă rog în ce a mai rămas din altarul lui Dani?, se interesă femeia.

– Om vedea, se auzi același răspuns succint și puțin promițător al omului, fapt care o înciudă și mai mult pe Ileana.

– Trebuie să se poată, domnule Grigor. Că și eu îți aduc numaidecât orice corespondență, după cum ai văzut chiar acum. Iar dumneata trebuie să fii om credincios, cu frica lui Dumnezeu, drept pentru care știu că nu vei împiedica un alt credincios să se roage într-un lăcaș ce s-a nimerit să fie în grădina dumitale.

Grigor dădu ușor din cap, semn care putea însemna orice, dar poștărița consideră că nu mai avea rost să zăbovească. Oricum, o așteptau alți consăteni, cărora avea ceva nou să le povestească.