Sentimente

Se spune că a fost odată, demult, o insulă. Şi pe această îndepărtată insulă trăiau toate sentimentele şi valorile umane: Buna Dispoziţie, Tristeţea, Înţelepciunea… şi – ca toţi ceilalţi – Iubirea.

Într-o bună zi, sentimentele au fost anunţate că insula era pe cale să se scufunde şi îşi pregătiră navele pentru plecare. Doar Iubirea rămase până în ultimul moment.

Când insula era pe punctul de a se scufunda, Iubirea decise să ceară ajutor. Bogăţia a trecut pe lângă Iubire cu o barcă luxoasă. Iubirea îi zise:

– Bogăţie, mă poţi lua cu tine?

– Nu te pot lua, căci e mult aur şi argint în barca mea şi nu am loc pentru tine.

Iubirea se hotărî atunci să ceară ajutorul Orgoliului, care tocmai trecea pe-acolo într-o superbă navă:

– Orgoliu, te rog, mă poţi lua cu tine?

– Nu te pot ajuta, Iubire… –  răspunse Orgoliul – aici totul e perfect şi mi-ai putea strica nava.

Atunci Iubirea imploră Tristeţea, care trecea pe lângă ea:

– Tristeţe, te rog, lasă-mă să vin cu tine!

– Oh, Iubire – îi răspunse Tristeţea – sunt atât de tristă încât trebuie să rămân singură…

Chiar şi Buna Dispoziţie trecu pe lângă Iubire, dar era atât de mulţumită, încât nu auzi când a fost strigată. Dar dintr-o dată se auzi o voce:

– Vino Iubire, te iau cu mine.

Vorbea un bătrân. Iubirea se simţi atât de recunoascătoare şi plină de bucurie, încât uită să îl întrebe pe bătrân cine este. De cum sosiră pe ţărm, bătrânul plecă. Iubirea îşi dădu seama cât de mult îi datora bătrânului şi a întrebat Cunoaşterea:

– Cunoaştere, îmi poţi spune cine m-a ajutat?

– A fost timpul, i-a răspuns Cunoaşterea.

– Timpul? – se întrebă Iubirea – De ce tocmai Timpul m-a salvat?

Cunoaşterea, plină de înţelepciune, răspunse:

– Pentru că numai Timpul e în stare să înţeleagă cât de importantă e Dragostea în viaţă!

Întâmplare adevărată

Bing-bang, bing-bang – iată sunetul pe care-l aştept.

Viaţa mea se rezumă la aşteptarea unui sunet idiot. Îmi petrec viaţa la 10.000 de metri şi trebuie să înghit toate prostiile pasagerilor. Obligaţia mea profesională este să accept totul, cu zâmbetul pe buze. La zborul trecut am avut o pereche de gemeni care au plâns non-stop, timp de 7 ore. Sunt convinsă că au adormit imediat după aterizare şi, în următoarele două zile, nu se vor trezi decât să mănânce.

Bing-bang, bing-bang, sunetul se repetă enervant. Trebuie să mă duc la 23B să văd ce vrea. Dumnezeule, nici măcar nu am decolat bine şi sunt chemată. E clar, voi avea o zi grea. Gândurile îmi zboară în aşteptarea semnalului de la pilot, că decolarea s-a încheiat. Acum sunt supărată, problemele au început să apară odată cu vizita mamei la spital, pentru controlul anual. Îmi aduc aminte cum o luam de mână şi… bing-bang, bing-bang. Astăzi sunetul ăsta o să mă omoare, 23B nu are pic de răbdare.

Mă uit la colega mea, care-mi face semn că pot pleca. Pilotul a terminat decolarea şi a dat semnalul. Mă ridic, îmi aranjez fusta şi cu mâna dreaptă îmi netezesc o cută imperceptibilă a gulerului. Cu zâmbetul profesional pe figură, dau perdeluţa la o parte şi plătesc la clasa întâi. Ochii scanează rapid persoanele de aici. Unul, doi, trei oameni de afaceri, care-şi scot laptopurile, un bărbat între două vârste ce se pregăteşte să citească o carte şi o familie cu doi copii. Mama copiilor îmi zâmbeşte sincer. Primesc cu multă bucurie zâmbetul ei şi o întreb dacă doreşte ceva. Îmi răspunde că nu. Până acum stăm bine, la clasa întâi n-o să fie probleme. Mai sunt câteva locuri libere. Îmi continui drumul pe culoar şi mă îndrept grăbită spre 23B. Cum o zăresc, îmi dau seama că este exact persoana care aduce necazurile. Tânără, înfumurată, crede că le ştie pe toate şi că i se cuvine orice. În mintea ei, toţi oamenii de pe Pământ s-au născut şi trăiesc numai ca să-i facă ei pe plac. Din păcate, eu chiar va trebui s-o mulţumesc.

– Vreau să mă mutaţi de pe acest loc, spune ea cu un glas piţigăiat.

Respir adânc şi o întreb zâmbind:

– De ce doamnă? Care este problema?

– Nu vezi că m-aţi aşezat lângă un negru? Crezi că pot suporta asta, tot zborul?

Uuupss! Problemă rasială, îmi spun în mintea mea. Arunc o privire către ceilalţi pasageri şi văd că toate privirile sunt aţintite asupra mea. Toţi aşteaptă răspunsul meu. Mi-e greu să spun ceva, mă uit la bărbatul de culoare de lângă ea şi-l văd cum se uită şocat la mine, fără să îndrăznească să spună ceva. Hainele îngrijite şi privirea inteligentă trădează un intelectual ce pare a merge la o conferinţă.

– Voi căuta să văd ce pot face, doamnă, îi răspund femeii zâmbind.

Mă duc până în spatele avionului. Este aşa cum am bănuit. La “economic” toate locurile sunt ocupate. Ştiam asta, dar trebuia să mă conving. Simt în ceafă privirile a zeci de oameni. Toţi sunt curioşi să vadă cum se va dezamorsa situaţia aceasta tensionată. Ajung din nou la 23 B.

– Stimată doamnă, după cum am bănuit, avionul este plin… şi fac o pauză, în care o privesc şi o văd cum stă gata să explodeze de revoltă şi de scârbă… singurele locuri libere sunt la clasa întâi. Va trebui să am acceptul căpitanului, pentru a putea muta o persoană la clasa întâi.

Dintr-o dată, o văd cum ia o faţă victorioasă şi întâmpină toate privirile dezaprobatoare, cu un aer de superioritate. Toţi pasagerii mă privesc supăraţi. Ei se aşteptau de la mine să o pun la punct pe această femeie. Nu pot să stau să le explic că nu am voie să mă cert cu pasagerii şi că nu aş fi făcut decât să pornesc o ceartă inutilă. Ajung la căpitan şi-l întreb dacă pot muta o persoană de la “economic”, la “business”, din motive rasiale.

Căpitanul îmi spune să procedez cum cred eu de cuviinţă, ca să rezolv situaţia. Cuvintele lui “am încredere în tine, ştiu că te vei descurca minunat”, mi-au adus un zâmbet pe buze. Deja mă simt mai bine şi acum pot gestiona orice situaţie dificilă. Cu acordul căpitanului, mă întorc la femeia isterică. Acum zâmbesc din toată inima şi încep să vorbesc:

– Stimată doamnă, căpitanul a fost de acord. Nimeni nu este obligat să stea lângă o persoană dezagreabilă.

Un murmur de nemulţumire s-a auzit în tot avionul. Femeia jubila. Negrul tăcea. Am lăsat murmurul să se stingă şi, exact când femeia începea să-şi strângă lucrurile, am continuat:

– Domnule…aţi fi aşa de amabil să mă urmaţi la clasa I? În numele întregii noastre companii, pilotul vă cere scuze pentru faptul că aţi fost pus în situaţia de a avea lângă dumneavoastră o persoană atât de neplăcută.

Dintr-o dată, am fost luată prin surpindere de zeci de aplauze şi ţipete de bucurie din întregul avion. Toată lumea se bucura alături de nergrul, căruia îi zărisem lacrimi în ochi.

întâmplare adevărată, petrecută pe data de 14 octombrie 1998

Ulterior, compania aeriană le-a transmis următorul mesaj, angajaţilor săi:

“Este posibil ca oamenii să uite ceea ce le-ai spus.

Este posibil ca oamenii să uite ce ai făcut pentru ei.

Însă nu vor uita niciodată felul în care i-ai făcut să se simtă.”

O mostră de umor negru

Aviz celor aflaţi în faze melancolice, cu batista în mână sau muşcând din telefon şi apoi dând cu el de pământ sau de pereţi…NU CITIŢI!

“Pe uliţele satului se învârtoşa un vânticel de primăvară. Neatins de ochii leliţelor sau de pumnii Don Juan-ilor autohtoni, gardul cimitirului trosnea din când în când chemând parcă, dacă nu la meditaţia asupra vieţii, măcar la un şut voinicesc.

Printre morminte, tremurau buruienile şi scânceau şobolanii. Ar fi luat-o la fugă prin sat, dar aici ar fi dat peste “şobolanii” cu două picioare, mult mai periculoşi şi mai belicoşi. Ce le rămânea de făcut? Să-şi înfigă colţii într-un trup mustos, să-şi lingă mustăţile şi să devoreze delicatesele proaspăt îngropate.

Cărpănos, Aurel, un şobolan vineţiu cu pielea groasă şi aspră, încerca să păstreze doar pentru sine noutatea ce făcuse înconjurul cimitirului. Unul din tinerii satului îşi pusese capăt zilelor, de dragul ochilor verzi ai unei mândruţe cu colanţi şi minijup. Spânzuratul fusese găsit după mai multe săptămâni, timp în care putrezise binişor şi-şi pierduse câteva degete, nasul şi urechile. Nasul, mai ales, fusese devorat de micii locatari ai gospodarului, cartilajul trosnitor fiind ronţăit cu voinicie de mai toate necuvântătoarele.

Aurel era mare strateg. Mortul era doar al lui… ceilalţii… să se mulţumească cu privitul! Nu i-ar fi lăsat să-şi atingă mustăţile puturoase de grăsimea tânără şi fragedă. Ai lui erau muşchii patrulaţi de viermi, a lui era limba găurită de mâţa decedatului, ai lui erau unghiile vineţii, umflate şi dulci-mirositoare chiar în stare naturală. Mortul nu prea avusese năravul spălatului. Doar nu era prost să-şi rupă pielicica tot frecând-o cu săpun şi burete! Mai interesante erau cartierele jegoase pline de păduchi şi purici, dovadă a unei vieţi pline de neprevăzut.

Aurel era încântat. După ce mardise căpeteniile batalioanelor de şobolani, mortul rămăsese doar al lui. Putea întinde masa. Ar fi invitat-o şi pe gagica Aurica, dar aceasta avea prostul obicei de a mânca tot. Şi chiar în momentul în care îi sticli un colţ printre mustăţi, la poarta stabilimentului funebru bătu clopotul. Şobolanul ridică speriat capul. Au înnebunit oamenii? Au început să-şi îngroape morţii noaptea? Sau au venit fantomele? În cazul acesta, spera că strigoii nu sunt flămânzi, pentru că el nu era dispus să cedeze nici o fâşie de piele!

Putea sta liniştit! Nu erau decât hoţii de morminte din sat! Lumea-i cunoştea, dar îi tolera şi chiar se amuza pe seama lor! Chiar şi acum, beat fiind, unul din ei lovise cu căpăţâna clopotul de la poartă. Ghinionul se ţinea scai de ei! Ba cădeau în gropile proaspăt săpate, ba se înţepau în grilaje, uneori se certau pentru “dreptul de a săpa”… Erau într-o stare de pemanentă agitaţie!

Azi, însă, erau decişi să reuşească! Aveau cu ei un specialist de la capitală. Bieţii nefericiţi nu ştiau că “specialistul” fusese spălător de cadavre la morgă. Nemulţumit de salariul primit, făcuse grevă, dar cum morţii puteau fi îngropaţi şi mai puţin spălaţi, grevistul fusese concediat. Întors la origini, deschisese în sat un SRL “La cuiul vesel”, dar fără prea multă căutare. “Cuie” şi mai ales cucuie îşi făceau oamenii la casele lor, unde veselia era asigurată pemanent.

Tiptil, tiptil, mângâind gogoloiul ce-i răsărise în frunte, unul dintre hoţi se apropie de un mormânt cu ceva mai multă vechime. Se auzi un sunet înfiorător, ce făcu să tremure crucile de pe morminte, ca şi izmenele celor trei nătărăi. Căzuţi în groapă, îşi încurcară degetele în oasele putrede, în timp ce viermii îi luau cu asalt. Nici dacă şi-ar fi propus, nu ar fi reuşit să se betegească  mai rău. Lipsea doar o biată fantomiţă care să le alunge ultimele rămăşiţe ale minţii.

Opriţi să îşi tragă sufletul şi pantalonii ce le ajunseseră la genunchi, simţiră cum li se face părul măciucă. Pe marginea gropii, rânjind la ei, o siluetă fosforescentă se profila pe cerul negru ca smoala. Le întinse o mână descărnată şi-i trase din hăul umed. Era nea Vasile, groparul oficial al satului, în rondul lui obişnuit. Se amuzase pe seama celor trei şi poate i-ar mai fi lăsat să se zbată în groapă. Dar şi mâine este o zi, ba chiar şi o noapte, iar nătărăii nu plecau nicăieri…”

Căsătoria

Pentru toţi cei căsătoriţi şi cei care pretind că nu sunt, sper să le placă această poveste… Îţi va lua doar câteva minute să o citeşti. Dacă nu eşti căsătorit(ă), dar ai prieteni(e) care sunt, împărtăşeşte-o cu ei, poate le va fi de folos, încă.

Când am ajuns acasă în noaptea aceea, în timp ce soţia mea servea cina, i-am luat mâna şi i-am spus: “am ceva să-ţi zic”. Se aşeză doar să mănânce în linişte. Puteam vedea durerea din ochii ei. Deodată nu am mai putut nici să-mi deschid gura. Dar trebuia să-i spun ceea ce gândeam.

“Vreau să divorţez…” i-am spus cât am putut de încet. Vorbele mele păreau să nu o deranjeze. Din contra, foarte liniştită m-a întrebat, de ce? Am evitat întrebarea ei tăcând, ceea ce a făcut-o să se înfurie. Arunca vasele şi striga: “nu pari a fi om!”

Noaptea aia nu am mai vorbit. Ea plângea în linişte. Eu ştiam că vroia să ştie ce se întâmplă cu căsnicia noastră. Dar nu aş fi putut să-i dau un răspuns satisfăcător. Inima mea aparţinea acum Luizei. Pe ea nu o mai iubeam.

Cu un mare sentiment de vinovăţie, am redactat un acord de divorţ, în care îi dădeam casa noastră, maşina noastră şi 39% din acţiunile intreprinderii. După ce l-a citit, l-a rupt în bucăţi. Femeia care stătuse 10 ani din viaţa ei cu mine, acum era o străină.

M-am simţit rău pentru atâta timp şi energia pierdută cu mine, precum şi toate celelalte, nu le-aş fi putut înapoia niciodată. Dar acum nu mai puteam da înapoi, eu o iubeam pe Luiza.

În sfârşit soţia mea plângea în faţa mea, ceea ce aşteptam de la început. Văzând-o plângând mă linişteam puţin, pentru că ideea divorţului care mă preocupase atât, era acum mai clară ca niciodată.

Ziua următoare am ajuns acasă foarte târziu şi ea stătea la masă scriind ceva. Eu nu mâncasem, petrecusem o zi foarte intensă cu Luiza, şi îmi era mai mult somn decât foame, aşa încât m-am dus la culcare.

Când m-am trezit dimineaţă, ea încă scria. Adevărul e că nu mă interesa, m-am întors în pat şi am continuat să dorm. Dimineaţă mi-a prezentat condiţiile ei pentru a accepta divorţul. Nu vroia nimic de la mine, dar avea nevoie de o lună înainte de a semna divorţul şi cerea ca timp de o lună să încercăm să trăim cât mai normal posibil.

Motivele ei erau simple: fiul nostru avea nişte examene foarte importante luna asta şi nu dorea să-l influenţeze cu noutatea căsătoriei frustrate a părinţilor lui. Asta era ceva cu care eram şi eu de acord.

Dar mai era ceva, îmi cerea să-mi amintesc cum am purtat-o în braţe în ziua căsătoriei noastre. Vroia ca în fiecare zi din luna asta, să o port în braţe din camera noastră până la uşa casei… iar eu m-am gândit că a înnebunit.

Dar m-a decis să accept această ciudată cerinţă, fiindcă aşa va trece luna fără să ne mai certăm sau cu momente grele.

I-am povestit Luizei de condiţiile puse de soţia mea… a râs destul şi s-a gândit că era ceva absurd. A spus cu ton ironic: “nu contează trucurile pe care le inventează, trebuie să accepte realitatea că veţi divorţa”.

De când i-am exprimat intenţiile mele de divorţ, eu şi soţia mea nu am mai avut nici un contact intim. În prima zi când am dus-o mi s-a părut puţin cam dificil. Fiul nostru ne-a văzut şi a aplaudat de fericire zicând: “Tată, mia plăcut că o iubeşti atât de mult pe mama.”

Cuvintele lui mi-au provocat un pic de durere. Din camera noastră, pâna la uşa de la intrare în casă, am mers cam 10 metri cu ea în braţe. Ea închise ochii şi îmi şopti la ureche să nu spun nimic copilului despre divorţ. M-am simţit foarte jenat, am coborât-o din braţe şi ea s-a dus să ia autobuzul ca să meargă la servici. Eu am condus singur spre serviciul meu.

A doua zi mi-a fost un pic mai uşor. Ea s-a aşezat uşor pe pieptul meu. Puteam să-i miros parfumul bluzei. Mi-am dat seama că de mult timp nu i-am mai dat multă atenţie acestei femei.

Mi-am mai dat seama că nu mai era atât de tânără, avea câteva riduri pe faţă, părul ei începea să încărunţească. Era preţul căsniciei noastre. Pentru un minut m-am întrebat dacă eu eram responsabil de asta.

În a patra zi, când am dus-o, am simţit că renăştea un pic de intimitate. Asta era femeia care îmi dăduse 10 ani din viaţa ei. În a cincia şi a şasea zi mi-am dat seama că sentimentul creştea din nou. Nu i-am povestit nimic despre asta Luizei.

Cu cât treceau zilele îmi era tot mai uşor să o duc în braţe. Poate exerciţiul de a o căra mă făcea mai puternic.

Într-o dimineaţă am văzut-o căutând o rochie, dar nu găsea nimic care să-i vină. Doar a suspinat şi a zis că toate rochiile i-au rămas largi. De aici mi-am dat seama că pentru asta îmi era tot mai uşor să o port în braţe. Pierdea foarte mult din greutate şi era chiar foarte slabă.

Deodată am înţeles motivul… suferise atâta durere şi amărăciune în inima ei. Inconştient, i-am atins fruntea. Fiul nostru intra în acel moment şi spuse: “Tată, e timpul să o duci pe mama”. Văzându-şi tatăl ducând-o în fiecare zi pe mama în braţe, se obişnuise.

Soţia mea l-a îmbrăţişat cu putere. Eu mi-am întors privirea de teamă că imaginea asta mă va impresiona şi mă va face să-mi schimb planurile. Am luat-o în braţe şi am început să merg spre poartă, iar mâna ei mi-a mângâiat gâtul şi eu am strâns-o puternic în braţe, exact ca în ziua când ne-am căsătorit.

Dar starea ei fizică m-a întristat. În acea zi am simţit că nu mai puteam nici să mă mişc. Fiul nostru plecase la şcoală. Am îmbrăţişat-o cu afecţiune şi i-am zis: “niciodată nu mi-am dat seama că în viaţa noastră lipsea aşa ceva”.

Am plecat la sevici, am sărit din maşină fără să închid uşa. Mă temeam că în orice moment puteam să-mi schimb părerea… am urcat scările, Luiza deschise uşa şi i-am spus: “Regret mult, dar nu voi mai divorţa.”

Nu putea să creadă ceea ce îi spuneam, încât îmi puse mâna pe frunte şi m-a întrebat dacă am temperastură. I-am luat mâna şi i-am repetat: “Regret mult Luiza, dar nu voi mai divorţa. Căsnicia mea era plictisitoare pentru că nici ea, nici eu, nu ştiam să apreciem micile detalii ale vieţii noastre. Nu pentru că nu ne mai iubeam. Acum îmi dau seama că atunci când ne-am căsătorit şi am purtat-o în braţe pentru prima oară, era responsabilitatea mea până când moartea ne va despărţi”.

În acel moment Luiza ieşi din şoc, m-a îmbrâncit cu putere şi, plângând, a închis uşa. Fugind, am coborât scările şi am plecat de acolo.

M-am oprit la o florărie şi am comandat un buchet frumos de flori pentru soţia mea. Fata m-a întrebat ce să scrie pe cartea de vizită. Am zâmbit şi am scris: “Întotdeauna te voi purta în braţele mele, până când moartea ne va despărţi”.

În noaptea aceea, când am ajuns acasă, cu florile în mână şi cu zâmbetul pe faţă, am urcat în camera noastră, numai pentru a-mi întâlni soţia în patul ei…

Era moartă…

Nu spusese nimic despre boala care o consuma şi o măcinase treptat.

Micile detalii sunt cele care contează cu adevărat în viaţă. Nu casa, maşina, proprietăţile sau banii din bancă. Astea crează un fals sentiment de fericire, care nu este totul. Mai bine fă-ţi timp să fii prieten soţului sau soţiei şi ia-ţi tot timpul necesar cu aceste mici detalii care fac diferenţa. 

SĂ AI O CĂSĂTORIE FERICITĂ!

“Multe eşecuri din viaţă li se întâmplă oamenilor care nu-şi dau seama cât de aproape erau de succes, atunci când s-au dat învinşi”.

Femeile elevului Gigel

Compunere liberă despre FEMEIE, a elevului Gigel, din clasa a II-a

Femeia este o fiinţă pe care Dumnezeu a lăsat-o pe pământ după chipul şi asemănarea lui, deşi toţi o preferă după chipul şi asemănarea lui Pamela Anderson. De fapt şi femeia este tot un fel de Dumnezeu, căci pe pământ e atotputernică. Nimic nu se face fără ea: nici politică (vezi madam Thatcher), nici vâlvă (vezi Mrs Hillary Clinton), nici miliarde (vezi madam Rotschild), nici copii (vezi mama).

Femeile sunt de două feluri: tinere şi foarte tinere.

Cele mai în vârstă intră în categoria “femei bine”. “Femeile bine” sunt acelea care au împlinit 50 de ani şi de fapt merg pe 39. Oricum, la femei nu are importanţă vârsta, ci cosmeticele, fiindcă fiecare produs cosmetic acoperă 3-5 ani. Aşa că dacă o femeie foloseşte 20 de cosmetice poţi să spui despre ea că nici nu s-a născut încă, deşi primeşte deja pensie.

Femeia este subiectul celor mai multor cântece de dragoste, de aceea dragostea este întotdeauna doar un cântec. Tata spunea că fără femei nu se poate trăi, iar cu femei este imposibil de trăit. Cea mai mare calitate a femeii este zestrea. Cel mai mare defect al femeii este maică-sa. Dar aşa cum inventatorii au inventat avionul fără pilot, revolverul fără zgomot, tot aşa se încearcă o altă invenţie: zestrea fără nevastă şi soţ fără soacră. Cred că cel care va pune la punct aceste două mari invenţii va primi Premiul Nobel pentru Pace.

Femeile se pot împărţi, după cum spune unchiul Costel, în alte trei categorii:

femeile care au suflet şi sunt stimate, cele care au caracter şi sunt admirate şi cele care au “nu-ştiu-ce” şi sunt căutate. Eu nu ştiu de ce sunt căutate, că doar nimeni nu se joacă cu ele de-a v-aţi ascunselea, ci de-a v-aţi găsitelea. Unchiul Costel îi şoptea lui tata despre una: “Ce mi-am căutat mi-am găsit, iar acum mi-e frică să nu-mi găsească ceva medical”.

Femeia este de genul feminin, deşi unele poartă pantaloni, după cum unii bărbaţi sunt de genul masculin şi poartă şorţ de bucătărie şi cercel. Femeia, spune legenda, s-a născut dintr-o coastă. De aceea se pricepe atât de bine să mişte şoldurile. Prima femeie care a păcătuit a fost Eva. A doua femeie… au fost toate celelalte.

Cică Eva a păcătuit când a muşcat din măr. E posibil să fie adevărat, fiindcă într-o seară, când mama era plecată de acasă, l-am auzit pe tata, care era cu o vecină în salon, strigându-i:”Ho, nebuno,nu mă muşca!”. Probabil că pe întuneric l-a confundat pe tata cu un măr. Într-adevăr, când a ieşit el din cameră, avea urme de muşcătură pe gât, exact acolo unde este mărul lui Adam. Pe urmă, ca în Biblie, tata i-a şoptit vecinei:”Acum pleacă repede, că de vine acasă şarpele, s-a zis cu noi!”.

Eu l-am întrebat: “Despre ce şarpe vorbeşti, că acasă nu trebuie să vină decât mama!”.

Enervat, tata mi-a plesnit două palme, de m-am văzut cu toţi sfinţii, aşa cum scrie la Biblie. Când s-a înapoiat mama, i-am cerut să-mi explice legenda. În loc să-mi explice mie, i-a explicat lui tata, după care l-a gonit din Rai şi abia după două luni s-a întors.

Atât ştiu despre femei. Pentru rest am să mă uit pe gaura cheii.

Bătrâna şi schiorii

Din ciclul “realitatea depăşeşte orice imaginăţie!” Caz medical la un spital din Bucureşti, în februarie 2012.

Nişte tineri au făcut un chef într-un apartament, la etajul patru. Pe la ora 21 noaptea au rămas fără bere şi au zis că pleacă să cumpere. Dar erau cam “torpilaţi” şi s-au hotărât să coboare cele patru etaje cu SCHIURILE; s-au echipat şi au pornit în jos.

La etajul doi era o bătrână care urca scările. Ăştia au dat peste ea şi, naşpa, accident; bătrâna cade, cheamă salvarea, o duc la spital. A doua zi se trezesc din beţie şi, la opt dimineaţa, merg la Floreasca să vadă despre ce este vorba. La spital bătrâna nu mai era (patul gol, proaspăt aranjat). Tinerii  au îngheţat de  teamă că a murit şi se duc la medicul de gardă, să vadă despre ce e vorba. De acolo află că bătrâna era transferată la spitalul 9 (psihiatrie!), pentru consult, pentru că toată noaptea ea insistase că o lovise un SCHIOR pe casa scării!

Logică înşelătoare

Un tânăr cobora de la munte, obosit şi însetat, pe o căldură care l-a secătuit. Până în localitate mai era mult şi de aceea s-a bucurat nespus când a văzut o căsuţă singuratică şi sărăcăcioasă. În faţa ei, pe o băncuţă, şedea o babă bătrână şi hâdă, cu obrazul ridat de vreme şi cu dinţii căzuţi. Îmboldit de setea-i sfâşietoare, se adresă femeii:

– Nu te supăra mătuşă, dar nu ai nişte apă de băut?

Bătrâna se ridică încet, intră înăuntru şi ieşi cu o cană tocită, însă plină cu apă răcoroasă şi îmbietoare, pe care i-o întinse zâmbind şi lăsând să se vadă ultimul ciot de dinte pe care-l mai avea în gură. Tânărul se gândi: “Nu-mi permit să refuz, dar măcar am să beau prin partea unde e toarta şi pe unde nu cred că şi-a pus baba gura”. Apoi bău cu nesaţ.

Văzându-l, femeia zâmbi din nou încântată şi-i zise:

– Vino să te pup, dragul mamii, că tare ne potrivim la obiceiuri! Dintre toţi cei care mi-au cerut apă, doar tu bei din partea pe care beau şi eu!

EŞTI BOGAT SAU SĂRAC?

Într-o zi, un tată bogat şi-a dus copilul să-şi petreacă o noapte la o familie săracă, cu scopul de a-i arăta acestuia realităţile vieţii oamenilor care nu au bani. La întoarcerea acasă, tatăl l-a întrebat pe copil despre ceea ce crede în privinţa experienţei trăite, iar acesta i-a spus:

– Tată, a fost o experienţă foarte bună. Am învăţat că noi avem un căine, iar ei au patru câini, noi avem o piscină, iar ei lacul întreg, noi avem un acoperiş luminos, iar ei au cerul cu stelele şi luna, noi  avem o verandă şi o grădină frumoase, iar ei au pădurea întreagă. Ei au prieteni adevăraţi care îi iubesc, noi avem doar relaţii superficiale, oameni interesaţi de avantaje.

Tatăl său încremeni la cele auzite, iar fiul încheia:

– Îţi mulţumesc, tată, că mi-ai arătat ce săraci suntem!

Pentru tine, prietenul meu drag:

Când măsurăm ceea ce avem, rezultatele sunt percepţia noastră despre viaţă. Dacă avem dragoste, prieteni, sănătate, simţul umorului şi gândire pozitivă, avem totul în viaţă. Dacă apreciem oamenii pentru ceea ce sunt şi nu pentru ceea ce posedă, atunci avem perspectiva lui Dumnezeu. Poţi fi bogat din punct de vedere al lumii şi foarte sărac din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Ceea ce contează şi rămâne veşnic este ultima variantă. Restul, azi e, mâine nu e! Gândeşte-te un moment şi decide: EŞTI BOGAT SAU SĂRAC?

Casa celor 1000 de oglinzi

Cu mult timp în urmă, într-un sătuc, se găsea un loc cunoscut drept “Casa celor 1000 de oglinzi”. Un căţeluş mititel, vesel din fire, aflând de acest loc, s-a hotărât să-l viziteze. Când a ajuns, sărea fericit pe scări şi a intrat în casă. S-a uitat pe hol, cu urechiuşele ciulite şi dând din coadă. Spre marea sa surpriză, s-a trezit privind la alţi 1000 de căţeluşi fericiţi, care dădeau din coadă ca şi el. A zâmbit şi a primit înapoi 1000 de zâmbete, la fel de calde şi prietenoase. Când a plecat, s-a gândit: “Este un loc minunat. Mă voi întoarce să-l vizitez!”

În acelaşi sat, alt căine, care nu era la fel de fericit ca primul, s-a hotărât şi el să viziteze casa. A urcat cu greu scările, cu coada între picioare, şi capul lăsat. Când a văzut 1000 de câini neprietenoşi uitându-se la el, s-a speriat şi s-a zbârlit pe spate, mârâind. Când ceilalţi 1000 de câini au început şi ei să mârâie, a fugit speriat. O dată ieşit afară, s-a gândit: “E un loc îngrozitor, nu mă mai întorc acolo niciodată!”

MORALA: Toate chipurile sunt oglinzi.

“Alo, Centrala?!”

Pe când eram mic, tatăl meu a făcut rost de unul dintre primele telefoane din cartier. Îmi aduc perfect aminte de lădiţa aceea din lemn lăcuit, montată în perete. Receptorul strălucitor atârna într-o parte.

Eram încă prea mic ca să ajung la telefon dar ascultam mereu, fascinat, cum mama mea vorbea cu el. Apoi am descoperit că undeva, înăuntrul acestui aparat, trăia o persoană uluitoare. Numele ei era “Alo Centrala” şi nu era nici un lucru pe lumea asta, pe care ea să nu-l ştie.

Alo Centrala putea să-ţi spună numărul oricui şi în plus, ora exactă. Experienţa mea cu acest duh închis într-o sticlă, a venit într-o zi când, în vreme ce mama era în vizită la o vecină, iar eu mă jucam la bancul de scule din pivniţă, mi-am lovit un deget cu ciocanul.

Durerea era teribilă şi nu era nimeni în preajmă care să-mi arate compasiune. Am umblat în jurul casei sugându-mi degetul inflamat până am ajuns la scară. Telefonul! Am târât repede un scaun din sufragerie până în hol, m-am urcat pe el, am scos din furcă receptorul telefonului şi l-am dus la ureche,

Alo, centrala!“, am strigat în microfonul care era chiar deasupra capului meu. Un clic sau două, apoi o voce joasă şi clară mi-a ajuns la ureche: “Centrala”.

– ‘”Mi-am rănit degetul…”- m-am smiorcăit eu în telefon iar lacrimile m-au podidit imediat.

– “Îţi curge sânge?” – m-a întrebat vocea…

– “Nu” – i-am răspuns. “M-am lovit cu ciocanul şi acuma mă doare tare rău…”

– “Poţi să deschizi răcitorul?”- m-a-ntrebat ea. I-am spus că pot.

– “Atunci ia de acolo o bucăţică de gheaţă şi ţine-o lipită de degeţel” – spuse vocea.

După aceea am început să chem “Alo Centrala” pentru orice. I-am cerut ajutor pentru lecţia de geografie iar ea mi-a spus unde este Philadelphia… M-a ajutat şi la matematică… Ea mi-a spus că veveriţa pe care o prinsesem în parc cu o zi înainte, mănâncă fructe şi alune.

A venit apoi o zi în care Petey, canarul nostru, a murit. Am chemat “Alo Centrala” şi i-am spus vestea asta tristă. Ea m-a ascultat şi a început să-mi spună lucruri pe care de obicei oamenii mari le spun copiilor ca să-i liniştească.

Am întrebat-o, “De ce se întâmplă ca păsările, care cântă atât de frumos şi aduc atâta bucurie oamenilor, trebuie să se sfârşească într-o grămăjoară de pene, pe fundul unei colivii?”

Cred că ea mi-a înţeles afectarea, pentru că mi-a spus încet, “Wayne, ţine mnte întotdeauna, că mai sunt şi alte lumi în care se poate cânta”

Altă dată la telefon, “Alo, Centrala!”

– “Centrala.” – mi-a răspuns vocea cunoscută. “Cum se scrie cuvântul fix?” – am întrebat-o.

Toate astea se întâmplau într-un mic orăşel din zona Pacificului de Nord-Vest. Pe când aveam nouă ani, ne-am mutat la capătul celălalt al ţării, la Boston. Îmi lipsea foarte mult prietena mea…

“Alo Centrala”  rămăsese în cutia aceea din lemn de mahon din vechea noastră casă. N-am încercat să fac acelaşi lucru cu telefonul modern, strălucitor, din locuinţa nouă.

Devenisem adolescent, dar amintirea acelor conversaţii din copilărie m-a urmărit pretutindeni…

Adesea, în momentele de incertitudine şi neputinţă mi-am reamintit acea seninătate şi sentimentul de siguranţă, pe care le-am avut la timpul acela. Am apreciat acum cât de răbdătoare, de înţelegătoare şi bună la suflet trebuie să fi fost ea, Alo Centrala, ca să-şi piardă atâta timp cu un mic băieţel ca mine.

După câţiva ani, am făcut iarăşi drumul spre Vest, de data asta pentru a-mi continua studiile colegiale. Am aterizat în escală la Seattle. Aveam o jumătate de oră între avioane.

Am petrecut 15 minute la telefon cu sora mea, care locuia aici de o vreme. Apoi, fără să mă gândesc, am format numărul operatorului din orăşelul nostru de baştină şi am spus: “Alo Centrala!”

Miraculos, am auzit aceiaşi voce joasă şi clară, pe care o cunoşteam atât de bine. “Centrala”

Nu plănuisem asta, dar m-am auzit spunând: “Poţi să-mi spui cum se scrie cuvântul fix?”… O pauză lungă. Apoi, vocea aceea catifelată mi-a răspuns, “Cred că degeţelul tău s-a vindecat până acum.”

Am râs, “Deci tu eşti, într-adevăr,” – i-am spus. “Mă-ntreb dacă ai idee cât de mult ai însemnat pentru mine la vremea aceea.”

“Iar eu mă-ntreb,”- zise ea, “dacă tu realizezi cât de mult au însemnat telefoanele tale pentru mine. N-am avut niciodată copii şi aşteptam cu bucurie chemările tale, zi de zi…”

I-am spus cât de mult m-am gândit la ea dealungul anilor şi am întrebat-o dacă pot s-o mai chem din nou atunci când voi veni să-mi vizitez sora. “Cu plăcere,” – mi-a spus ea. “Întreabă de Sally.”

M-am întors la Seattle peste trei luni. O altă voce mi-a răspuns la “Informaţii. Am întrebat de Sally.

“Sunteţi un prieten?” – m-a întrebat.

“Da, un foarte vechi prieten…Wayne…”

“Îmi pare rău să-ţi spun asta,” – mi-a spus ea. “Sally a lucrat doar o jumătate de normă în ultimii ani, pentru că era bolnavă. A murit cu cinci săptămâni în urmă.”

Înainte de a apuca să agăţ receptorul, mi-a spus, “Un minut, ai spus că te cheamă Wayne?”

“Da” – i-am răspuns.

“Ei bine, Sally a lăsat un mesaj pentru d-ta… L-am scris pe o hârtie în caz că ai să suni. Ţi-l citesc.”

Mesajul ei era, “Spune-i că sunt şi alte lumi în care se poate cânta. El va şti la ce mă refer.”

I-am mulţumit şi am atârnat receptorul. Ştiam la ce se referea Sally…

Niciodată să nu subestimezi impresia pe care ai făcut-o asupra cuiva. A cui viaţă ai atins-o astăzi?