Copilul mării (15): Perla iubirii

Rana comisarului Bud arăta urât, de aceea s-au adunat îngrijorați în jurul lui. Se impunea oprirea imediată a hemoragiei, iar Doina se oferi imediat să îl îngrijească. Pentru că, după cum spunea ea, o jurnalistă bună trebuie să știe de toate câte puțin, mai cu seamă la acordarea primului ajutor. Glonțul trecuse prin antebraț, dar nu îi atinsese osul, deci nu era nevoie decât de o curățare temeinică și un pansament strâns. Polițistul insista să se întoarcă la timona vasului, însă se vedea pe el că avea nevoie de odihnă la pat. Paul îl asigură că-i poate ține locul, fiind familiarizat cu comenzile și cunoscând bine zona în care navigau. O mică problemă s-a ivit când omul-scoică a trebuit să intre în cabina de comandă, care era blocată pe dinăuntru de Hassan, bucătarul navei. Omul – speriat peste măsură de arătările nopții – a trebuit liniștit și asigurat că nu mai există monștri marini pe punte, iar când, în sfârșit a deschis ușa și l-a văzut pe Paul, a scos un strigăt de groază și a leșinat.Trecând cu seninătate peste toate acestea, Marin era foarte fericit de reîntâlnirea cu Paul, mai ales că avea șansa să-i cunoască pe prietenii ce-i veniseră în ajutorul lui.

Ca o recompensă pentru întunericul zilei, seara a venit cu o înseninare completă, ce permitea astrelor să-și reverse toată strălucirea de care dispuneau. Furtuna și-a adunat vânturile nebune și s-a îndreptat spre alte zări, plictisită de aceeași luptă zadarnică. Vasul și-a recăpătat controlul și acum înainta victorios, în timp ce chipurile pasagerilor săi deveneau tot mai vesele. Iar bucuria le-a explodat în exclamații când din adâncul apelor a apărut floarea mult așteptată: Insula Nopții. Era exotică și îi aștepta cu petalele deschizându-se.

După ancorare, au coborât bărcuța motorizată cu care au intrat pe unul dintre canalele micului paradis. Hassan își revenise, dar încă nu se putea scoate de la el vreun cuvânt inteligibil, în afară de exclamații de uimire. În centru i-a întâmpinat o intrare scăldată de jeturi de apă multicolore, ce dansau în ritmul unei melodii romantice. În urmă se putea distinge o trenă lungă din viețuitoare marine jucăușe și dornice să le fie admirată fiecare săritură acrobatică. Totul părea un vis pentru Bud, Doina și Hassan, o stare din care se temeau că se vor trezi printr-o mișcare bruscă sau un gând nepotrivit. De aceea nu îndrăzneau să vorbească decât în șoaptă, iar fiecare gest le era lin și bine calculat.

Marin era încântat să preia rolul de gazdă, să le arate celor trei oaspeți locuința și cât mai multe din accesorii. Deși erau obosiți după o zi atât de grea, invitații au participat la o cină aparte, compusă din ingrediente cu care nu erau deloc familiarizați. A fost momentul când bucătarului turc i-a revenit graiul, exclamând înciudat, spre hazul celorlalți:

– Halal mâncare! Da’ voi nu gătește nimic?

Imagini pentru imagini cu alge marine

Noroc că Bud a avut inspirația să ia de pe vas o sticlă cu coniac, din care s-au cinstit amândoi până au golit-o. După asta, nu prea mai conta că peștele era crud, iar algele nesărate. Nici somnul nu s-a lăsat mult așteptat pentru cei doi bărbați, Paul aranjându-le două paturi îmbietoare și invitându-i să se cufunde în așternuturile moi. Marin ar mai fi vrut să asculte poveștile noilor prieteni, dar își dădu seama că oamenii pământului obosesc repede și au nevoie de mai mult repaos. El, fiind mai rezistent, alese să-și petreacă restul nopții cu prietenii care-l așteptau în adâncuri. Dormitorul rămase doar pentru Doina, dacă asta ar fi fost și voia ei, doar că ea nu putea să se despartă de Paul o noapte întreagă.

– Te-am visat atât de mult în ultima vreme!, îi șopti ea după ce s-au retras împreună.

– E vina mea, răspunse el în aceeași tonalitate. M-am gândit la tine, iar tu ai recepționat telepatic.

– Și cu Marin comunici așa?

– Da, dar el a fost afectat de mutații și percepe integral fiecare mesaj. Iartă-mă, dar mi-era dor de tine.

– Ooo, Paul, dragul meu… și mie îmi era dor, zise Doina, invitându-l să ia loc lângă ea.

– Chiar mă iub…? Nu ai spus-o numai ca să mă încurajezi?, întrebă Paul, așezându-se cu sfială pe pat.

– Aaaa… te-am iubit mereu, chiar dacă uneori nu-mi dădeam seama. Acum sunt convinsă.

– Și m-ai visat așa cum arăt acum sau cum arătam înainte?

Femeia stătu puțin pe gânduri, încercând să-și amintească.

– Nu-mi dau seama. Cred că nici nu ți-am văzut chipul. Știam pur și simplu că ești tu. Nici nu mă interesa cum arăți, ci doar ce gândești, ce-mi spui…

Tăcerea se așternu din nou. De data asta, Paul reluă:

– Ești fericită?

Doina râse ceva mai tare și își duse mâna la gură.

– Acum mă simt bine, deci sunt fericită. La fel cum eram cu tine, în tinerețe.

– Și eu sunt fericit acum. Îți mulțumesc că ai venit, Doiniță, spuse el zăbovind cu plăcere asupra numelui.

– Îmi promiți că n-ai să mai fugi? Vei rămâne mereu alături de mine, Paul?

va urma

Advertisements

Copilul mării (14): Puterea dragostei

Un întrerupător făcu lumina să inunde dintr-o dată încăperea, alungând cu brutalitate orice urmă de întuneric și îndoieli. Până și marea și-a încetat mugetul, pentru a nu pierde nimic din acțiunea explozivă care se anunța. Calitate confirmată de la început prin câteva focuri de armă, trase de doctorul Tibor în containerul cilindric.

– După cum vedeți, pereții sunt bine blindați, le spuse acesta cu mândrie. Iar eu v-am anticipat din nou mișcările. Așadar: Bine ați venit pe ”Temerarul”! Păcat că am rămas fără căpitan, dar nu puteam să le am pe toate, nu-i așa? Totuși, sunt curios să știu cine ești dumneata și ce rol joci în această poveste, domnule Mircea… Hei, tu, băiete! Stai cuminte dacă nu vrei să te rănesc!

Avertismentul îi era adresat lui Marin, băiatul nud ce nu avea răbdare să stea într-un loc.

– Mă bucur că ni te-ai alăturat, dar ai răbdare până îți vine rândul. Deocamdată, vorbeam cu fostul căpitan…

– Comisar de poliție Bud, îi satisfăcu curiozitatea cel vizat. În această calitate, te anunț că ești arestat și îți cer să predai toate armele.

– Ia te uite cu cine avem onoarea! Permite-mi, însă, să am ceva rezerve, având în vedere că te-ai strecurat cu acte fictive pe această navă. La fel ca doamna ce te însoțește, despre care spuneai că-i retardată. O fi tot de la poliție?

– Nu tocmai!, răspunse femeia cu iritare în glas și arătând spre prizonierul acvatic. El este iubitul meu și am venit să-i fiu alături.

– Iubitul tău?! Fii serioasă, cucoană! Doar n-o să faci dragoste cu un monstru marin capabil să sperie orice om. E ceva pervers, nu crezi?

– Dumneata vorbești de ciudățenii?, continuă femeia, care nu era alta decât Doina. Am auzit eu ce monstruozități creezi în laboratoarele din spital, fără autorizații sau cunoștința autorităților.

– Destul cu vorba, că nu am timp și răbdare să vă lămuresc. Luați-i pe toți trei și puneți-i sub pază. Misiunea e îndeplinită și putem să ne întoarcem pe uscat. Poate că insula aceea nici nu există.

Cele două matahale îi luară în vizor pe comisar și pe Doina, în timp ce Cazimir se apropie de băiat. Doar că Bud nu era omul care să cedeze atât de ușor, astfel că, nu se știe de unde, îi apăru în mână un pistol. A fost doar o iluzie, spulberată scurt de doctorul care l-a dezarmat cu un glonț țintit în brațul drept. Momentul de panică a fost folosit de paznici pentru a pune mâna intruși și a-i imobiliza, în ciuda împotrivirilor ce au urmat. Ba tocmai această opunere i-a făcut să apeleze la măsuri mai dureroase, iar în cazul femeii, se vedea cum bărbatului îi face plăcere s-o siluiască.

Între zgomotele acestei confruntări era cam greu să fie auzit și un sunet mai slab, dar constant, ce venea dinspre bazinul transparent. Și totuși, unul câte unul, toți cei prezenți au ajuns să vadă cum Paul încerca să fisureze geamul cel gros, folosindu-se de tăișul dur al scoicilor ce-i înveleau mâinile. Se făcu tăcere, fiecare fiind curios să vadă dacă această idee va avea vreun rezultat sau era doar o încercare disperată, fără sorți de izbândă. Marginea sidefie aluneca lin pe suprafața netedă, precum un diamant pe sticlă, lăsând o zgârietură ce părea neînsemnată la o asemenea grosime. Dar omul-scoică nu părea descurajat, ci continuă până reuși să unească linia ce desena un cerc la baza recipientului. După care, se întinse pe spate, se sprijini cu mâinile de partea opusă și împinse cu picioarele interiorul cercului. O dată, de două ori, de trei ori… Nimic.

Doctorul răsuflă ușurat și zâmbi bucuros, în timp ce prietenii lui Paul se arătau dezamăgiți. Dar tocmai când se pregăteau să revină la problemele lor, se auzi o bufnitură eliberatoare, după care apa țâșni cu putere peste pardoseaua fină a cabinei. În câteva secunde, bazinul era complet gol, iar trupul masiv al lui Paul se înălța amenințător pentru oamenii doctorului. Gloanțele au început să șuiere, ricoșând în diferite direcții din trupul impenetrabil al bestiei și provocând panică printre trăgători. Doar doctorul își păstra calmul și încerca zadarnic să-i încurajeze. După ce au încasat câteva lovituri dureroase, și-au dat seama că lupta devenise inegală și au bătut în retragere. Șeful lor mai avea, însă, un as în mânecă: pistolul cu electroșocuri, de puterea căruia era sigur.

Stând pe scara ce dădea în cabină, descărcă cu satisfacție prima serie de curent paralizant, dar, spre dezamăgirea lui, efectul nu a fost cel scontat. Monstrul tresări, îngenunche câteva clipe și gemu prelung. Atunci se auzi vocea Doinei:

– Paul! Fii tare, dragul meu! Te iubesc!

Urmă o nouă tresărire, urmată de un spasm, ca de deșteptare. Namila se ridică încet, dar hotărâtă, privind cu mânie spre doctor. Acesta aplică alt șoc, apoi altul, dar parcă ființa devenise imună. Abia atunci și-a dat seama Tibor că lupta e pierdută și se impune să-și scape pielea. A ieșit în fugă, împreună cu Cazimir, și a apelat la planul de fugă, în caz de urgență. În timp ce Paul era copleșit de revederea iubitei și cu toții își făceau griji pentru rana comisarului, de afară se auzi zgomotul unui elicopter care se ridica. La scurt timp, furtuna își reluă intensitatea.

Imagini pentru poze cu elicoptere mici

 

Copilul mării (13): Furia mării

Furtuna a început cu adevărat pe la amiază, când s-a întunecat ca într-o apocalipsă și marea a început să fiarbă mânioasă. Norii negri s-au unit într-o plapumă compactă și joasă, de ziceai că vrea să se împreuneze cu apa ce-și trimitea solii prin valuri tot mai înalte. „Temerarul” părea o jucărie ale cărei comenzi au fost trecute în mâinile naturii, scuturată zdravăn din toate părțile, acoperită periodic de cascade înspumate și apoi împinsă iarăși spre creste înșelătoare. Precum un chibrit ce nu se poate scufunda, dar nici nu are vreo putere să se împotrivească.

Imagine similară

Pasagerii de pe vas erau aruncați dintr-o parte în alta și încercau cu disperare să se prindă un obiect fix. Să ieși din cabine ar fi însemnat sinucidere, dar unii oameni sunt făcuți să înfrunte orice pericole. Cazimir era unul dintre aceia la care simțul datoriei prima înaintea fricii de moarte, oricum ar fi arătat ea. Cu mare efort a ajuns în apartamentul doctorului Tibor, știind că acesta avea nevoie de tot sprijinul.

– Ți-a luat ceva vreme!, îl întâmpină șeful său, țipând pentru a acoperi mugetul valurilor. Toți oamenii sunt la post?

– Cred că da, rosti omul în timp ce-și trăgea sufletul și își elibera capul de sub gluga impermeabilă. Cel puțin așa era înainte de potopul ăsta.

– Doar crezi?!, întrebă doctorul, iritat.

– Liniile de comunicare au căzut, iar pe punte nu se poate ieși. E prăpăd!

– Nu există așa ceva! Tocmai tu să spui asta?

– Serios, domnule doctor. Așa ceva n-am mai văzut și nici n-am auzit: circulă rechinii pe vas ca în adâncul mării. Dar nu numai ei, am văzut foci, delfini și o caracatiță!

– Fugi d-aici, mă’ Cazimire, că tu ai halucinații! O să mergem împreună în control. Nimic nu mă poate împiedica, iar furtunile le mănânc pe pâine, la micul dejun.

Cazimir își privi șeful, pentru a vedea dacă are chef de glume, după care se uită cu îngrijorare spre urgia de afară. Dacă trece peste asta înseamnă că mai are multe zile de trăit, își zise el în gând.

În acest timp, alte două persoane se zbăteau să răzbească prin vântul aprig, valurile imense și ploaia deasă. În față pășea un bărbat solid, cu o funie al cărei capăt era legat împrejurul mijlocului său, iar celălalt de mijlocul femeii care-l urma. Mergeau spre proră, ajutându-se de balustrade sau orice altceva puteau să le ofere siguranță în fața tăvălugurilor ce se succedau. De parcă erau într-un vis, ființe marine curioase se opreau preț de un val să-i cerceteze, după care venea apa și îi ducea în direcții imprevizibile, aducând altele. Femeia, din ce în ce mai obosită, a scăpat din mână sprijinul pe care se baza și a zburat cu valul peste bord. Nici bărbatul nu rezista prea bine, dar se ținea cu ambele mâini de o bară. Simțea că dacă și-ar fi desprins o mână, pentru a încerca recuperarea celei partenerei pierdute, nu s-ar mai fi putut menține pe vas.

Dar minunile nopții nu încetau, și astfel el văzu cum limba unui val aduce lângă el o făptură desprinsă parcă din basme. Un copil cu părul lung și chipul luminat de fulgerele furtunii, care prinse frânghia și trase cu putere. Nici nu era nevoie de mai mult, pentru că un alt val spectaculos îi ușură misiunea și îi aduse la picioare femeia ce păruse pierdută. Era vie și își reveni după ce tuși de câteva ori. Apoi, fără să-și mai permită vreo uimire, au acceptat ajutorul neașteptat până la coborârea în încăperea vizată. Paza lipsea și ușa era închisă, dar asta nu era o problemă de nerezolvat pentru căpitanul Mircea și fiica lui, după cum probabil ați ghicit.

Înăuntru era întuneric beznă, însă la lumina lanternei au putut descoperi o imagine cutremurătoare. În mijlocul cabinei, se găsea un tub transparent de circa doi metri în diametru. Era plin cu apă, de jos și până sus, iar în ea plutea Paul. Părea adormit, fiindcă nu reacționă la intrarea lor. Femeia se apropie emoționată și bătu cu mânerul lanternei în suprafața de sticlă groasă. Niciun răspuns pentru început, dar bătăile au continuat, mai tari și mai dese, urmate de o chemare vocală:

– Paul? Paul!, sunt eu, Doina. Paul, mă auzi?

Băiatul îi urmă exemplul și îi rosti, la rândul lui, numele. Bărbatul de alături era prea impresionat de priveliște pentru a putea scoate un cuvânt. Chemările au avut efect și ochii Omului Scoică s-au deschis ca dintr-un somn prelung. Chipul lui se lumină de bucurie, transmițând această stare și celor trei vizitatori. Doina își lipi palma de recipient și șopti cu gura larg deschisă:

– Mi-a fost dor de tine!

Paul o imită, potrivindu-și mâna sidefată în dreptul celeilalte și rostind în surdină: „Și mie de tine!”

– Cum îl putem scoate?, interveni Mircea cu o curiozitate firească.

– Nu puteți!, se auzi o voce autoritară din spatele lor. Doar eu pot să fac acest lucru.

Era doctorul Tibor, însoțit de Cazimir și încă două „gorile” înarmate.

Copilul mării (12): Umbre în noapte

Cazimir era mâna dreaptă a doctorului T. Spre deosebire de ceilalți vlăjgani, care excelau prin forță, acest om de încredere era pirpiriu și destul de bătrân, dar inteligent și neobosit. Un sprijin serios în toate deciziile importante ale medicului, ales cu atenție și plătit pe măsură. Omul acesta ajunsese să poată anticipa aproape fiecare dorință și stare de spirit a șefului, evitând astfel să fie concediat, așa cum se întâmplase mai demult cu predecesorii lui. De data aceasta își dădea seama că ia parte la o operațiune importantă și foarte periculoasă, deci era cu atât mai vigilent. În plus, doctorul avea obiceiul să intervină prin controale inopinate, indiferent că erau în spital, în delegații sau, ca acum, pe vas.

Prima noapte s-a așternut în liniște, sub un cer aproape complet senin, de parcă voia cu tot dinadinsul să contrazică prognoza meteorologilor. La urma urmei și ei pot să greșească, doar oameni sunt. „Temerarul” tăia cu semeție apele mării, iar pasagerii încercau să se simtă, pe cât posibil, ca într-o călătorie de plăcere. Așa că, printre treburile care le reveneau, se bucurau de asfințit și apoi de stele și lună, mai aproape ca niciodată. Doar Cazimir nu avea timp de privit cerul, chiar dacă umbla de colo-colo pe punți, verificând fiecare zonă și convingându-se că fiecare om e la postul lui. Oricum nu se lipea somnul de el nici când n-avea ce face, darămite acum.

Doctorul își vedea de studiile lui, căpitanul Mircea era în cabina de comandă, iar o parte din oameni se odihneau în dormitoare. Bătrânul credincios începea să simtă răcoarea nopții, de aceea raidurile îi erau tot mai rapide și cu pauze mai lungi. Trecuse bine de miezul nopții, când într-o astfel de ieșire i se păru că vede o siluetă ce se strecura tăcut pe puntea principală. Fiind un om lucid, își zise că nu poate să fie doar o iluzie, dar nici în stafii nu credea. Se grăbi să o urmărească la lumina lunii, dar probabil că zgomotul pașilor l-au dat de gol și o pierdu imediat. Nu pentru multă vreme, însă. Așteptând gânditor sub adăpostul scărilor, avu bucuria să vadă cum silueta face cale întoarsă. De data asta se descălță și o urmări cât se poate de silențios.

După statură și felul în care se mișca, părea să fie o femeie, iar asta îl duse cu gândul la singurul pasager de acest gen de pe iaht. Bănuiala i-a fost confirmată atunci când, după o raită de la prora la pupa, umbra se retrase în dormitorul căpitanului Mircea și al fiicei sale. Era clar că ăștia doi ascund ceva, iar el avea datoria să-i țină sub observație, să facă niște cercetări.

Imagine similară

Parcă era mulțumit de rezultatul strădaniilor din acea noapte, atunci când se retrăgea spre cabină cu încălțămintea în mână. Doar că o altă umbră, de data asta mai mică și mai iute, se perindă ca o părere prin fața lui. Ce naiba se întâmplă, că doar nu e noaptea umbrelor?! De data asta nu se mai feri, ci o luă la fugă în direcția în care a dispărut fantasma. Astfel o zări din nou, doar că de data asta părea ireală și plutea deasupra lui, făcând cercuri concentrice și parcă râzând în batjocură. Niciun om nu putea zbura așa, deși părea mai degrabă o pasăre fără aripi. Nici vedenie nu putea să fie, nu i se întâmplase niciodată. După câteva zeci de minute de așteptare, Cazimir fu nevoit să se retragă, pătruns de răcoare și de fiori. Nu adormi deloc până la primii zori, când a ieșit pe punte și a rămas cu ochii ațintiți spre siajul lăsat de vas. Acolo l-a găsit doctorul, ieșit și el să ia o gură de aer proaspăt.

– Ei, ce părere ai de prima noapte pe mare?, întrebă acesta bine dispus. Am recuperat câteva ore, fără să ne prindă pic de furtună.

– Mda, în privința asta e bine…, răspunse gânditor Cazimir.

– Și în care privință ar fi rău?, se interesă doctorul.

– Nu știu ce să zic…

Ar fi vrut să-i povestească de umbrele nopții, dar, dacă-i vorbea de cea plutitoare, se temea că va fi privit cu suspiciune sau batjocură. Mai bine îi arăta ceva concret.

– Vedeți dv-stră cei doi câini de mare care ne urmăresc?

Doctorul se folosi de binoclu, pentru a-i distinge mai bine.

– Da… ce-i cu ei?

– Îi privesc de o bună bucată de vreme. Se pare că țin cu tot dinadinsul să nu rămână în urma noastră, ceea ce nu stă în caracterul speciei, că doar nu-s delfini.

– Și ce-i cu asta? Te deranjează doi pești? Împușcă-i! Măcar faci un antrenament la tir, râse medicul bătându-l pe umăr. Iar nu ai dormit azi-noapte? Hai să bem o cafea împreună.

Cazimir acceptă invitația, ca de fiecare dată, dar nu savură deloc gluma cu împușcatul. Era ceva ciudat în apele astea, și parcă nu ar fi fost destul, vântul începea să sufle tot mai insistent, adunând nor cu nor pe cerul tot mai întunecat.

Fiul mării (11): Temerarul

 

Vasul de lux era ancorat de două zile în portul Constanța. Cei care treceau pe lângă el se opreau câteva momente pentru a-i admira silueta maiestoasă ce strălucea sub soarele încă viguros al toamnei, puntea generoasă și imaculată – de ziceai că-i o miniatură a unui cartier select -, catargele lungi ce împungeau cerul, și nu în ultimul rând, numele „TEMERARUL”, ce ieșea în evidență cu litere mari și viu colorate, de un albastru intens. Dincolo de privirile curioșilor, doctorul Tibor aștepta cu nerăbdare în elegantul lui apartament, de sub cabina de comandă. Era deja în întârziere cu o zi, iar el era un om meticulos ce nu suporta nicio abatere de la planul inițial, mai ales când era vorba de orar. Intrarea lui Cazimir îl făcu să tresară și să-și reverse năduful:

– Trebuie să ai un motiv foarte întemeiat pentru a te ierta de atâta timp pierdut. Unde-i Ibrahim?

Omul se arătă puțin speriat, dar își reveni repede, fiind deja obișnuit cu caracterul dur al șefului său:

– Păi, tocmai asta e. După cum v-am spus la telefon, marinarul dumneavoastră e de negăsit. Nimeni nu știe unde e.

– Asta-i culmea! S-o încurcat iar cu vreo târfă, după cum îi e obiceiul. Și ai venit cu mâna goală?

– Dar n-aș fi îndrăznit, domnu’ doctor! Vă rog să vedeți și dumneavostră…, zise înțeleptul Cazimir, invitând înăuntru un bărbat solid și o femeie sfioasă.

– Hmm… Dumneata ești marinar cu experiență? Trebuie să mă convingi.

– Am aici recomandările necesare, domnule… doctor, zise omul cu o voce de fumător înrăit.

– Ia să văd. După accent, nu prea pari a fi din părțile astea, mormăi doctorul preluând actele întinse de brațul lung al bărbatului.

– Aveți dreptate. Sunt din nordul țării, dar am fost mereu atras de mare, iar stagiul militar l-am făcut tot pe ape. Muntele și marea se întâlnesc în sângele meu.

– Asta nu mă încântă. Ar fi vai de noi dacă întâlnim vreo stâncă din muntele tău și pe marea în care vei naviga.

– Niciodată, sub comanda mea! Răspund cu capul.

– Nici nu știi cât adevăr ai spus. Văd aici că l-ai avut căpitan pe Băsescu, fostul președinte?! Dacă te-a învățat să conduci nava precum a condus el țara, e clar că nu pot avea încredere în dumneata.

– Perfect de acord. Amiralul Băsescu mi-a fost doar unul din superiori, după cum vedeți acolo. Oricum, ca marinar era un bun profesionist, spre deosebire de politică. Am învățat cu pasiune și mi-am făcut datoria cu cinste, de aceea nu am avut niciun eșec în misiunile mele. Cunosc fiecare piatră din adâncul Mării Negre, am înțeles că doar pe ea vom călători.

– Da, da… Și suntem în întârziere cu 24 de ore, așadar nu am timp să caut pe altcineva. Dar ea cine e și ce caută aici?, întrebă doctorul, arătând spre femeia care nu-și lua ochii din podea.

– Îi zice Mirela și e fiica mea, nu am cu cine să o las. E cam slabă de minte, dar e harnică și poate face curat, să ajute la bucătărie, să spele haine…

– Domnule…?, se oțărî doctorul, căutându-i numele pe un document.

– Mircea Sălcudean. Spuneți-mi Mircea…

– Domnule Mircea, va fi o călătorie lungă și solicitantă. În aceste condiții, nu-mi permit să răspund de persoane handicapate.

– Dar n-o să fie cazul, domnule doctor. E obișnuită cu astfel de condiții, iar dacă nu-i dați de lucru, o închid în cabina mea. Nici nu-i nevoie să o plătiți.

– Fii sigur că nu va fi plătită. Cazimir o să te conducă acum în dormitorul vostru și îți va arăta vasul. Doar părțile care te privesc, pentru că sunt zone în care e interzis să intri. Dar cât mai repede, că ridicăm ancora.

– Azi?! Știam că e interzisă ieșirea din port, din cauza furtunii care se apropie.

– Nu-ți face griji. Doar ascultă-mi ordinele și respectă traseul pe care-l vei găsi în fiecare dimineață în cabina de comandă. „Temerarul” e un iaht ce nu poate fi învins de nicio furtună, dotat cu motoare puternice și catarge solide. Seamănă cu mine.

– Am înțeles. Dacă avem permisiunea…

Mai zise Mircea, după care o împinse ușor pe Mirela spre ieșire. Vizita vasului nu a durat mult, tocmai pentru că nu i s-a arătat concret cea mai mare parte din el. A aflat că, atât sub puntea de la prora, cât și cea de la pupa, intrarea era permisă doar personalului autorizat. La tribord era dormitorul cel mare, în care era cazat personalul înainte pomenit, iar la babord erau repartizați ei doi și bucătarul, un turc pe numele Hassan. Au mai trecut pe la bucătărie, sufragerie, piscină și salonul de agrement. Toate erau la cele mai înalte standarde.

Imagine similară

Pe masa din cabina de comandă, proaspătul căpitan a găsit o hartă cu însemnări pentru prima zi de navigare. Doctorul Tibor a venit neîntârziat, dându-i ultimele indicații și răspunzând la câteva întrebări. I se citea ușor nerăbdarea de a părăsi dana, iar Mircea nu putea să se opună fără a-și risca debarcarea. Astfel că, puțin după orele amiezii, „Temerarul” ridică ancora și înaintă mândru spre linia de ieșire din port. Soarele strălucea încurajator, dar știau cu toții că dincolo de orizont vor da de ape neliniștite.

Copilul mării (10): Doina

Nu se mai știe cine a remarcat la începuturi că prima dragoste nu se uită, dar bănuim că viața i-a fost presărată apoi mereu de regrete. Observația lui ne-a rămas sădită în minte, încorsetând dureros inima fiecăruia după prima iubire ce nu-și poate găsi continuitatea. Pentru că marile adevăruri se spun la suferință, ca un avertisment pentru cei ce vor urma.

Doina a fost mereu o fată cu capul pe umeri și nu a crezut în mituri sau prejudecăți despre iubire. Era convinsă că fiecare om e altfel, și numai de el depinde să-și stăpânească gândurile și sentimentele. Această abordare a vieții chiar a funcționat o perioadă, făcând-o să se creadă invincibilă, mai ales că a trecut prin încercări grele, care au întărit-o. Pierderea lui Paul și modul înfiorător în care s-a produs ea, ar fi putut să o pună la pământ definitiv. Deși a fost prima ei iubire, a rezistat și a mers mai departe cu fruntea sus. S-a căsătorit mai mult din dorința de a avea o familie, dar n-a avut noroc. Deși ținea la soțul ei, iar acesta i-a arătat numeroase dovezi de iubire, căsnicia s-a destrămat după doi ani. Motivul era unul singur, dar decisiv: ea nu putea să rămână însărcinată, în timp ce el dorea neapărat să aibă copii.

Ginecologii care au consultat-o au avut același verdict: la uterul pe care-l avea, doar printr-o minune ar putea să aducă pe lume un urmaș. Dar de ce nu ar adopta? Nici cu această soluție nu a fost de acord partenerul ei, explicându-i de fiecare dată când venea cu această propunere că natura a înzestrat-o pe femeie cu cel mai mare dar, un „aparat” extraordinar pe care omul nu-l va putea copia niciodată, acela prin care poate da naștere unor ființe asemănătoare părinților lui, sânge din sângele lor. Prin asta, femeia e mai presus decât orice realizare bărbătească, dar numai dacă-și valorifică atu-ul. Iar el își dorea neapărat o femeie completă, fără „defecțiunea” cea mai gravă. Ce putea să-i spună ea? Convingerile importante nu le poți schimba prin discuții în contradictoriu, mai ales când ele sunt bine înrădăcinate.

A rezistat și acestei despărțiri, chiar dacă n-avea un umăr pe care să plângă sau un suflet care s-o îmbărbăteze. Nici nu-i stătea în caracter. Poate de aceea o vizita foarte rar și pe Veronica, mama lui Paul. Voia să uite trecutul, dar în apropierea ei nu era posibil. Doar munca era soluția și se apleca asupra ei scriind numeroase articole, pe care le trimitea apoi mai multor publicații tipărite sau virtuale, sub diferite pseudonime. Până în urmă cu câteva săptămâni, când psihicul ei viguros a fost dat parcă peste cap.

Totul a început cu visele despre Paul, imagini compuse din amintiri sau plăsmuiri ale minții răzvrătite. Nu le-a dat importanță de la început, dar a îngrijorat-o apariția lor din fiecare noapte, tot mai consistente și mai apropiate de coșmar. Uneori revedea chipul din trecut al iubitului, cu ochii lui azurii și tenul fin al pielii. Apoi, figura i se transforma în moduri din cele mai înfricoșătoare, iar vocea blândă îi devenea un urlet de jivină rănită. Atunci se trezea brusc, speriată și udă de transpirație, nemaiîndrăznind să adoarmă până dimineață. Își spunea că o fi de la alimentație, organismul afectat încearcă să-i transmită ceva, drept pentru care încerca să mănânce altceva. Doar că era tot mai rău.

Imagine similară

Ultimul vis a convins-o, însă, că nu e nimic în neregulă cu ea. De data aceasta, totul a fost atât de clar de parcă era aievea, iar vocea lui Paul era asemănătoare cu cea pe care o ținea ea minte, mesajul fiind foarte clar. S-a sculat hotărâtă din pat, știind precis ce are de făcut. Telefonul pe care l-a primit înainte de a ieși din casă, i-a confirmat decizia. Era prietenul ei de departe, Ghiță:

– Doiniță, vino repede. Paul e în pericol.

Atât. Doina mai avea nevoie de cineva, iar acesta era comisarul Bud, omul care a ajutat-o în momentele cele mai dificile și care i-a promis că-i va fi alături dacă va mai avea nevoie. Polițistul era acasă, însă se vedea pe el că nu-i în toanele cele mai bune.

– Spune-mi și tu, în ce țară trăim? Trei decenii am fost mereu pe baricade, adesea mi-am riscat viața pe teren, iar acum sunt obligat să pup în cur un venetic venit cu proptele politice. Ei bine, am și eu mândria mea și o să profit de legea pensionării. Decât să put a rahatul unor parveniți, mai bine miros a gunoi de grădină, măcar e cinstit și cu folos. Pământul mă așteaptă și, slavă Domnului, putere de muncă mai am în brațele astea.

Așa a răbufnit gazda, în timp ce-și aprindea încă o țigară și își vântura mâinile lungi. Femeia îl lăsă să se descarce, aprobându-i concluziile, și doar la întrebarea acestuia îi dezvălui motivul vizitei. Când a auzit noutățile, fața lui mohorâtă s-a luminat deodată:

– Ai picat la țanc! De mâine îmi iau concediul pe care-l mai am și sunt al tău. Să nu ai nicio grijă, că încă nu mi-au ruginit oasele și nici arma. Mergem la mare, dară!

Copilul mării (10): Fricțiuni

Doctorul era total nemulțumit de evoluția cercetărilor în ce privește fenomenul Om-Scoică. Își pusese mari speranțe în potențialul oferit de o asemenea creatură, de posibilitățile extraordinare pe care le promitea o asemenea mutație naturală, în combinație cu ceea ce adăuga el prin geniul unic și știința pe care o stăpânea. Dar rezultatele întârziau să apară, experiențele eșuau în lanț, iar subiecții mureau pe capete. După o analiză atentă, și-a dat seama că era nevoie de o nouă abordare, motiv pentru care trebuia să poarte o discuție cu Paul. Legat și adus în biroul său, acesta nu părea cooperant și nici măcar receptiv la propunerile doctorului, până când i-a fost atinsă coarda sensibilă.

– E clar că așa nu mai merge! Ieri a fost a treia oară când te-am împiedicat să evadezi, iar eu nu sunt gardian, ci om de știință, cercetător. De ce nu vrei să ne înțelegem și să câștigăm fiecare? Eu să creez ființe ca tine, iar tu să poți pleca de unde ai venit. Acasă pe insula ta magică, alături de celelalte creaturi marine și lângă băiețelul tău mutant. Sau vrei să-l vânez, să-l aduc și pe el lângă tine?

Aici, Paul tresări și deveni mai atent.

– Aha!, exclamă doctorul, atent la reacție. Se pare că tu nu-mi ești de ajutor, dar sunt sigur că micul tău prieten deține gena pe care o caut. Și să nu crezi că-mi este imposibil să-l găsesc, cât o fi Marea Neagră de mare și insula aia de ascunsă. Crede-mă: am aparatura necesară și o ambiție nemăsurată. Însă, dacă-mi ușurezi căutarea și îmi spui coordonatele, copilul va fi adus nevătămat lângă tine și veți fi din nou o familie fericită. Iar după o scurtă perioadă, o să vă reîntoarceți amândoi în paradisul vostru. Ai cuvântul meu de onoare!

Paul nu scoase un sunet, deși îl privea intens în ochi de ceva vreme. Nici doctorul nu mai insistă, ci încheie cu câteva cuvinte:

– Ai timp să te gândești, dar nu profita de răbdarea mea. Sunt cu ochii pe tine și cu mâna pe butoane, și făcu un semn către pistolul cu electroșocuri, purtat acum la vedere.

În următoarele trei zile, doctorul T s-a ținut de cuvânt și a stat ore întregi în fața monitoarelor de supraveghere. Mai ales fiindcă că Omul-Scoică a intrat curând într-o stare de nemișcare totală, zăcând ore la rând pe fundul piscinei. Nu era mort, după cum s-au convins, dar nu răspundea la niciun stimul, de parcă ar fi leșinat. Poate era o formă de protest sau o stare de depresie, care trebuia să înceteze odată, iar dacă nu, vor găsi o metodă prin care să-l trezească. Nu a fost nevoie de măsuri extreme pentru că în a patra zi Paul și-a revenit și a mâncat cu poftă tot ce era în tava din apropiere. După care a cerut să-l viziteze pe doctor.

– Ce ai încercat să-mi transmiți prin gestul ăla copilăresc?, a fost întrebarea cu care l-a întâmpinat gazda.

– Ție, nimic. A fost doar o perioadă de reculegere și cugetare, se auziră primele lui cuvinte după atâta vreme, iar doctorul se bucură vizibil de ele.

– Cam lungă perioada asta. Puteai să ne avertizezi, să nu ne facem griji pentru tine.

– Îmi pare rău, dar nu am știut nici eu dacă voi reuși să intru în transă. E nevoie de mai mulți factori, iar cei externi nu depind de mine. Dar acum sunt liniștit și optimist, gata să te ajut în cercetările tale.

– Mda, rosti doctorul, privindu-l ceva mai suspicios. Probabil că în acest timp ai meditat și la propunerea făcută de mine.

– Aș fi tare bucuros să-mi revăd băiatul și fac orice pentru asta. Dar nu cred că-l veți găsi, chiar dacă îți arăt locul unde a fost ultima dată Insula Nopții. Tocmai pentru că e o insulă mobilă, care își schimbă coordonatele după dorința celui care o locuiește. Iar copilul știe foarte bine să o comande.

Bătrânul doctor îl privi atent peste ochelarii lucioși, încercând să ghicească adevărul. Cam greu, totuși, atunci când nu vezi decât niște ochii reci ce răzbat dintre cochilii inexpresive.

– Și care ar fi soluția ta?, întrebă el, bănuitor.

– O să merg cu tine.

– Mă gândeam eu. Dar de unde știi unde s-o cauți?

Imagini pentru poze cu scoici la ureche

 

– De aici, și Paul își îndreptă degetul arătător către cap. O fi mai greu de crezut, dar în mintea mea se aude marea, cu toate vocile pe care le cunosc. Probabil de aici s-a născut mitul prin care, dacă pui o scoică la ureche, percepi sunetul mării. Eu am ascultat-o îndelung, zilele trecute, mi-am regăsit prietenii și mi-am simțit casa aproape. Ia-mă cu tine și te duc direct la ea.

Doctorul se ridică de pe scaun și începu să se plimbe prin birou. Avea o dilemă mare, de care depindea viitorul său, iar riscurile trebuiau bine cântărite. Ambiția și mărețele lui visuri se puteau realiza în curând, însă nu avea voie să greșească. Pe de altă parte, trebuia să arate că-i un temerar.

– Plecăm în câteva zile. Să fii pregătit… și nu mai intra în transă.

Copilul mării (9): Șocuri

Noaptea ar trebui să fie amortizorul zgomotelor, liniștea sufletelor chinuite și odihna trupurilor obosite. Aceste caracteristici ale unei lumi obișnuite se pot schimba total într-un spital. Cu atât mai mult la etajul zece al unei astfel de instituții, în care era ținută o ființă obișnuită cu liniștea profundă a mării, o ființă ce simțea cum fiecare vaiet din jur îl străpunge ca o suliță.

Trecuseră două săptămâni de supliciu, iar Paul simțea că înnebunește dacă mai rămâne închis în bazinul ce-i ținea loc de celulă. Și-a dat seama că nu era greu să îndoaie două bare de la grilajul construit în pripă, dar ieșirea din incintă constituia cea mai mare problemă. Trebuia să găsească repede o soluție, ținând cont că peste tot erau instalate camere de supraveghere, iar de la alarmă și până la sosirea paznicilor nu puteau trece mai mult de trei-patru minute. Acesta era în mare planul Omului-Scoică, iar după miezul unei nopți înstelate a trecut la executarea lui.

Prima fază a fost floare la ureche, dar după aceea a intervenit neprevăzutul. Paznicul de nivel era la datorie și a aprins luminile, după care a intrat în sala bazinului, somându-l să se arunce în apă. De două salturi ca de felină a avut nevoie Paul ca să se proiecteze în pieptul matahalei, dar tot n-a fost suficient pentru a evita un proiectil. Glonțul a ricoșat din umărul său, fără să-l rănească, dar sunetul armei a amplificat gemetele din saloane. Curiozitatea îl mâna să vadă ce se întâmpla în spatele acelor uși metalice. Se grăbi să ia legătura de chei de la cureaua adversarului inconștient, stinse lumina, după care ieși pe holul lung și lugubru.

Prima cameră era descuiată și se convinse că nu avea pacienți. După ce găsi cheia potrivită și intră în cea de-a doua, avu parte de un șoc puternic. Pe un pat se afla un corp de om fără cap, dar cu numeroase fire și furtunuri care-i ieșeau din placa prin care i se termina trupul în partea superioară. Se părea că acea ființă incompletă trăiește, judecând după pieptul ce se ridica și cobora. Pe o masă alăturată, așezat parcă pe o tavă cu nenumărate orificii, se găsea și un cap de om, cu ochii deschiși și cu gura convulsivă, de parcă voia să spună ceva. Însă nu era nevoie de cuvinte, ajungea privirea plină de durere imensă și o groază de nedescris, pe care Paul nu o mai putu suporta. Căuta alt tip de pacient, pe care-l găsi în următorul salon. Era vorba de un tânăr cu corpul invadat de pete supurante și zone întărite, ce suferea cumplit și îl implora să-i ia viața, că nu mai poate trăi așa.

Atunci se auzi vânzoleală mare la intrarea principală a secției, semn că au venit întăririle. Omul-Scoică se repezi la fereastră, smulse din perete gratiile și sparse geamul. Curtea se vedea liberă încă, dar era la o distanță de circa treizeci de metri în cădere liberă. Totuși, când e vorba de libertate, toate pericolele sunt provocări care te așteaptă să le treci, iar Paul nu făcea excepție. „Acum ori niciodată!”, își zise el înainte de a se strecura printre cioburi și a sări.

Căderea a fost dureroasă rău, chiar dacă a căzut în picioare și s-a rostogolit ca la carte. Mii de ace i-au împuns corpul în zonele de impact, în timp ce bucățele de cochilii se împrăștiaseră în jurul lui. Probabil că și-a rupt picioarele, judecând după durerea pe care o simțea, dar nu era un motiv suficient pentru a rămâne la pământ. Încercă să se ridice, când auzi vocea doctorului T:

– Aruncați plasa!

Poate că ar fi reușit să fugă, pentru că picioarele îl mai ascultau, dar plasa grea și lipicioasă i-a înfrânt ultimele eforturi. Degeaba se zbătea, încercând să iasă din prinsoarea ei, parcă nu avea capăt. Doctorul a avut timp suficient să apară și să se distreze pe socoteala lui:

– Ia te uită ce captură am avut la ceas de noapte! Impresionantă săritură, dar previzibilă pentru mine. Ți-am spus eu că ești nepoliticos, iar acum ai dovedit-o încă o dată. Ce oaspete e acela care pleacă fără să mulțumească pentru găzduire?

– Nu am fost oaspete niciun minut! Înțelegerea noastră a expirat, iar eu am să plec acasă, într-un fel sau altul.

– Da, da, da… De fapt nu m-ai ajutat aproape de loc, zise doctorul apropiindu-se de Paul și coborând vocea. Nu știu ce se întâmplă, dar sângele tău este respins de primitori. Ai omis să-mi spui ceva?

– Tu ești specialistul, tu ar trebui să știi. Poate că așa a vrut Dumnezeu, ca eu și băiețelul să fim compatibili.

– Nu există Dumnezeu!, se răsti doctorul înfuriat. Noi devenim dumnezeii altora, dacă suntem puternici și inteligenți. Eu sunt Dumnezeul celor ca tine.

– Dacă ești atât de puternic, de ce folosești plasă și oameni pentru a mă imobiliza? Tu nu ai putere?

– Dezlegați-l!, ordonă doctorul T paznicilor care s-au strâns în jur.

Oamenii se supuseră, dar cu multă precauție și cu armele ațintite asupra creaturii.

– Hai și mă înfruntă, Omule-Scoică!, strigă medicul râzând zgomotos și ținând mâinile încrucișate.

Paul era prea iritat să mai judece și se aruncă imediat înspre cel care-l provocase. Doar că acesta reacționă imediat și-și îndreptă mâna stângă, în care ținea un pistol cu electroșocuri. Fulgerele scăpărară ca o sferă de foc pe corpul gol al lui Paul, provocându-i o durere intensă și aruncându-l la pământ. Ca și cum n-ar fi fost destul, o nouă încărcătură îi fu administrată, urmată de alte gemete de durere și miros de carne arsă.

Imagini pentru poze cu pistoale cu electrosocuri

– Ți-am zis că sunt Dumnezeu! Puterea mi-e în tehnologie, nu în corpul efemer.

După care le făcu semn paznicilor să-l lege.

Copilul mării (8): Cu T de la teroare

Pentru cei mai mulți, ce nu au apucat să-l cunoască îndeaproape, denumirea de Doctor T li se părea normal să vină de la inițiala numelui, Tibor. De altfel cine s-ar fi gândit ca un om care are menirea să aline suferința să ajungă a primi o poreclă ce ar sugera un caracter fără scrupule, care pune pe prim plan experimentele medicale și științifice, cu orice preț, pentru a descoperi mereu ceva impresionant, ceva revoluționar, ceva nemaivăzut? La fel cum au încercat medicii racolați de Hitler pentru lagărul din Auschwitz, zvonindu-se că unul dintre ei a fost un bunic de-al acestui doctor T, cu T de la Teroare.

Dar să nu ne luăm după bârfe, ci să încercăm a reda cât mai real personalitatea acestui controversat specialist în chirurgia medicală, internist, psiholog, neurolog și alte domenii studiate în Germania, Franța și Marea Britanie, de unde s-a întors încărcat cu diplome, premii și aprecieri laudative din partea unor somități. Ar fi fost mai mult decât suficient pentru a-l propulsa direct la conducerea spitalului în care a ales să lucreze, dar el a preferat să stea în umbră și să-și vadă de cercetări, evitând orice contact mediatic și retrăgându-se la ultimul etaj al clădirii. Acolo avea dotări din cele mai moderne și extravagante, pe care nu le vedeau îndeaproape decât cei câțiva componenți ai echipei cu care lucra.

Etajul era bine păzit, iar saloanele în care erau internați pacienții aveau gratii groase la geamuri. Acești „norocoși”, care erau aleși cu atenție de doctorul T, veneau din secțiile spitalului și reprezentau cazuri fără speranțe, oameni care nu mai aveau nimic de pierdut, nici măcar rude sau prieteni care să le fie alături în ultimele clipe ale vieții. Treceau pe acolo copii cu malformații grave, tineri accidentați sau bătrâni cu boli în faza terminală. Majoritatea nu zăboveau mult, iar următoarele popasuri erau la morgă și apoi la incinerare. Foarte rar se întâmpla să mai întrebe cineva de ei, dar imediat se acționa printr-o filieră bine pusă la punct, iar curioșilor li se închidea gura prin despăgubiri sau amenințări. Doctorul avea multe relații, din care cele mai eficiente erau în afara legii.

E drept că s-au înregistrat și câteva reușite remarcabile, prin care spitalul a dobândit notorietate în rândul pacienților deznădăjduiți. Astfel că fluxul internări nu scădea deloc, ci dimpotrivă, veneau tot mai multe și interesante cazuri, iar doctorul avea mereu material pentru experimente, bani pentru noi echipamente și aparaturi, precum și idei din cele mai fanteziste. Colegii și ceilalți angajați aveau păreri împărțite despre persoana și munca lui T, dar nimeni nu îndrăznea să-l înfrunte, ci doar să-l lingușească. Bârfele și criticile și le spuneau în șoaptă, numai dacă erau siguri că nu vor fi deconspirați. Chiar și așa, s-au văzut unii dintre ei concediați fără un motiv plauzibil, doar ei bănuiau că au ciripit către cine nu trebuie.

Activitatea care se desfășura de câteva zile la ultimul etaj nu putea fi trecută cu vederea, având o amploare mare și implicând mai multă forță de muncă. Muncitorilor nu li se putea pune căluș la gură, doar să li se limiteze spațiul de acces, iar celelalte saloane să fie închise. La întrebările curioșilor, ei au răspuns că lucrează la un bazin mare și îngrădit, dar și la o conductă de apă ce va fi racordată la un bazin din curte. La ce i-o fi trebuit doctorului o piscină la etaj, când era una la parter, nimeni nu înțelegea și nici nu îndrăznea să întrebe. Nici măcar directorul spitalului.

Imagine similară

Dar noi, judecând după întâmplările anterioare, ne-am putea da seama că doctorul T se pregătește să-l primească pe Paul, omul-scoică. Pentru că venirea prețiosului oaspete era iminentă, lucrările s-au desfășurat în ritm susținut, iar bazinul a fost umplut exact în ziua internării lui. Înfășurat într-o haină cu glugă și escortat de câte doi polițiști înarmați, doi jandarmi și două gorile de-ale doctorului, misteriosul personaj a fost dus direct în biroul gazdei. Aceasta l-a primit cu amabilitate și entuziasm.

– Te rog să te simți ca la tine acasă, l-a invitat T. Toate măsurile luate sunt pentru protecția ta și a celorlalți pacienți. Hai, dezbracă-te să te văd, doar ești în cabinetul unui doctor! Voi ieșiți și așteptați afară, vă chem eu când e cazul

Oamenii de pază au părăsit bucuroși încăperea, după care oaspetele se dezechipă cu mișcări lente. Medicul era fascinat de ce vedea și nu se abținu de la exclamații:

– Am auzit multe despre tine, dar ceea ce văd întrece orice așteptări.

Se apropie ca hipnotizat și întinse mâna să pipăie corpul înțesat de cochilii. Creatura din fața lui îi cuprinse mâna și strânse dureros.

– Ce ai de gând cu mine, doctore? Am venit de bunăvoie, vreau să fiu tratat omenește și apoi să plec tot de bunăvoie. Până atunci, cu ce te pot ajuta?

Chipul doctorului se strâmbă puțin, până i se eliberă palma. Zise, în timp ce-și masa degetele:

– Nu prea ai învățat ce-i aia politețea, în locurile din care vii. Ar trebui să fi mai cooperant, dacă vrei să fim prieteni.

– Nu suntem prieteni și nici nu vom fi. Trăim în lumi diferite și așa trebuie să rămână.

– Asta rămâne de văzut. Vei fi la dispoziția mea, atâta timp cât consider că-i necesar. Dacă vei colabora, va fi bine pentru amândoi, iar dacă nu, va fi rău doar pentru tine.

Copilul mării (7): Întoarcerea omului scoică

*

continuare

Dimineață, intrarea Spitalului Județean din Constanța era plină de polițiști, jandarmi și chiar o unitate de intervenție antiteroriste. Vizitatorii erau opriți să intre, bolnavii erau împiedicați să iasă din secții, iar urgențele erau redirecționate spre alte puncte de primire, fără să li se ofere vreo explicație. Ce se întâmplase? Doar cei adunați în biroul directorului știau câte ceva, dar nici ei nu erau pe deplin lămuriți.

Imagine similară

Poliția primise un apel pe la ora opt, în care se cerea întăriri în vederea imobilizării unui individ care pătrunsese cu forța în incinta instituției și se baricadase într-un salon de la parter. La fața locului s-a deplasat un echipaj compus din doi agenți, dar relatările martorilor arătau că e vorba de un act terorist, cu luare de ostatici și amenințări la adresa personalului. Astfel că au început să vină alte mașini cu trupe, iar aripa în care se găsea agresorul a fost blocată de agenți înarmați. Între timp, se constituise o celulă de criză formată din medicii conduși de dr. prof. Antonescu, care ținea locul doamnei dr. Abramovici, aflată în concediu de odihnă. În biroul încăpător se mai aflau jurnalistul Costeniuc, familia polițistului Eugen și portarul care fusese bruscat de individ. Pe ei i-a găsit comisarul Butnaru, însărcinat să conducă acțiunea.

– Să înțeleg că dumneavoastră îmi puteți da mai multe informații, se adresă acesta lui Antonescu. Ce dorește omul ăsta, câți ostatici are și cu ce e înarmat?

– E o poveste lungă, domnule comisar, oftă medicul. În primul rând, nu cred că e vorba de un om.

– Cum adică? Acum sunt mai mulți?!

– Nuuu… nu. Din cele ce mi-a spus angajatul nostru, și îl arătă pe portar, agresorul nu pare ființă umană, ci mai degrabă un mutant înfricoșător, cu o statură masivă și o putere ieșită din comun. Altfel nu ar fi reușit să treacă de pază. Cred că aceste aspecte le poate confirma și asistenta noastră, Maia, care e ostatică, dar păstrează legătura telefonică cu noi. Mai e un pacient… un copil bolnav pe care trebuie să-l trimitem azi la București. Mă tem pentru siguranța lor, într-o astfel de companie.

– Un mutant zici? Cum arată?, se arătă Butnaru interesat.

– Păi… e cam fără piele pe față… din cât am apucat să-l văd, răspunse namila de portar. Și corpul îi e tare ca piatra, că era să-mi rup mâna cu care l-am lovit. Colegul care mi-a sărit în ajutor a ajuns în ghips.

– Nu se poate! El o fi oare? Ia să-mi spui dumneata, domnule Ghiță, dacă e vorba de creatura ce mi-a făcut probleme acu’ vreo zece ani. Presupun că nu degeaba ți-ai băgat iar nasul.

Costeniuc își scărpină nasul încovoiat, apoi barba ascuțită, după care binevoi să zică:

– El o fi, comisare… Dar, din câte am aflat, nu vrea decât să-l elibereze pe băiat. Fără apa mării se stinge încet…

– Extraordinar! Așa e, doctore?, se întorse Butnaru către Antonescu.

– Nu știu cine sau ce e creatura despre care vorbiți, dar băiatul nu are părinți, deci statul, prin instituțiile lui, trebuie să se ocupe de el. E foarte bolnav și numai specialiștii în medicină îi pot pune un diagnostic, iar apoi să-l vindece.

– Înțeleg că prietenul dumitale vrea să-l răpească pe băiat, reveni comisarul la jurnalist.

– Dimpotrivă, vrea să-l elibereze. Iar pentru ca domnul doctor să nu rămână fără cobai, vrea să se ofere în locul copilului. Zice că ar fi chiar mai multe de văzut la el.

– E o propunere convenabilă, domnule doctor?, se interesă Butnaru.

– Desigur n-ar fi deloc rău pentru știință, dar și mai bine ar fi dacă i-am păstra pe amândoi. După cum am arătat, băiatul nu poate trăi singur.

– Interesul meu e să înăbuș cât mai repede și pașnic conflictul. Trebuie, așadar, să negociem cu agresorul până îl imobilizăm. Promite-i că faci cum îți spune, să-i dea drumul băiatulului și să se predea.

– Nu cred că va merge, interveni Ghiță. Mi s-a spus să-l duc pe Marin – așa îl cheamă pe copil – până la malul mării. Și numai după ce mă asigur că e liber, să-l sun pe mobilul asistentei.

– Te pot acuza de complicitate, omule!, se răsti comisarul.

– Poți să faci ce vrei, dar înainte de toate trebuie să rezolvăm problema.

– Nu-s de acord!, se revoltă doctorul Antonescu. De ce nu intrați peste el, doar aveți oameni echipați pentru asta? Nu dăm pasărea din mână, pe cea de pe gard…

– Așa e, doctore? Totul se reduce la o pasăre, la un proverb?, îl înfruntă Costeniuc. Dar nu ne gândim că sunt oameni? Sau nu mai sunt… decât obiecte de studiu?

– Terminați cu polemicile, că decizia o iau eu, interveni din nou comisarul. Vom face cum ni s-a cerut, până punem mâna pe creatură. Vreau s-o văd cu ochii mei, că de mult visez la clipa asta! Dar cine-i fetița asta, Eugen?, se interesă Butnaru.

– Să trăiți, dom’ comisar! E fiica mea. Ea l-a cunoscut prima pe băiatul acela ciudat, cu care s-a împrietenit. Vrea să-și ia adio de la el.

– Bine, bine… Pregătiți o ambulanță și sunați-l pe individ pentru preluare. Hai, că suntem într-un spital, și oamenii așteaptă ca instituția să funcționeze!