Copilul mării (8): Cu T de la teroare

Pentru cei mai mulți, ce nu au apucat să-l cunoască îndeaproape, denumirea de Doctor T li se părea normal să vină de la inițiala numelui, Tibor. De altfel cine s-ar fi gândit ca un om care are menirea să aline suferința să ajungă a primi o poreclă ce ar sugera un caracter fără scrupule, care pune pe prim plan experimentele medicale și științifice, cu orice preț, pentru a descoperi mereu ceva impresionant, ceva revoluționar, ceva nemaivăzut? La fel cum au încercat medicii racolați de Hitler pentru lagărul din Auschwitz, zvonindu-se că unul dintre ei a fost un bunic de-al acestui doctor T, cu T de la Teroare.

Dar să nu ne luăm după bârfe, ci să încercăm a reda cât mai real personalitatea acestui controversat specialist în chirurgia medicală, internist, psiholog, neurolog și alte domenii studiate în Germania, Franța și Marea Britanie, de unde s-a întors încărcat cu diplome, premii și aprecieri laudative din partea unor somități. Ar fi fost mai mult decât suficient pentru a-l propulsa direct la conducerea spitalului în care a ales să lucreze, dar el a preferat să stea în umbră și să-și vadă de cercetări, evitând orice contact mediatic și retrăgându-se la ultimul etaj al clădirii. Acolo avea dotări din cele mai moderne și extravagante, pe care nu le vedeau îndeaproape decât cei câțiva componenți ai echipei cu care lucra.

Etajul era bine păzit, iar saloanele în care erau internați pacienții aveau gratii groase la geamuri. Acești „norocoși”, care erau aleși cu atenție de doctorul T, veneau din secțiile spitalului și reprezentau cazuri fără speranțe, oameni care nu mai aveau nimic de pierdut, nici măcar rude sau prieteni care să le fie alături în ultimele clipe ale vieții. Treceau pe acolo copii cu malformații grave, tineri accidentați sau bătrâni cu boli în faza terminală. Majoritatea nu zăboveau mult, iar următoarele popasuri erau la morgă și apoi la incinerare. Foarte rar se întâmpla să mai întrebe cineva de ei, dar imediat se acționa printr-o filieră bine pusă la punct, iar curioșilor li se închidea gura prin despăgubiri sau amenințări. Doctorul avea multe relații, din care cele mai eficiente erau în afara legii.

E drept că s-au înregistrat și câteva reușite remarcabile, prin care spitalul a dobândit notorietate în rândul pacienților deznădăjduiți. Astfel că fluxul internări nu scădea deloc, ci dimpotrivă, veneau tot mai multe și interesante cazuri, iar doctorul avea mereu material pentru experimente, bani pentru noi echipamente și aparaturi, precum și idei din cele mai fanteziste. Colegii și ceilalți angajați aveau păreri împărțite despre persoana și munca lui T, dar nimeni nu îndrăznea să-l înfrunte, ci doar să-l lingușească. Bârfele și criticile și le spuneau în șoaptă, numai dacă erau siguri că nu vor fi deconspirați. Chiar și așa, s-au văzut unii dintre ei concediați fără un motiv plauzibil, doar ei bănuiau că au ciripit către cine nu trebuie.

Activitatea care se desfășura de câteva zile la ultimul etaj nu putea fi trecută cu vederea, având o amploare mare și implicând mai multă forță de muncă. Muncitorilor nu li se putea pune căluș la gură, doar să li se limiteze spațiul de acces, iar celelalte saloane să fie închise. La întrebările curioșilor, ei au răspuns că lucrează la un bazin mare și îngrădit, dar și la o conductă de apă ce va fi racordată la un bazin din curte. La ce i-o fi trebuit doctorului o piscină la etaj, când era una la parter, nimeni nu înțelegea și nici nu îndrăznea să întrebe. Nici măcar directorul spitalului.

Imagine similară

Dar noi, judecând după întâmplările anterioare, ne-am putea da seama că doctorul T se pregătește să-l primească pe Paul, omul-scoică. Pentru că venirea prețiosului oaspete era iminentă, lucrările s-au desfășurat în ritm susținut, iar bazinul a fost umplut exact în ziua internării lui. Înfășurat într-o haină cu glugă și escortat de câte doi polițiști înarmați, doi jandarmi și două gorile de-ale doctorului, misteriosul personaj a fost dus direct în biroul gazdei. Aceasta l-a primit cu amabilitate și entuziasm.

– Te rog să te simți ca la tine acasă, l-a invitat T. Toate măsurile luate sunt pentru protecția ta și a celorlalți pacienți. Hai, dezbracă-te să te văd, doar ești în cabinetul unui doctor! Voi ieșiți și așteptați afară, vă chem eu când e cazul

Oamenii de pază au părăsit bucuroși încăperea, după care oaspetele se dezechipă cu mișcări lente. Medicul era fascinat de ce vedea și nu se abținu de la exclamații:

– Am auzit multe despre tine, dar ceea ce văd întrece orice așteptări.

Se apropie ca hipnotizat și întinse mâna să pipăie corpul înțesat de cochilii. Creatura din fața lui îi cuprinse mâna și strânse dureros.

– Ce ai de gând cu mine, doctore? Am venit de bunăvoie, vreau să fiu tratat omenește și apoi să plec tot de bunăvoie. Până atunci, cu ce te pot ajuta?

Chipul doctorului se strâmbă puțin, până i se eliberă palma. Zise, în timp ce-și masa degetele:

– Nu prea ai învățat ce-i aia politețea, în locurile din care vii. Ar trebui să fi mai cooperant, dacă vrei să fim prieteni.

– Nu suntem prieteni și nici nu vom fi. Trăim în lumi diferite și așa trebuie să rămână.

– Asta rămâne de văzut. Vei fi la dispoziția mea, atâta timp cât consider că-i necesar. Dacă vei colabora, va fi bine pentru amândoi, iar dacă nu, va fi rău doar pentru tine.

Copilul mării (7): Întoarcerea omului scoică

*

continuare

Dimineață, intrarea Spitalului Județean din Constanța era plină de polițiști, jandarmi și chiar o unitate de intervenție antiteroriste. Vizitatorii erau opriți să intre, bolnavii erau împiedicați să iasă din secții, iar urgențele erau redirecționate spre alte puncte de primire, fără să li se ofere vreo explicație. Ce se întâmplase? Doar cei adunați în biroul directorului știau câte ceva, dar nici ei nu erau pe deplin lămuriți.

Imagine similară

Poliția primise un apel pe la ora opt, în care se cerea întăriri în vederea imobilizării unui individ care pătrunsese cu forța în incinta instituției și se baricadase într-un salon de la parter. La fața locului s-a deplasat un echipaj compus din doi agenți, dar relatările martorilor arătau că e vorba de un act terorist, cu luare de ostatici și amenințări la adresa personalului. Astfel că au început să vină alte mașini cu trupe, iar aripa în care se găsea agresorul a fost blocată de agenți înarmați. Între timp, se constituise o celulă de criză formată din medicii conduși de dr. prof. Antonescu, care ținea locul doamnei dr. Abramovici, aflată în concediu de odihnă. În biroul încăpător se mai aflau jurnalistul Costeniuc, familia polițistului Eugen și portarul care fusese bruscat de individ. Pe ei i-a găsit comisarul Butnaru, însărcinat să conducă acțiunea.

– Să înțeleg că dumneavoastră îmi puteți da mai multe informații, se adresă acesta lui Antonescu. Ce dorește omul ăsta, câți ostatici are și cu ce e înarmat?

– E o poveste lungă, domnule comisar, oftă medicul. În primul rând, nu cred că e vorba de un om.

– Cum adică? Acum sunt mai mulți?!

– Nuuu… nu. Din cele ce mi-a spus angajatul nostru, și îl arătă pe portar, agresorul nu pare ființă umană, ci mai degrabă un mutant înfricoșător, cu o statură masivă și o putere ieșită din comun. Altfel nu ar fi reușit să treacă de pază. Cred că aceste aspecte le poate confirma și asistenta noastră, Maia, care e ostatică, dar păstrează legătura telefonică cu noi. Mai e un pacient… un copil bolnav pe care trebuie să-l trimitem azi la București. Mă tem pentru siguranța lor, într-o astfel de companie.

– Un mutant zici? Cum arată?, se arătă Butnaru interesat.

– Păi… e cam fără piele pe față… din cât am apucat să-l văd, răspunse namila de portar. Și corpul îi e tare ca piatra, că era să-mi rup mâna cu care l-am lovit. Colegul care mi-a sărit în ajutor a ajuns în ghips.

– Nu se poate! El o fi oare? Ia să-mi spui dumneata, domnule Ghiță, dacă e vorba de creatura ce mi-a făcut probleme acu’ vreo zece ani. Presupun că nu degeaba ți-ai băgat iar nasul.

Costeniuc își scărpină nasul încovoiat, apoi barba ascuțită, după care binevoi să zică:

– El o fi, comisare… Dar, din câte am aflat, nu vrea decât să-l elibereze pe băiat. Fără apa mării se stinge încet…

– Extraordinar! Așa e, doctore?, se întorse Butnaru către Antonescu.

– Nu știu cine sau ce e creatura despre care vorbiți, dar băiatul nu are părinți, deci statul, prin instituțiile lui, trebuie să se ocupe de el. E foarte bolnav și numai specialiștii în medicină îi pot pune un diagnostic, iar apoi să-l vindece.

– Înțeleg că prietenul dumitale vrea să-l răpească pe băiat, reveni comisarul la jurnalist.

– Dimpotrivă, vrea să-l elibereze. Iar pentru ca domnul doctor să nu rămână fără cobai, vrea să se ofere în locul copilului. Zice că ar fi chiar mai multe de văzut la el.

– E o propunere convenabilă, domnule doctor?, se interesă Butnaru.

– Desigur n-ar fi deloc rău pentru știință, dar și mai bine ar fi dacă i-am păstra pe amândoi. După cum am arătat, băiatul nu poate trăi singur.

– Interesul meu e să înăbuș cât mai repede și pașnic conflictul. Trebuie, așadar, să negociem cu agresorul până îl imobilizăm. Promite-i că faci cum îți spune, să-i dea drumul băiatulului și să se predea.

– Nu cred că va merge, interveni Ghiță. Mi s-a spus să-l duc pe Marin – așa îl cheamă pe copil – până la malul mării. Și numai după ce mă asigur că e liber, să-l sun pe mobilul asistentei.

– Te pot acuza de complicitate, omule!, se răsti comisarul.

– Poți să faci ce vrei, dar înainte de toate trebuie să rezolvăm problema.

– Nu-s de acord!, se revoltă doctorul Antonescu. De ce nu intrați peste el, doar aveți oameni echipați pentru asta? Nu dăm pasărea din mână, pe cea de pe gard…

– Așa e, doctore? Totul se reduce la o pasăre, la un proverb?, îl înfruntă Costeniuc. Dar nu ne gândim că sunt oameni? Sau nu mai sunt… decât obiecte de studiu?

– Terminați cu polemicile, că decizia o iau eu, interveni din nou comisarul. Vom face cum ni s-a cerut, până punem mâna pe creatură. Vreau s-o văd cu ochii mei, că de mult visez la clipa asta! Dar cine-i fetița asta, Eugen?, se interesă Butnaru.

– Să trăiți, dom’ comisar! E fiica mea. Ea l-a cunoscut prima pe băiatul acela ciudat, cu care s-a împrietenit. Vrea să-și ia adio de la el.

– Bine, bine… Pregătiți o ambulanță și sunați-l pe individ pentru preluare. Hai, că suntem într-un spital, și oamenii așteaptă ca instituția să funcționeze!

Copilul mării (7): Întoarcerea omului scoică

Fusese o zi teribil de caldă, iar adierile nopții erau așteptate ca un trofeu menit să răsplătească trupul pentru chinurile prin care trecuse. Ferestrele stăteau parcă înfometate după aer, cu brațele larg deschise și cu urechile ciulite la orice zgomot nocturn. Arareori, câte un lătrat răzleț mai sfârteca liniștea dedicată odihnei, urmat de tropăitul unor pași grăbiți ce se pierdeau de-a lungul străzilor. Această atmosferă benefică o resimțea și Ghiță, în așteptarea somnului revigorant și a odihnei binemeritate. Oare visa deja sau chiar se auzea un zgomot surd dinspre ușă? Cine ar fi putut să-l deranjeze pe el la o oră atât de sacră? Putea fi un animal rătăcit sau un tâlhar care spera zadarnic să aibă ce fura din biata lui garsonieră. Amână pe cât putu să se ridice de pe perna aranjată cu grijă, dar sunetele înfundate nu dădeau semne că vor înceta.

– Cine e?, puse el întrebarea standard, în timp ce aprinse lumina și se apropie de vizor.

Bodogăni ceva, supărat că iar nu era lumină pe hol, după care repetă:

– Cine e la ora asta? Voi nu aveți casă? E trecut de miezul nopții…

O voce înfundată rosti ceva de genul:

– Domnul Costeniuc… scuze… Doina… Baia Mare…

Suficiente cuvinte pentru a-i trezi interesul și a-i fugări somnul. Deschise ușa cu încredere, dar imaginea ce-i fu dat s-o vadă îl înmărmuri, cât era el de tare în spirit. În fața lui se găsea o arătare masivă și înfricoșătoare, oricât ar fi încercat să se ascundă între niște haine deloc potrivite. Fața, pe care încerca să și-o mascheze cu niște mâini la fel de oribile, îi era alcătuită din bucăți sidefii, dintre care scăpărau două puncte albastre, ce te făceau să-ți înghețe sângele în vine. Prin cămașa prea scurtă se vedea că tot corpul avea același înveliș, de robot ce ar trebui să fie mereu lubrifiat, pentru a nu scârțâi la orice mișcare. Dar nu se auzeau decât pașii apăsați, pe care arătarea îi făcu în timp ce intra în locuință.

 

Imagine similară

– Mulțumesc! Poți să închizi ușa.

Acum se auzea mai clar ce spunea namila, doar că Ghiță nu-și revenise din spaimă și uimire. A avut nevoie de câteva zeci de secunde pentru ca mintea lui să se reseteze și să înceapă a rejudeca logic. Doar nu era într-un film fantastic și nici într-unul de groază, deci apariția aceasta avea o explicație. Nici nu visa, fiindcă simțea cum îl doare mâna de la puterea cu care strângea clanța ușii. Deja avea o firavă bănuială, dar, ținând cont de faptul că oaspetele avea darul vorbirii, cel mai bine era să-l întrebe pe el:

– Nu am reținut, cu cine am onoarea?, bâigui el, fără a urma însă sfatul intrusului.

– Nu ne cunoaștem personal, dar am auzit numai lucruri bune despre dumneavoastră. De la Doina… din Baia Mare. Numele meu este Paul…

– Tu ești Paul?!, exclamă Ghiță, de data asta cu putere.

Acum se grăbi să închidă ușa, după care cercetă mai îndeaproape creatura.

– Extraordinar! Și eu am auzit multe despre tine, dar nici nu-mi închipuiam cum arăți. De fapt, nici nu mai speram că trăiești! Sfinte Sisoe! Ești o adevărată…

– Monstruozitate?

– Legendă! Eeeei… poate că la început inspiri teamă, dar pentru cine te cunoaște… iar eu știu despre cine-i vorba. Adică… sper că ai rămas același om. Cum ai supraviețuit atâția ani în sălbăticie? Dar ia loc la mine, însă nu pe scaunul ăla… nu cred că rezistă. Pe fotoliu… O să mă așez și eu, că mi-s oasele bătrâne. Spune-mi, ce val te aduce în civilizație? Cum m-ai găsit? Ai luat legătura cu Doina?

Ar fi vrut să vadă un surâs pe chipul rigid al oaspetelui, dar probabil că era imposibil. Nici vocea nu-i lăsa să se întrevadă vreo emoție.

– Eu zic că nu am trăit în sălbăticie, ci în liniște. I-am urmărit pe oameni de la distanță, făcând tot posibilul să nu intervin și să nu fiu văzut. Doina mi-a explicat pe vremuri cam pe unde stai, iar adresa am găsit-o ușor, doar ești încă un reporter cunoscut. Cu hainele astea a fost ceva mai greu, dar să știi că le-am plătit. Să lăsăm, însă, amănuntele și să trec la motivul pentru care te deranjez: înclin să cred că prietenul meu a fost răpit și e în mare pericol. E vorba de un copil de circa zece ani.

– Poftim? Acum sunteți doi?

– O, nu! Nu e ce crezi. Băiatul acesta a rămas orfan de mic, de când l-am crescut în mijlocul mării. E isteț și frumos, deci nu seamănă cu mine decât la modul de viață. Nu poate să supraviețuiască decât în apă sărată, care e, pentru el, ca aerul pentru oameni.

– Sfinte Sisoe! Am văzut, zilele trecute, un articol cu poza unui băiat cu părul lung căruia i se căutau părinții. Mi se pare că știu unde e internat. Se spune că-i un caz deosebit și-l vor transfera la București. Precis că despre el e vorba!

– Mi-ai dat o veste foarte bună. Știam eu că mă vei ajuta! Mai dă-mi și adresa, după care plec să-l scot de acolo.

va urma

Copilul mării (6): Dor de mare

Doamna Melinda venise la spital pregătită cu haine pe măsura lui Marin, însă, înainte de a da ochii cu acesta, fu poftită în biroul medicului Antonescu. Se vedea după figura gravă a specialistului că lucrurile nu stăteau deloc bine.

– Doamnă, trebuie să vă spun că nu am mai văzut așa ceva, deși am o experiență de aproape patru decenii. Dar vă rog să luați loc, o invită bătrânul.

– Nu înțeleg, e chiar atât de bolnav?, răspunse aceasta, așezându-se pe scaunul arătat.

Doctorul își ocupă și el scaunul din spatele biroului, deschizând un dosar și căutând anumite date.

– Am repetat de două ori analizele și tot nu pot să înțeleg. Băiatul ăsta e total ieșit din tiparele obișnuite ale oamenilor! În primul rând, sângele nu se potrivește cu nicio grupă. Apoi, pulsul și tensiunea sunt foarte scăzute, de parcă ar fi foarte anemic. Doar că această stare nu pare să-i pericliteze sănătatea, corpul și organele lui interne arătând că funcționează perfect, cel puțin până acum.

– Foarte bine, se bucură doamna. Înseamnă că-i sănătos și pot să-l iau.

– Chiar nu mă înțelegeți. Copilul e un mister, și până nu-l descifrăm, nu poate fi externat. Deja am făcut o informare către București, iar după-amiază vin mai mulți invitați pentru a-l examina. Poate că, în zilele viitoare, va fi mutat în Capitală.

– Știam eu că-i ceva în neregulă cu el, oftă Melinda înciudată.

– Ați făcut bine că l-ați adus la noi, dar ar fi minunat dacă i-am găsi părinții sau măcar o rudenie. Cine știe, poate sunt infectați și ei.

– Azi am publicat un anunț, cu poza lui, într-un cotidian din Constanța, dar teamă mi-e că-i un copil al străzii, abandonat de multă vreme.

– Și totuși, ar avea nevoie de cineva drag alături, sau măcar un cunoscut cu care să dialogheze. De când a venit la noi, nu a mâncat nimic și nici măcar o picătură de apă nu a băut. Singurele cuvinte care le rostește sunt: „Mi-e tare sete de mare!” plus câteva nume pe care acum nu mi le amintesc. În ritmul acesta, starea sănătății se poate schimba în rău. Pielea i se usucă în mod ciudat și se desprinde în straturi, în timp ce el stă ore în șir în fața ferestrei, călătorind cu privirea dincolo de orizont și inspirând adânc orice boare care vine dinspre țărm. Mă tem că va trebui să apelez la perfuzii, dar există riscul să le respingă și să-și piardă cunoștința. Nu-i cunoaștem corpul, nu-i știm istoria bolilor și nici obiceiurile alimentare, astfel că nu excludem nicio surpriză.

– Ar fi o fetiță…, gândi cu glas tare Melinda.

– Ce fetiță? Se cunosc?, se interesă medicul.

– Fata polițistului care mi-a încredințat băiatul. Una… Lavi, parcă.

– Lavi!? E unul din numele auzite din gura copilului. Ar fi bine s-o aduceți chiar azi.

Cu asta, doctorul Antonescu se ridică mai energic ca până acum, sugerându-i astfel invitatei să facă la fel. Nici doamna Matilda nu avea timp de pierdut și, după un apel telefonic, se prezentă acasă la familia Laviniei. Fata nu știa nimic de tragedia prietenului ei, iar după vestea că-i internat în spital, nimeni n-ar fi putut-o opri să-l viziteze.

Așa cum era de așteptat, pe Marin l-au găsit în fața ferestrei deschise, cu mâinile sprijinite de gratiile răcoroase, cu ochii închiși a visare și cu nasul fremătând în căutarea brizei marine. Medicul Antonescu, mama fetei și Melinda au rămas precaute la intrare, în timp ce Lavi se strecură în spatele băiatului și îi șopti la ureche:

– Ce faci, finule?

Finul nu s-a întors imediat, ci a zâmbit fără să deschidă ochii, de parcă trăia un vis frumos. Apoi, tot în șoaptă, a murmurat:

– Lavi? Unde ești?

– În spatele tău, Marinică!, a izbucnit zgomotos fata.

Atunci și-a dat seama băiatul că nu visează. S-a întors, dar zâmbetul îi dispăru imediat.

– Te-au închis și pe tine?, întrebă el întristat.

– Nuuu! Am venit să te văd. Nu știam unde ai dispărut în timpul concursului. Tati mi-a spus că ai plecat acasă, iar eu am crezut că te-a supărat ceva.

Marinică o privi atent, apoi le examină pe cele două femei, după care o privi din nou și murmură:

– Mi-e tare sete…

– Ia uite aici, îi ridică fata paharul de pe noptieră.

– Mi-e sete de mare, rosti din nou băiatul. Uite…, și își ridică mâneca pijamalei largi pentru a-și arăta fâșiile de piele uscată ce se desprindeau de pe mâini.

Lavi își aminti ce piele moale și frumoasă avea Marinică pe plajă, și se cutremură. Oare ce îi lipsea atât de tare prietenului său încât i se usca trupul și i se stingea sufletul? Cum de nu putea bea apă, deși îi era atât de sete? Nu îi plăcea apa aceea? O gustă și ea, dar i se păru în regulă. Poate el are alte gusturi, dar de care? Doar n-o fi vrut să bea apă de mare? Ar fi culmea! Nimeni nu bea apă de mare, în afară de viețuitoarele marine. Dar nu a spus el că trăiește în mare? De ce nu l-ar crede? Măcar să încerce.

Imagini pentru poze cu pahare cu apă sărată

– Este undeva apă de mare, în spitalul ăsta?, se adresă ea medicului.

– Avem, la parter, pentru tratamente, răspunse acesta, uimit de întrebare.

Copilul mării (5): Castele de nisip

Ce bine e pe plajă! Să alergi pe nisipul fin și fierbinte, care se strecura plăcut printre degetele picioarelor. Să inventezi tot felul de jocuri exuberante, în care toți copii câștigă și râd neîncetat. Să construiești castele de nisip din cele mai fantastice, în timp ce soarele te bate pe umeri, iar valurile vin până lângă tine să te cheme în îmbrățișarea lor răcoroasă. Avea dreptate Lavi, și chiar regreta că nu a avut curajul să vină pe țărm mai devreme. Pierduse astfel câteva zile prețioase, din cele pe care le mai avea prietena lui pentru întâlnirile atât de plăcute.

Mama și fratele fetei îl primiră pe Marin cu interes și deschidere. A fost invitat să ia masa alături de ei, deși nu gustase vreodată mâncare atât de interesantă. A încercat din fiecare și a mulțumit, așa cum învățase că-i bine să facă. Doar tatăl Laviniei era mai rezervat și îi punea multe întrebări jenante, cum ar fi: de ce e singur pe plajă, unde îi sunt părinții, unde locuiește, unde e înscris la școală… Dar masa nu dura mult și copiii se reîntorceau la joacă, plini de energie și veselie.

– Nu-mi place deloc băiatul ăsta, îi spuse Eugen nevestei, după ce au rămas iarăși singuri. L-am urmărit atent și pot spune că-i foarte ciudat.

– Ei, ăsta-i defectul tău profesional, răspunse îngăduitor Livia. Să-i judeci pe toți cei cu care intrăm în contact, mai ales când vine vorba de copii.

– De data asta e cu totul altceva, trebuie să recunoști și tu anumite lucruri evidente. De pildă, am observat că are în unele zone ale pielii niște excrecențe suspecte, posibil de la vreo boală infecțioasă. E și normal, având în vedere că umblă de unul singur pe plajă, probabil și prin alte locuri dubioase. Uită-te ce păr lung are, de parcă nu s-ar fi tuns niciodată. Ce să zic despre culoarea ochilor!

– Poate că tocmai de aceea îl place Lavi, spre deosebire de copii din vecini, cu care nu prea comunică. Marin ăsta pare simpatic și entuziasmat de tot ce face.

– Până se va întâmpla o nenorocire, și nu mă gândesc doar la fata noastră, că noi de poimâine nu mai venim. Atunci, tot eu voi fi tras la răspundere fiindcă nu am luat măsuri din timp. Un copil singur pe plajă, e un semnal de alarmă. Eu o să-mi fac datoria și îl voi preda celor în drept. E spre binele lui și a societății.

Ziua următoare se anunța a fi ultima din șirul celor mai frumoase din viața lui Lavi și Marin. Au făcut economie și la timpul destinat mesei, dedicându-se în totalitate jocurilor cu care s-au obișnuit. Plaja era ceva mai animată, iar un moment de mare atracție s-a dovedit a fi concursul de înot planificat și organizat de Sebi. Băiatul cu ochii mov a câștigat cu ușurință întrecerea, spre marea bucuriei a prietenei sale și necazul fratelui ei. A urmat concursul de construit castele de nisip, la care s-au înscris și mai mulți participanți, tineri și mai în vârstă.

Imagine similară

Pe când se apropiau de final, iar juriul se pregătea să evalueze construcțiile, Eugen, însoțit de o doamnă între două vârste și un jandarm, se apropie de locul în care Marin își finisa lucrarea. S-au oprit în spatele lui, obstrucționând lumina unui soare ce se pregătea să-și strângă razele și să meargă la culcare.

– Tu ești Marin?, întrebă doamna, cu o voce obosită.

Băiatul se întoarse și privi spre cea care părea că a vorbit.

– Da, doamnă…

– Foarte frumos! Ce castel ai făcut tu acolo?, se arătă interesată femeia, aplecându-se spre opera micuțului.

– E insula mea. Uitați, aici este casa care se deschide noaptea, iar aici e dormitorul. Astea sunt canalele…

– Ahaaa… Și acolo locuiești tu? Ce nume are insula?, întrebă iar femeia, uitându-se cu înțeles la Eugen.

– Insula Nopții se cheamă. Pentru că apare numai noaptea.

– Nu mai spune! E o insulă fermecată…

– Nu-i niciun mister. E doar știință și puțină fantezie.

– Și cum ajungi acolo? Poți să ne inviți și pe noi? Ca să-ți cunoaștem familia.

– Numai înotând. Chiar ar trebui să plec, Paul o fi îngrijorat că am lipsit prea mult de acasă.

Marin se ridică în picioare, stânjenit de atâtea întrebări. O căută din priviri pe Lavi, dar aceasta era ocupată cu castelul ei. Eugen sesiză deruta băiatului și îi spuse zâmbind:

– De ce să pleci când trebuie să primești premiul pentru cea mai reușită construcție? Doamna face parte din juriu și vrea să-ți dea o medalie. Haide până la mașina aceea frumoasă, pentru premiere și felicitări.

Marin mai încercă o dată să-și contacteze prietena, dar în zadar. Nu prea avea încredere în oamenii străini, chiar dacă tatăl Laviniei era aproape. Ar fi putut să fugă, dar risca să se facă de râs în fața celorlalți concurenți și, mai ales, în ochii prietenei. Va merge cu oamenii ăștia și se va întoarce cu premiul! Astfel se gândi băiatul, după care se lăsă luat de mâna doamnei. Ajunși la locul indicat, fu invitat înăuntru, iar mașina o luă din loc. Nimeni de pe plajă nu a observat ce se întâmplase, doar trei ființe dintre valurile mării și-au dat seama că prietenul lor a fost răpit, drept pentru care au pornit imediat să-i ducă vestea tristă lui Paul.

Copilul mării (4): Botezul

Tentația întâlnirilor de la malul mării era tot mai mare pentru ambii copii. Lavi era atrasă de apariția atât de exotică a băiatului cu ochii mov, iar acesta simțea o afecțiune irezistibilă pentru fetiță, prima ființă umană în care avea încredere. Amândoi căutau prilejul să ajungă la locul de întâlnire, ea convingându-și mama că plaja de la Vadu e cea mai frumoasă din lume și acolo se simte nespus de bine, iar el evadând de sub supravegherea lui Paul și a lui Matu. Degeaba era dojenit și avertizat de tutorele lui, nu avea putere să reziste chemării instinctive.

Primele cuvinte le schimbară între ei când s-au văzut a doua oară, tot în acel loc ferit de după stâncă. Predominau întrebările fetei, dar băiatul evita sau nu cunoștea toate răspunsurile. Cea mai grea era „Cum te cheamă?”, peste care sărise până la a treia întâlnire, căutând un răspuns potrivit.

– Pe mine mă cheamă Lavinia, dar mi se spune Lavi. Pe tine cum te cheamă?, a venit din nou întrebarea fetei.

Băiatul lăsă ochii în jos, rușinat.

– Nu știu… Încă nu am un nume.

– Cum așa?! Toată lumea are un nume, chiar și pisica mea. Cum îți spun părinții?

– Mama și tata au murit când eram mic, iar eu nu-mi amintesc cum îmi ziceau. Paul e prietenul meu cel mai bun, dar nici el nu știe cum mă cheamă. Mi-a zis că poate îmi voi aminti cu timpul. Până atunci îmi spune „băiete” sau „micuțule”, că nu mă are decât pe mine.

– Nemaipomenit! Să nu ai nume! Doar voi doi sunteți? Unde locuiți?

Băiatul îi arătă largul mării, iar Lavi nu știu ce să înțeleagă.

– Pe o insulă mică, o lămuri el. Cu ceilalți prieteni. Vrei să-i cunoști?

Fata aprobă încântată și, după ce băiatul dispăru sub apă pentru câteva secunde, în apropierea ei apărură doi pești mari și o focă.

– Nu te teme, că nu-i mușcă decât pe cei care-mi vor răul, o liniști copilul mării.

Frica Laviniei dispăru destul de repede, pe măsură ce se amuza de giumbușlucurile celor trei ființe care făceau cercuri în jurul ei. Foca se apropie cel mai mult, lăsându-se chiar mângâiată.

– Ea e Lala, iar cei doi câini de mare sunt Titu și Sisu.

Imagini pentru poze foca sihastru

– Ce simpatică focă!, se entuziasmă fata. Vezi, chiar și ea are un nume. Trebuie să primești și tu unul! Vrei să te botez eu?

Băiatul păru încântat de idee:

– Se poate așa simplu?

– Sigur că da! Trebuie doar să-ți găsim un nume potrivit, ceva frumos. Ai vreunul în minte?

– Nu m-am gândit. Așteptam să-mi amintesc numele care l-am primit de mic…

– Până atunci pot să treacă ani, iar eu nu știu cum să-ți zic. Ești un copil al mării, dar îți trebuie și un nume… sugestiv. Cum ar fi… Marin? Marinică?

– Da! E frumos Marin, se bucură băiatul. Atâta-i tot? Sunt gata botezat?

– Nu chiar. Hai aproape și lasă-te pe mâna mea.

Băiatul se apropie supus, iar fata îi puse mâna pe cap. Simțea atingerea ei plăcută chiar dacă era prin casca protectoare. Închise ochii și simți o ușoară apăsare care-i sugera să-și scufunde capul. De trei ori a repetat operațiunea, timp în care Lavi recita ceva de genul:

– Doamne, botează-l pe acest copil al mării cu sfântul nume de Marin! Fie ca această alegere să-i poarte noroc, să-l facă mai viteaz, mai bun, mai înțelept! Amin!

În timpul ceremoniei, Lala, Titu și Sisu, își aduseră aportul stropindu-i din belșug pe cei doi protagoniști și înghiontindu-l pe cel botezat.

– Acum e gata. Oricine te întreabă, poți să-i răspunzi că te numești Marin sau Marinică, după cum le place să te cheme. Eu sunt nașa care ți-a ales numele și te-a botezat, ceea ce înseamnă că nu poți avea secrete față de mine, iar eu trebuie să te ajut în orice problemă.

– Nașa Lavi?! Ce bine că mai am o rudă! Trebuie să-i spun și lui Paul, să nu fie îngrijorat. El crede că oamenii sunt răi.

– Sunt și oameni răi, de care trebuie să te ferești. Tati e polițist și îi prinde pe infractori, dar pe tine sunt sigur că te-ar îndrăgi. Chiar ar trebui să te prezint părinților. Vrei să alergăm împreună pe plajă?

Marinică se uită spre țărm și îi dispăru zâmbetul de pe față. Să-și părăsească teritoriul în care se simțea în siguranță și să se avânte în necunoscut, i se părea prea mult. Acolo erau oameni mulți și mari, iar el era mic și nu o cunoștea decât pe Lavi. Cum ar fi primit un copil care trăiește în mijlocul mării, cu aspect deosebit, cu obiceiuri complet diferite, cu stângăcii care l-ar fi dat de gol? Poate că părinții fetei l-ar fi tolerat, dar ceilalți? Prietenii din apă nu l-ar fi putut urma și s-ar fi dus imediat la Paul să-l avertizeze. Sigur nu era pregătit încă pentru acest pas, mai avea nevoie de timp.

– Nu pot acum. Nu am nimic pe mine, așa cum văd că au ceilalți de pe plajă. Poate data viitoare.

Copilul mării (3): Insula nopții

continuare

Un sunet discret se făcu auzit, la care Paul se ridică și se apropie de un mic panou de comandă.

– Exact la timp a sosit Matu cu hrana.

Atinse un buton al cărui led clipea, după care chepengul ușor de pe bazin se ridică silențios. La scurt timp, pe marginile din sticlă groasă își făcură apariția niște brațe lungi cu ventuze, urmate de un cap cu ochi mari și curioși.

– Matuuuu!, exclamă băiatul sărind vioi din pat și fugind spre ceea ce arăta ca o caracatiță de dimensiuni apreciabile. Mi-a fost dor de tine…

Două din brațele arătării se avântară și-l cuprinseră pe micuț într-o îmbrățișare insolită și pătimașă. După un moment de tandrețe, omulețul fu ridicat pe sus și scufundat zgomotos în apa revigorantă. Apoi alte două ramificații cu ventuze își făcură apariția din apă, purtând în ele alge și câțiva peștișori ce se zbăteau încă. Paul preluă mâncarea și îi lăsă pe cei doi să se hârjonească, în timp ce el spălă ingredientele și alcătui porțiile. După care se aruncă și el, iar joaca mai dură câteva minute, de data asta în trei. Ăsta era ritualul de început al fiecărei nopți obișnuite. Bipezii ieșeau bine dispuși și se ștergeau cu câte un prosop alb și pufos, înainte de a se așeza la masă. Matu îi privea de pe margine, dar câteodată încălca protocolul și ieșea din bazin, alăturându-se mesenilor. Nu și de data asta.

Imagine similară

– De ce e Matu singur în toată marea?, întrebă băiatul în timp ce mânca. Nu am mai văzut o altă caracatiță care să-i semene.

– Cred că ți-am mai spus povestea lui Matu, dar îți place să o tot auzi, chiar și când mâncăm. Ceea ce nu-i frumos printre oameni. Cu Matu m-am împrietenit când rătăceam prin Oceanul Atlantic, și a ținut neapărat să mă urmeze, deși nu-i prea priește traiul în apele prea puțin salinizate ale Mării Negre. Acum s-a mai adaptat, dar a suferit un timp doar pentru a-mi fi alături. E o caracatiță isteață și iubitoare, cum nu mai există alta. Acum, ia spune-mi, ce subiecte abordăm azi la educație? Că tot veni vorba de istețime…

– Așaaaa… Știu că avem de discutat despre Istoria și Geografia Mării Negre, despre limba maternă, despre…. anatomia omului și… arte.

– Atât? Ai uitat matematica?

– Uuuuf, n-am uitat-o, dar nu-mi prea place, se îmbufnă micuțul.

– Nu-ți place fiindcă nu o cunoști. Un lucru la care ești bun, nu se poate să nu-ți placă. Așa e și afecțiunea dintre ființe. Dacă nu cunoști o ființă, ba chiar ai informații greșite, nu o să te simți atras de ea, ajungând să o detești. De exemplu, oamenii l-ar prinde pe Matu și l-ar expune într-un bazin mic, ca să-i distreze. Asta dacă nu l-ar ucide pentru a-l mânca.

– Ooooo, Paul! Cum poți să vorbești așa ceva?! Mai ales când mâncăm.

– Scuză-mă, dar nu m-am putut abține. Revenind la matematică: trebuie să ai răbdare și o să-i găsești farmecul. De ea ai nevoie și la Istorie, și la Geografie, și la Anatomie… Mă bucur că ai terminat din farfurie. Hai să trecem la lecții, după care te așteaptă marea și prietenii de joacă.

Bazinul devenise parcă neîncăpător pentru Matu și noii veniți: câinii de mare Titu și Sisu, precum și mustăcioasa focă, Lala. Dar nu era loc de compromisuri, iar cei patru vizitatori știau că trebuie să aibă răbdare până ce omulețul lor își termina treaba. Paul a venit cu mai multe cărți, unele mari și frumos colorate, toate protejate de coperți impermeabile. Băiatului îi plăceau cărțile, mai ales cele cu poze, și le mângâia cu drag paginile fine din care emana o mireasmă nemaiîntâlnită în nicio altă parte a întinderilor străbătute de el. Oare așa miroase uscatul populat de oamenii de la care proveneau aceste cărți? Trebuie să fie un tărâm minunat!

Timpul s-a scurs, când mai repede, când mai greoi, dar momentul cel mai așteptat al nopții a sosit, spre bucuria tuturor. Au sărit amândoi între înotătorii ce-i așteptaseră cu atâta răbdare, coborând prin bazin în adâncul mării. Acolo îi aștepta o altă lume, plină de viață și libertate. Aproape toate viețuitoarele îi cunoșteau și veneau să le ureze bun venit. Altele, mai puține și probabil rătăcite de zona lor obișnuită, priveau curioase acel alai multicolor ce însoțea două ființe de mare rang. Noaptea din ape avea strălucirea ei, văzută în toată splendoarea de cele două perechi de ochi omenești… și nu prea. Pentru că ei se adaptaseră noii vieți și puteau vedea, la fel de bine, noaptea ca și ziua.

Au înotat în grup, o perioadă, apoi băiatul s-a desprins, prin încercările lui de a-i întrece în viteză pe Titu Și Sisu. Însă rechinii nu se lăsau mai prejos, și astfel Paul și Matu, mai potoliți de felul lor, le pierdură urma. Doar Lala încerca încă să se țină după ei. Băiatul știa că-i așteptat pe insulă, înainte ca aceasta să se scufunde, dar nu ar fi fost prima dată când aventurile îl făceau să nu fie punctual.

Copilul mării (3): Insula nopții

Apusul devenea o amintire din ce în ce mai îndepărtată, în timp ce noaptea se așeza tot mai întunecată deasupra mării liniștite. Cupola de stele din trena nesfârșită a lunii își etala sclipirile, căutând fiecare din ele să se admire în oglinda imperturbabilă a apei. Apoi, pe măsură ce se regăseau, clipeau ștrengărește pentru a se asigura că e reflectarea fidelă a lor. Deodată, acel spectacol de liniște și grandoare începu să vibreze, iar oglinda apei își deformă chipul, chinuită parcă de durerile unei nașteri iminente. Și nu era nicio exagerare, pentru că, din burta ei misterioasă răsări lin un petic de pământ înverzit, ce se elibera tăcut din adâncul întunecos.

Era o insulă mică, ce părea făcută de mâna omului. Prea simetric erau construite canalele zidite în piatră ce o străbăteau, prea calculat erau distribuite plantele care creșteau pe pământul neted, prea bătătoare la ochi era capsula din mijlocul acestei apariții. Parcă pentru a risipi orice dubiu, acea construcție rotundă și întunecată se deschise în patru petale, lăsând să se vadă un alt înveliș, de data asta transparent, prin care răzbătea o lumină blândă. Și acesta se deschise precum o floare, descoperind complet o suprafață de circa 300 de metri patrați. Camere cu pereți de sticlă, straturi de verdeață și flori, obiecte de mobilier al cărui rost era greu de ghicit, un bazin mare în centru, erau doar câteva din dotările ce săreau în ochi. Fiecare lucru genera lumină proprie, de parcă ar fi avut viață, suficientă pentru a-l face vizibil, dar să nu eclipseze nimic din jurul său.

Și totuși, cele două paturi situate în centrul locuinței se cereau examinate mai îndeaproape. Nu fiindcă arătau ca două scoici uriașe semideschise, de un alb sidefat, la fel ca așternuturile imaculate, dar mai ales pentru cele două ființe care se odihneau în ele. În primul dormea încă un băiețaș gol și complet dezvelit, de vreo zece ani, cu părul negru și lung și cu o respirație imperceptibilă. Arătarea care ocupa ce-l de-al doilea pat e mai greu de descris. Avea două mâini și două picioare, de asemenea și un cap, dar parcă nu era om. Tot corpul îi era acoperit de plăcuțe dure, ca de scoică, de culoare închisă. La fel îi era și chipul. Doar pleoapele, care tocmai se ridicară, îți mai dădeau senzația că are ceva din specia umanoidă.

– Bună noaptea, somnorosule!, i se adresă el copilului. Avea o voce stranie, de parcă venea de departe și cădea ca valurile înspumate. Iar ai făcut zile negre, umblând prin locuri îndepărtate? Ești obosit?

Somnorosul începu să dea semne de viață, prin mișcări tot mai dese. Se ridică alene și deschise ochii, dând la iveală o culoare intensă, mai puțin obișnuită pentru un om.

– Nu-s obosit deloc! Ți-a spus Lala ceva?, întrebă el, uitându-se curios la cel care-i întrerupse odihna.

– Ce ar fi trebuit să-mi spună?

– Eu știu…? Poate că…

Omul scoică se așeză lângă micuț și îl cuprinse cu brațele. Apoi îi luă obrajii în mâini, fixându-l cu privirea:

– Îmi ascunzi ceva, dragul meu?

Băiatul scăpă un oftat și îl îmbrățișă, la rândul lui, după care spuse mai mult în șoaptă:

– Paul, eu te iubesc mult… O iubesc și pe Lala, îl iubesc și pe Matu și pe Titu și pe Sisu, dar… de ce stăm noi aici?

Omul scoică îl dădu imediat deoparte și se ridică în picioare.

– Ai văzut oameni, așa-i? Ai fost la mal în zilele trecute, în loc să vizitezi Templul, așa cum mi-ai spus?

– Daaa… puțin. Doar un om… și numai de trei ori.

– Ah!, copile, copile… Locul nostru nu e printre ei, ci printre prietenii noștri, printre rudele noastre de sânge. Crede-mă, că eu de acolo vin.

– Dar eu semăn mai mult cu ei decât cu Lulu… sau cu tine.

Paul se întoarse din nou lângă băiat și îl luă de mână.

– E drept că arătăm diferit, însă avem același sânge. Ți-am mai povestit că Matu mi te-a adus aproape mort. A trebuit să-ți dau din sângele meu, pentru a te salva. Din fericire, nu ți s-au produs mutații fizice evidente, poate fiindcă eu am fost înainte un om normal. Doar pe ici pe colo ți-a ieșit câte un înveliș de scoică, dar chipul ți-a rămas frumos și pur.

– Și Lavi e frumoasă!, se grăbi să spună micuțul.

– Cine e Lavi?

– Fata cu care m-am întâlnit pe malul mării. E fată, nu-i așa?

– Mda, cred că e fată. Sufletul tău știe mai bine. Doar că ar trebui să n-o mai vezi.

– De ce? E un om bun, simt asta!

– Nu mă îndoiesc de asta, dar nu-i singură. Pe lângă ea roiesc o mulțime de oameni, dintre care unii ți-ar putea face rău.

Imagine similară

– Îți promit că o să fiu atent și nu mă voi lăsa văzut! Te rog, Paul! O să mă apere Titu și Sisu…

– Doi rechini de mare și o biată focă nu pot ține piept nici măcar unui om. Mai ales dacă e înarmat.

Va urma

Copilul mării (2): Băiatul cu ochi mov

Plaja de la Vadu, un loc mai puțin vizitat de turiști, dar liniștit și plăcut pentru cei care vin pregătiți cu tot ce au nevoie într-o zi de distracție estivală. Puține familii se încumetă să străbată drumul de țară pentru a ajunge pe nisipul fin, spălat conștiincios de valurile răcoroase ale Mării Negre. Livia și cei doi copii ai ei erau printre cei care și-au întins azi cearceafurile, încă de la primele raze mai serioase ale soarelui de iunie. În dreapta lor se etala un cuplu de pensionari, iar în stânga, o pereche de tineri îndrăgostiți ce se căzneau să pună pe apă o barcă gonflabilă, adusă probabil cu mari eforturi. Strădania lor era un deliciu pentru privitori, dar mai ales pentru Sebi și Lavinia, ce chicoteau în timp ce-și ajutau mama la despachetat.

Imagini pentru poze cu plaja de la vadu

Simțeau o mare nerăbdare să fie botezați de apa sărată, așa că n-au avut timp decât pentru o mică gustare, după care s-au aruncat în îmbrățișarea revigorantă a valurilor. Nu se știe cât au auzit din sfaturile pe care le striga Livia:

– Sebi, ai grijă de Lavi, că încă nu știe bine să înoate! Nu vă despărțiți unul de altul și nu vă depărtați de mal! Nu stați prea mult, apa încă-i rece!

Dar adolescentul de paisprezece ani era prea entuziasmat de provocările mării, în timp ce fata, cu patru ani mai mică, se înfiora la mediul rece cu care trebuia să se obișnuiască. Primul, după ce făcu un număr consistent de tumbe și scufundări, se apropie de barca tinerilor, cu intenția vădită de a le da o mână de ajutor. În acest timp, copila se străduia să se obișnuiască cu ritmul impus de valuri, înaintând încet către o stâncă ce se ițea din apă, la o distanță tocmai potrivită pentru un popas. Din apropiere, ceea ce părea doar un pietroi scăpat de zei în apă, se dovedi o insuliță cu mai multe grote pe dedesubt, iar deasupra având porțiuni întinse de mușchi verde și moale, ca o pătură ce te îmbia să te întinzi. Era locul ideal, pe care fata îl revendică ca pe o descoperire importantă în vederea explorărilor viitoare. Toate acestea și le spuse după ce găsi partea cea mai ușoară pentru escaladare, precum și locul cel mai indicat în a scruta depărtările.

O vedea pe mamă cum îi face cu mâna, după ce, cu siguranță, o urmărise cu inima strânsă cum escaladase stânca. Îl vedea pe Sebi împingând în larg barca tânărului cuplu. De asemenea, putea să-i vadă pe cei doi pensionari, cum se dau reciproc cu soluție pe corp. Un clipocit abia perceptibil, ce venea din spate, îi atrase însă atenția. Se întoarse și încercă să ghicească locul în care se produsese. Vedea o undă ușoară apropiindu-se de insulița ei, dar nu putea să-și dea seama ce ar fi generat-o. O fi vreun pește mai mărișor sau poate chiar un delfin? Se ridică în picioare, pentru a observa cât mai mult fenomenul, înainte de a se pierde sub stâncă. Probabil că intrase într-una din deschizăturile pe care se temuse să le exploreze, deocamdată. Acum avea un motiv în plus.

Coborî pe același traseu, încercând să nu uite locul în care se pierduse unda, apoi înotă până la o intrare destul de înfricoșătoare pentru ea. Curiozitatea vârstei era mai mare decât frica, așa că nu pregetă să intre în întuneric. Apa nu era adâncă, dar cu siguranță era mai rece. După ce-și obișnui ochii cu întunericul, începu să exploreze fiecare cotlon, în speranța ocaziei de a mângâia pielea fină a unui delfin. Pe măsură ce înainta, nu se mai putea ajuta de vedere, astfel că mergea doar pe pipăite. Locul era tot mai strâmt și tocmai se gândea să se întoarcă, când ceva zvâcni în apropiere și se strecură pe dedesubt, atingându-i picioarele. Imediat se întoarse și Lavinia, pornind în urmărirea vietății. Firește că nu a ajuns-o, iar asta a necăjit-o tare când a ieșit la lumină.

Stătea mirată și analiza în gândul ei acea atingere care-i provoca și acum furnicături. Parcă nu era delfin sau vreun pește, parcă simțise niște brațe ce-și făcuseră loc de trecere. Să fi fost o caracatiță? Dar oare sunt caracatițe în Marea Neagră? Privirea ei dezamăgită urmărea calea pe care bănuia că s-a îndepărtat viețuitoarea, regretând șansa pe care a pierdut-o. Nu-i venea să creadă când văzu acea undă întorcându-se și dându-i ocol. Oare o va ataca? Iarăși curiozitatea învinse teama, iar fata rămase pe loc, gândind cu glas tare:

– Hai, arată-te! Hai că nu-ți fac nimic…

Îndemnul ei chiar a avut efect, și deasupra apei își făcu apariția, încet, un cap de băiat, după părerea ei. Totuși, nu era sigură, după capul acoperit cu o cască protectoare, un zâmbet stingher și niște ochi mov, cum nu mai văzuse în viața ei. Nu putea să-și explice de unde o fi răsărit, doar nu-l văzuse pe plajă. Și cum a putut sta atâta vreme sub apă? Îi zâmbi și ea, încercând să se apropie. Băiatul, însă, dorea să păstreze distanța, astfel că se îndepărta la fiecare intenție de acest fel.

– Ești de pe aici? Cum îți spune?, încercă Lavi să-l cunoască.

Dar omulețul zâmbi mai larg, după care se scufundă definitiv, dispărând în larg, odată cu unda lui. Numai fata îl văzuse, stânca fiind un paravan bun între ei și ceilalți turiști. Ăsta era un imbold suficient pentru a-l căuta și în zilele următoare.

Copilul mării (1): Apus

Soarele se înroșea tot mai tare, precum un fecior timid care tocmai a terminat primul dans cu iubita, iar acum trebuie să se retragă pentru a-și înăbuși emoțiile. Aluneca în jos la orizont, lipsindu-se de coroana strălucitoare și permițând ochilor pământești să-i vadă fața mai blândă. Marea parcă păstra un moment de reculegere înainte de a primi astrul încins în pântecul ei răcoros. Era o tăcere sacră și un spectacol unic, pe care familia de pe iaht îl savura cu nesaț și recunoștință, de parcă ar fi fost primul asfințit pe care-l vedeau. Nu-și închipuiseră că poate fi atât de frumos, deși ăsta era scopul principal al ieșirii în larg.

Tocmai cumpăraseră ambarcațiunea, iar Nelu era bucuros să-și etaleze virtuțile de marinar în fața nevestei și a micuțului lor. Spectacolul unui apus de soare, văzut de pe iahtul înconjurat de ape, era un motiv suficient să navigheze până ce uscatul s-a pierdut în zare, iar liniștea a devenit pe deplin stăpână. Parcă erau trei statui scăldate de lumina dulce a ultimelor raze, copilul fascinat de globul miraculos, mama ținându-și odorul strâns în brațe și tatăl îmbrățișându-și femeia pe după umăr. Sublim! Acesta a fost cuvântul care le-a venit pe buze amândurora, după ce ultima lucire se pierdu sub apă. Acum puteau să se întoarcă la mal, înainte de a se întuneca de tot.

O firavă adiere de vânt îl convinse pe Nelu să nu mai pornească motorul, preferând să ridice vela și să savureze în continuare liniștea. Adierea își amplifică puterea și vasul prindea viteză. Privirile lor așteptau acum să distingă uscatul, iar apoi locul de unde au plecat. Doar că altceva le-a atras atenția, tocmai când au văzut primele semne ale plajei. O pâlnie uriașă și jucăușă se plimba pe mal, dansând de una singură și schimbându-și mereu direcția.

– Mami, uite!, exclamă entuziasmat băiețelul, arătând cu degetul. Ce-i ăla?

Era o tornadă, încă un fenomen spectaculos pe care nu l-au mai admirat niciodată atât de aproape. Priveau fascinați la demonstrația de forță a vântului, uitând pentru un timp de pericolul ce-l reprezintă pentru cei de acolo, cu atât mai puțin în ceea ce-i privea pe ei.

Imagini pentru poze cu tornade pe mare

De parcă tornada s-ar fi plictisit de teren, își schimbă complet planul și porni pe mare. Apa prinse viață și se ridică la zeci de metri înălțime, precum niște fântâni arteziene uriașe.O altă reprezentație uimitoare, primită cu aceleași exclamații de uimire. Se părea că pâlnia absorbantă o să dispară curând în larg, însă, deodată, își schimbă iar cursul de parcă văzuse un nou obiectiv de joacă: mica ambarcațiune. Admirația din privirile celor trei curioși se transformă instantaneu în groază. Nelu se grăbi să pornească motorul, pentru a fugi din calea pericolului, în timp ce femeia speriată se precipită spre adăpost cu copilul în brațe. Doar că niciunul nu-și atinse ținta.

Vârtejul ajunse repede în preajmă și balansă puternic vasul plutitor, de parcă ar fi vrut să-i încerce greutatea. Îi dădu un ocol de aproape, timp în care îl stropi din belșug cu valuri și picături mari, culese din preajmă. Strigătele oamenilor – care se țineau unul de altul, precum și de orice alt lucru bine fixat – nu se auzeau, fiind înghițite și ele de același tolcer însetat. Iar lacrimile copilului și a femeii nici nu se puteau vedea, marea având grijă să le spele imediat. Nelu se ținea cu o mână de balustradă, iar cu cealaltă apucase brațul nevestei care, la rândul ei, reușea încă să-și țină odorul la piept. Erau clipe lungi de agonie, în care doar speranța că se vor termina din moment în moment, îi făcea să reziste.

Însă n-a fost să fie, pentru că tornada a intrat de la tribord, ridicându-i în aer ca pe o coajă de nucă. Catargul s-a frânt precum un pai și l-a lovit în cap pe Nelu. Mâinile s-au desprins involuntar și trupurile s-au împrăștiat în două părți, iar apoi în trei. După câteva rotații prin aer, ambarcațiunea a fost azvârlită deoparte, ca o jucărie ce nu mai prezenta interes. Era stricată de un copil curios și alintat, care își găsea plăcerea în a distruge și abandona tot ce-i pica la îndemână. Acum, că și-a satisfăcut poftele, nu mai avea rost să zăbovească, așa că se pierdu în depărtare, șuierând.

În urma lui… bucăți de lemn, de plastic, de pânză, trupuri inerte… Și din nou liniște deplină. O altfel de liniște: fără suflare, fără admirație, fără speranță, fără iubire. O liniște apăsătoare, ce se așterne după o mare tragedie. Un apus de soare prea scump plătit.