Copilul mării (18): Epilog

O după-amiază senină de noiembrie, pe plaja din Mamaia, cu câțiva turiști întârziați și curioși în a testa temperaturile ultimei luni din toamnă. Perechi, în familie sau solitari, se plimbau în apropierea vârfurilor de val și inspirau cu nesaț aerul proaspăt adus de adierile marine. Unii, mai îndrăzneți, se descotoroseau de o parte din îmbrăcăminte și înaintau până la genunchi în apa răcoroasă. Erau acte de vitejie apreciate de spectatorii de pe mal. Privirile acelor spectatori le-au fost atrase, la un moment dat, de o imagine desprinsă parcă dintr-o lume ireală.

Din larg se apropiau de țărm trei personaje, cel puțin ciudate după felul în care arătau și modul de deplasare. Era vorba de o plută, pe care se remarca în primul rând o femeie îmbrăcată în alb ce stătea în picioare, în timp ce briza îi răsfira în spate părul lung și rochia albă, vaporoasă. O mână de-a ei îl ținea strâns pe după umăr pe un băiețaș despuiat, cu un păr la fel de negru și ridicat așijderea de adierea constantă a vântului. La picioarele lor era întinsă o altă persoană, un bărbat masiv ce părea să sufere. Platforma din lemn se apropia rapid de plajă, fără să fie mânată de valuri sau vreun alt mijloc de locomoție vizibil, iar când a ajuns pe nisip, toată lumea s-a strâns în jurul celor trei.

Atunci au văzut mai bine cât de frumoasă era femeia, cât de interesant era băiețașul și cât de rănit era bărbatul la șoldul unui picior. Cineva a sunat la Salvare, în timp ce alții au sărit să-i ajute sau să-i bombardeze cu întrebări. Câțiva bărbați se învârteau pe lângă pluta abandonată, încercând zadarnic să-și dea seama de modul în care a fost propulsată. Ambulanța din Constanța a sosit în câteva minute, preluându-i pe toți cei trei naufragiați și lăsându-i pe turiști să facă tot felul de presupuneri.

Comisarul Bud a fost internat pentru o intervenție chirurgicală, în timp ce Doina și Marin au fost abordați de poliție pentru declarații. Amândoi au susținut că erau pasageri pe vasul „Temerarul”, când au fost prinși de furtună și nava s-a scufundat, ceilalți înecându-se. Ei au avut norocul să se agațe de o platformă, care i-a adus cu bine la țărm. Comisarul a fost împușcat de doctorul Tibor, într-o ceartă privind traseul de navigare. Târziu în noapte, femeia și băiatul au ieșit din secția de poliție și s-au întâlnit cu prietenul lor Ghiță.

A urmat o perioadă agitată, în care Doina și-a găsit o locuință la marginea mării, l-a înfiat cu acte în regulă pe Marin și l-a înscris la școală. Nu a uitat-o nici pe soacra ei, Veronica, pe care a convins-o ușor să se mute cu ea, ținând cont că visul de a fi bunică devenea realitate. Nu numai pentru Marin, ci și pentru copilul pe care Doina îl aștepta cu ardoare. Lumea era suspicioasă pe această venetică și se întreba de unde are atâția bani, fiind doar o biată jurnalistă. Mai ales când s-a auzit că băimăreanca a schimbat în bani mai multe perle de cea mai bună calitate. Mai erau contrariați de faptul că frumoasa femeie nu voia să înceapă o relație cu niciun bărbat, cât ar fi el de promițător. Unii șoptesc că au văzut, totuși, o persoană solidă care se furișează noaptea în casa ei, iar alții susțin că l-au văzut înaintea zorilor, când părăsea locuința. Cu toate acestea, cu timpul, au acceptat-o în grupul lor, datorită generozității și căldurii cu care-i trata pe toți.

Despre Paul nu s-a mai auzit nimic concret și niciun om nu putea spune că l-a văzut. Doar zvonuri și întâmplări inexplicabile care circulă neoficial și îi fac pe mulți să creadă că omul-scoică e de fapt printre ei, doar că nu se arată. Astfel, un cuplu de bătrâni cărora le-a luat foc casa, într-o noapte, jură că au fost scoși dintre flăcări de o ființă neagră și uriașă, cu o forță ieșită din comun. Un alt cuplu, de tineri îndrăgostiți, insistă că au fost descarcerați din mașina accidentată de o namilă cu corp de piatră, ce a desfăcut caroseria mașinii cu mâinile goale, înainte ca incendiul să izbucnească.

Însă cele mai numeroase relatări vin din partea turiștilor care spun că au fost salvați de la înec de o mână nevăzută ce-i ridica la suprafață și îi împingea către mal. Cazurile sunt multe și provin din mai multe stațiuni, dar încă nimeni nu a văzut cui aparține acea mână, cine e salvamarul sau salvamarii misterioși din adâncuri. Doina zâmbea înțelegătoare de câte ori auzea astfel de întâmplări, iar Marin râdea cu bucurie, de parcă ar fi primit un dar minunat. În schimb, Veronica lăcrima din ochi zâmbitori, iar bătrânul jurnalist Ghiță își scotea un carnețel pentru a nota toate datele.

Imagine similară

Sfârșit

 

Advertisements

Copilul mării (17): Atac disperat

Ziua plecării a sosit cu emoții pentru fiecare dintre cele cinci personaje. Turcul Hassan era nerăbdător să revină printre oamenii normali, care-i apreciază calitățile de bucătar și îl răsplătesc cu vorbe de duh și veselie. Comisarului Bud i se vindecase rana și era dornic de mișcare pe uscat, unde se simțea în largul lui. Marin se gândea adesea la Lavinia și aștepta cu nerăbdare ocazia să o reîntâlnească, iar Doina știa că urmează o perioadă efervescentă de acomodare ca viitoare mamă și soție, într-un oraș mai mare și prea puțin cunoscut. Doar Paul regreta sfârșitul acestei luni minunate și își rezerva dreptul să fie mai puțin optimist în ceea ce privește viitorul lui printre oameni.

„Temerarul” a pornit la drum deodată cu un imaculat răsărit de soare, când vântul îi îndemna să ridice velele și să le lase în voia lui. Ziua toată a fost ca o festivitate luminoasă, în care vasul lor părea un car alegoric acvatic, continuat de o trenă lungă de vietăți marine ce săltau cu voioșie în urma lor. Nici noaptea nu s-a lăsat mai prejos, încoronându-i cu podoabele ei specifice, parcă mai multe și mai strălucitoare. Doar dimineață, când mai aveau câteva ore până în portul Constanța, Doina a reușit să-l contacteze telefonic pe Ghiță și să-l anunțe de venirea lor. Desigur că prietenul lor a fost în culmea fericirii, mai ales că nu avusese nicio veste de la plecarea lor în căutarea Insulei Nopții. Evenimentele s-au precipitat imediat după această convorbire.

Bud era în cabina de comandă, Hassan trebăluia prin bucătărie, Paul privea orizontul dinspre proră, în timp ce Doina și Marin se înveseleau de acrobațiile făcute de prietenii marini în siajul de la pupa vasului. Omul-scoică a sesizat primul pata întunecată care venea dinspre vest, mărindu-se vertiginos înainte de a-și da seama că e un pericol. Pe când s-a dumirit că-i elicopterul doctorului T, gloanțele au început deja să se împrăștie pe punțile iahtului, printre pânzele fluturânde, prin geamul cabinei de comandă, și pe trupul lui. A reacționat cât a putut de repede, îndreptându-se în fugă spre persoanele cele mai dragi, pentru a le pune la adăpost. Doina și Marin scăpaseră nevătămați după primul raid, dar era de bănuit că acesta fusese doar începutul.

Aeronava s-a întors cu o nouă salvă de mitralieră, de la o înălțime mai mică și cu stricăciuni mai evidente. Bud a ieșit în fugă de la timonă înjurând de mama focului și strigându-l pe Hassan. Turcul și-a scos doar capul afară, îngrozit de vacarmul din jur, după care a dispărut din nou. A treia survolare a venit la pachet cu o rachetă care a aruncat în aer o parte din proră, provocând un incendiu major. Era clar că doctorul voia răzbunare cu orice preț, iar pierderea mândrului său vas nu mai conta pentru el. Turcul a apărut din nou cu teamă și agitând un aruncător de grenade, dar comisarul nu-l putea prelua, fiind înconjurat de flăcări și căutat de gloanțele din elicopter. Doar Paul putea să înfrunte aceste pericole, dar nu înainte de a-i pune la adăpost, pe cât posibil, pe băiat și pe Doina.

Apoi, într-o cursă contra cronometru pentru viață, a alergat să ia aruncătorul și grenadele din mâna turcului ce tremura în spatele ușii. Nu mai trăsese cu o astfel de armă, iar asta făcea ca misiunea lui să se complice. Ferind în palme muniția și ignorând rafalele care-l vizau acum pe el, își luă un elan puternic și sări peste zona cuprinsă de flăcări. Comisarul, rănit la un picior și înfocat cumplit de focul mistuitor, primi cu satisfacție speranța unei replici la iadul care-i fusese destinat. Numai că tot doctorul lovi înainte, cu o altă rachetă, destinată chiar loculului unde se adăpostea Hassan. Bud nu se lăsă intimidat, ci își încărcă meticulos arma, după care ținti cerul, în așteptare.

Temerarul era distrus aproape în întregime, iar cei din elicopter savurau minutele dinaintea scufundării sale. De jos, se putea vedea chipul satisfăcut al doctorului și al asistentului Cazimir, în timp ce făceau ultimele ture în jurul torței ce avea să se scufunde curând. Probabil că acea trecere, mai lentă și la foarte joasă înălțime, trebuia să fie ultima, când s-a ivit marea surpriză. Din spatele perdelei de foc s-a ițit un proiectil fatal, care a lovit partea de sus a navei și a smuls efectiv elicea. Elicopterul s-a smucit dureros, a gemut a neputință și apoi s-a prăbușit greoi în flăcările de pe iaht. În aceste ultime secunde, ura și deznădejdea au fost cele care au luat locul bucuriei de pe figura Doctorului Teroare.

Clipele erau numărate și pentru supraviețuitorii de pe vas. Paul l-a apucat hotărât pe comisar și l-a aruncat cu putere peste bord. După care, din câțiva pași, a ajuns la locul unde-i lăsase pe Doina și Marin. Au sărit deodată în apa mării, cu două secunde înainte de a se auzi cum explodează aeronava. Temerarul se stingea rapid între valurile care-l îmbălsămau.

Imagini pentru imagini cu nave în flăcări

 

Copilul mării (16): Minunea

Locul acela rupt de lume avea pentru fiecare oaspete un efect deosebit. Alternanța dintre zi și noapte venea cu un impact mai mare asupra psihicului și organismului, mai ales că era însoțită invariabil de oscilarea insulei între suprafață și adâncimi. Aproape în fiecare seară se ridicau în altă parte a mării, deși nu întotdeauna își dădeau seama de asta. Uneori, însă, aveau plăcuta surpriză să zărească în apropiere vreo stâncă solitară sau o fâșie de uscat pustie, locuri îmbietoare care îi atrăgeau ca un magnet pe cei trei musafiri.

Marin nu pierdea niciun prilej de a petrece timpul în preajma Doinei, mai ales ziua, când femeia era trează și Paul trebuia să se ocupe mai mult de ceilalți doi bărbați de pe insulă. Fiecare și-a însușit câte un costum de scafandru de pe iaht, astfel că puteau să viziteze obiective subacvatice extraordinare, având alături cei mai competenți ghizi. Și nu era vorba doar de Paul și băiat, ci și de o suită impresionantă de viețuitoare care-i însoțea peste tot, împărțindu-se în două dacă oamenii făceau la fel. Iar asta se întâmpla din cauză că Marin venea adesea cu idei prin care o atrăgea pe Doina în locurile lui preferate.

Imagini pentru imagini cu vestigii subacvatice

Unul dintre acestea era sacru pentru el și voia să-l împărtășească numai noii sale prietene. I-au dat numele de „Templul”, fiind de fapt un cimitir subacvatic cu multe sicrie metalice aliniate lângă epava ruginită a unui vas de război. Se vedea că, pe lângă acel vas din care se recuperaseră unele bunuri, mâna omului a contribuit cu unele lucrări și aranjamente, pentru a crea o atmosferă solemnă de cinstire a celor care-și dormeau acolo somnul de veci. Alături, se înălța ceva ce semăna cu un lăcaș de rugăciune, constituit dintr-un altar și o cruce mare din piatră, totul adăpostit într-un spațiu semiînchis, străjuit de coloane și ziduri de piatră masivă. Ceea ce a înțeles mai târziu Doina, e că acele sicrie adăposteau cadavrele culese de Paul și Marin din mare. Poate că două dintre ele aparțineau părinților lui, dar nu știa care. Tocmai de aceea avea un mare respect pentru fiecare și venea uneori să mediteze lângă ele.

În fiecare zi au văzut câte ceva extraordinar, iar timpul era firesc să se scurgă prea repede. Se întorceau flămânzi în bucătărie, unde Hassan a improvizat o mașină de gătit pe placul lui și spre bucuria lui Bud. Peștele prăjit era mai apreciat de oamenii uscatului, ba chiar și Marin a încercat să se deprindă cu el, fără prea mare succes deocamdată. În schimb caracatița, foca și cei doi câini de mare nu puteau să suporte mirosul de prăjit, de aceea dispăreau rapid la ora mesei. Cu toate acestea, Bud și bucătarul simțeau dorul de oamenii obișnuiți, de locurile cunoscute și de soarele strălucitor al zilei. Era evident că nu mai puteau sta în astfel de condiții, iar Paul simțea asta și în ce o privește pe Doina. Dragostea, oricât ar fi de înflăcărată, se stinge dacă nu are atmosfera necesară pentru a-și menține arderea.

– O să ne mutăm în Constanța, iar tu și cu Marin vei avea marea aproape, își liniști Doina iubitul într-o seară. Băiatul are nevoie de școală, de socializare, de experiențe omenești. Altfel va rămâne un singuratic și un neînțeles.

Paul o asculta tăcut, dar femeia simțea câtă tristețe îi provoacă această perspectivă. Doar când liniștea a devenit jenantă, interveni și el:

– N-aș vrea să-ți schimbi total viața pentru noi. Ar trebui să-ți părăsești orașul, prietenii, locul de muncă. Să începi o altă viață în necunoscut, printre necunoscuți. Iar eu aș fi mereu o piedică în calea normalizării, o piatră care te-ar trage în adâncuri.

– Nu privi așa lucrurile, dragul meu. Tu ești cel mai minunat lucru care mi s-a întâmplat, iar pe Marin îl îndrăgesc ca pe băiatul meu. Chiar o să fac formele necesare pentru a-l adopta, mai ales că eu nu pot să am copii. Iar în ce privește munca mea, sunt sigur că prin Ghiță o să găsesc redacții interesate de ceea ce scriu. Mai ales că nu-i nevoie să renunț nici la clienții mei vechi, doar de aceea e Internetul. Vom găsi noi un mod în care să trăim în afara ochilor lumii, dacă va continua să aibă prejudecăți.

Paul o privi mai intens și îi luă mâna între ale lui.

– Ai spus că nu poți să ai copii. Și dacă, în cele din urmă, vei avea unul? Nu o să-ți complice viața și mai mult?

Doina zâmbi amărui și îi răspunse:

– Ar fi nevoie de o minune, după cum mi-a spus doctorul. Iar dacă totuși s-ar întâmpla, aș fi și mai fericită.

– Știi ce mi-a transmis Matu, zilele trecute? După ce v-ați plimbat împreună câteva ore…

– Chiar te rog să-mi spui, pentru că eu nu-i prea înțeleg încă limbajul.

– Matu ține mult la tine și se bucură să-mi fii alături. Pe de altă parte, are o experiență de viață impresionantă și nu se înșală niciodată.

– Mă bucur, dar ce ți-a spus?

– Draga mea… ești însărcinată.

Copilul mării (15): Perla iubirii

continuare

Paul o privi de data asta cu pasiune, lăsând la o parte orice jenă. Ba mai mult, se apropie de trupul ei fierbinte și îi luă mâna mică între palmele-i butucănoase, mângâind-o cu grijă.

– Știu că am fost egoist, căutând să-mi salvez viața și să înțeleg ce se întâmplă cu mine. Acum, după ce au trecut atâția ani de la accidentul care mi-a schimbat viața, cred că ar fi fost mai bine să mor atunci decât să sufăr atâta de dorul tău și al mamei mele.

– Nu spune asta, îi acoperi Doina gura cu degetul arătător al mâinii libere. Nu trebuie să mori, ci să ne fii alături.

Zicând acestea, femeia își scoase de sub bluză lănțișorul care-i atârna la gât, arătându-i singura mărgea care era prinsă în el.

– Îți mai amintești perla pe care mi-ai lăsat-o la despărțire? Doar prin ea te simțeam aproape, în fiecare seară când o strângeam în pumn și mă culcam cu gândul la tine. Eu îi dădeam căldura inimii mele, iar ea mă asigura că ești viu și ne vom reîntâlni cândva. Știam că e o parte din trupul tău și n-are cum să mă mintă, așa cum nici tu nu m-ai minți vreodată. E tare ca tine, pură ca sufletul tău și strălucitoare cum ar trebui să ne fie iubirea.

– Iubirea noastră are granițe și, oricât ar fi de mare, nu poate ajunge la împlinirea firească. Îți amintești ce a zis doctorul T?

– La naiba cu doctorul!, se zburli Doina. Luceafărul lui Eminescu a coborât de pe cer pentru o muritoare. Tu ești aproape de mine și nu trebuie decât să dai drumul iubirii înlănțuite. Îți promit că nu voi fi dezamăgită.

Femeia îl cuprinse cu mâinile pe după ceafă și-l mângâie tandru, în timp ce din ochii ei se revărsa o pasiune mistuitoare, iar cuvintele îi curgeau ca o melodie șoptită. Paul vru să se asigure că semnele nu-l înșeală:

– Doiniță…, n-aș vrea să te rănesc. Crezi că e bine ce facem?, dar ea închisese ochii, iar gura îi era în căutarea buzelor lui.

Ca la o comandă invizibilă, lumina din dormitor se stinse complet, după care petalele exterioare se închiseră în jurul locuinței, lăsând totul sub dominația întunericului profund. Doina știa că Paul voia ca astfel să n-o sperie cu hidoșenia trupului său, dar era hotărâtă să meargă până la capăt, oricât de dureroasă ar fi această experiență. Toate simțurile îi erau pregătite, așteptând să analizeze fiecare atingere și fiecare sunet. Se aștepta la un anumit disconfort și chiar la momente de durere, având în vedere corpul dur cu care trebuia să se iubească, dar își spunea că amintirea chipului pe care-l mai avea în minte va amortiza aceste neplăceri.

Însă, spre plăcută surprindere, trupul îi era străbătut de fiori incitanți, de atingeri ușoare, începând de la felul în care a fost eliberată de haine și continuând cu mângâieri divine. Mâinile ei căutau cu fervoare sursa acelor plăceri, mirată să constate că nu mai găsea plăcile dure și uneori ascuțite, ci doar părți fine, ușor umezite și calde, care o ademeneau spre mângâiere. Buzele i-au fost acaparate de alte buze lacome, dulci-sărate, cu aromă de briză marină și cu freamăt de valuri neastâmpărate. Fiecare părticică a corpului avea partea ei de excitare, de parcă o mie de mâini și de buze se revărsau cu delicatețe asupra-i, într-un concert al simțurilor. Nici nu a știut când a fost penetrată, doar când a ajuns la extaz și-a dat seama că granița dintre ei a fost ruptă de tot, iar ea parcă face dragoste cu un zeu. Altă explicație nu putea să dea acelor plăceri infinite, acelor explozii de căldură care o inundau din toate părțile.

Imagine similară

Dacă ar fi fost puțină lumină, poate ar fi văzut de unde vin aceste senzații, dar numai cu mâinile, cu trupul și cu buzele nu reușea să-și imagineze cum s-a transformat ființa aceea dură într-o mașină de iubit. Aceste gânduri persistau și după ce, într-un târziu, Paul și-a încheiat prestația cu câte un sărut prelung pe sâni, pe buze și pe frunte. Niciunul nu a scos un cuvânt, de frică să nu strice momentul sublim în care respirațiile lor se auzeau puternic și la unison. Nici mai târziu nu au rupt tăcerea, fiecare din alte motive. Doina se temea parcă să nu se trezească din acest vis frumos și să descopere că ființa pe care întunericul a transformat-o într-un prinț fusese doar o iluzie. Paul era fericit și voia să savureze în liniște amintirea fiecărui moment.

Doina s-a trezit târziu a doua zi. Era singură în dormitorul luminat discret, iar cupola transparentă de deasupra lăsa să se vadă cum vietățile marine înotau alene și o priveau indiscret, de parcă ar fi înțeles cine e și ce a făcut peste noapte. Se rușină puțin, înainte de a-și lua pe ea halatul așezat pe marginea patului.Pe noptiera de alături trona o vază cu flori roșii și un bilețel cu mesajul „Te iubesc”.

Copilul mării (15): Perla iubirii

Rana comisarului Bud arăta urât, de aceea s-au adunat îngrijorați în jurul lui. Se impunea oprirea imediată a hemoragiei, iar Doina se oferi imediat să îl îngrijească. Pentru că, după cum spunea ea, o jurnalistă bună trebuie să știe de toate câte puțin, mai cu seamă la acordarea primului ajutor. Glonțul trecuse prin antebraț, dar nu îi atinsese osul, deci nu era nevoie decât de o curățare temeinică și un pansament strâns. Polițistul insista să se întoarcă la timona vasului, însă se vedea pe el că avea nevoie de odihnă la pat. Paul îl asigură că-i poate ține locul, fiind familiarizat cu comenzile și cunoscând bine zona în care navigau. O mică problemă s-a ivit când omul-scoică a trebuit să intre în cabina de comandă, care era blocată pe dinăuntru de Hassan, bucătarul navei. Omul – speriat peste măsură de arătările nopții – a trebuit liniștit și asigurat că nu mai există monștri marini pe punte, iar când, în sfârșit a deschis ușa și l-a văzut pe Paul, a scos un strigăt de groază și a leșinat.Trecând cu seninătate peste toate acestea, Marin era foarte fericit de reîntâlnirea cu Paul, mai ales că avea șansa să-i cunoască pe prietenii ce-i veniseră în ajutorul lui.

Ca o recompensă pentru întunericul zilei, seara a venit cu o înseninare completă, ce permitea astrelor să-și reverse toată strălucirea de care dispuneau. Furtuna și-a adunat vânturile nebune și s-a îndreptat spre alte zări, plictisită de aceeași luptă zadarnică. Vasul și-a recăpătat controlul și acum înainta victorios, în timp ce chipurile pasagerilor săi deveneau tot mai vesele. Iar bucuria le-a explodat în exclamații când din adâncul apelor a apărut floarea mult așteptată: Insula Nopții. Era exotică și îi aștepta cu petalele deschizându-se.

După ancorare, au coborât bărcuța motorizată cu care au intrat pe unul dintre canalele micului paradis. Hassan își revenise, dar încă nu se putea scoate de la el vreun cuvânt inteligibil, în afară de exclamații de uimire. În centru i-a întâmpinat o intrare scăldată de jeturi de apă multicolore, ce dansau în ritmul unei melodii romantice. În urmă se putea distinge o trenă lungă din viețuitoare marine jucăușe și dornice să le fie admirată fiecare săritură acrobatică. Totul părea un vis pentru Bud, Doina și Hassan, o stare din care se temeau că se vor trezi printr-o mișcare bruscă sau un gând nepotrivit. De aceea nu îndrăzneau să vorbească decât în șoaptă, iar fiecare gest le era lin și bine calculat.

Marin era încântat să preia rolul de gazdă, să le arate celor trei oaspeți locuința și cât mai multe din accesorii. Deși erau obosiți după o zi atât de grea, invitații au participat la o cină aparte, compusă din ingrediente cu care nu erau deloc familiarizați. A fost momentul când bucătarului turc i-a revenit graiul, exclamând înciudat, spre hazul celorlalți:

– Halal mâncare! Da’ voi nu gătește nimic?

Imagini pentru imagini cu alge marine

Noroc că Bud a avut inspirația să ia de pe vas o sticlă cu coniac, din care s-au cinstit amândoi până au golit-o. După asta, nu prea mai conta că peștele era crud, iar algele nesărate. Nici somnul nu s-a lăsat mult așteptat pentru cei doi bărbați, Paul aranjându-le două paturi îmbietoare și invitându-i să se cufunde în așternuturile moi. Marin ar mai fi vrut să asculte poveștile noilor prieteni, dar își dădu seama că oamenii pământului obosesc repede și au nevoie de mai mult repaos. El, fiind mai rezistent, alese să-și petreacă restul nopții cu prietenii care-l așteptau în adâncuri. Dormitorul rămase doar pentru Doina, dacă asta ar fi fost și voia ei, doar că ea nu putea să se despartă de Paul o noapte întreagă.

– Te-am visat atât de mult în ultima vreme!, îi șopti ea după ce s-au retras împreună.

– E vina mea, răspunse el în aceeași tonalitate. M-am gândit la tine, iar tu ai recepționat telepatic.

– Și cu Marin comunici așa?

– Da, dar el a fost afectat de mutații și percepe integral fiecare mesaj. Iartă-mă, dar mi-era dor de tine.

– Ooo, Paul, dragul meu… și mie îmi era dor, zise Doina, invitându-l să ia loc lângă ea.

– Chiar mă iub…? Nu ai spus-o numai ca să mă încurajezi?, întrebă Paul, așezându-se cu sfială pe pat.

– Aaaa… te-am iubit mereu, chiar dacă uneori nu-mi dădeam seama. Acum sunt convinsă.

– Și m-ai visat așa cum arăt acum sau cum arătam înainte?

Femeia stătu puțin pe gânduri, încercând să-și amintească.

– Nu-mi dau seama. Cred că nici nu ți-am văzut chipul. Știam pur și simplu că ești tu. Nici nu mă interesa cum arăți, ci doar ce gândești, ce-mi spui…

Tăcerea se așternu din nou. De data asta, Paul reluă:

– Ești fericită?

Doina râse ceva mai tare și își duse mâna la gură.

– Acum mă simt bine, deci sunt fericită. La fel cum eram cu tine, în tinerețe.

– Și eu sunt fericit acum. Îți mulțumesc că ai venit, Doiniță, spuse el zăbovind cu plăcere asupra numelui.

– Îmi promiți că n-ai să mai fugi? Vei rămâne mereu alături de mine, Paul?

va urma

Copilul mării (14): Puterea dragostei

Un întrerupător făcu lumina să inunde dintr-o dată încăperea, alungând cu brutalitate orice urmă de întuneric și îndoieli. Până și marea și-a încetat mugetul, pentru a nu pierde nimic din acțiunea explozivă care se anunța. Calitate confirmată de la început prin câteva focuri de armă, trase de doctorul Tibor în containerul cilindric.

– După cum vedeți, pereții sunt bine blindați, le spuse acesta cu mândrie. Iar eu v-am anticipat din nou mișcările. Așadar: Bine ați venit pe ”Temerarul”! Păcat că am rămas fără căpitan, dar nu puteam să le am pe toate, nu-i așa? Totuși, sunt curios să știu cine ești dumneata și ce rol joci în această poveste, domnule Mircea… Hei, tu, băiete! Stai cuminte dacă nu vrei să te rănesc!

Avertismentul îi era adresat lui Marin, băiatul nud ce nu avea răbdare să stea într-un loc.

– Mă bucur că ni te-ai alăturat, dar ai răbdare până îți vine rândul. Deocamdată, vorbeam cu fostul căpitan…

– Comisar de poliție Bud, îi satisfăcu curiozitatea cel vizat. În această calitate, te anunț că ești arestat și îți cer să predai toate armele.

– Ia te uite cu cine avem onoarea! Permite-mi, însă, să am ceva rezerve, având în vedere că te-ai strecurat cu acte fictive pe această navă. La fel ca doamna ce te însoțește, despre care spuneai că-i retardată. O fi tot de la poliție?

– Nu tocmai!, răspunse femeia cu iritare în glas și arătând spre prizonierul acvatic. El este iubitul meu și am venit să-i fiu alături.

– Iubitul tău?! Fii serioasă, cucoană! Doar n-o să faci dragoste cu un monstru marin capabil să sperie orice om. E ceva pervers, nu crezi?

– Dumneata vorbești de ciudățenii?, continuă femeia, care nu era alta decât Doina. Am auzit eu ce monstruozități creezi în laboratoarele din spital, fără autorizații sau cunoștința autorităților.

– Destul cu vorba, că nu am timp și răbdare să vă lămuresc. Luați-i pe toți trei și puneți-i sub pază. Misiunea e îndeplinită și putem să ne întoarcem pe uscat. Poate că insula aceea nici nu există.

Cele două matahale îi luară în vizor pe comisar și pe Doina, în timp ce Cazimir se apropie de băiat. Doar că Bud nu era omul care să cedeze atât de ușor, astfel că, nu se știe de unde, îi apăru în mână un pistol. A fost doar o iluzie, spulberată scurt de doctorul care l-a dezarmat cu un glonț țintit în brațul drept. Momentul de panică a fost folosit de paznici pentru a pune mâna intruși și a-i imobiliza, în ciuda împotrivirilor ce au urmat. Ba tocmai această opunere i-a făcut să apeleze la măsuri mai dureroase, iar în cazul femeii, se vedea cum bărbatului îi face plăcere s-o siluiască.

Între zgomotele acestei confruntări era cam greu să fie auzit și un sunet mai slab, dar constant, ce venea dinspre bazinul transparent. Și totuși, unul câte unul, toți cei prezenți au ajuns să vadă cum Paul încerca să fisureze geamul cel gros, folosindu-se de tăișul dur al scoicilor ce-i înveleau mâinile. Se făcu tăcere, fiecare fiind curios să vadă dacă această idee va avea vreun rezultat sau era doar o încercare disperată, fără sorți de izbândă. Marginea sidefie aluneca lin pe suprafața netedă, precum un diamant pe sticlă, lăsând o zgârietură ce părea neînsemnată la o asemenea grosime. Dar omul-scoică nu părea descurajat, ci continuă până reuși să unească linia ce desena un cerc la baza recipientului. După care, se întinse pe spate, se sprijini cu mâinile de partea opusă și împinse cu picioarele interiorul cercului. O dată, de două ori, de trei ori… Nimic.

Doctorul răsuflă ușurat și zâmbi bucuros, în timp ce prietenii lui Paul se arătau dezamăgiți. Dar tocmai când se pregăteau să revină la problemele lor, se auzi o bufnitură eliberatoare, după care apa țâșni cu putere peste pardoseaua fină a cabinei. În câteva secunde, bazinul era complet gol, iar trupul masiv al lui Paul se înălța amenințător pentru oamenii doctorului. Gloanțele au început să șuiere, ricoșând în diferite direcții din trupul impenetrabil al bestiei și provocând panică printre trăgători. Doar doctorul își păstra calmul și încerca zadarnic să-i încurajeze. După ce au încasat câteva lovituri dureroase, și-au dat seama că lupta devenise inegală și au bătut în retragere. Șeful lor mai avea, însă, un as în mânecă: pistolul cu electroșocuri, de puterea căruia era sigur.

Stând pe scara ce dădea în cabină, descărcă cu satisfacție prima serie de curent paralizant, dar, spre dezamăgirea lui, efectul nu a fost cel scontat. Monstrul tresări, îngenunche câteva clipe și gemu prelung. Atunci se auzi vocea Doinei:

– Paul! Fii tare, dragul meu! Te iubesc!

Urmă o nouă tresărire, urmată de un spasm, ca de deșteptare. Namila se ridică încet, dar hotărâtă, privind cu mânie spre doctor. Acesta aplică alt șoc, apoi altul, dar parcă ființa devenise imună. Abia atunci și-a dat seama Tibor că lupta e pierdută și se impune să-și scape pielea. A ieșit în fugă, împreună cu Cazimir, și a apelat la planul de fugă, în caz de urgență. În timp ce Paul era copleșit de revederea iubitei și cu toții își făceau griji pentru rana comisarului, de afară se auzi zgomotul unui elicopter care se ridica. La scurt timp, furtuna își reluă intensitatea.

Imagini pentru poze cu elicoptere mici

 

Copilul mării (13): Furia mării

Furtuna a început cu adevărat pe la amiază, când s-a întunecat ca într-o apocalipsă și marea a început să fiarbă mânioasă. Norii negri s-au unit într-o plapumă compactă și joasă, de ziceai că vrea să se împreuneze cu apa ce-și trimitea solii prin valuri tot mai înalte. „Temerarul” părea o jucărie ale cărei comenzi au fost trecute în mâinile naturii, scuturată zdravăn din toate părțile, acoperită periodic de cascade înspumate și apoi împinsă iarăși spre creste înșelătoare. Precum un chibrit ce nu se poate scufunda, dar nici nu are vreo putere să se împotrivească.

Imagine similară

Pasagerii de pe vas erau aruncați dintr-o parte în alta și încercau cu disperare să se prindă un obiect fix. Să ieși din cabine ar fi însemnat sinucidere, dar unii oameni sunt făcuți să înfrunte orice pericole. Cazimir era unul dintre aceia la care simțul datoriei prima înaintea fricii de moarte, oricum ar fi arătat ea. Cu mare efort a ajuns în apartamentul doctorului Tibor, știind că acesta avea nevoie de tot sprijinul.

– Ți-a luat ceva vreme!, îl întâmpină șeful său, țipând pentru a acoperi mugetul valurilor. Toți oamenii sunt la post?

– Cred că da, rosti omul în timp ce-și trăgea sufletul și își elibera capul de sub gluga impermeabilă. Cel puțin așa era înainte de potopul ăsta.

– Doar crezi?!, întrebă doctorul, iritat.

– Liniile de comunicare au căzut, iar pe punte nu se poate ieși. E prăpăd!

– Nu există așa ceva! Tocmai tu să spui asta?

– Serios, domnule doctor. Așa ceva n-am mai văzut și nici n-am auzit: circulă rechinii pe vas ca în adâncul mării. Dar nu numai ei, am văzut foci, delfini și o caracatiță!

– Fugi d-aici, mă’ Cazimire, că tu ai halucinații! O să mergem împreună în control. Nimic nu mă poate împiedica, iar furtunile le mănânc pe pâine, la micul dejun.

Cazimir își privi șeful, pentru a vedea dacă are chef de glume, după care se uită cu îngrijorare spre urgia de afară. Dacă trece peste asta înseamnă că mai are multe zile de trăit, își zise el în gând.

În acest timp, alte două persoane se zbăteau să răzbească prin vântul aprig, valurile imense și ploaia deasă. În față pășea un bărbat solid, cu o funie al cărei capăt era legat împrejurul mijlocului său, iar celălalt de mijlocul femeii care-l urma. Mergeau spre proră, ajutându-se de balustrade sau orice altceva puteau să le ofere siguranță în fața tăvălugurilor ce se succedau. De parcă erau într-un vis, ființe marine curioase se opreau preț de un val să-i cerceteze, după care venea apa și îi ducea în direcții imprevizibile, aducând altele. Femeia, din ce în ce mai obosită, a scăpat din mână sprijinul pe care se baza și a zburat cu valul peste bord. Nici bărbatul nu rezista prea bine, dar se ținea cu ambele mâini de o bară. Simțea că dacă și-ar fi desprins o mână, pentru a încerca recuperarea celei partenerei pierdute, nu s-ar mai fi putut menține pe vas.

Dar minunile nopții nu încetau, și astfel el văzu cum limba unui val aduce lângă el o făptură desprinsă parcă din basme. Un copil cu părul lung și chipul luminat de fulgerele furtunii, care prinse frânghia și trase cu putere. Nici nu era nevoie de mai mult, pentru că un alt val spectaculos îi ușură misiunea și îi aduse la picioare femeia ce păruse pierdută. Era vie și își reveni după ce tuși de câteva ori. Apoi, fără să-și mai permită vreo uimire, au acceptat ajutorul neașteptat până la coborârea în încăperea vizată. Paza lipsea și ușa era închisă, dar asta nu era o problemă de nerezolvat pentru căpitanul Mircea și fiica lui, după cum probabil ați ghicit.

Înăuntru era întuneric beznă, însă la lumina lanternei au putut descoperi o imagine cutremurătoare. În mijlocul cabinei, se găsea un tub transparent de circa doi metri în diametru. Era plin cu apă, de jos și până sus, iar în ea plutea Paul. Părea adormit, fiindcă nu reacționă la intrarea lor. Femeia se apropie emoționată și bătu cu mânerul lanternei în suprafața de sticlă groasă. Niciun răspuns pentru început, dar bătăile au continuat, mai tari și mai dese, urmate de o chemare vocală:

– Paul? Paul!, sunt eu, Doina. Paul, mă auzi?

Băiatul îi urmă exemplul și îi rosti, la rândul lui, numele. Bărbatul de alături era prea impresionat de priveliște pentru a putea scoate un cuvânt. Chemările au avut efect și ochii Omului Scoică s-au deschis ca dintr-un somn prelung. Chipul lui se lumină de bucurie, transmițând această stare și celor trei vizitatori. Doina își lipi palma de recipient și șopti cu gura larg deschisă:

– Mi-a fost dor de tine!

Paul o imită, potrivindu-și mâna sidefată în dreptul celeilalte și rostind în surdină: „Și mie de tine!”

– Cum îl putem scoate?, interveni Mircea cu o curiozitate firească.

– Nu puteți!, se auzi o voce autoritară din spatele lor. Doar eu pot să fac acest lucru.

Era doctorul Tibor, însoțit de Cazimir și încă două „gorile” înarmate.

Copilul mării (12): Umbre în noapte

Cazimir era mâna dreaptă a doctorului T. Spre deosebire de ceilalți vlăjgani, care excelau prin forță, acest om de încredere era pirpiriu și destul de bătrân, dar inteligent și neobosit. Un sprijin serios în toate deciziile importante ale medicului, ales cu atenție și plătit pe măsură. Omul acesta ajunsese să poată anticipa aproape fiecare dorință și stare de spirit a șefului, evitând astfel să fie concediat, așa cum se întâmplase mai demult cu predecesorii lui. De data aceasta își dădea seama că ia parte la o operațiune importantă și foarte periculoasă, deci era cu atât mai vigilent. În plus, doctorul avea obiceiul să intervină prin controale inopinate, indiferent că erau în spital, în delegații sau, ca acum, pe vas.

Prima noapte s-a așternut în liniște, sub un cer aproape complet senin, de parcă voia cu tot dinadinsul să contrazică prognoza meteorologilor. La urma urmei și ei pot să greșească, doar oameni sunt. „Temerarul” tăia cu semeție apele mării, iar pasagerii încercau să se simtă, pe cât posibil, ca într-o călătorie de plăcere. Așa că, printre treburile care le reveneau, se bucurau de asfințit și apoi de stele și lună, mai aproape ca niciodată. Doar Cazimir nu avea timp de privit cerul, chiar dacă umbla de colo-colo pe punți, verificând fiecare zonă și convingându-se că fiecare om e la postul lui. Oricum nu se lipea somnul de el nici când n-avea ce face, darămite acum.

Doctorul își vedea de studiile lui, căpitanul Mircea era în cabina de comandă, iar o parte din oameni se odihneau în dormitoare. Bătrânul credincios începea să simtă răcoarea nopții, de aceea raidurile îi erau tot mai rapide și cu pauze mai lungi. Trecuse bine de miezul nopții, când într-o astfel de ieșire i se păru că vede o siluetă ce se strecura tăcut pe puntea principală. Fiind un om lucid, își zise că nu poate să fie doar o iluzie, dar nici în stafii nu credea. Se grăbi să o urmărească la lumina lunii, dar probabil că zgomotul pașilor l-au dat de gol și o pierdu imediat. Nu pentru multă vreme, însă. Așteptând gânditor sub adăpostul scărilor, avu bucuria să vadă cum silueta face cale întoarsă. De data asta se descălță și o urmări cât se poate de silențios.

După statură și felul în care se mișca, părea să fie o femeie, iar asta îl duse cu gândul la singurul pasager de acest gen de pe iaht. Bănuiala i-a fost confirmată atunci când, după o raită de la prora la pupa, umbra se retrase în dormitorul căpitanului Mircea și al fiicei sale. Era clar că ăștia doi ascund ceva, iar el avea datoria să-i țină sub observație, să facă niște cercetări.

Imagine similară

Parcă era mulțumit de rezultatul strădaniilor din acea noapte, atunci când se retrăgea spre cabină cu încălțămintea în mână. Doar că o altă umbră, de data asta mai mică și mai iute, se perindă ca o părere prin fața lui. Ce naiba se întâmplă, că doar nu e noaptea umbrelor?! De data asta nu se mai feri, ci o luă la fugă în direcția în care a dispărut fantasma. Astfel o zări din nou, doar că de data asta părea ireală și plutea deasupra lui, făcând cercuri concentrice și parcă râzând în batjocură. Niciun om nu putea zbura așa, deși părea mai degrabă o pasăre fără aripi. Nici vedenie nu putea să fie, nu i se întâmplase niciodată. După câteva zeci de minute de așteptare, Cazimir fu nevoit să se retragă, pătruns de răcoare și de fiori. Nu adormi deloc până la primii zori, când a ieșit pe punte și a rămas cu ochii ațintiți spre siajul lăsat de vas. Acolo l-a găsit doctorul, ieșit și el să ia o gură de aer proaspăt.

– Ei, ce părere ai de prima noapte pe mare?, întrebă acesta bine dispus. Am recuperat câteva ore, fără să ne prindă pic de furtună.

– Mda, în privința asta e bine…, răspunse gânditor Cazimir.

– Și în care privință ar fi rău?, se interesă doctorul.

– Nu știu ce să zic…

Ar fi vrut să-i povestească de umbrele nopții, dar, dacă-i vorbea de cea plutitoare, se temea că va fi privit cu suspiciune sau batjocură. Mai bine îi arăta ceva concret.

– Vedeți dv-stră cei doi câini de mare care ne urmăresc?

Doctorul se folosi de binoclu, pentru a-i distinge mai bine.

– Da… ce-i cu ei?

– Îi privesc de o bună bucată de vreme. Se pare că țin cu tot dinadinsul să nu rămână în urma noastră, ceea ce nu stă în caracterul speciei, că doar nu-s delfini.

– Și ce-i cu asta? Te deranjează doi pești? Împușcă-i! Măcar faci un antrenament la tir, râse medicul bătându-l pe umăr. Iar nu ai dormit azi-noapte? Hai să bem o cafea împreună.

Cazimir acceptă invitația, ca de fiecare dată, dar nu savură deloc gluma cu împușcatul. Era ceva ciudat în apele astea, și parcă nu ar fi fost destul, vântul începea să sufle tot mai insistent, adunând nor cu nor pe cerul tot mai întunecat.

Fiul mării (11): Temerarul

 

Vasul de lux era ancorat de două zile în portul Constanța. Cei care treceau pe lângă el se opreau câteva momente pentru a-i admira silueta maiestoasă ce strălucea sub soarele încă viguros al toamnei, puntea generoasă și imaculată – de ziceai că-i o miniatură a unui cartier select -, catargele lungi ce împungeau cerul, și nu în ultimul rând, numele „TEMERARUL”, ce ieșea în evidență cu litere mari și viu colorate, de un albastru intens. Dincolo de privirile curioșilor, doctorul Tibor aștepta cu nerăbdare în elegantul lui apartament, de sub cabina de comandă. Era deja în întârziere cu o zi, iar el era un om meticulos ce nu suporta nicio abatere de la planul inițial, mai ales când era vorba de orar. Intrarea lui Cazimir îl făcu să tresară și să-și reverse năduful:

– Trebuie să ai un motiv foarte întemeiat pentru a te ierta de atâta timp pierdut. Unde-i Ibrahim?

Omul se arătă puțin speriat, dar își reveni repede, fiind deja obișnuit cu caracterul dur al șefului său:

– Păi, tocmai asta e. După cum v-am spus la telefon, marinarul dumneavoastră e de negăsit. Nimeni nu știe unde e.

– Asta-i culmea! S-o încurcat iar cu vreo târfă, după cum îi e obiceiul. Și ai venit cu mâna goală?

– Dar n-aș fi îndrăznit, domnu’ doctor! Vă rog să vedeți și dumneavostră…, zise înțeleptul Cazimir, invitând înăuntru un bărbat solid și o femeie sfioasă.

– Hmm… Dumneata ești marinar cu experiență? Trebuie să mă convingi.

– Am aici recomandările necesare, domnule… doctor, zise omul cu o voce de fumător înrăit.

– Ia să văd. După accent, nu prea pari a fi din părțile astea, mormăi doctorul preluând actele întinse de brațul lung al bărbatului.

– Aveți dreptate. Sunt din nordul țării, dar am fost mereu atras de mare, iar stagiul militar l-am făcut tot pe ape. Muntele și marea se întâlnesc în sângele meu.

– Asta nu mă încântă. Ar fi vai de noi dacă întâlnim vreo stâncă din muntele tău și pe marea în care vei naviga.

– Niciodată, sub comanda mea! Răspund cu capul.

– Nici nu știi cât adevăr ai spus. Văd aici că l-ai avut căpitan pe Băsescu, fostul președinte?! Dacă te-a învățat să conduci nava precum a condus el țara, e clar că nu pot avea încredere în dumneata.

– Perfect de acord. Amiralul Băsescu mi-a fost doar unul din superiori, după cum vedeți acolo. Oricum, ca marinar era un bun profesionist, spre deosebire de politică. Am învățat cu pasiune și mi-am făcut datoria cu cinste, de aceea nu am avut niciun eșec în misiunile mele. Cunosc fiecare piatră din adâncul Mării Negre, am înțeles că doar pe ea vom călători.

– Da, da… Și suntem în întârziere cu 24 de ore, așadar nu am timp să caut pe altcineva. Dar ea cine e și ce caută aici?, întrebă doctorul, arătând spre femeia care nu-și lua ochii din podea.

– Îi zice Mirela și e fiica mea, nu am cu cine să o las. E cam slabă de minte, dar e harnică și poate face curat, să ajute la bucătărie, să spele haine…

– Domnule…?, se oțărî doctorul, căutându-i numele pe un document.

– Mircea Sălcudean. Spuneți-mi Mircea…

– Domnule Mircea, va fi o călătorie lungă și solicitantă. În aceste condiții, nu-mi permit să răspund de persoane handicapate.

– Dar n-o să fie cazul, domnule doctor. E obișnuită cu astfel de condiții, iar dacă nu-i dați de lucru, o închid în cabina mea. Nici nu-i nevoie să o plătiți.

– Fii sigur că nu va fi plătită. Cazimir o să te conducă acum în dormitorul vostru și îți va arăta vasul. Doar părțile care te privesc, pentru că sunt zone în care e interzis să intri. Dar cât mai repede, că ridicăm ancora.

– Azi?! Știam că e interzisă ieșirea din port, din cauza furtunii care se apropie.

– Nu-ți face griji. Doar ascultă-mi ordinele și respectă traseul pe care-l vei găsi în fiecare dimineață în cabina de comandă. „Temerarul” e un iaht ce nu poate fi învins de nicio furtună, dotat cu motoare puternice și catarge solide. Seamănă cu mine.

– Am înțeles. Dacă avem permisiunea…

Mai zise Mircea, după care o împinse ușor pe Mirela spre ieșire. Vizita vasului nu a durat mult, tocmai pentru că nu i s-a arătat concret cea mai mare parte din el. A aflat că, atât sub puntea de la prora, cât și cea de la pupa, intrarea era permisă doar personalului autorizat. La tribord era dormitorul cel mare, în care era cazat personalul înainte pomenit, iar la babord erau repartizați ei doi și bucătarul, un turc pe numele Hassan. Au mai trecut pe la bucătărie, sufragerie, piscină și salonul de agrement. Toate erau la cele mai înalte standarde.

Imagine similară

Pe masa din cabina de comandă, proaspătul căpitan a găsit o hartă cu însemnări pentru prima zi de navigare. Doctorul Tibor a venit neîntârziat, dându-i ultimele indicații și răspunzând la câteva întrebări. I se citea ușor nerăbdarea de a părăsi dana, iar Mircea nu putea să se opună fără a-și risca debarcarea. Astfel că, puțin după orele amiezii, „Temerarul” ridică ancora și înaintă mândru spre linia de ieșire din port. Soarele strălucea încurajator, dar știau cu toții că dincolo de orizont vor da de ape neliniștite.

Copilul mării (10): Doina

Nu se mai știe cine a remarcat la începuturi că prima dragoste nu se uită, dar bănuim că viața i-a fost presărată apoi mereu de regrete. Observația lui ne-a rămas sădită în minte, încorsetând dureros inima fiecăruia după prima iubire ce nu-și poate găsi continuitatea. Pentru că marile adevăruri se spun la suferință, ca un avertisment pentru cei ce vor urma.

Doina a fost mereu o fată cu capul pe umeri și nu a crezut în mituri sau prejudecăți despre iubire. Era convinsă că fiecare om e altfel, și numai de el depinde să-și stăpânească gândurile și sentimentele. Această abordare a vieții chiar a funcționat o perioadă, făcând-o să se creadă invincibilă, mai ales că a trecut prin încercări grele, care au întărit-o. Pierderea lui Paul și modul înfiorător în care s-a produs ea, ar fi putut să o pună la pământ definitiv. Deși a fost prima ei iubire, a rezistat și a mers mai departe cu fruntea sus. S-a căsătorit mai mult din dorința de a avea o familie, dar n-a avut noroc. Deși ținea la soțul ei, iar acesta i-a arătat numeroase dovezi de iubire, căsnicia s-a destrămat după doi ani. Motivul era unul singur, dar decisiv: ea nu putea să rămână însărcinată, în timp ce el dorea neapărat să aibă copii.

Ginecologii care au consultat-o au avut același verdict: la uterul pe care-l avea, doar printr-o minune ar putea să aducă pe lume un urmaș. Dar de ce nu ar adopta? Nici cu această soluție nu a fost de acord partenerul ei, explicându-i de fiecare dată când venea cu această propunere că natura a înzestrat-o pe femeie cu cel mai mare dar, un „aparat” extraordinar pe care omul nu-l va putea copia niciodată, acela prin care poate da naștere unor ființe asemănătoare părinților lui, sânge din sângele lor. Prin asta, femeia e mai presus decât orice realizare bărbătească, dar numai dacă-și valorifică atu-ul. Iar el își dorea neapărat o femeie completă, fără „defecțiunea” cea mai gravă. Ce putea să-i spună ea? Convingerile importante nu le poți schimba prin discuții în contradictoriu, mai ales când ele sunt bine înrădăcinate.

A rezistat și acestei despărțiri, chiar dacă n-avea un umăr pe care să plângă sau un suflet care s-o îmbărbăteze. Nici nu-i stătea în caracter. Poate de aceea o vizita foarte rar și pe Veronica, mama lui Paul. Voia să uite trecutul, dar în apropierea ei nu era posibil. Doar munca era soluția și se apleca asupra ei scriind numeroase articole, pe care le trimitea apoi mai multor publicații tipărite sau virtuale, sub diferite pseudonime. Până în urmă cu câteva săptămâni, când psihicul ei viguros a fost dat parcă peste cap.

Totul a început cu visele despre Paul, imagini compuse din amintiri sau plăsmuiri ale minții răzvrătite. Nu le-a dat importanță de la început, dar a îngrijorat-o apariția lor din fiecare noapte, tot mai consistente și mai apropiate de coșmar. Uneori revedea chipul din trecut al iubitului, cu ochii lui azurii și tenul fin al pielii. Apoi, figura i se transforma în moduri din cele mai înfricoșătoare, iar vocea blândă îi devenea un urlet de jivină rănită. Atunci se trezea brusc, speriată și udă de transpirație, nemaiîndrăznind să adoarmă până dimineață. Își spunea că o fi de la alimentație, organismul afectat încearcă să-i transmită ceva, drept pentru care încerca să mănânce altceva. Doar că era tot mai rău.

Imagine similară

Ultimul vis a convins-o, însă, că nu e nimic în neregulă cu ea. De data aceasta, totul a fost atât de clar de parcă era aievea, iar vocea lui Paul era asemănătoare cu cea pe care o ținea ea minte, mesajul fiind foarte clar. S-a sculat hotărâtă din pat, știind precis ce are de făcut. Telefonul pe care l-a primit înainte de a ieși din casă, i-a confirmat decizia. Era prietenul ei de departe, Ghiță:

– Doiniță, vino repede. Paul e în pericol.

Atât. Doina mai avea nevoie de cineva, iar acesta era comisarul Bud, omul care a ajutat-o în momentele cele mai dificile și care i-a promis că-i va fi alături dacă va mai avea nevoie. Polițistul era acasă, însă se vedea pe el că nu-i în toanele cele mai bune.

– Spune-mi și tu, în ce țară trăim? Trei decenii am fost mereu pe baricade, adesea mi-am riscat viața pe teren, iar acum sunt obligat să pup în cur un venetic venit cu proptele politice. Ei bine, am și eu mândria mea și o să profit de legea pensionării. Decât să put a rahatul unor parveniți, mai bine miros a gunoi de grădină, măcar e cinstit și cu folos. Pământul mă așteaptă și, slavă Domnului, putere de muncă mai am în brațele astea.

Așa a răbufnit gazda, în timp ce-și aprindea încă o țigară și își vântura mâinile lungi. Femeia îl lăsă să se descarce, aprobându-i concluziile, și doar la întrebarea acestuia îi dezvălui motivul vizitei. Când a auzit noutățile, fața lui mohorâtă s-a luminat deodată:

– Ai picat la țanc! De mâine îmi iau concediul pe care-l mai am și sunt al tău. Să nu ai nicio grijă, că încă nu mi-au ruginit oasele și nici arma. Mergem la mare, dară!