Imagini de la Ziua Culturii Naționale – Seini, 2018

 

Foto Facebook – Tulbure Gabriela

Gramatica, bat-o vina

Între gramatică și seducție este o linie fină. De cele mai multe ori, insesizabilă. Din motivul acesta multe trupuri ajung neatinse și multe minți nu se întâlnesc la mijloc. Atunci când gramatica „bate” iremediabil orice formă pură de cucerire, e limpede că un „cf frumoas-o” s-a strecurat, deloc întâmplător, în tot acest voiaj agresiv al bărbatului condus de hormoni și mai puțin de neuroni.

Să știi să vorbești corect limba maternă nu este un moft. Chiar dacă pentru unii a devenit un lux greu de atins și din ce în ce mai bagatelizat. Seducția nu se face doar prin semnele trupului. Seducția se face atât în scris cât și în graiul pur de zi cu zi! Iar când pocești cuvinte nu faci decât să te îndepărtezi din ce în ce mai mult de „pradă”. Și nu vorbim de orice pradă.

Să știi să te exprimi corect este, în primul rând, o dovadă de „self respect”! Și câți nu au picat deja la testul ăsta… Atunci când drumul până-n club e mai ușor decât până la bibliotecă.

Pe FEMEIE cu vorbe o cucerești. Cu fapte o păstrezi! S-ar putea să nu mai ajungi la fapte dacă vorbele lasă de dorit. Cuvintele au greutate. Atât în scris cât și în rest. Ele trebuie alese cu atenție și așternute într-un ritm sublim și jucăuș.

Seducția este o artă. La fel și gramatica. Să știi să le combini perfect e cel mai fin preludiu întâlnit vreodată.

Sursa: e-mail

Originea cuvântului „noapte”

Originea și semnificația cuvântului NOAPTE.
.
În multe limbi europene, cuvântul NOAPTE este format din litera N, urmat de numărul 8 în limba respectivă! Litera N este simbolul matematic al infinitului, urmat de cifra 8, care simbolizează, de asemenea, infinitul.
Deci, în toate limbile, NOAPTE semnifică infinit!
.
IATĂ CÂTEVA EXEMPLE:
.
Portugheză: noite = n + oito
Engleză: night = n + eight
Germană: naght = n + acht
Spaniolă: noche = n + ocho
Italiană: notte = n + otto
Franceză: nuit = n + huit
Română: noapte = n + opt
.
Sursa: e-mail

Dama cu camelii – adevăr și legendă

Dama cu camelii – adevăr și legendă

Cea mai admirată și dorită curtezană a timpului, Marie Duplessis, își împărțea favorurile multor parizieni bogați și nobili, dar faima nemuritoare i-a adus-o legătura cu un tânăr sărac. După o zi de călărie pe câmp, tânărul înalt, bine făcut și, ca de obicei, în ciuda dificultăților financiare, impecabil îmbrăcat, se duse la spectacol, împreună cu un prieten. La Théatre des Variétés, Alexandre Dumas se uita prin binoclu mai mult la femeile frumoase, ostentativ așezate în loji, decât la scenă. În acea seară de septembrie, în public se aflau câteva fermecătoare demi-mondene, acea categorie de femei de la marginea societății respectabile. Întreținute de bărbați bogați și în general mai în vârstă, cărora le acordau favoruri, cele mai multe tânjeau după iubirea unui tânăr chipeș, fie el și sărac. Cel puțin aceasta era convingerea fermă ale tinerilor ca Dumas, care avea 20 de ani.

O femeie îi atrase atenția în mod special. „Era înaltă, foarte zveltă, avea părul negru și un ten alb-rozaliu”, avea să scrie el. „Avea un cap mic și ochii migdalați cu acea privire de porțelan precum a japonezilor. Dar în ei se citea o natură mândră și dinamică… Semăna cu o figurină de Desda”. Femeia descrisă cu atâta pasiune era Marie Duplessis, cea mai frumoasă curtezană a epocii.

Și ea l-a remarcat pe Dumas, căci îi făcu repede semn unui prieten, Clémence Prat, care îl cunoștea pe tânăr. La sfârșitul spectacolului, doamna Prat, amabilă, îl invită pe Dumas și prietenul său acasă, pe elegantul Boulevard de la Madeleine, chiar alături de casa lui Marie. După puțin timp, Marie bătu la geam, ca să se plângă de vizita unui conte care o plictisea nespus, și de dorința de a avea companie. Doamna Prat și cei doi tineri s-au mutat imediat acolo, iar după plecarea contelui, Marie își invită oaspeții la o cină cu șampanie. Spre sfârșitul mesei, ea a avut un acces de tuse și a trebuit să iasă din cameră. Dumas a urmat-o și a găsit-o prăbușită pe sofa, lângă un bol de argint cu apă, în care pluteau urme de sânge.

„Sunteți suferindă?”, o întrebă tânărul. „Puțin, dar m-am obișnuit cu asta”, răspunse frumoasa femeie. „Vă distrugeți singură!” „De unde atâta afecțiune spontană? V-ați îndrăgostit de mine?”, întrebă ea, curioasă. Pentru că el ezita să răspundă, ea a insistat ca să audă mărturisirea, dar l-a și avertizat în legătură cu două posibile consecințe. „Ori vă voi refuza, iar atunci vă veți simți trădat, ori vă voi accepta, iar atunci veți câștiga o iubire tristă, nevrotică, bolnavă și melancolică, a cărei bucurie vi se va părea mai tristă decât durerea ei!”

Întâlnirea dintre Alexandre Dumas și Marie Duplessis a avut loc la începutul toamnei lui 1844 și a fost urmată de o scurtă poveste de iubire dulce-amară. Dialogul, însă, face parte din romanul publicat patru ani mai târziu, Dama cu camelii.

Viața unei curtezane

Născută în 1824, în același an cu Dumas, Alphonsine Plessis era fiica unui fermier despre care se zvonea că ar fi vândut-o țiganilor. Ajunsă, în cele din urmă, la Paris, sub numele de Marie Duplessis, ea și-a câștigat, inițial, existența făcând croitorie, dar frumusețea ei delicată a atras repede atenția unui proprietar de restaurant, care i-a cumpărat un apartament. Acest prim iubit a fost rapid înlocuit de ducele de Guiche, un tânăr înstărit și monden care abandonase armata pentru a urma, zice-se, studii la Școala Politehnică. Ajunsă iubita ducelui, Marie Duplessis devenise cel mai comun subiect de bârfă și era asaltată de pretendenți. Nu avea decât 16 ani.

Plimbări cu trăsura în timpul zilei, seara spectacole la teatru sau la operă, urmate de petreceri strălucitoare și de întâlniri romantice cu bărbați culanți, așa arăta viața unei curtezane. Curând serviciile lui Marie ajunseseră să fie atât de bine recompensate încât se zvonea că putea cheltui până la 100.000 de franci aur pe an, pentru un trai luxos. Se îmbrăca frumos și se înconjura de flori, dar, pentru că mirosul trandafirilor o amețea, Marie prefera camelia și își umplea casa cu ele, până când, după cum spunea un observator critic, „se închidea într-o fortăreață cu camelii”. Marie era cultivată, putea purta discuții despre cărțile pe care le avea în bibliotecă și era o bună pianistă. Singurul ei defect, după cum ea însăși mărturisea, era că mințea. Dar tot ea adăuga, amuzată: „minciunile albesc dinții”.

Când l-a cunoscut pe Dumas era întreținută de bătrânul conte de Stackelberg, deoarece – l-a mințit ea pe noul pretendent – îi amintea de o fiică a lui, care murise. Îl mințea și pe Stackelberg, spunându-i că își petrece serile la prietena ei, Zélia, dar se întâlnea, în realitate, cu Dumas. Se pare că nu îi spusese nici unuia dintre bărbați că avea un al treilea iubit, pe contele de Perregaux. Toți admiratorii ei, însă, erau de părere că are o inimă de aur. Și totuși, Marie dădea impresia că trece de la un bărbat la altul, „tânjind obsesiv după liniște, pace și iubire”, scria un critic al epocii. Subțire și palidă, după cum cerea moda, Marie era o frumusețe eterică. Era, însă, o femeie bolnavă, obsedată de teama că va muri tânără.

După numai câteva luni de fericire, care l-au înfundat în datorii, Dumas a început să se îndepărteze de Marie, deși ea i-a propus să-i fie prietenă, dacă nu îi mai putea fi iubită. La 30 august 1845, el i-a scris o scrisoare de despărțire: „Nu sunt suficient de bogat ca să te iubesc, nici destul de sărac ca să fiu iubit de tine, așa cum vrei tu… Ești prea bună ca să nu înțelegi motivele acestei scrisori și prea inteligentă ca să nu mă ierți.”

Ispășirea pedepsei

Abandonată de Dumas, Marie Duplessis s-a consolat cu Franz Liszt. Apoi, la începutul anului 1846, ea a acceptat surprinzătoarea cerere în căsătorie a contelui Perregaux. Căsătoria a avut loc la Londra, în ziua de 21 februarie. S-a sugerat că lui Perregaux îi era milă de tânăra femeie, chinuită tot mai mut de tuberculoză. La scurt timp după întoarcerea la Paris, s-au despărțit, iar Marie a rămas singură, incapabilă să mai participe la viața mondenă și obligată să-și vândă lucrurile, pentru a scăpa de creditori. Și-a instalat în dormitor o băncuță pentru îngenuncheat spre a-și face acasă rugăciunile și în cele din urmă a chemat un preot să îi administreze ultimele sacramente, așa cum cere Biserica romano-catolică. La 3 februarie 1847, pe când Boulevard de Madeleine răsuna de cântecele și râsetele carnavalului, înăuntru, curtezana de 23 de ani își dădea obștescul sfârșit.

Dumas călătorise, între timp, împreună cu tatăl său, numit tot Alexandre Dumas, celebrul autor al celor Trei Mușchetari și al Contelui de Monte Cristo (cei doi sunt deosebiți prin Alexandre pêre [tatăl] și Alexandre fils [fiul]). Dumas a aflat de moartea lui Marie, în drum spre casă. În timpul unei plimbări, el a trecut pe lângă casa în care se întâlniseră prima oară și își declaraseră dragostea și a văzut un anunț despre licitația în care urma să se vândă tot ce mai rămăsese în casă. Pentru că nu își permitea nici o piesă de valoare, s-a mulțumit să cumpere un lanț de aur pe care Marie îl purta la gât. Întâmplător, vânzarea nu numai că a adus suficienți bani pentru plata datoriilor, dar a lăsat și o sumă pentru o mică moștenire destinată unei nepoate preferate din Normandia. Singura condiție din testament era ca fata să nu vină niciodată în Parisul cel plin de tentații care îi fusese fatal mătușii.

Durerea naște un roman ce va deveni clasic

În luna mai a aceluiași an, Dumas a închiriat o cameră la hotel, a recitit scrisorile trimise lui de Marie și a început să scrie un roman care avea să-l facă celebru. În Dama cu camelii, curtezana Marguerite Gautier renunță la viața strălucitoare din Paris, pentru a fugi cu tânărul ei iubit, Armand Duval. Idila este tulburată de tatăl lui Armand care, în timpul unei discuții cu Marguerite, se arată sceptic în privința sentimentelor ei pentru fiul său. Când promisiunile financiare sunt respinse, el o imploră să îl părăsească pe Armand pentru a salva onoarea familiei, căci atât timp cât fiul va avea o relație cu o femeie cu o asemenea reputație, lui îi va fi imposibil să îi găsească fiicei sale un pretendent potrivit. Cu tristețe, Marguerite își părăsește iubitul, spunându-i că preferă să se întâlnească cu un nobil bogat din oraș. Curând însă, întoarcerea la viața agitată de curtezană o epuizează și o aduce în pragul morții. Armand află cele întâmplate când e prea târziu, ajungând, totuși, la timp pentru a o îmbrățișa pe femeia care îi leșină în brațe.

Publicat în 1848, Dama cu camelii a avut un succes enorm, iar tânărul Dumas a fost asaltat de cereri ale dramaturgilor pentru dramatizare. Ca răspuns, el s-a retras la țară și a scris cu frenezie propria variantă dramatică, pe care apoi a propus-o tatălui său, director de teatru parizian și principalul autor al pieselor jucate acolo. Bătrânul Dumas s-a opus. Subiectul nu era acceptabil pentru a fi pus în scenă… Fiul l-a rugat insistent să citească manuscrisul. „Foarte bine!”, a spus tatăl la citirea primului act, după care fiul a trebuit să se ocupe de afaceri. La întoarcere și-a găsit tatăl în lacrimi. „Dragul meu băiat”, exclamă el, „m-am înșelat atît de mult! Piesa ta va fi jucată!”

Piesa a fost pusă în scenă în 1852 și a avut un succes mai mare decât romanul. Giuseppe Verdi a transformat povestea în opera La Traviata, în anul următor, iar Marie Duplessis a câștigat, într-un fel, nemurirea. Bineînțeles că faima ei s-a întins până în secolul XX, când au fost realizate nu mai puțin de cinci filme artistice, cel din 1936, cu Greta Garbo, fiind cel mai admirat.

Sursa: Mari enigme ale trecutului

Secretele Masoneriei ardelenești

Istoricii dezvăluie secretele Masoneriei ardelenești

Un grup de istorici au dezvăluit secretele unor mari personalități ale Transilvaniei, ce au fost membri  ai unor societăți secrete, infiltrați prin idealuri și prin jurământul depus pe o carte sfântă.

Masoneria a însemnat pentru mulți un mit, o societate secretă sau o grupare învăluită în mister. Masoneria românească păstrează împărțirea universală în loji și obiente. Diferențele dintre ele țin atât de ritual, cât și de profilul fiecăreia. Astăzi, există în România nouă grupări masonice: Marea Lojă Națională a României, Marea Lojă Națională din România, Marea Lojă a României, Marea Lojă Națională Unită din România, Marea Lojă Feminină a României, Marele Orient al României, Dreptul Uman din România, Marea Lojă a Transilvaniei și Marea Lojă „UMSOI”, scrie românialiberă.ro.

Cele mai importante organizații masonice din România sunt Marea Lojă Națională a României, înființată în timpul regelui Carol I, și Marele Orient al României, înființat în 2005. Cu o vechime de peste un secol, MLNR are în spate o întreagă istorie, ce înglobează, imediat după 1918, și o parte din lojile masonice din Transilvania.

Timpuri mai grele au fost cele din timpul regelui Carol al II-lea, care a cerut ca masoneria să intre „în pauză”. Nici regimul comunist nu a fost mai indulgent. Timp de jumătate de secol, în care România a fost condusă de comuniști, masoneria românească a fost vânată de Securitate. Au rămas cunoscute dosarele de urmărire ale masonilor români, în special operațiunea „Oculta”, cea mai mare operațiune de filaj și de prindere a masonilor români. Această operațiune viza 738 de francmasoni, dintre care 453 erau „foști exploatatori”, liber-profesioniști și negustori. 163 erau ingineri și tehnicieni, 30 erau funcționari, 37 erau ofițeri activi, 15 erau magistrați, cinci erau înalți demnitari și 35  erau chiar membri ai PCR. Raportul care menționează aceste date a fost întocmit în anul 1981.

Societatea bogaților

„În Transilvania masoneria a avut un teren fertil. În secolul XVII se înființează primele loje. Masoneria reunea atunci elita societății transilvănene. Includea oamenii cei mai bogați și intelectualii. Mai târziu, au promovat principiul egalității între oameni, alegerile prin vot direct și secret. Au început să accepte în rândurile lor servitorii caselor nobiliare și țăranii”, spune Sălăgean. Printre francmasonii iluștri se număra Simion Bărnuțiu (18o8-1864), baronul Samuel von Brukenthal (1721-1803), poetul Octavian Goga (1881-1938), medicul român de origine germană Cristian Friederich Hahnemann (1755-1843), Eftimie Murgu (1805-1870), Ștefan Peterfi (1906-1978), Ioan Molnar Piuariu (1749-1815), Alexandru Vaida Voievod (1872-1950) și Traian Vuia (1872-1950).

Masonii au ctitorit Gara din Cluj

„La Cluj, Loja Unio, a contribuit la înființarea școlii de nevăzători și a celei de surdo-muți. Totodată a înființat primul templu masonic din Transilvania. Acesta era în Piața Avram Iancu, numărul șapte. Se mai păstrează încă stema albinelor cu stupul pe această clădire. Au înființat în acea perioadă școli pentru tinere mame, unde acestea urmau cursuri ca să se integreze în societate și au fost de acord cu menținerea învățământului religios în școli. Tot la Cluj, au construit clădirea actualei gări”, mai spune istoricul Tudor Sălăgean.

Francmasoneria este o organizație ai cărei membri sunt înfrățiți prin idealuri comune de natură atât de morală cât și metafizică, prin inițierea conformă unui ritual comun, prin jurământul depus pe o carte sfântă (în general, Biblia sau Coranul) și, în majoritatea ramificațiilor, de credința într-o „Ființă Supremă”, un „Mare arhitect al universului”. Această organizație, prezentă în majoritatea țărilor cu civilizație de origine europeană, este împărțită în obediente, ele însele împărțite în loji (zise și ateliere) de câte 7-50 de persoane (uneori chiar mai multe). În România francmasoneria este organizată sub mai multe obediente, printre care unele, deschise și femeilor (de exemplu Dreptul Uman din România). Nu toate aceste obediente se recunosc reciproc.

Studiu

Reperele istorice ale lojilor au fost dezvăluite în studiul intitulat „Masoneria în Transilvania”, coordonat de istoricii Tudor Sălăgean și Marius Eppel. La acesta au colaborat 23 de autori. Ei vor să ofere publicului o altă perspectivă a francmasoneriei din Transilvania, prin prezentarea unor obiecte puțin cunoscute și a unor documente inedite. „Este o carte scrisă de specialiști, obiectivă, cât se poate de bine informată, pe baza unor documente și obiecte de muzeu. Rolul volumului este să ofere o nouă perspectivă, reală și documentară, asupra unui domeniu caracterizat de controverse și mitologii”, spune Tudor Sălăgean.

 

Ce este inteligența inimii?

De-a lungul marii părți a istoriei consemnate, în scrieri și în tradițiile orale ale multor și diverselor culturi, oamenii au crezut cu tărie într-o inimă inteligentă. Ca și copii, ni s-a spus adesea să ne urmăm inima pentru răspunsuri. Când am făcut-o, am găsit adesea puterea de pătrundere sau claritate asupra problemei cu care ne confruntam.

Însă, apoi, pe măsură ce am crescut mai mari, am adoptat despre inteligență punctele de vedere pe care le-am învățat la școală: ca abilitatea de a învăța, înțelege, raționa și a pune în aplicare cunoașterea ca o funcție a creierului din cap. Nu ne-a venit niciodată în minte că simțul intuitiv sau claritatea pe care am dobândit-o acultându-ne inima avea ceva de-a face cu inima fizică. Așa că este oarecum firesc ca atunci când veți citi despre cercetările asupra „inteligenței inimii”, să rămâneți  fascinați, așa cum mi s-a întâmplat mie.

În timpul anilor 1960 și ’70, fiziologii John și Beatrice Lacey au condus cercetări care au arătat că inima de fapt comunică cu creierul în feluri care afectează enorm modul cum percepem lumea din jurul nostru și reacționăm la aceasta. Astăzi, la mai mult de o jumătate de secol după ce ei și-au început cercetările, știm cu mult mai multe despre inima inteligentă:

Inima ne trimite semnale emoționale și intuitive pentru a ne ajuta să ne guvernăm viețile.

Inima direcționează și aliniază multe sisteme din corp, astfel încât ele să poată funcționa în armonie unele cu altele.

Inima are propriul ei sistem nervos complex și independent, cunoscut ca și „creierul inimii”.

Creierul independent al inimii și sistemul ei nervos transmite informația către creierul din craniu, creând un sistem de comunicație duplex între inimă și creier.

Inima își ia multe din propriile decizii.

Inima începe să bată în fătul nenăscut înainte ca organul gândirii, creierul, să fie format, un proces pe care savanții îl numesc autoritmic.

Ființele umane își formează un creier emoțional cu mult înainte de unul rațional, și o inimă care bate, înainte de amândouă.

Cercetătorii de la diferite instituții au început să arate în anii 1980 și ’90 că succesul în viață depinde mai mult de abilitatea unui individ de a-și gestiona eficient emoțiile decât de abilitatea intelectuală a creierului din cap. Aceste descoperiri au avut în mod natural ca rezultat dorința oamenilor de a ști cum să insufle inteligență emoțiilor lor.

Doc Childre a fondat Institutul de Matematică a Inimii (Institute o HeartMath – IHM), în 1991, pentru a studia inteligența inimii. Savanții de la IHM au expus o teorie cum că inteligența inimii de fapt transfera inteligența emoțiilor și insufla puterea managementului emoțional. Cu alte cuvinte, inteligența inimii este în mod real sursa inteligenței emoționale. În cartea Soluția matematicii inimii (The HeartMath Solution), scrisă de Doc Childre și de asociatul său, și mai multă vreme purtătorul de cuvânt al HeartMath, Howard Martin, ei explică:

„Din cercetările noastre de la Institute of HeartMath, am concluzionat că inteligența și intuiția sunt elevate când învățăm să ascultăm mai profund de propria noastră inimă. Prin învățarea descifrării mesajelor pe care le primim de la inima noastră, noi dobândim percepția ascuțită necesară pentru a ne gestiona eficient emoțiile în mijlocul schimbărilor de viață. Cu cât mai mult învățăm să ascultăm de inteligența inimii și să o urmăm, cu atît mai educate, echilibrate și coerente devin emoțiile noastre. Fără influența călăuzitoare a inimii, cădem cu ușurință pradă emoțiilor reactive precum insecuritatea, mânia, frica și blamarea, ca și alte reacții și comportamente care ne seacă energia.”

Cercetările de început ale HeartMath au găsit că emoțiile negative ne scot sistemul nervos din starea de echilibru. Când s-a întâmplat acest lucru, ritmul inimii a devenit dezordonat și a apărut zimțat pe un ecran monitor cardiac. Inima a comunicat acea dezordine/tulburare a creierului și rezultatul a fost inhibiția corticală. Emoțiile pozitive, prin contrast, au fost găsite ca sporind ordinea și echilibrul în sistemul nervos și producând ritmuri lente, armonioase ale inimii, ritmuri care au amplificat abilitatea oamenilor de a percepe clar lumea din jurul lor.

Cercetările HeartMath definesc inteligența inimii ca fiind fluxul de conștientizare, înțelegere și intuiție pe care îl experimentăm atunci când mintea și emoțiile sunt aduse pe un aliniament coerent cu inima. Acest flux poate fi activat prin practică autoinițiată, și cu atât mai mult acordăm atenție când simțim că inima ne vorbește sau ne călăuzește, cu atât mai mare este abilitatea noastră de a accesa mai frecvent această inteligență și călăuzire. Inteligența inimii se află la baza organizării celulare, călăuzește și face să evolueze organismele către ordine, conștientizare și coerență sporită a sistemelor lor corporale.

Astăzi sunt zeci de documente științifice despre cercetările HeartMath asupra inteligenței inimii și zeci de universități studiind aplicațiile acesteia pentru autoreglare emoțională, sănătate, performanță academică, dezvoltare intuitivă și altele.

Sfatul meu: nu încetați niciodată să gândiți cu inima!

Picături de cultură

* În Papua Noua Guinee, se vorbesc cele mai multe limbi și dialecte din lume: 820. Acestea reprezintă 12% din totalul numărului de limbi vorbite pe glob. Limba oficială a țării este engleza, cunoscută doar de 2% din populația țării.

* Denumirea veche a parcului Cișmigiu era balta lui Dura Neguțătorul, dar în 1779 Alexandru Ipsilanti, pentru a organiza mai bine aprovizionarea cu apă a orașului, poruncește să se construiască o cișmea spre ieșirea Știrbei Vodă de astăzi.

* Intrarea hotelului Novotel este fațada fostului Teatru Național. În timpul celui de-al doilea război mondial, mai exact în anul 1944, s-a urmărit distrugerea Palatului Telefoanelor, bomba însă a ratat ținta și a căzut pe Teatrul Național.

* Primele omnibuze cu cai au fost inaugurate în București în 1840, fiind printre primele orașe din Europa care aveau astfel de mijloace de transport.

* Biserica Neagră din Brașov este cel mai mare lăcaș de cult în stil gotic din sud-estul Europei. Cu o capacitate de circa 5.000 de persoane, celebrul așezământ de cult brașovean măsoară 90 de metri lungime și 37 de metri înălțime, cu un turn al crucii de 65 de metri.

* Dacă forma lunii este de seceră (în forma literei C) – luna este în descreștere, iar când este în formă convexă (în forma literei D) – luna este în creștere. Litera descrie exact invers faza lunii – D – în Creștere, C – în Descreștere.

* Pentagonul are dublu numărul de toalete de care este nevoie. Când a fost construit legea impunea băi separate pentru albi și negri.

* În India, numărul spectatorilor din sălile de cinema se ridică la 3 miliarde anual – mult mai mult decât în orice altă țară.

* În Rusia există de două ori mai mulți judecători și magistrați decât în SUA. În același ritm, rata criminalității este de 8 ori mai mare în Statele Unite ale Americii.

* Canadienii sunt cei mai mari consumatori de sucuri naturale din lume. În medie, o persoană consumă cel puțin un litru de suc natural pe săptămână.

* O statistică interesantă arată că primele cinci țări consumatoare de cafea din lume sunt aceleași cu țările în care încrederea între oameni este cea mai ridicată. Ne referim aici la Norvegia, Finlanda, Danemarca, Suedia și Olanda.

* Cele mai mari salarii oferite profesorilor sunt acordate în Elveția. Aici, salariul unui profesor debutant pornește de la 33.000 de dolari americani pe an.

* În 1656, un inventator olandez numit Christian Huygens, lucrând independent, a construit primul ceas cu pendul. Ceasurile cu pendul au rămas cele mai exacte mecanisme pentru măsurarea timpului până în secolul 20.

* Lipiciul datează din timpuri străvechi. Artiștii combinau culorile cu ouă crude, sânge uscat și seva de plante pentru a face vopseluri lipicioase pentru picturile murale. Mai târziu, egiptenii și alții au învățat să facă lipiciuri mai puternice fierbând oase de animale și piei.

* Designer-ul Gabrielle „Coco” Chanel a introdus primul ei parfum în 1921. Ea i-a dat numele ei „Chanel No. 5”. După cum a explicat, ea a sărit direct la numărul 5 pentru că ăsta era numărul ei norocos. Ca mirosul să aibă succes, l-a introdus pe piață la data de 5 mai. Chanel No. 5 a devenit cel mai bine vândut parfum din lume.

* Aurul pur are 24 de karate (puritate 99,99%) și de regulă nu se folosește la bijuterii. Prin aliaj însă se obțin diferite nuanțe de aur: aur roșu rezultă din amestecul cu cupru, aurul galben conține ca aliaje argint fin și cupru, iar în structura aurului alb se găsește zinc. Proporția în care se găsește materialul prețios în compoziția unui aliaj determină finețea acestuia.

* Regele persan Xerxe(s) I (c. 519-465 î.Hr) a biciuit marea. În timpul expediției din 480 î.Hr. contra Greciei, Xerxe(s) a construit peste Helespont (numele antic al strâmtorii Dardanele) un pod de corăbii. Acesta a fost însă distrus de o furtună. Atunci regele, care reprimase cu cruzime răscoalele din Egipt și Babilon, a poruncit ca marea să fie pedepsită cu 300 de lovituri de bici, ca oricare sclav care nu vrea să se supună. Tiranul a murit asasinat de unul dintre dregătorii săi.

* Groapa Marianelor este cel mai adânc punct de pe suprafața Pământului, aflat în Oceanul Pacific și având 11.034 m adâncime. Ea a avut în trecut 10.911 metri.

* În trecut, rochiile de mireasă nu erau albe, ci orice culoare considera de cuviință mireasa. La începutul secolului 20, purtau rochii albe la nuntă doar persoanele avute, deoarece rochiile se murdăreau și nu mai puteau fi purtate la fel de mult precum cele colorate. De asemenea, materialul alb era mai scump pentru că era mai greu de găsit și simboliza și statutul social al celei care îl purta. Regina Victoria este cea care a dat tonul modei rochiei albe de mireasă, în 1840. Până atunci, femeile purtau la nuntă pur și simplu cele mai bune rochii pe care le aveau.

* Anvergura aripilor unui Boeing 747 este mai mare decât distanța parcursă de frații Wright în primul lor zbor.

sursa: Newsletter

Ultimele zile ale lui George Enescu (II)

Pianul mut

– Enescu n-a murit acasă, ci într-o cameră de hotel, un amănunt puţin cunoscut, chiar de specialişti. Cum a ajuns, de fapt, acolo?

– Chiar înaintea celui de-al doilea accident cerebral, fiindcă starea sa de sănătate se înrăutăţise considerabil, Marcel Mihailovici şi cu Yehudi Menuhin au complotat să-l instaleze la Valee aux Loups, în fostul castel al lui Chateaubriand. Menuhin şi-a asumat toate cheltuielile şi s-a ocupat până şi de instalarea unui pian. Numai că Enescu a refuzat delicat, căci ar fi însemnat să plece acolo fără soţia sa. Mai târziu, tot Menuhin a vrut să-i instituie un fel de pensie viageră, ştiindu-se faptul că nu mai putea concerta, deci nu mai avea mari câştiguri. Dar şi pe aceasta a refuzat-o, cu modestie. Totuşi, fiindcă sănătatea i se agrava tot mai mult, ca să se poată bucura de unele avantaje, cum ar fi infirmiera, mâncare gratuită şi altele, Enescu a fost mutat din locuinţa personală din Rue de Clichy 26 (care nu avea decât două camere mici şi o baie pe care o foloseau şi ca bucătărie), într-un apartament din Hotel Atala din Paris. Hotelul tocmai fusese renovat de trei români, care îl luaseră în proprietate, aducându-l la categoria de 4 stele. Maestrul locuia la etajul 4, cu vedere la stradă, în apartamentul cu nr. 40, care avea două camere mari, hol şi sală de baie. Impresionat de suferinţa lui Enescu, directorul hotelului i-a pus camera la dispoziţie gratuit, i-a asigurat şi personalul auxiliar, ba, fără ştirea lui Enescu, i-a plătit şi consultaţiile medicului cardiolog. Se spune că infirmiera – româncă – era plătită de însăşi Regina Elisabeta a Belgiei, desigur, tot fără ştirea lui. În cameră, prietenii i-au adus un pian cu coadă, la care însă Enescu n-a putut niciodată să cânte. Ii cântau aproape toţi cei care îl vizitau, ca să-i mai aline suferinţele.

– Cum vă explicaţi fascinaţia extraordinară pe care a exercitat-o toată viaţa maestrul asupra mai tânărului Yehudi Menuhin?

– În 1926, la Paris, micul Menuhin, în vârstă de zece ani, i-a fost prezentat maestrului Enescu pentru lecţii. După ce l-a ascultat cântând Simfonia spaniolă de Lalo, Enescu a exclamat: “Ce naiba vreţi să-l mai învăţ?” Şi s-a întors în ţară. Familia Menuhin, sosită de peste ocean, îşi dorea însă atât de mult aceste lecţii, încât şi-a luat casă la Paris pentru a-l aştepta pe Enescu să revină din România. Curând, au început lecţiile la Bellevue. Lecţii pentru care Enescu nu a luat niciodată bani. Nu greşesc dacă aş spune că între ei se înfiripase o relaţie de-a dreptul părintească. Menuhin a fost “copilul” lui George Enescu, cel care nu i-a deschis numai porţi muzicale, ci i-a dezvăluit o lume fabuloasă, mustind de spiritualitate: l-a chemat în România, de care Menuhin a rămas definitiv fascinat. 40 de ani mai târziu, Menuhin a scris o carte despre experienţa lui românească. Dar ca să înţelegem mai bine ce a însemnat Enescu pentru el, iată propriile cuvinte: “Enescu m-a subjugat înainte de a răsuna prima notă. Chipul său, atitudinea sa, părul negru, întreaga făptură, afirmau parcă, sus şi tare, că aveai în faţă un om liber, puternic, neîncătuşat de nimic, înzestrat cu spontaneitate, cu geniul creator, cu înflăcărare. Iar muzica lui, când a început să cânte, avea o incandescenţă care depăşea tot ceea ce întâlnisem până atunci”. I-a purtat o neţărmuită dragoste şi l-a sprijinit enorm în ultimii ani ai vieţii. Nu cred să existe un exemplu mai puternic de devotament şi dăruire în relaţia maestru-discipol în toată istoria muzicii.

Sobiţa cu petrol

– Cum s-au scurs ultimele lui zile? Ştia că nu mai are mult de trăit?

– Cu 36 de ani înaintea morţii, Enescu a avut o stranie premoniţie, pe care o povesteşte Zoe Cămărescu în “Amintirile” sale. Venise obosit şi înfometat să supeze la tante Olga Duca, era cam frig în salon şi se aprinsese o sobiţă cu petrol. Întinzându-şi mâna să se încălzească şi parcă având o viziune, a spus: “Je finnirai comme cela, vieux, paralyse, gateaux”. “Voi sfârşi şi eu la fel, bătrân paralizat, senil”. Şi totuşi, a rămas lucid până în ultima clipă. În seara de 3 mai, l-a vizitat violonistul Serge Blanc, care a întrebat, în şoaptă, în camera de alături: “Est-ce qu’il est encore lucide?”. “Mai e lucid?”. Enescu a auzit şi a făcut imediat un calambur, răspunzând: “Luci… de Lammermour”, adică “Lucia de Lammermoor” (operă de Donizetti). Puţin după aceea, în dimineaţa zilei de 4 mai, a închis ochii.

– Cine l-a vegheat până în clipa morţii?

– În clipa în care a murit, înăuntru nu era decăt infirmiera. Se spune, dar nu e nimic sigur, că în ajunul morţii, a trecut să-l vadă şi Regina Belgiei. A murit noaptea şi nu a avut lumânare aprinsă la căpătâi.

– Cum se explică absenţa celei pe care a iubit-o atât: soţia lui?

– Măruca nu locuia cu el la hotel. Nu s-a îngrijit de el niciodată, pretextând că ea nu se pricepe la îngrijiri medicale şi nici la gătit. De altfel, Măruca nici nu l-a iubit pe Enescu, pe cât a iubit-o Enescu pe ea. Să nu uităm că, încă de când se iubeau făţiş, în ciuda căsătoriei sale cu Mişu Cantacuzino, ea s-a încurcat cu Nae Ionescu, rănind grav sentimentele lui Enescu. Iar de căsătorit cu el s-a căsătorit doar după ce soţul ei a murit într-un accident de automobil. Avea o fire mondenă, materialistă, dornică de pătrundere în cercurile înalte. Enescu a iubit-o, însă, fără margini.

– În încheiere, să mai elucidăm un mister. Se spune că trupul neînsufleţit al lui Enescu era cât pe ce să fie răpit de comuniştii români, de la Hotel Atala. E adevărat.

– E adevărat. Situaţia a fost limpezită de Măruca. Imediat ce a aflat, dimineaţă, că Enescu a murit, a fugit la notar cu ultimul lui testament, făcut la rugămintea ei, prin care o instituia ca legatară universală, anulând orice document anterior. Mai târziu, doi membri ai Ambasadei României la Paris s-au prezentat la hotel, cerând proprietarului să li se predea corpul lui Enescu, argumentând că face parte din patrimoniul României. Măruca i-a lămurit că Enescu plecase definitiv din ţară din cauza regimului totalitar şi că nici prin gând nu-i trecea să se întoarcă în patrie. Numai că, nesatisfăcuţi, trimişii Ambasadei au rămas la hotel şi au început să dea târcoale. Mărucăi i-a fost teamă să transporte coşciugul la Biserica Română din Paris, ca să nu fie răpit pe drum. Prin urmare, directorul hotelului a chemat poliţia ca să stea de pază. Într-un final, pe data de 7 mai, Enescu a fost înhumat, cu slujbă religioasă, la cimitirul “Pere Lachaise”, pe aceeaşi “stradelă” cu Georges Bizet. Pe placa lui scria: Georges Enesco, Compositeur, Membre de l’Institut Commandeur De La Legion D’Honneur 1881-1955. Din păcate, nici o menţiune că a fost român!

Preluare din Formula As

Ultimele zile ale lui George Enescu (I)

A fost singurul muzician român căruia i se poate aplica fără nici o exagerare eticheta de geniu. Violonist, pianist, compozitor şi un excepţional profesor de muzică, Enescu e azi pentru lumea întreagă o personalitate uriaşă. Numele lui rostit cu veneraţie în Occident ne-a redat mândria de a fi români. Din păcate, Enescu a părăsit România în 1946, pentru a locui la Paris. Ultimii ani ai vieţii sale, marcaţi de boală şi de un dureros exil sufletesc, rămân, astăzi, pentru cei mai mulţi români, un mister. Unde, cum, când şi de ce a murit Enescu? Un dialog cu muzicologul Viorel Cosma, cel mai mare specialist în viaţa şi opera marelui compozitor, autor a 14 volume dedicate acestuia.

Cu vaporul, la Paris

– De ce a plecat Enescu din ţară? Ştia că nu se va mai întoarce?

– Enescu a părăsit România în toamna anului 1946. Pentru el n-a fost o bucurie să plece, era foarte legat de locurile lui. Dacă a făcut-o, a făcut-o pentru că se instaurase regimul comunist şi începuse să anticipeze dezastrul ce va urma. Călătorise mult, stătuse de vorbă cu prieteni din Occident, care l-au pus în gardă. Şi Măruca Cantacuzino (soţia lui) fusese sfătuită discret să se retragă, că aristocraţia nu e deloc bine văzută de noii veniţi la putere. Decizia să emigreze au luat-o în 1946, în urma unei discuţii cu marele violonist Yehudi Menuhin, elevul său, care i-a intermediat azilul politic în Statele Unite. Plecarea din ţară a fost pregătită în detaliu, după întoarcerea lui Enescu din turneul ţinut în URSS. Încă din vara acelui an a decis vinderea anumitor mobile din casă, împreună cu alte bunuri de valoare, semn că ştia că nu se mai întoarce. A plecat cu o viză de Statele Unite, acordată de Petru Groza, şi cu paşaport diplomatic, cu drept de prelungire automată, îmbarcându-se într-un vapor la Constanţa. Trebuie să fac aici o paranteză şi să spun că Enescu a respins cu îndârjire toată viaţa lui ideea de a se urca în avion, preferând obositoarele călătorii prin Europa cu trenul. În fine, la plecare, toată lumea a crezut că Enescu şi Măruca se vor opri, de fapt, la Marsilia, ca de acolo să ajungă la Paris, unde locuia deja de mai multă vreme. Totuşi, Enescu s-a dus până în Statele Unite, unde a rămas trei luni de zile. Dar, fiindcă nu a reuşit deloc să se adapteze, şi-a făcut bagajele şi s-a întors definitiv în capitala Franţei.

– Ciudat este că în vara acelui an, Enescu semnează un testament în care cere, nici mai mult, nici mai puţin, să fie îngropat la Teşcani, împreună cu soţia sa.

– Testamentul din 15 iulie 1946 este singurul gest care contrazice supoziţiile plecării definitive. Şi totuşi, actul acela, în care Enescu îşi exprima dorinţa de a fi înmormântat la Teşcani, a fost de fapt redactat la cerinţa avocatului Romeo Drăghici, bun prieten de-al său, care a vrut să-l scutească pe muzician de o posibilă confiscare de către comunişti a casei şi pământurilor Mărucăi Cantacuzino. Din păcate pentru români, peste opt ani, Enescu a anulat acest document.

– Ce s-a întâmplat cu averile lor după plecare?

– După căsătoria lor din 1938, Măruca şi Enescu au locuit în clădirea din spatele Palatului Cantacuzino. Enescu a preferat odăile liniştite şi mai modeste din spate. Îl deranja monumentalitatea palatului, unde soţia sa ţinea celebrele serate muzicale. El era un om foarte modest, un muzician care prefera să călătorească cu trenul la clasa a doua. La propunerea lui Romeo Drăghici, soţii Enescu au donat reşedinţa aceasta luxoasă Statului, mai exact Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor. Erau conştienţi că, oricum, li s-ar fi confiscat. Romeo Drăghici s-a luptat însă foarte mult ca, imediat după donaţie, s-o transforme în Muzeul Enescu, pentru a o proteja în felul acesta.

– Cum au fost ultimii ani ai lui Enescu? Avea prieteni? S-a adaptat la Paris?

– Pentru Enescu, Parisul a fost totuşi un exil, un loc în care s-a dus forţat de nişte împrejurări. Timpul i s-a scurs dând lecţii de vioară şi compoziţie, ţinând conferinţe, concertând. Sigur că s-a adaptat la viaţa franţuzească, pentru că era un om de lume, un om sociabil, care se descurca cu lejeritate în cercurile înalte ale Parisului, avea maniere, era plăcut la vorbă. Dar pot bănui că, pe undeva, l-a ros sentimentul izolării şi a dorului de patrie. Prietenii spun că avea des crize de melancolie. Locuia cu Măruca în Rue de Clichy, la nr. 26. Dar mai închiriase şi o vilă, Les Cytises, la Bellevue, la marginea Parisului, unde mergea vara. Acolo, o dată pe an, îşi invita prietenii. Era o casă mare, cu un pian în sala de muzică, cu pereţii încărcaţi de tablouri. Avea un Grigorescu, dar şi un portret al reginei Carmen Sylva, pe care aceasta scrisese în limba germană, cu cerneală aurie: “Copilului meu sufletesc, George Enescu, care a cântat astăzi Bach, atât de divin, aşa cum îi doresc să fie cântat el, peste o sută de ani”. Avea o intendentă franţuzoaică, o femeie extrem de devotată, care îi păstrase în timpul celui de-al doilea război mondial o bună parte din manuscrisele autografe. Din mărturiile care au rămas despre aceste întâlniri, iese la iveală un Enescu jovial şi primitor, un om care nu discuta politică niciodată, care spunea bancuri şi anecdote, care nu amintea niciodată despre muzica lui, însă vorbea cu bucurie enormă de muzica românească, în care avea încredere nestrămutată. Vorbea şi despre Bach, Wagner, Beethoven, care erau idolii lui, îl critica uşor pe Mozart, pe care nu-l găsea destul de consistent, dar se apleca în faţa capodoperei sale, “Don Giovanni”. Şi vorbea foarte mult despre Moldova lui natală, despre satul românesc, despre “Amintirile din copilărie” ale lui Creangă. A fost un patriot adevărat. Dacă nu ar fi fost atât de bolnav, s-ar fi întors, cu siguranţă, în ţară.

– Credeţi că ceva din rădăcinile lui româneşti, din sentimentalismul lui moldovenesc, a trecut şi în muzica lui?

– Fără îndoială! Suita “Amintiri din copilărie”, Suita a III-a simfonică, Sonata în caracter popular românesc, Sonata pentru pian şi violoncel sunt doar câteva din piesele inspirate de ţinuturile lui natale. Se spune că moldovenii sunt molcomi, blânzi, sentimentali şi foarte afectuoşi. Ei bine, exact aşa era şi Enescu. Avea modestia şi bunătatea omului din popor, dar avea şi hazul şi umorul sănătos al lui Creangă. Era un foarte bun cunoscător al poeziei româneşti, el s-a format în ambianţa culturală a Moldovei de odinioară. Enescu a fost un om foarte credincios, care cunoştea sărbătorile religioase şi însemnătatea lor şi care mergea la biserică. Suficient să amintesc că în familia lui toţi înaintaşii bărbaţi fuseseră preoţi. Moştenirea aceasta spirituală a ţâşnit însă la el într-un mod inegalabil de a face muzică.

– I-au adus anii petrecuţi în capitala Franţei recunoaşterea occidentală pe care o merita?

– Din păcate, Enescu n-a avut parte de recunoaşterea totală pe care o merita ca mare compozitor, decât după moarte. Până la apariţia operei sale, Oedipe, în 1936, trecea în Occident drept un mare dirijor, un fabulos violonist şi un excelent pianist. Era, de asemenea, recunoscut şi ca unul din cei mai buni profesori de vioară din lume. Mari violonişti ai lumii s-au zbătut să lucreze cu el. Avea recunoaşterea acestor talente, dar se plângea, adesea, că toată lumea îl socoteşte doar un simplu violonist. Îl durea lipsa confirmării ca mare compozitor. Şi totuşi, primii occidentali care i-au recunoscut meritele au fost francezii.

Printre umbre

– Când a izbucnit boala lui? Într-o fotografie făcută în Gara din Londra, în 1950, îl vedem deja cocoşat de chinurile spondilozei.

– Încă de la plecarea din ţară îl supăra grav coloana vertebrală. Spondiloza i se accentua vizibil, umbla încovoiat ca un echer, iar când ieşea în oraş, se sprijinea adesea de prietenii săi. În 1950, la Londra, în timpul unui concert, a făcut un accident cerebral şi a căzut de pe podium. Cei prezenţi i-au telefonat imediat lui Yehudi Menuhin, care a închiriat rapid un avion ca să-l ducă la Paris. E singura oară când a zburat cu avionul. Nu mai putea vorbi, dar ca să-i facă pe ceilalţi să înţeleagă că are încă mintea întreagă, a fluierat temele lucrării lui Bach pe care tocmai o dirijase. A fost internat la Paris, într-o clinică unde a fost reanimat. De atunci, sănătatea lui s-a degradat vizibil, lună de lună, până în iulie 1954, când, în timpul unei lecţii, a fost victima unui atac cerebral devastator, care i-a paralizat corpul pe jumătate. Se afla în apartamentul din Rue de Clichy. Umorul nu l-a părăsit însă nici în ultima clipă. Vrând să comunice cu prietenul său devotat care venise în vizită, compozitorul Marcel Mihailovici, i-a scris pe o bucăţică de hârtie: “Mi s-a întâmplat azi. Dădeam o lecţie. Am simţit ceva în braţul stâng. Am fugit şi m-am întins pe pat. Şi iată, s-a terminat cu mine. Nu mai pot vorbi. Cu atât mai bine, voi spune mai puţine prostii”.

– Îl încercau, probabil, şi gândurile sumbre ale sfârşitului. Nu a fost tentat să se întoarcă să-şi revadă ţara?

– S-ar fi întors, cu siguranţă, dacă ar fi putut. În 1951, Statul român a dorit să-l aducă la Săptămâna Muzicii Româneşti, pentru a patrona acest eveniment. Maestrul a acceptat să patroneze sărbătoarea, dar a solicitat ca Academia Română să reprimească printre membrii înaltului for pe “epuraţii” Dimitrie Gusti şi Constantin Rădulescu Motru, iar Ministerul de Interne să o elibereze din închisoare pe soţia compozitorului Mihail Jora. Bineînţeles că aceste lucruri nu s-au întâmplat. Să nu uităm că erau anii ’50, anii cumpliţi ai sovietizării. Prin urmare, Enescu le-a răspuns într-o depeşă foarte politicoasă că, întrucât starea de sănătate i s-a agravat, aceasta nu-i mai poate permite nici o altă activitate în afara celor pur mentale şi că, întrucât e nevoie să petreacă zile întregi în pat, îi este absolut imposibil să călătorească spre România. Apoi, nu e de neglijat nici influenţa Mărucăi, care nu a dorit sub nici o formă intoarcerea în România comunistă. Mai târziu, chiar înainte de moarte, prin 1954, a primit în vizită o delegaţie românească. Printre membrii ei se aflau prof. Serafim Antropov, un mare pedagog al violoncelului, baritonul Nicolae Herlea şi dirijorul Sergiu Comissiona, unii dintre ei având chiar misiunea de a-l convinge să se întoarcă în ţară. Dar el era mult prea bolnav pentru a rezista unui asemenea drum, suferise deja al doilea atac cerebral.

– Se rupsese cu totul de România sau mai ţinea legătura cu ţara?

– Ţinea o strânsă corespondenţă cu maestrul Jora, cu care se înrudea, de altfel, şi cu compozitorul Mihail Andricu. Mai era apoi Romeo Drăghici, avocatul lui, devenit între timp muzeograf, care se ocupa de drepturile lui de autor ce-i reveneau din România şi pe care, adesea, i le ducea personal la Paris. Era în foarte strânsă legătură şi cu românii stabiliţi în capitala Franţei. De compozitorul Marcel Mihailovici l-a legat o strânsă prietenie. În ultima fază a bolii, când îi tremura mâna prea tare şi nu mai putea scrie, l-a rugat pe acesta să transcrie unele nuanţe în partituri şi chiar să termine lucrările, când el nu va mai fi. Foarte apropiat îi era şi pianistul român Georges Boskoff, ce provenea dintr-o mare familie aristocratică din Moldova, cel care i-a închis, ultima dată, capacul la pian.

 

Despre “DR. JIVAGO”

SECRETELE PUBLICĂRII CĂRŢII “DR. JIVAGO”

La aproape 50 de ani după ce, spre disperarea Kremlinului, Academia Regală a Suediei îi decerna Premiul Nobel pentru Literatură romancierului Boris Pasternak, a apărut în Occident o carte despre implicarea serviciilor secrete americane şi britanice în această “afacere literară”

AUTORUL CĂRŢII “THE LAUNDERED NOVEL”, IVAN TOLSTOI, ESTE REDACTOR LA “RADIO EUROPA LIBERĂ”  ŞI SPECIALIST ÎN LITERATURA RUSĂ DE DISIDENŢĂ SAU APĂRUTĂ ÎN IMIGRAŢIE. PUBLICATĂ ÎN 1975 LA MILANO, CARTEA LUI BORIS PASTERNAK, CARE A INSPIRAT FILMUL LUI DAVID LEAN, ,,DOCTOR JIVAGO”, DESCRIE O POVESTE DE DRAGOSTE PE FUNDALUL REVOLUŢIEI BOLŞEVICE, AI CĂROR PROTESTATARI SUNT UN MEDIC CU VELEITĂŢI DE POET, IURI JIVAGO, ŞI IUBITA SA, LARA.

ROMANUL – CARE A FOST INTERZIS ÎN FOSTA UNIUNE SOVIETICĂ PÂNĂ ÎN 1987 – A DEVENIT IMEDIAT UN BESTSELLER, IAR FILMUL A CÂŞTIGAT CINCI OSCARURI. CARTEA A FOST PUBLICATĂ ATÂT ÎN ENGLEZĂ, CÂT ŞI ÎN RUSĂ, NU DOAR ÎN EUROPA, CI ŞI ÎN SUA. ÎN 1958 ŞI 1959, CELEBRUL ROMAN S-A AFLAT , PENTRU 26 DE SĂPTĂMÂNI, PE PRIMUL LOC AL BESTSELLERULUI ALCĂTUIT DE PUBLICAŢIA  ,,NEW YORK TIMES”.

DAR POVESTEA ACESTUI ROMAN DE EXCEPŢIE ESTE, LA RÂNDUL EI,EXTRAORDINARĂ. DUPĂ CE TOATE ÎNCERCĂRILE SALE DE A-ŞI PUBLICA ROMANUL ÎN URSS AU FOST ZĂDĂRNICITE DE KREMLIN ŞI KGB, PASTERNAK A TRIMIS CÂTEVA COPII ALE MANUSCRISULUI SĂU UNOR PRIETENI REFUGIAŢI ÎN OCCIDENT, ÎN SPERANŢA CĂ ACEŞTIA ÎI VOR GĂSI O EDITURĂ DISPUSĂ SĂ-ŞI ASUME RISCURILE PUBLICĂRII UNEI ASTFEL DE OPERE LITERARE. PÂNĂ LA URMĂ, EDITORII AU APĂRUT, DAR NU AU FOST GĂSIŢI DE PRIETENII ROMANCIERULUI RUS, CI DE CIA, CARE A FINANŢAT PUBLICAREA ACESTEIA.

NU NEAPĂRAT DRAGOSTEA PENTRU LITERATURĂ A FOST MOTIVUL ACESTEI ACŢIUNI ÎNDRĂZNEŢE, CI RĂZBOIUL RECE, CARE PE ATUNCI SE PURTA CU ORICE MIJLOACE, MAI ALES PE TĂRÂMUL PROPAGANDISTIC.

MANUSCRISUL, FOTOGRAFIAT PAGINĂ CU PAGINĂ

UNA DINTRE COPIILE TRIMISE DE BORIS PASTERNAK PRIETENILOR DE DINCOLO DE CORTINA DE FIER A AJUNS ÎN EUROPA DE VEST PE CALEA AERULUI. IAR POVESTEA MANUSCRISULUI ESTE DEMNĂ DE UN ADEVĂRAT FILM DE SPIONAJ. AVIONUL CU CARE ERA TRANSPORTAT A FOST NEVOIT SĂ ATERIZEZE FORŢAT ÎN MALTA (FOSTĂ COLONIE BRITANICĂ). DIN CAUZA UNOR “DEFECŢIUNI TEHNICE”, PROVOCATE INTENŢIONAT DE ANGLO-AMERICANI. ÎN TIMP CE APARATUL DE ZBOR ERA “REPARAT”, ECHIPA DE AGENŢI CIA ŞIMI-6 AU FOTOGRAFIAT MANUSCRISUL PAGINĂ CU PAGINĂ ŞI L-AU PUS LA LOC. DUPĂ CARE S-AU APUCAT SĂ-L RESCRIE.

GĂSIREA UNEI MAŞINI DE SCRIS CU CARACTERE CHIRILICE SIMILARĂ CELOR FOLOSITE PE ATUNCI ÎN URSS ŞI A UNEI CANTITĂŢI SUFICIENTE DE HÂRTIE PRODUSĂ ÎN “ŢARA SOCIALISMULUI VICTORIOS” AU RIDICAT UNELE PROBLEME CARE PĂREAU LA UN MOMENT DAT SĂ COMPROMITĂ REUŞITA OPERAŢIUNII. ÎNSĂ “MANUSCRISUL” A FOST GATA LA TIMP PENTRU A FI PUBLICAT ŞI, MAI ALES, PENTRU A FI PREZENTAT ACADEMIEI REGALE SUEDEZE. PENTRU A INTRA ÎN “CURSA” PENTRU UN PREMIU NOBEL, UN ROMAN TREBUIE MAI ÎNTÂI SĂ FI FOST PUBLICAT ÎN LIMBA MATERNĂ A AUTORULUI.

TOTUL S-A REZOLVAT ÎNSĂ ÎN TIMP UTIL PENTRU CA BORIS PASTERNAK SĂ CÂŞTIGE PREMIUL NOBEL PENTRU LITERATURĂ ÎN 1958.

OBLIGAT SĂ REFUZE PREMIUL NOBEL

“PROFUND RECUNOSCĂTOR ŞI, ÎN ACELAŞI TIMP, UIMIT, MIŞCAT PÂNĂ ÎN ADÂNCUL SUFLETULUI ŞI MÂNDRU DE ONOAREA PE CARE MI-AŢI FĂCUT-O”, LE SCRIA, ÎNTR-O TELEGRAMĂ DE MULŢUMIRE, BORIS PASTERNAK, ACADEMICIENILOR SUEDEZI, PATRU ZILE MAI TÂRZIU, DUPĂ O “DISCUŢIE CONVINGĂTOARE” CU REPREZENTANŢI AI KREMLINULUI ŞI CÂŢIVA OFIŢERI KGB; SCRIITORUL AVEA SĂ TRIMITĂ O ALTA, PLINĂ DE “MÂNIE ŞI INDIGNARE REVOLUŢIONARĂ” PRIN CARE RESPINGEA PREMIUL.

CHIAR ŞI AŞA, NU A SCĂPAT DE PERSECUŢII. IAR IUBITEI SALE, OLGA IVINSKAIA – CARE L-A INSPIRAT CÂND A CREAT-O PE LAURA – “DOCTOR JIVAGO” I-A ADUS O CONDAMNARE DE OPT ANI DE MUNCĂ SILNICĂ ÎN GULAGUL SIBERIAN PENTRU “PRIMIRE DE FOLOASE NECUVENITE, REALIZATE DIN VÂNZAREA ROMANULUI”. NICI FIICA OLGĂI NU A FOST CRUŢATĂ, FIIND CONDAMNATĂ ŞI EA LA TREI ANI DE MUNCĂ SILNICĂ.

ÎN URMA PRESIUNILOR COMUNITĂŢII INTERNAŢIONALE, KREMLINUL A ELIBERAT-O PE IVINSKAIA DUPĂ “NUMAI” PATRU ANI DE STAT ÎN GULAG. PREMIUL NOBEL PENTRU LITERATURĂ I-A PUTUT FI ÎNMÂNAT LUI EVGHENI PASTERNAK, FIUL AUTORULUI, DE-ABIA ÎN 1989.