Eunucul: Epilog

Au trecut doi ani și ne aflăm pe terasa unei cafenele din Roma. Două femei superbe își beau cafeaua la o masă, discutând și privind adesea de-a lungul străzii aglomerate. Amândouă erau blonde, cu părul lung, ochi albaștri și îmbrăcate la fel, de ziceai că sunt gemene. Mulți dintre clienții din jurul lor le priveau admirativ, iar cei mai atenți își dădeau seama că așteaptă pe cineva. În cele din urmă, fețele celor două frumuseți s-au destins când de ele s-au apropiat un tânăr și un băiețel.

Bărbatul era brunet și bine bronzat, cu un păr bogat și o mustață demnă de apreciat. Zâmbetul îi era nelipsit de pe chip, în timp ce-l ținea grijuliu de mână pe copilul cu păr bălai, ce nu părea să aibă mai mult de cinci ani. La rândul lui, și acesta era o frumusețe cu ochii verzi și curioși, obrăjori cu gropițe și mânuțe fremătânde, de ziceai că vrea mereu să-și ia zborul. Tânărul o salută întâi pe una dintre femei:

– Ciao, Rita! Scuză-ne de întârziere, dar a trebuit să alegem cu atenție costumașul lui Raul. Salută-le frumos pe doamne, amice!

– Săru-mâna… Pe mine mă cheamă Raul, răspunse băiețelul într-o română destul de corectă, la fel ca și cea a celui care părea să-i fie tată.

– Servus, drăguțule, exclamă Rita în timp ce se aplecă să-l sărute pe obrăjori. Am vrut să vă fac cunoștință cu o prietenă foarte bună. Ea este Julieta.

Cea prezentată cu acest nume părea vrăjită de micuțul blond, de parcă era hipnotizată. A avut nevoie de un cot, pe care l-a primit de la prietena ei, pentru a reveni din visare.

– Eu sunt Roberto, spuse bărbatul în timp ce-i sărută mâna.

Se vedea clar că era impresionat de noua lui cunoștință.

– Piticul ăsta e prietenul meu cel mai bun și unicul meu fecior. Am învățat împreună românește, știind că mama lui a fost româncă și sperând să ajungem odată în țara ei.

După ce și-au ocupat locurile și au comandat cafeaua și sucul, Julieta întrebă timid:

– Ce știți despre ea?

– Din câte am aflat, pe căi neoficiale și din surse nu prea credibile, nu mai este în viață. I-am spus și lui Raul, că noi n-avem secrete, iar el a înțeles. Rita mi-a zis că ați fost prietene bune. De aceea am și venit, dar acum văd că ar mai fi și alte motive, o complimentă subtil Roberto.

Julieta se roși, își plecă pentru o clipă privirea, dar o ridică imediat, ațintind-o galeș asupra copilului.

– Cât de mult seamănă!, rosti ea cu admirație. Da, am fost prieten… prietenă foarte bună cu Iza, până în ultimul moment. Ea mi-a spus de existența băiețelului, care i-a fost luat la naștere. Cum l-ați înfiat? Sunteți căsătorit?

– Nevasta mea a murit anul trecut într-un accident, la câteva luni după ce l-am adus pe Raul de la orfelinat. De atunci suntem doar noi doi și memoria unui suflet care ne-a iubit foarte mult.

– Vă înțeleg perfect. Totuși, copilului i-ar prinde bine o mamă în viață, pentru o educație armonioasă. Nu credeți?

– Să ne spunem pe nume, că suntem cam de aceeași vârstă. E bine, Julieta?

– Desigur…

– Există în viața ta un Romeo, Julieta?, întrebă râzând Roberto.

Julieta tresări, dar apoi zâmbi și ea:

– A existat, dar s-a dus și el. Definitiv.

– Povestește-mi despre mama?, interveni băiețelul prinzând-o pe Julieta de mână.

Femeia îi strânse ușor mânuța și rosti:

– Mama ta a fost cea mai frumoasă femeie din lume, iar tu ești cel mai drăguț băiețel. Mai era și deșteaptă, harnică și avea un suflet minunat.

– Și de ce a murit?, întrebă Raul.

Julieta închise ochii, de parcă ar fi simțit o durere. Rămase astfel până interveni Rita.

– Hai, spune-le adevărul, că sunt căliți și pot suporta.

– Mama ta a fost… a fost răpusă de oameni răi, dragul meu. Oameni foarte răi!

– Se știe cine au fost? Au fost prinși?, se interesă Roberto.

– Nu au fost prinși, dar și-au primit pedeapsa meritată. S-a ocupat cineva de asta.

– Cred că ar trebui să ne povestești mai multe despre ea. Dar nu acum și nu aici. Ai fi atât de drăguță să ne vizitezi acasă? Avem o grădină minunată.

Julieta se roși din nou, ca o fată mare chemată la dans, și se adresă băiețelului:

– Tu ce zici? Vrei să vă vizitez?

– Vreau! Să-mi spui mai multe despre mami.

– O să-ți aduc și un cadou din partea mamei…

– Serios? Îmi plac cadourile! Hai, spune-mi ce e!

– Îți dau doar un indiciu: o să ai nevoie de o cușcă în grădină. Acum trebuie să plecăm, dar ne putem vedea mâine.

Julieta mângâie încă o dată mânuța lui Raul și îi zâmbi cuceritor lui Roberto. Între ei se simțea deja o atracție care ar putea duce cu ușurință la o iubire trainică.

– Uite numărul meu de telefon, îi spuse bărbatul, oferindu-i o carte de vizită. Să ne suni înainte de a veni, pentru a te ghida.

– Mulțumesc, așa am să fac.

– Mă bucur că v-ați înțeles, porumbeilor, zise Rita în timp ce se ridicau. Ne mai vedem și noi, Roberto. Ciao, frumosule!

– Ciao, belisima, și mulțumesc.

Au urmat pupături și chiar îmbrățișări. O despărțire frumoasă, cu promisiuni atrăgătoare. După ce au intrat în furnicarul de oameni, Rita își întrebă prietena:

– Precis ești pregătită pentru prima relație în calitate de femeie?

– Am mari emoții, dar merită orice sacrificiu. Vreau să trăiesc alături de copilul Izei.

– Și de Roberto, râse Rita.

– Și de Roberto, răspunse în același ton Julieta.

– Așadar, Romeo a murit. Trăiască Julieta! Secretul tău e în mâini sigure.

– Mă bazez pe tine, pentru că ai fost și vei fi mereu o prietenă de nădejde.

Mână în mână, cele două frumuseți se strecurau printre oamenii care întorceau instinctiv capul pentru a le admira.

Sfârșit

Eunucul: Răzbunare cu preaviz(VII)

– Vă rog să luați loc la noi. Eu sunt comisarul Vlad Scutaru și am fost detașat temporar în acest oraș.

Bărbatul din fața lui Calup era mai degrabă tânăr, înalt, îmbrăcat impecabil și cu un zâmbet care-l deranja cel mai mult pe invitat. Dar se așeză instantaneu, cu o figură mirată:

– Nu înțeleg ce se întâmplă. Unde-i Dragoș?

Vlad rămase în picioare, făcând ture scurte în spatele biroului și fixându-l mereu cu privirea.

– Ce fel de om era Dragoș? Erați apropiați?, au fost primele întrebări menite să-l macine Calup.

– Mai beam și noi câte o bere, după servici. Cum adică „era”?, îi pică fisa omului.

– Adică nu mai este… sau e mort, cum vrei să-i spui. De aceea te întreb, ce fel de om era? Avea dușmani?

Calup își trecu mâna peste frunte, simțind că-l trec transpirațiile.

– Da’ de unde? Toată lumea îl plăcea pe Tatuatu, că așa îi ziceam noi. Era un om cinstit, d-le comisar.

– De Eunucu ai auzit?

– Ha, încercă să râdă matahala. Sigur că am auzit. Erau paznicii haremurilor la sultani.

– Eu mă gândeam la unul anume, din zilele noastre, răspunse Vlad iritat.

– Or fi și în zilele noastre, dar eu nu cunosc niciunul.

– Uite care-i treaba: Dragoș, împreună cu doi colegi de-ai lui, mi-au cerut informații despre unul Romi sau Romică, pe motiv că a încălcat legea. Eu i-am dat unele date, pentru a-l localiza și aduce în Baia Mare. Cei doi subalterni au fost găsiți a doua zi, unul pe jumătate nebun, iar celălalt fiind foarte speriat. Apoi l-am descoperit și pe Dragoș, împușcat în cap. Ce zici de asta?

– Aaaa, dacă-i vorba de Romică, e cu totul altceva. E clar că el l-a omorât pe Dragoș. Avea boală pe el, de la jocul de cărți.

– Îmi garantezi că prietenul tău era un om de cuvânt? Putem avea încredere în el?, întrebă răspicat comisarul.

– Absolut! Aș băga mâna în foc.

– Buuun! Ia să vedem noi ce avem aici… zise Vlad, apăsând butonul unei telecomenzi.

Pe ecranul televizorului din birou, urmă un filmuleț care-l făcu pe Calup să transpire din abundență, schimbându-și de două ori batista. Spre final, nu mai rezistă și izbucni:

– Ce e toată șarada asta? Nu poate fi adevărat!

– Totul este autentic, iar ce am găsit la locul faptei corespunde cu cele filmate. Doar Eunucul nu mai era de față.

Vlad scoase dintr-un sertar o armă și o puse pe masă.

– Acesta este pistolul cu care s-a jucat ruleta filmată. A fost cercetat cu atenție de experții noștri, și ghici ce au găsit? Arma e „măsluită”, dacă se poate spune așa. E reglată în așa fel încât, de fiecare dată când apeși pe trăgaci, butoiașul se rotește astfel încât mereu același lăcaș se oprește în dreptul țevii. Acesta e însemnat discret cu o liniuță, observabilă doar de cel avizat. Eunucul i-a pus glonțul lui Dragoș tocmai în acea gaură.

– Așadar l-a ucis, așa cum am zis eu.

– Vinovăția lui trebuie dovedită de judecători. Noi îl căutăm pentru a-l da pe mâna justiției. Pentru că, vezi matale, nu el a apăsat pe trăgaci. E drept că a trișat, dar cine l-a pus pe Dragoș să accepte un astfel de joc, oricum ilegal? De ce a făcut-o? Răspunsul vine în mărturisirile de la final, iar acestea te condamnă pe dumneata și pe Bombonel.

– Doar nu credeți așa ceva?! Sunt doar vorbe luate de pe un film.

– E drept, dar filmul e original. Iar despre omul care le spune ai numai cuvinte de apreciere, după cum mi-ai spus de la început. Ești acuzat de tentativă de omor, precum și omor.

– Omor?! Pe cine am omorât?

– Pe primar. Femeia aia… Rita… și-a modificat declarația și a arătat că a fost obligată să ia asupra ei crima. Chiar credeai că o să fie atât de simplu? Doar era cuțitul tău, iar femeii nu-i era ușor să te dezarmeze și apoi să-l împlânte cu atâta putere în spatele omului.

– Domnule comisar, vă dați seama cine sunt eu în acest oraș? Sunt susținut de toți oamenii importanți, iar fără mine totul s-ar duce de râpă. Așa că, vă sfătuiesc, ba nu, vă avertizez, că o să dați de dracu’ dacă vă legați de mine!

Calup se ridică în picioare, gesticulând și amenințând. Comisarul îl privea zâmbind în continuare și așteptând momentul în care ar mai putea interveni. Doar că acesta nu se produse și se văzu nevoit să-și cheme oamenii cu cătușe. Abia atunci și-a schimbat matahala tonul, cerând înțelegere pe motiv că are diabet, tensiune mărită și că nu ar putea suporta încarcerarea.

Calup a fost arestat pentru 24 de ore, apoi pentru o lună. Nu a rezistat mai mult de opt zile. Unii zic că s-ar fi sinucis, alții că a fost otrăvit, iar oamenii lui că a murit de inimă rea. Cei din urmă au ajuns și ei după gratii, cu reduceri de pedeapsă, în funcție de cât au „ciripit” la judecată.

Eunucul: Răzbunare cu preaviz (VI)

– Îmi dai voie să mă ridic?, întrebă Romi, uitându-se către arma lui Dragoș.

– Desigur, dar fără mișcări bruște, că nu se știe ce mi se năzare, răspunse polițistul.

Tânărul se îndreptă către un raft și se căzni să ia, cu mâinile legate, o lădiță din lemn, veche dar bine întreținută. Apoi se așeză la loc și i-o întinse Tatuatului:

– Deschide-o, că ți-e mai ușor.

Curios și suspicios, totodată, acesta răsuci cheia și ridică încet capacul. Înăuntru era un revolver de pe vremuri, cu cilindru rotitor și șase orificii pentru gloanțe. Alături era muniția, precum și un pachet cu cărți de joc.

– Impresionant, rosti polițistul, cercetând cu atenție arma. E o bijuterie tocmai bună pentru muzeu, pentru care sunt sigur că n-ai permis. Dar ce mai contează, la câte capete de acuzare ai.

– Dar ce nelegiuiri am făcut, domnule?!, se irită Romi. Am trișat la cărți? Chiar dacă ar fi fost adevărat, asta vă dădea dreptul să mă mutilați, să mă înjunghiați, să mă împușcați și apoi să mă aruncați ca pe un animal? Cine mi-a făcut toate astea?

– Delirezi, omule!, zise polițistul, căutând să ghicească dacă și unde există camere de luat vederi. Nimeni nu ți-a făcut nimic, dar tu ești acuzat de înșelăciune și tentativă de omor. Așa că, să încheiem mascarada asta și spune-mi ce-ai de gând.

– Ei bine, am să trec la subiect. Pachetul acela are douăzeci de cărți, de la unu la cinci. Tragem, pe rând, câte o carte, și apoi încărcăm revolverul cu numărul de gloanțe înscris pe cartea extrasă. Rotim cilindrul, punem țeava la tâmplă și tragem. Eu am să fiu primul… poate și ultimul. Te bagi sau vrei să mă omori cu mâna ta? Doar de aia ai venit, nu?

Dragoș mai privi o dată arma, verifică pachetul de cărți și se opri cu privirea pe tânăr.

– Ce urmărești, de fapt? Vrei să ai revolverul în mână și să mă împuști?

– Dar cum ar fi posibil, omule? Doar ai un pistol încărcat la îndemână și poți să tragi cât ai clipi, în legitimă apărare de data asta. Plus că eu nu voi avea decât câteva gloanțe în încărcător, cu șanse să nu fie unul pe țeavă. Ți-am explicat că viața mea e un iad, și vreau să termin cu ea. Am vrut ca ultima masă să fie bogată, pe gustul unui condamnat la moarte. Păcat că n-am avut și pofta necesară, dar măcar am avut o companie pe cinste.

După ce-l mai cântări un timp, încercând să-i citească sinceritatea, polițistul amestecă bine cărțile și îi întinse pachetul. Romi își duse mâinile deasupra și întoarse prima carte. Era trei.

– Trebuie să-mi pun trei gloanțe, cu mâinile mele. Să nu se găsească amprentele tale.

– Ai dreptate. Dar să nu încerci vreo șmecherie, că-s cu ochii pe tine.

Îi întinse cutia, iar Romi se căzni să umple trei orificii.

– Mi-ar fi mult mai ușor dacă m-ai dezlega…

– Las’ că te descurci tu, îi tăie Dragoș orice speranță.

Cele trei gloanțe fiind introduse, tânărul duse cilindrul la loc și-l răsuci de câteva ori. Apoi își puse țeava la tâmplă și, zâmbind, apăsă pe trăgaci. Se auzi doar un clic… și atât.

– Se pare că n-am avut noroc din prima. E rândul tău.

Tatuatul se încruntă, dar trase totuși o carte. Una de cinci!

– Gata cu joaca!, se răsti el. Asta-i sinucidere curată.

– Stai, stai, stai… Uite cum facem…. Am patru întrebări, iar pentru fiecare răspuns primit, scazi câte un glonț. Doar n-ai nimic de pierdut, că oricum voi duce în mormânt toate secretele. De acord?

– Ce vrei să știi?, se înduplecă Dragoș.

– Prima întrebare: cine m-a castrat?

– Calup, firește.

– A doua: cine m-a înjunghiat?

– Ruha…

– Bănuiesc că tu m-ai împușcat.

– Da, dar nu ți-am atins niciun organ vital.

– Cine m-a lovit prin spate?

– Tot eu, că era atribuția mea să evit o eventuală crimă.

– Cam departe ați mers cu evitarea. Dar îți mulțumesc pentru sinceritate. Uite că scot gloanțele și te las să-ți introduci unul. Ai curajul să riști sau doar pe la spate știi să ataci?

– Ar trebui să te omor acum, pentru vorbele astea. Toată viața am luptat cu curaj, doar așa am ajuns unde am ajuns, și voi ajunge și mai departe. În schimb tu vei putrezi în pământ, fiindcă sunt și un norocos. Am să-ți demonstrez încă o dată. Dar, cum mi-ai spus, eu nu trebuie să las amprente pe glonț, așa că te rog să-l introduci tu.

– Desigur că te ajut, dar la ștersul armei va trebui să te descurci singur, răspuse Romi, executând operațiunea și înmânându-i pistolul.

Dragoș învârti de mai multe ori cilindrul, duse arma la tâmplă și strânse din ochi. Încet, încet, degetul se lăsa tot mai greu pe trăgaci, până când se auzi… împușcătura. Mâna încleștată i se prelinse pe lângă trup, fără să scape arma, iar capul plin de sânge îi căzu pe masă.

Romi se grăbi să ia cheile cătușelor și să-și elibereze mâinile. Nimeni nu intră pe ușă, de parcă polițiștii de afară nu erau prin preajmă și nu auziseră focul de armă.

– Nu cred că norocul a avut vreun rol în jocul ăsta, Tatuatule.

Rosti Eunucul, privindu-l pentru ultima dată pe Dragoș. După care își chemă câinele și părăsi cabana prin spate.

Eunucul: Răzbunare cu preaviz (V)

Au intrat înăuntru cu precauțiuni, ca niște profesioniști, îndrumați de un expert în astfel de descinderi. Cu armele pregătite și cu degetul pe trăgaci, erau pregătiți să tragă în orice s-ar fi mișcat sau li s-ar fi părut nelalocul lui. În schimb, au găsit o masă încărcată cu mâncăruri din cele mai îmbietoare, calde și diverse, parcă făcute pe gustul fiecăruia dintre ei. De la mistreț tânăr abia scos din cuptor, umplutură de pasăre, gulaș secuiesc, căprioară înăbușită, pâine de casă, legume proaspăt preparate, până la prăjituri, un tort și băuturi pentru toate gusturile. Iar în capătul mesei, cu un zâmbet jovial și cu mâinile ridicate, ieșea în evidență amfitrionul. Lângă el adăsta un câine care nu părea la fel de bucuros de oaspeți.

– Bine ați venit în umila mea locuință. Vă așteptam de ceva vreme și mă bucur că ați ajuns. Doar suntem prieteni vechi, nu-i așa, Tatuatule?, îi întâmpină astfel tânărul bărbat, îmbrăcat galant și îngrijit. Nu sunt înarmat, după cum puteți verifica.

– Pe el, băieți! Aveți mare grijă, că-i persoana căutată, i-a mobilizat Dragoș.

Feli și Radu s-au conformat și au trecut imediat la percheziție. N-au găsit nimic periculos și au scos cătușele, așteptând aprobarea șefului.

– Da’ nu fiți așa grăbiți, măi băieți. Eu vă aștept cu masa pusă și vă promit că nu am intenții rele. Precis că sunteți flămânzi, iar noaptea deja s-a instalat. Luați de vă ospătați, iar dimineață plecăm împreună omenește. Doar sunteți trei și nu vă temeți de un om fără apărare.

– Legați-l, că-i mai sigur, decise Dragoș, cercetând cu atenție încăperea. Dar aveți grijă și de câine. Dacă-i agresiv, împușcați-l fără reținere.

Subalternii executară imediat ordinul, după care privirile le rămaseră țintite la bunătățile plăcut mirositoare care le excitau simțurile.

– Hai, măi Dragoș, chiar așa am ajuns? Nu mai putem să bem un pahar împreună, ca pe vremuri? Doar vezi că sunt docil și cooperez cu autoritățile, și mai ales cu tine. Dacă vrei, totuși, să-mi faci felul, ai tot timpul până dimineață, că nu ți-aș recomanda să te întorci noaptea prin pădurea asta.

Amândoi polițiștii din preajmă îi dădeau dreptate, se vedea clar din priviri.

– Ok, se hotărî Dragoș, după câteva clipe de gândire. Legați-i mâinile în față și să guste el primul. Poate a pus ceva în mâncare sau băutură, că-i cunosc eu trucurile.

Băieții se supuseră bucuros, cu gândul la festinul ce-i aștepta. Apoi, după ce fiecare fel a fost testat, au trecut la un ospăț pe cinste. Bucatele erau gustoase, iar băutura îi ungea la suflet după atâtea temeri prin care au trecut. Încătușatul nu părea flămând, ci se mulțumea să-și privească oaspeții. Uneori, mai gusta câte un pahar de vin și îi cerceta cu calm. A așteptat răbdător să se sature fiecare, după care l-a întrebat pe Dragoș:

– Ei, spune-mi drept, ce ai de gând cu mine? Mă arestezi sau mă omori aici?

– Eu nu fac treburi de astea, spre deosebire de tine. Te duc în Baia Mare și vei fi judecat pentru faptele tale, asta mi-e datoria.

– Care fapte, partenere? Doar eram parteneri de joc și nu țin minte să fi făcut vreo ilegalitate.

– Măi băieți, ia ieșiți puțin afară și luați o gură de aer, că am ceva de discutat cu împricinatul.

– Afară, șefu’?! Păi e întuneric și pădurea-i dată dracului, se plânse Radu.

– Vă trimit eu la dracu’ imediat, dacă nu mă ascultați!, se răsti nervos șeful lor.

Feli și Radu se supuseră docili, luând cu ei o sticlă de vin, proaspăt desfăcută. Dragoș, în schimb, își puse pistolul aproape, hotărât să supravegheze orice mișcare a interlocutorului său.

– Deci tu ești Eunucul?, întrebă el în bășcălie, după ce rămaseră singuri. Cum de ai scăpat?

– Bănuiesc că sunt norocos, cel puțin până acum. Vrei să îndrepți greșeala, nu?

– Am și eu o misiune, altfel nu ajung primar. Aș putea spune că nu-i nimic personal, dar eeee, măi băiete! Știi prea multe și nici nu-mi placi.

– Și cum vrei s-o faci? Mă vei împușca aici, legat, alături de colegii tăi inocenți? Ești sigur că nu va transpira nimic?

– Găsesc eu o soluție, nu-ți face griji.

– Poate îți dau eu o idee, că oricum m-am săturat de viața asta nenorocită.

Dragoș îl privi cu mirare, încercând să-i ghicească sinceritatea.

– Serios? Și la ce te-ai gândit tu, Romică?, zâmbi neîncrezător polițistul.

– La ceva ce ne place amândurora. Suntem jucători de cărți și învățați cu riscul. Ce zici de o ruletă româno-rusească?

– Ha, ha, ha! Crezi că mă fraierești? Nu risc nimic cu tine. Pot să te împușc chiar acum și să spun că m-ai atacat.

– Nu ți-aș recomanda, prietene. În această încăpere sunt instalate camere de vederi ascunse, și nu cred că le vei găsi pe toate. Dar dacă mă împușc eu, nimeni n-o să le mai caute, iar tu vei fi exonerat de orice bănuială.

– Să te împuști tu? De ce ai face-o?… și cum?

– Tocmai asta vreau să-ți povestesc.

Eunucul: Răzbunare cu preaviz (IV)

– Șefu’, eu nu înțeleg ce căutăm noi, polițiști din Maramureș, într-o pădure din Cluj. Ar trebui să-i lăsăm pe localnici, că ei cunosc terenul, zise unul dintre subalternii lui Dragoș în timp ce căutau un drum prin pădurea de pe marginea șoselei.

– Ba e treaba noastră, mă Feli, fiindcă infractoru-i de la noi, e înarmat și periculos. Are o grămadă de păcate făcute sub nasul nostru și de aceea suntem datori să-l prindem, până nu mai isprăvește ceva.

– Mie mi-e frică de locuri d-astea de când eram copil, interveni timid și Radu. Aveam doar șase ani când m-am rătăcit în pădurea de lângă sat, și nu m-au găsit decât a doua zi, cu un câine de urmărire. De atunci nu mă mai aventurez printre atâția copaci.

– Bine că-mi spui acum! Dacă știam, nici nu te luam cu mine. Ești om matur, ce poate să ți se întâmple într-o pădurice ca asta? Nici nu se compară cu cele de pe la noi, vezi că nici copacii nu-s așa de înalți și deși. Ia mai dă harta aia, să văd dacă nu ne-am abătut de la drum. Undeva pe aici trebuie să fie un drum forestier.

Au cotit, într-un târziu, pe intrare îngustă, doar cu puțin mai lată decât autoturismul poliției. Radu dădea în continuare semne de neliniște.

– N-ar trebui să revenim mâine dimineață?, că ne-a răzbit și foamea de când suntem pe drumuri, plus că imediat se întunecă.

– Vrei să dormi la hotel, în mașină sau să mergem până acasă?, îl apostrofă Dragoș. Până apune soarele noi vom fi terminat misiunea. Uitați acolo, le arătă acesta celor doi, oprind lângă o urmă de roată imprimată în pământ. Precis că-i de la Loganul cu care umblă nelegiuitul. Suntem pe drumul cel bun, băieți.

Lui Feli și Radu le mai veni inima la loc, pentru un timp. Dar pe măsură ce înaintau, îngrijorarea se întipărea tot mai evident pe chipurile lor. Drumul se îngusta și mai mult, urcând în pantă și strângându-i ca într-o menghină, dar nu asta era cea mai mare problemă, ci priveliștea tot mai ciudată ce li se arăta privirilor. Nicăieri nu văzuseră copaci cu forme atât de contorsionate, de parcă erau chinuiți de o forță nevăzută. Stejarii de aici nu aveau fălnicia obișnuită, ci se chirceau unul în altul, împletindu-se ca într-o funie uriașă, iar alții renunțau să mai crească în sus, pornind înapoi spre pământ. Fiecare trunchi sau tufă uriașă părea dintr-o altă lume, neînsuflețită și parcă deranjată de sunetul motorului cu care oamenii înaintau. Nicio pasăre nu se auzea, nicio viețuitoare nu se vedea.

Apoi au văzut autoturismul alb, oprit într-un loc din care nu se mai putea înainta decât pe jos. Doar Dragoș era mulțumit că trebuiau să coboare și să meargă pe jos:

– Ha! Iată că n-am venit degeaba. Mai cu viață, măi Radule, că nu mai avem mult.

Radu coborî ultimul, cu strângere de inimă și cu o privire evident temătoare. Drumul devenise o potecuță îngustă și șerpuitoare printre trunchiurile ciudate, pe care se fereau să le atingă.

– Liniștea asta nu-i a bună, îi șopti Radu lui Feli.

– Eu cred că suntem urmăriți, răspunse cel din urmă pășind alături de colegul său, imediat după șeful lor. Am văzut ceva în spatele pomilor.

Radu privi în jur și mai speriat. Ar fi vrut să vadă măcar o păsărică, să audă măcar o adiere de vânt, să simtă miros de aer proaspăt, ca într-o pădure obișnuită. Dar nimic din toate astea, de parcă erau într-o altă lume, unde timpul se oprise pe loc. Numai ei avansau, urmând un șef obsedat de prada lui. Chiar că se mișca oarece în spatele monștrilor aceia vegetali, ce numai a copaci nu arătau. Însă nu era ceea ce spera, ci cu totul altceva, de neînchipuit.

– Șefu’, șefu’!, strigă el precipitat.

– Ce-i, mă?, se burzului Dragoș, întorcându-se către el.

– L-am văzut pe Ruha! Pă cuvântul meu.

– Ce tot vorbești acolo? Ruha e mort și îngropat, doar ai fost și tu la înmormântare.

– Păi, tocmai aia e. Cum a apărut aici, dacă-i mort? Era după copacul acela, în formă de falus. Da’ numa’ capul, care plutea fără trup.

– Mă, tu ai vedenii! Poate de la foame ți se trage.

– Și eu am văzut plutind ceva, interveni discret și Feli. Precis că nu suntem singuri. Mai bine ne întoarcem la mașină.

– Nu pot să cred cât de fătălăi sunteți amândoi! Dacă vă mai aud că vă plângeți, vă dau afară din poliție. Ați înțeles? Doar suntem trei oameni înarmați și cu experiență. Aveți dreptul să împușcați tot ce mișcă și vi se pare periculos. Chiar vă ordon!

Instinctiv, cei doi subalterni au dus mâna la brâu și au scos pistoalele. Tocmai cu câteva minute înainte de a ajunge în fața unei mici cabane. Era veche și neîntreținută, dar se putea observa că fusese vizitată de curând, mai ales că se distingeau urme proaspete de încălțăminte prin iarba și așa firavă.

Eunucul: Răzbunare cu preaviz (III)

– Să nu-mi mai faci niciodată una ca asta!, se răsti Calup către Dragoș, imediat când intră în biroul acestuia. Eu nu vin la poliție, poliția vine la mine dacă are nevoie de informații.

– Stai blând, că nu numai infractorii vin pe aici, ci și prietenii. Am niște vești pe care nu puteam să ți le dau în altă parte.

– Vești bune, sper.

– Și, și…

– Cum adică?, se supără namila în timp ce se arunca pe scaunul cam mic pentru șezutul lui impresionant. Parcă am stabilit că Rita va recunoaște uciderea lui Bombonel, în legitimă apărare. O să primească o pedeapsă cu suspendare, doar suntem doi martori cu greutate.

– Nu despre asta e vorba, omule. Firește că așa ne-am înțeles, și fata e de acord, mai ales după ce ai convins-o tu. Dar am o veste care o să te dea peste cap.

– Zi odată, nu mă mai fierbe, îl zori Calup în timp ce-și aprindea trabucul.

Dragoș scotoci după un dosar, din care scoase o poză, pe care o puse în fața grăsanului.

– Recunoști persoana de la volan?

Calup apucă fotografia cu degetele-i butucănoase și o cercetă cu o figură tot mai uluită.

– Nu se poate! Când și unde a fost făcută?, se burzului el.

– Așadar, îl recunoști!

– Mda… Pare a fi Romică.

– Pare?! Chiar el este, colega. Se pare că Bombonel avea dreptate, iar oamenii tăi te-au mințit. Eunucul trăiește și o duce bine mersi în Cluj-Napoca. A fost fotografiat la ieșirea din oraș, la volanul unui Logan, și a fost amendat pentru depășirea vitezei. Am un fost coleg cu care țin legătura și care l-a legitimat. El e!

– Nu-mi vine să cred! Îl omor cu mâna mea! Îi omor și pe cei care m-au mințit!

– Calm, calm, măi omule. Dacă tot omori în stânga și-n dreapta o să ți se-nfunde până la urmă, oricâte rotițe ai unge. Lasă-mă pe mine să mă ocup, nu degeaba sunt șeful poliției din localitate. Să nu uiți că am o facultate în spate…

– Lasă că știu eu cum ai luat examenele…

– Contează că le-am luat și am diploma. Tu câte clase ai?

– Mă piș pe clasele tale. Tu câți bani ai în cont? Asta contează în viață, nu bucățile de hârtie primite tot pe bani.

– Hei! Să nu uităm că suntem în aceeași oală, iar dușmanul este el, cel pe care tu l-ai „operat”. Mă lași să-mi fac treaba sau te duci tu cu gorilele tale și o dai iar în bară?

– Asta n-o să se mai întâmple! A avut noroc, asta e! A doua oară îl căsăpesc că nu mai rămâne un centimetru întreg.

– Greșit! Mă duc eu și-l găsesc. Îl arestez pentru… furt sau proxenetism și îl bag în mașină. Pe drum, o să încerce să evadeze, iar eu o să-l împușc mortal. Simplu și legal.

– Vezi să nu mergi singur, că ăsta știe să se bată.

– În fața glonțului, nu există apărare. Totuși, voi lua pe cineva de încredere cu mine.

– Dacă ai nevoie de oameni, îți dau eu câțiva. Băieți antrenați și înarmați.

– Nu e cazul. Doar să nu uiți că-mi rămâi dator. Mă vei sprijini în candidatura la primărie și îi vei compromite pe adversari.

– Totdeauna mi-am ținut promisiunile. Dovadă e și scumpetea de mașină cu care te plimbi. Așa-i că-i mișto?

– Este, este. Dar e doar o mașină. Dacă vrem să construim ceva durabil, trebuie să ne asigurăm spatele, că lumea-i rea și invidioasă.

A doua zi dimineață, Dragoș și încă doi polițiști din secție, au pornit spre Cluj-Napoca. În marea metropolă îi aștepta Vlad, un fost coleg de facultate cu care Tatuatu păstrase legătura. După strângerile de mână și câteva glume pe seama trecutului, Vlad îl întrebă:

– Ia spune, mai păstrezi tatuajele cu femei pe brațe? Că ne-am mirat cum de-ai fost admis cu ele, în ciuda regulamentului.

– Sigur că le am și nu le voi șterge niciodată. Să-l văd eu pe ăla care o să mă oblige! Dar să trecem la treabă. Care-i adresa inculpatului?

– Ahaaa, că de aia ai venit. Îmi pare rău, dar nu te prea pot ajuta. Știu doar că stă în pădurea din marginea orașului. Nici nu-mi închipuiam că locuiește cineva într-un asemenea loc.

– În pădure?! Ce pădure?, își exprimă Dragoș mirarea.

– Aici e aici, că-i vorba de pădurea Baciului, un loc ciudat și bântuit. Mulți au dispărut în adâncul ei, iar alții și-au pierdut mințile. Nu te-aș sfătui să intri acolo, mai bine aștepți până îl găsim în trafic.

– Povești de speriat copii. Avem și noi păduri dese prin Maramureș, dar nu m-au speriat niciodată. Nici de așteptat n-am timp, că sunt cu băieții și trebuie să ne întoarcem la treabă. Spune-mi doar pe unde să o iau, mai departe mă descurc eu.

Vlad întinse o hartă și îi arătă traseul. Într-adevăr, erau doar câțiva kilometri de la ieșirea din Cluj-Napoca, iar drumul părea floare la ureche. După ce-i mulțumi colegului, Dragoș își luă oameni și porni, cu harta alături.

Eunucul: Răzbunare cu preaviz (II)

– Astăzi vom fi din nou patru la masa de joc, anunță cu emfază Calup, în timp ce își făceau intrarea Dragoș și Bombonel.

– Numai de cărți nu-mi mai arde mie, se plânse imediat cel din urmă. Tu nu ai înțeles gravitatea situației? Doar ți-am explicat totul la telefon, deși nu cred că a fost un lucru înțelept. Poate suntem ascultați…

– Mai termină odată cu paranoia asta!, interveni agentul Dragoș. Vă temeți de un coate-goale, care nici nu-i sigur că mai trăiește. Ia să se arate, că-i facem felul și a doua oară.

– Și tu vii cu aberații d-astea, Tatuatule?, interveni nervos Calup. Omul ăsta e mort și îngropat, iar scorneala cu nu știu ce Eunuc vine de la târfa de Angela. Vă temeți de o stafie, de parcă a-ți fi copii.

– Nevastă-mea n-avea de unde să știe anumite lucruri, decât de la Romi, nu se lăsă mai prejos primarul.

– Poate c-ai vorbit prin somn și ea a fost pe fază. Sau poate ai fost beat și te-ai scăpat, așa cum îți stă în obicei. Hai că mă scoți din sărite cu fanteziile tale! Mai bine faceți cunoștință cu Rita, noua mea comoară.

O blondă înaltă și foarte frumoasă tocmai intrase în încăpere, făcându-l pe Dragoș să scoată un oftat de surprindere, iar pe Bombonel să rămână nemișcat pentru un timp. Părul ondulat cu talent, ochii de un albastru pătrunzător, îmbrăcămintea pretențioasă și aerul de doamnă aleasă, o recomandau de la sine.

– Să nu credeți că numai aspectul e de ea. Femeia asta joacă pocher la fel de bine ca și voi. Tocmai a venit din Italia și îmi pun mari speranțe în această investiție, care n-a fost deloc mică.

Calup râse cu poftă și o invită pe Rita să se așeze la masă.

– Să înțeleg că tu o sponsorizezi și la cărți?, întrebă Dragoș. Nu prea e corect…

– Ascultă! Îi dau o sumă de pornire, iar ea mi-i înapoiază cu dobânda corectă. În rest, nu avem niciun amestec unul cu celălat. N-aveți decât să fiți cu ochii pe ea, iar dacă trișează, o omor cu mâna mea. Nu-i așa, iubi?

– Nu-mi plac oamenii care înșeală la cărți și nu am făcut-o niciodată, se auzi glasul melodios al frumoasei, după care au împărțit cărțile.

Calup avusese dreptate, ba mai mult, Rita câștiga aproape la fiecare pot mai mare, în timp ce Bombonel o privea tot mai răutăcios. Nici Dragoș n-avea gânduri de admirație pentru necunoscută, doar grăsanul zâmbea mulțumit și admirativ. În cele din urmă, tot primarul fu acela care explodă:

– Asta e prea de tot! Pe mine nu mă duci de nas, doamnă, sau să-ți spun „domnule”? Cunosc eu stilul acesta de joc. Cine ești, de fapt?

– Ce vreți să spuneți, domnule?, se apără femeia, scandalizată.

– Chiar așa, ce te-a apucat, Bombonel?, întrebă și Calup.

– Nu vă dați seama cu cine avem de-a face? E o deghizare, dar pe mine nu mă înșeală. Este chiar El!

– Care el, omule?, se miră iar grăsanul.

– Eunucul! El este!, și sări cu mâinile la podoaba capilară a Ritei, începând să tragă cu toată puterea de păr.

Femeia zbiera de durere, încercând în zadar să se elibereze de trupul și strânsoarea bărbatului. Văzând că presupusa perucă nu vrea să se desprindă, Bombonel încercă să-i smulgă sânii și să-i care pumni peste față, de parcă înnebunise. Degeaba încercau ceilalți doi să-l oprească prin cuvinte și apoi prin forță, nu aveau puterea necesară, iar femeia era tot mai maltratată. Văzând că nu-i chip să-și apere investiția, Calup își scoase cuțitul și îl înfipse în spatele lui Bombonel.

– Numai eu am dreptul să-mi bat femeile!, se justifică el în fața uluită a lui Dragoș. Cine o mai dorește cu fața și corpul pline de vânătăi?

Corpul primarului se destinse tot mai mult, alunecând de pe Rita, pe podea. În ochii larg deschiși se putea citi mirarea și ciuda, în egală măsură, neștiind de ce îl lasă puterile, iar „podoabele” Eunucului nu vor să se desprindă, cu toată insistența. Femeia se trase într-un colț, plângând și tremurând toată. Părea că nici ea nu-și dă seama ce se întâmplase și îi privea încă temătoare pe ceilalți.

– Bănuiesc că nu mai e cazul să chemăm Salvarea, reflectă Dragoș. Asta e a doua crimă la care mă faci părtaș, măi Calup. Iar acum nu-i vorba doar de un om obișnuit, ci de un primar. Pe ăsta cum îl mai ascunzi?

Grăsanul se așeză pe scaun, epuizat de efortul fizic și psihic.

– A fost legitimă apărare, după cum ai văzut. Dacă nu interveneam, o omora pe Rita, și cine îmi plătea paguba? Că oricum mi-era dator vândut.

– Lasă că te plătea el în felul lui. Câte contracte ai primit prin primărie…

– Termină! Trebuie să găsim o soluție. Că și tu ai fost călare pe el, deci ești complice.

– O, nu, nu! De data asta nu mă mai convingi. Tu l-ai înjunghiat, tu să te descurci. Eu mă spăl pe mâini.

Eunucul: Răzbunare cu preaviz

– N-ai să ghicești cu cine m-am întâlnit ieri, îl pregăti Angela pe bărbatu-său.

Bombonel își sorbea liniștit cafeaua de dimineață, în timp ce răsfoia ziarul. Nu știa ce-l așteaptă, așa că nu răspunse decât printr-o mișcare nepăsătoare a umerilor. Femeia era însă pornită pentru un atac dureros și de durată, iar dacă el i-ar fi zărit rânjetul răutăcios, și-ar fi luat unele măsuri de precauție.

– Cu Romi!, aruncă ea bomba.

Bombonel scăpă ceașca din mână, iar cafeaua fierbinte se împrăștie pe pantaloni, făcându-l să sară în picioare ca ars.

– La naiba!, urlă el de ciudă, dar mai mult de impactul numelui auzit. Ia uite ce mi-ai făcut! Care Romi?

– Eu ți-am făcut? De ce-ai rămas așa surprins? Cu Roooomi… partenerul tău de poooocher, cel care ai zis că a plecat în Italia…

Bărbatul încercă să se liniștească, ștergându-se haotic cu un șervețel. Apoi își privi atent femeia, încercând să-i ghicească jocul:

– Ce glumă mai e și asta? Romi a plecat și nu mai vine, doar mi-a spus clar.

– Cum adică, nu se poate răzgândi omul? Cu toții ne mai și răzgândim, nu?

– Dar mi-ar fi spus… m-ar fi sunat, doar suntem prieteni. Nu mă lua cu d-astea că nu ține. Nu te-ai întâlnit cu el, așa-i?

– Îți jur că el a fost! Și nu vorbesc de o întâlnire scurtă, căci am petrecut mai multe ore cu el. E drept că nu l-am recunoscut la început, decât după voce, dar tot frumușel a rămas.

– Termină cu prostiile! Vrei să mă faci gelos, dar nu ține. Trebuie să merg la muncă.

– Să te fac gelos?! Nu crezi că e prea târziu? Doar știai că m-am culcat cu el, nu-i așa? Mi-a spus-o ieri…

Bombonel se irită tot mai tare și abandonă deocamdată ideea de a-și schimba pantalonii.

– Cum putea să-ți spună așa ceva? Cred că ai halucinații, dragă!

– Eu am mereu halucinații, nu-i așa? Și când te-ai culcat cu secretara, cu Scumpi sau cu fetele lui Calup. Tu crezi că trăiesc în altă lume și nu văd ce se întâmplă în jurul meu? De data asta, tu ești cel orb și văd că nici cu auzul n-o duci prea bine. Da, m-am culcat cu Romi mai de mult și am făcut-o și ieri.

– Ha, ha, ha! Asta chiar că n-o cred! Du-te și te tratează, femeie!

– Râzi tu râzi, Bombonel, dar amară o să-ți fie viața, câtă mai ai.

– Ce tot spui acolo? Vrei să mă omori?

– Nu eu, că nu merită.

– Dar cine?

– Eunucul.

– Eunucul?! Cine mai e și ăsta?

– Cum de nu-ți dai seama, că doar e opera voastră. Eunucul e Romi!

Bărbatul căscă ochii a uluire și picături de transpirație i se formau pe frunte. Luă un alt șervețel și se tamponă agresiv până în zona gulerului.

– Nu se poate…, bâigui el fără să sesizeze.

– De ce nu se poate, dragule? E ceva ce nu mi-ai spus? Lasă-mă să ghicesc: ai crezut că e mort. Ei bine, dacă a fost așa, acum a înviat!

– Nu e mort?! Ce ți-a spus? Unde e? Ce vrea?

– Vezi că-ți sună telefonul. Nu răspunzi?

– Dă-l încolo. Spune-mi…

– Deci nu te mai grăbești la primărie, râse sarcastic Angela, aprinzându-și calmă o țigară. S-o iau cu începutul. L-am întâlnit la cofetăria Crinul și am băut împreună o cafea. Nu bănuiam că, sub hainele acelea largi și după ochelarii cei negri era chiar el, dar vocea omului nu se poate schimba și am recunoscut-o imediat când a făcut comanda. La început, nu s-a bucurat că mă vede, însă discuția ne-a apropiat tot mai mult și astfel am ajuns într-o cameră de hotel.

Bombonel continua să transpire din abundență, dar asta nu-l opri să-și pună un pahar de coniac. Mâinile îi tremurau.

– Acum, pot să-ți spun că l-am iubit și încă-l mai iubesc pe omul ăsta. Ieri i-am cerut cu insistență să facem dragoste ca pe vremuri, dar mă tot respingea. Până când am devenit mai îndrăzneață și am vrut să-l prind de „comorile bărbătești”, dacă mă înțelegi. Închipuie-ți cât am fost de mirată când am văzut că n-avea nimic acolo! Tocmai el, adoratul femeilor din oraș, era castrat precum un animal! S-a roșit când i-am descoperit drama, dar apoi s-a ambiționat și nu m-a lăsat să plec până nu am făcut dragoste. Și crede-mă: a fost cu mult mai bine decât m-am simțit vreodată cu tine!

– Nenorocito! Dar nu se poate… nu se poate, repeta întruna bărbatul.

– Ohooo, ba se poate! Și încă cum!

– Și ce ți-a spus?

– Aaaa, da. Mi-a zis să-ți transmit că o să vină să-și plătească datoria față de tine. Nu mi-a spus concret despre ce-i vorba, dar poate mă luminezi tu.

– Nu știu la ce se referă. Nu știu deloc, răspunse precipitat Bombonel, golind paharul din mână.

– Interesant. El mi-a spus că o să știi, la fel cum ar trebui să știe Dragoș și Calup.

– Ce? A zis și de ei?

– A pomenit în treacăt, dar tu ești capul de afiș, dragul meu.

– Capul de afiș?! A zis când vine?

– Nuuu… Doar să fii pregătit, că lui nu-i place să rămână dator. Nu te bucuri, Bombonelu’ lu’ Angela?

Eunucul: Iza (X)

Ambele femei se uitau la el, curioase, în timp ce-și sorbeau cafeaua de dimineață și trăgeau cu nesaț din țigări. După cum îi arătau hainele, era și cazul să zăbovească mai mult printre articolele de îmbrăcăminte, din care Maricica tocmai primise articole de toamnă. Olguței îi plăcea fizionomia străinului, doar că arăta de parcă trăise în afara civilizației, și asta o intriga, după cum îi șopti Maricicăi. Dar cum nu puteau vorbi mereu încet, reluară firul discuției:

– Mare pezevenchi și Magnificul ăsta!, zise farmacista, zâmbind. Cum a dat-o el de gol pe șarlatană.

– Chiar așa, Olguță! De nu-i smulgea el baticul de pe cap, noi trăiam cu impresia că-i o femeie bătrână și amărâtă. Ai văzut ce păr lung avea?

– Cum să nu văd, Maricico, că i l-au răvășit cei trei băieți, până au pus-o pe fugă. Nu prea îmi place mie gașca asta a lui Magnificu, Țuțu și Popicu, dar, de data asta, bine au făcut! Să-i fie învățătură de minte și să nu mai calce pe aici. Se dădea sărmană și trăia din bunătatea noastră, în loc să meargă la muncă.

– Sau la pușcărie, că o fi făcut ea ceva dacă se ascundea astfel.

Bărbatul se apropiase, ținând în mână o pereche de pantofi, câteva haine, o pălărie și un cuțit de vânătoare. Cu cealaltă mână, întinse o sumă de bani și întrebă:

– Îmi ajung, pentru astea?

Maricica numără și apoi făcu un calcul rapid:

– Pardesiul ăsta e cam scump pentru cât aveți, dar am și mai ieftin. Stați să vi-l aduc. În felul acesta, încă vă mai rămâne ceva.

– Atunci am să iau și o pereche de ochelari din ăștia.

Femeia se conformă, în timp ce Olguța îl cerceta insistent pe client.

– Le împachetez?, întrebă Maricica.

– Dacă nu aveți o cabină în care să mă schimb…

– Nu avem, domnule.

– Îmi puteți spune unde-l pot găsi pe Magnificul ăsta?

– N-aveți decât să mergeți pe drumul principal și dați de o vilă nouă și mare, cea mai mare din localitate. Dacă-i acasă… însă sigur îl găsiți diseară, la discoteca de la Căminul Cultural. Doar e sâmbătă. Da’ ce treabă aveți cu el?, se interesă Olguța

– Am să-i transmit ceva, din partea unei cunoștințe comune.

Bărbatul plăti și porni spre ușă, de unde se întoarse și li se adresă:

– Ultimele salutări din partea Izei.

Femeile îl priveau mirate:

– Dar cine-i Iza?

– Cam târziu să vă întrebați asta, nu credeți?

Cu asta a ieșit afară, urmărit până la vitrină de Maricica și Olguța.

– Nu-i ăla câinele vagaboandei?

– Să știi că el e, iar Iza o fi numele ei, se dumiri Olguța. Ce-o fi vrut să zică tipul ăsta? Precis că se cunosc.

– Păcat de el, că nu arată rău deloc.

– Tot un coate-goale rămâne. Ca și ea, de altfel.

………………………………………………………………………………………………………

De masa celor trei prieteni se apropie un necunoscut îmbrăcat cam ciudat: un pardesiu lung, o pălărie cu boruri largi care-i acoperea fruntea și niște ochelari fumurii mari, deși soarele apusese, iar luminile din local nu te ajutau prea mult la vedere.

– Care dintre voi e Magnificul?, întrebă străinul, profitând de o melodie mai puțin zgomotoasă.

– Nu se vede?, întrebă un tânăr cu un păr coafat în formă de creastă de cocoș multicoloră.

La o ureche purta un cercel, iar cealaltă îi era pansată în dreptul lobului. Pe ambele brațe avea mai multe tatuaje, iar ceilalți doi îl flancau cu admirație. Cu toții fumau și aveau câte o bere în față.

– Cine întreabă?, se interesă liderul.

– Sunt doar un mesager, dar ceea ce-ți aduc e foarte important.

– Serios? Ce este? Să văd.

– E afară, că nu puteam să vin cu el înăuntru.

– Măi, precis nu faci mișto de mine? Ai grijă, nenicule, că o pățești rău dacă mă tragi în piept.

– Vorbesc foarte serios, haide și ai să vezi.

– Să mergem, băieți! Dar de nu-i ceva fain, ai încurcat-o!

În curtea luminată discret, îi aștepta Băiatu, cu o dorință nestăvilită de a rupe oasele celor care l-au lăsat fără stăpână. Cei doi însoțitori au luat-o la fugă, cu câinele după ei, în timp ce străinul îl imobiliză pe șeful lor, punându-i cuțitul la gât.

– Ce vrei, omule? Ce ți-am făcut?

– Câți ani ai, secătură?

– 17…

– Și ceilalți?

– 16, amândoi…

– Ce-ai pățit la ureche?

– Mi s-a infectat, să mor eu!

– Nicio grijă, că ai să mori dacă mă minți. Recunoști cercelul ăsta?

– Seamănă cu al meu… Auuu, mă doare mâna!

– E chiar al tău, criminalule! Ai violat, ai ucis și crezi că vei scăpa…

– Chiar dacă ar fi așa, ce-o să-mi faci? Sunt minor. Ești un ucigaș de copii?

– Sunt un ucigaș, dar ar fi prea simplu să-ți tai acum beregata. Te las să prinzi majoratul, iar atunci fii pregătit să ne reîntâlnim. Voi fi mereu în spatele tău și am să-ți număr ticăloșiile. Cu cât mai multe vei face, cu atât mai repede voi lovi și cu atât mai dulce-mi va fi răzbunarea. Din ziua aniversării, să te uiți mereu peste umăr, că te voi vâna ca pe o javră, la fel ca pe amicii tăi. Ar trebui să te transformi într-un sfânt, ca să mă răzgândesc, dar asta nu se poate. Nu-i așa, scursură?

Cu un gest de scârbă, bărbatul îl aruncă cât colo pe tânăr și își strigă câinele. O parte din petrecăreți se adunaseră deja în curte, iar unii dădeau alarma prin telefoane. Băiatu apăru la timp și, împreună cu stăpânul său, se pierdu în noapte.

Eunucul: Iza (IX)

Bărbatul se cufundă apoi în amintirile nopții care-l readusese parcă la viață. De unde până atunci a crezut că n-o să mai simtă plăcerea de a iubi și de a fi iubit, perspectiva se schimbase total și îi dădea speranțe la un viitor promițător. Încerca un sentiment pe care nu-l mai trăise până atunci, o dragoste generoasă și răsplătită la fel de nobil de către femeia cu care o împărtășise. Aceasta trebuia să fie iubirea adevărată, pe care o căuta frenetic de când era copil?! În sfârșit, frământările luau sfârșit, chiar atunci când totul părea pierdut. Trebuia să-i spună Izei ce simte, să se asigure că și ea avea aceleași sentimente.

Băiatu îl trezi din visare, prin schelălăituri tot mai dese și o nervozitate în comportament. Se făcuse târziu, pe neobservate, și Iza trebuia să fi venit. Au pornit amândoi spre lăcașul lor, dar au fost dezamăgiți să vadă că nu era nimeni acasă. Câinele n-avea tihnă și îl îndemna la drum, pe poteca străbătută dimineață. Era foarte posibil să se fi întâmplat ceva, iar, la gândul ăsta, inima lui Romi începu să bată frenetic. Nici nu și-a dat seama când și cum a ajuns la marginea pădurii, fugind neobosit după patrupedul care se tot uita în urmă. Și l-a dus direct la locul unei scene devastatoare.

Înainte de hotarul dintre pajiște și pădure, într-un perimetru de verdeață călcat bine în picioare, zăcea trupul pe jumătate dezgolit al femeii iubite. Părul des și tineresc îi era răsfirat și amestecat cu firele tomnatice de iarbă, iar chipul abia i se distingea prin sângele închegat. După câteva clipe de zăpăceală, în care nu știa cum ar trebui să acționeze, Romi cedă instinctului și se aplecă deasupra ei, căutând un semn de viață. Îi ridică atent capul și așa mai descoperi o rană urâtă, provocată de o piatră de care se lovise probabil în cădere. Atunci sesiză parcă ideea unei respirații slabe, care-i insuflă nădejdea unei posibile minuni. Ochii Izei se luptau să se deschidă, iar buzele se chinuiau să silabisească ceva.

– Draga mea, stai liniștită… îi sugeră bărbatul, neștiind cum ar putea să-i fie de ajutor. Să te duc acasă?… sau să merg după ajutoare?

Un „nu” stins se putu percepe. Apoi, după un efort major:

– Lasă-mă să mor… aici… în natură. Ce frumos eee… asfințitul! Eu mă duc… la întâlnire… cu părinții.

– Cine ți-a făcut asta? Spune-mi, cine!, se revoltă bărbatul scuturând-o involuntar și lăsându-și lacrimile să curgă peste chipul femeii.

– Să nu… mă răzbuni… pe mine…te rog… să mă ierte… Dumnezeu…

A urmat un oftat prelung… și toate au încremenit: buzele, ochii, pieptul și Romi. Așa arăta moartea, în cea mai cumplită înfățișare a ei. Soarele își adunase toate razele, plecând impasibil la culcare, un motiv pentru Rică să-și revină din tânguire. Nu înainte de a mai săruta o dată buzele și fruntea iubitei și a o mângâia cu tandrețe. O mânuță de-a ei era cu pumnul încleștat într-o aprigă strânsoare, ceea ce stârni curiozitatea bărbatului. După un efort apreciabil, reuși să desfacă pumnișorul și să dezlege misterul: era un inel, probabil smuls de la agresor.

Nu a fost deloc ușor drumul spre casă, mai ales că Romi era încă slăbit. Dar determinarea face minuni, iar noaptea era și așa prea lungă. Până dimineață, avea tot timpul să care trupul, să sape un mormânt și să se gândească la răzbunare, chiar dacă Iza îl rugase să uite. El nu putea să meargă mai departe, ca și cum nimeni n-ar fi de vină pentru moartea ei. Poate că era egoism și voia să se răzbune pentru el, pentru dragostea pierdută, pentru viitorul distrus. Era ciudat că nu simțea oboseala, ci doar furia care clocotea în el sub presiune. Trebuia să se elibereze cât mai curând, chiar dacă apoi ar fi murit. Oricum, viața nu-și mai avea rostul și asta era a doua oară când a ajuns la această concluzie. Dacă, totuși, va mai trăi, nu putea rămâne aici, unde amintirile l-ar covârși. Va pleca departe și se va pierde printre oameni, printre vorbe deșarte și interese meschine. Să pună un dop gândurilor și sentimentelor și să destupe o altă sticlă. Fără iubire și compasiune, ci cu pragmatism și plăți onorate.

Mai era ceva petrol într-o canistră, suficient pentru a da foc lucrurilor din grotă. Nimeni n-avea dreptul să pângărească locul în care a murit și înviat, unde a cunoscut cel mai bun suflet și cea mai pură iubire. Poate doar ursul, cel care a fost primul chiriaș. A oprit doar câteva lucruri mărunte de-ale Izei, iar la celelalte a privit absent cum ard. Și ușa a eliminat-o, ca niciun om să nu poată ghici că aici a locuit cineva. Către dimineață, un fum dens se scurgea încă din fosta locuință, dar vântul îl împrăștia suficient de repede pentru a trece neobservat din depărtare. Atunci au pornit către comuna din apropiere, un om și-un câine.