Eunucul: Iza (VII)

Romi nu se precipită deloc, deși avea în față perfecțiunea întruchipată, iar mirosul de piele proaspăt îmbăiată îl întărâta. Îi cuprinse corpul cu brațele și se lipi de el, așezându-l paralel pe salteaua luminată discret, dar cu atât mai excitant. Mâinile se transformară în aripi, iar degetele în pene fine ce mângâiau fiecare centimetru din comoara ce-o avea alături. Întâi de-a lungul părului, pornind din creștetul capului, cu dexteritatea unui hair stylist ce simte personalitatea fiecărui fir și îl încurajează să se afirme. A urmat atingerea tandră a feței, precum a unui nevăzător dornic să descopere pentru prima dată înfățișarea iubitei sale.

Pe măsură ce mâinile eliberau teritorii de ten și coborau spre alte părți, buzele fierbinți ale tânărului intrau într-o exploatare mai minuțioasă și mai senzuală. Nimic nu scăpa nesărutat, iar fiecare tresărire a Izei era analizată și interpretată adecvat de simțurile celui care le provoca. Ochii, nasul, obrajii, cu insitență pe lobul urechilor și o adăpare continuă din izvorul nesecat al buzelor subțiri și fremătătoare. Gâtul era o delicatesă pe care a savurat-o pe îndelete, zăbovind la el prelung în drumul spre sânii care-l așteptau precum niște stânci ce se doreau cucerite.

Fiecare oftat sau geamăt era primit cu satisfacție de Romi, încurajându-l să insiste în zonele respective până la o explozie de plăcere. Nici mâinile femeii nu aveau stare, ci îl îndrumau involuntar spre ținte sensibile și încărcate de recompense sonore. Corpurile li se unduiau în așternut ca într-un dans pe o muzică compusă ad-hoc, ba domoală și în surdină, ba cu zvâcniri neașteptate și cu note stridente. După ce li s-a oferit sânilor atenția cuvenită, gura înfocată a tânărului se insinuă încet către buric, ca o haltă binevenită înainte de gara principală. Iar acea gară fusese pregătită în prealabil de degetele fine ale impiegatului. Iza era epilată, deși trăia în pădure de multă vreme!

Cucerirea zonei fierbinți a fost făcută ca pe o filieră complexă, fără grabă și cu multă atenție la detalii. Pe măsură ce buzele tânărului se apropiau de labii, icnetele femeii se înmulțeau, devenind tot mai puternice. Apoi, la prima atingere dintre cele două zone umede care se așteptau, s-a auzit un oftat prelung de plăcere și mulțumire. De acum înainte totul era euforie și fiecare mișcare provoca alte și alte orgasme, ca într-o avalanșă. Iar Romi nu se opri până la semnalul Izei:

– Ooooh, ooooh! Aaaah, aaaaaaah! Oprește-te că nu mai poooot!

Doar atunci și-a ridicat tânărul capul dintre petalele femeii și s-a întins alături. Era clar că nu o dezamăgise, iar asta îl făcea să se simtă minunat. Pe de altă parte, Iza, deși extenuată, voia să-l răsplătească pentru plăcerile oferite cu atâta talent și generozitate. Îl mângâie în zona unde ar fi trebuit să aibă un penis, dar își aminti că nu e o metodă potrivită în acest caz. Se ridică să-l sărute prelung pe buze, pe față și apoi pe gât și urechi. Astfel descoperi că bărbatul era foarte sensibil la felul cum îi mușca blând loburile urechilor, producându-i astfel plăceri intense. Era un secret de care s-au bucurat amândoi, râzând și îmbrățișându-se, până au adormit.

– Lasă-mă să merg cu tine după cumpărături, a rugat-o Romi, dimineață, după ce s-au trezit.

– Nu se poate, dragule! Îți dai seama ce ar spune sătenii? Chiar și așa se uită la mine ca la o intrusă și mă bârfesc de câte ori au ocazia. Îți dai seama ce s-ar întâmpla dacă or să mă vadă la braț cu un tânăr frumos. Eu, care m-am căznit să arăt cât mai șters.

– Pot să mă deghizez și eu. Am arăta ca un cuplu de bătrânei cuminți.

Iza zâmbi și îl sărută înainte de a se ridica de lângă el.

– Tot ar bătea la ochi. Lasă că o să mergi de altădată, singur. Doar n-o să stai mereu sechestrat în această văgăună. Trebuie doar să te mai înzdrăvenești.

– Măcar să te însoțesc până la ieșirea din pădure, pentru a cunoaște drumul.

De data asta, Iza nu mai obiectă, iar Romi se grăbi să se îmbrace. Câinele dădea și el fericit din coadă, știind că-i rost de o plimbare. Cărarea prin pădure era prea ascunsă pentru tânăr, și numai ochii unui cunoscător o putea ghici. Un avantaj față de cei care le-ar fi dorit răul și ar fi vrut să le găsească ascunzătoarea. După o bucată de mers, au ajuns la o potecuță vizibilă, de unde femeia îi ceru să se întoarcă înapoi. Era riscant să-i vadă cineva, iar pentru el era încă prea mare efortul. O să-l ajute câinele să găsească drumul spre casă, în caz că nu l-a reținut. O sărutare pătimașă a fost pecetea despărțirii, urmată de o îmbrățișare prelungă și priviri drăgăstoase. Ce lung va fi timpul pentru ei până la revedere!

Băiatu îl conduse vioi pe Romi, la întoarcere, parcă știind că el e călăuza. Doar că tânărul era prea incitat pentru a sta între patru pereți. O baie rece și apoi o vizită la Râpa Ursului l-au mai liniștit puțin.

Eunucul: Iza (VI)

Astfel au trecut aproape două luni, timp în care rănile lui Romi se cicatrizaseră bine, iar între cei doi pustnici se închegă o relație aparte. Era greu pentru amândoi când Iza trebuia să plece în treburile ei, fiecare așteptând să se reîntâlnească. Un motiv în plus pentru bărbat să se căznească în a se recupera cât mai repede. În plus, nu putea concepe să fie întreținut de o femeie care trebuia să depună mari eforturi pentru cumpărăturile pe care le aducea.

Firește că primii pași au fost grei, dar mai ales prima examinare a trupului ciopârțit, atunci când a scăpat de pansamente și s-a spălat pe îndelete într-un ciubăr din grotă. A urmat apoi ieșirea din întunecime, când ochii lui au întâlnit din nou lumina naturală, nările i-au fost inundate de mirosul verde al pădurii, iar pașii îi călcau șovăielnic peste mușchiul moale dintre pietre, căutând să-și mențină echilibrul. De undeva se auzea un susur vioi de apă ce cădea ca un refren neîntrerupt, precum o chemare. Trebuia să profite de absența Izei, care prea îl menaja, și să exploreze împrejurimile.

Brațele își recăpătaseră vigoarea și se putea prinde de peretele stâncos, iar picioarele goale i se pliau printre spațiile strâmte ce le găsea pe panta abruptă de coborâre. Era dornic să-și demonstreze sieși ce poate, fără să se mai gândească la felul cum va reuși să urce înapoi. Bucuria că a reușit l-a încurajat și mai mult să găsească izvorul de apă ce nu putea fi departe. L-a și găsit, nu peste multă vreme, moment în care a avut parte de o priveliște extraordinară. Un văl de apă se scurgea de pe o stâncă aflată la vreo zece metri înălțime, iar la cădere, într-un tău ce-i ajungea doar până la genunchi, se scălda, complet dezbrăcată, Iza.

Era pentru prima dată când o vedea descoperită mai mult decât chipul și mâinile, iar șocul a fost năucitor. Corpul ei era făcut parcă la comandă de un artist desăvârșit, fără cusur și cu contururi perfecte. Zveltă ca o fată mare, nu i-ai fi dat mai mult de douăzeci de ani. Părul blond se scurgea de-a lungul trupului, mângâindu-i coapsele ca niște spice udate de ploaia verii. Sânii rotunzi și semeți se bucurau de libertate și apă, după atâta încorsetare. Era o priveliște care l-a fermecat și întristat în aceeași măsură pe bărbatul ascuns după copaci. Parcă nu mai văzuse niciodată o femeie atât de frumoasă, iar acum, pe când are privilegiul s-o găsească, trebuia să se mulțumească doar cu privitul și să înghită în sec. Pentru că el, de fapt, nu mai era bărbat.

Cu toate acestea, ochii nu i se puteau desprinde de la ceea ce vedea și a rămas așa până când Iza s-a îmbrăcat. Degeaba își repeta în gând că-și face singur rău, nu se putea opri, iar imaginația îl copleșea cu scenarii amoroase în care amândoi se desfătau într-un amor nebun. Din această cauză l-a reperat Iza, care a roșit când și-a dat seama că a fost spionată. Romi a îngăimat niște scuze bâlbâite, după care au pornit amândoi spre sălaș. În zilele și nopțile care au urmat, Romi simțea cum arde pe dinăuntru de fiecare dată când o știa atât de aproape pe Iza, și totuși atât de departe. Oare ea știa ce-l frământă? Bănuia prin ce chinuri trece, după ce a văzut-o în toată splendoarea ei? Și chiar dacă ar fi știut, ce putea face? Să-i plângă de milă sau să-l invite să plece, în speranța că o va uita. Poate chiar asta ar trebui să facă. De aceea își făcu curaj și îi mărturisi ce gândea. Femeia îl ascultă și nu păru deloc surprinsă, dar nici nu era de acord cu plecarea.

– Am crezut că mutilarea îți va elimina orice motiv de atracție față de sexul opus, dar se pare că undeva în subconștient tu te consideri același bărbat. Creierul tău refuză să accepte realitatea și își dorește viața dinainte, deși nu se mai poate. Trebuie să te convingi de asta și sunt gata să te ajut până la capăt. Poate că după aceea te vei resemna și îți vei găsi echilibrul necesar. Avem nevoie unul de altul și sper să ne ajutăm reciproc.

– Cum poți tu să mă ajuți? Doar m-ai ajutat destul, iar restul depinde de mine. Nu poate nimeni să-mi redea ce am pierdut.

– Nu pot, într-adevăr, dar pot să te fac să realizezi ce ești acum. Un eunuc, care e firesc să nu mai poată face dragoste.

– Și cum vei face asta? Trebuie să fii un psihiatru foarte priceput și să pierzi multă vreme cu mine.

– Nu-mi trebuie studii și am nevoie doar de o ședință. Fără teorie, ci doar practică. Dezbracă-te.

Lui Romi i se păru că n-a auzit bine, dar ceea ce vedea îl convinse că nu se înșelase. Iza începu să-și dea hainele jos, una câte una. Atunci a înțeles despre ce e vorba.

Eunucul: Iza (V)

Recuperarea era greoaie și dificilă, mai ales cu un psihic atât de afectat precum al lui Romi. Pe lângă medicamente și asistență sanitară, era nevoie de tact și consiliere psihologică, pe care Iza se străduia să le ofere ca la carte. Un mod de a-i combate gândurile negre erau discuțiile lungi, bazate mai mult pe viața de până acum a femeii și unele planuri pentru viitor. A încercat de mai multe ori să-l provoace pe bărbat la destăinuiri, iar în cele din urmă a reușit, câte puțin în fiecare zi.

Mama lui Romi murise pe când era atât de mic încât nici nu și-o amintea. Tatăl l-a abandonat imediat când a reușit să-l plaseze într-un orfelinat, unde nu l-a mai vizitat niciodată. La opt ani a fost adoptat de o familie tânără și înstărită, dornică de a oferi iubire, dar care nu puteau avea copii. Se părea că soarta îi surâdea în cele din urmă, dar viața îi pregătise noi încercări. Tatăl vitreg, un cardiac slab la trup și ambiții, s-a stins subit după doi ani. Mama Sabina era mai durdulie, însă chipeșă și tare drăgăstoasă. Băiatul era și el drăgălaș, cu ochi albaștri, gropițe în obrăjori și bine dezvoltat la trup. Astfel că, din clasa a cincea, avea deja prietene și colege mai mari care suspinau pe ascuns după el.

Problema a fost iscată chiar de mama lui vitregă, căreia îi dispăruse dragostea maternă, dacă existase vreodată, și, în schimb, simțea o iubire pedofilă pentru băiețașul adoptat. Mai în joacă, mai în serios, Sabina a ținut morțiș să-l inițieze deja pe Romi în tainele amorului. Poate că se simțea neglijată de bărbați și voia să se răzbune în acest fel. Ori singurătatea o doborâse, iar, după câteva pahare de coniac, mintea ei era confuză și uitase că băiatul nu avea mai mult de 12 ani. Astfel și-a pierdut Romi fecioria și s-a ales cu o amantă de 30 de ani, în loc de mamă.

Cu o poftă nesățioasă pentru sex, Sabina îi împărtășea cele mai ascunse taine ale amorului și îi arăta toate secretele plăcerii. Ca în orice început, băiatul s-a arătat încântat să demonstreze că-i precoce într-un domeniu atât de misterios pentru cei de-o vârstă cu el. Îi plăcea să o facă fericită pe voluptoasa femeie, să fie lăudat și apoi răsplătit cu daruri pentru virilitatea lui. Dar, cum era și firesc la vârsta lui, a intervenit plictiseala de a face iar și iar același lucru, cu aceeași femeie. Acum, că învățase atâtea lucruri, voia să le împărtășească și altor fete. Sabina a simțit această dorință, iar de aici și până la o gelozie cruntă n-a fost decât un pas.

Dezastrul s-a produs când l-a prins pe Romi în cameră cu o fată, amândoi dezbrăcați. Femeia s-a repezit la rivală, a lovit-o puternic și a tras-o de păr pe scări în jos. Băiatul a sunat la poliție, fiindu-i frică pentru viața tinerei. A urmat un scandal de toată frumusețea, iar Romi a fost plasat imediat într-un centru de reeducare. Majoritatea băieților de aici erau agresivi și fără educație, acuzați că au tâlhărit în mod repetat, au violat și chiar au ucis. Intrase pe poarta unui iad, în care doar violența și tăria îți puteau asigura supraviețuirea.

Sabina n-a mai avut voie să-l vadă pe băiat, ba mai mult, din cele auzite ulterior, a fost internată într-o instituție de bolnavi psihici, unde a și murit un an mai târziu. Romi a evadat de câteva ori din internat, dar de fiecare dată a fost adus înapoi, bătut de îngrijitori și apoi trimis la carceră pentru o perioadă. Nu s-a dat bătut și a învățat să riposteze, mai ales față de ceilalți băieți. An după an, era tot mai temut de colegi, iar angajații au început să-l respecte și chiar să-l invite printre ei când jucau cărți sau aveau vreo petrecere. Vițian, cel mai alunecos dintre ei, l-a luat sub aripa sa, arătându-i toate trucurile pe care le știa. Cu timpul a ajuns să-și depășească maestrul și să fie cel mai de temut jucător și bătăuș.

Anii nu au trecut doar cu cărți de joc, petreceri și învățătură, ce-i drept mai puțină. În ultimii ani, avea voie să iasă în oraș, iar primele gânduri erau îndreptate către scopul vieții lui: femeia. Rămăsese la fel de atrăgător, ba chiar se împlinise și arăta ca un făt frumos atunci când se aranja. Așadar, avea succes la fete doar la simpla apariție, darămite când intervenea și șarmul lui. Poate că tocmai de aceea nu era credincios în relații, făcând mereu alte și alte cuceriri, fără să-i pese de lacrimile care le provoca și inimile zdrobite pe care le lăsa în urmă. Aidoma unui blestem ce-i oferea cu ușurință suflete, fără să le poată iubi mai mult de câteva zile. Dar în acele iubiri punea atâta patimă, atâta măiestrie, încât niciuna dintre cuceriri nu regreta că s-a lăsat sedusă, ba chiar și-ar fi dat viața pentru încă o noapte de amor.

Eunucul: Iza (IV)

Reacțiile bărbatului s-au manifestat în mai multe etape, iar Iza se temuse de ce-i mai rău. La început a fost neputința, redată prin lacrimi și suspine, precum ale unui copil care și-a pierdut jucăria cea mai de preț. Femeia încercă să-l mângâie și să-i șteargă lacrimile, dar fu respinsă brutal. Atunci se gândi că poate ar fi mai bine să-l lase singur, evitând eventuala jenă pe care ar fi posibil să o simtă din cauza slăbiciunii arătate. De aceea a ieșit afară și s-a postat atentă în spatele ușii.

Câteva sunete suspecte au făcut-o să revină în grabă. Romi devenise violent și reușise să se dezvelească printr-un efort deosebit în mobilizarea brațelor. Își pipăia porțiuni ale corpului și, în special, în zona intimă. A fost nevoie de intervenția hotărâta a Izei, pentru a-l împiedica să-și facă rău.

– De ce m-ai adus aici?, se răsti bărbatul înfuriat. Nu vezi că nu mai sunt om? Am ajuns o ciudățenie de râsul lumii! Cine ar mai putea să trăiască în starea asta?

Se părea că faza asta violentă era cea mai periculoasă, dar femeia îl înfrunta cu răbdare. Nu știa că depresia ce va urma, îi va pune probleme mai mari. Omul obosi repede și își schimbă tonul.

– Te iert, că nu ai cum să înțelegi, îi vorbi uitându-se rugător la ea. Ești femeie și nu știi ce-i în capul unui bărbat. Îți dau, însă, prilejul să repari răul făcut. Trebuie să mă ajuți!

– Fac orice-mi stă în putință, răspunse Iza cu speranță.

– Văd că ai tot felul de ierburi pe aici. Sigur cunoști și din alea otrăvitoare. Dă-mi-o pe cea mai tare și-ți voi fi recunoscător!

Femeia oftă dezamăgită, dar apoi zise răspicat:

– Ascultă la mine! Te-am cărat cu greu, de era să-mi dau sufletul. Te-am pansat și te-am îngrijit zile la rând, iar acum, când, printr-un miracol ai revenit la viață, vrei să dau cu piciorul la tot și să mă transform într-o criminală? Niciodată! Taci și te adaptează la noua situație, că au mai fost bărbați tineri fără sculă între picioare și au trăit fericiți până la bătrânețe. Bine că poți să te piși.

– Nu mă cunoști, Iza! Eu am trăit doar ca să iubesc femeile, ăsta a fost scopul vieții mele. Cum să o mai fac de acum înainte?

– Schimbă-ți prioritățile, asta să faci! Nu ai de plătit niște polițe?

Romi încercă să asimileze sfatul femeii și își opri jeluirea, în timp ce aceasta realiză că asta-i calea pe care trebuie să marșeze.

– Sunt sigură că nu ești un om care se lasă călcat în picioare fără să reacționeze. Cei care ți-au făcut asta, trebuie să plătească. Te cred mort și ai tot timpul să-ți pregătești răzbunarea. Eu am să fiu alături de tine, pentru că știu prin ce ai trecut. Cu adevărat îți spun: viața mi-a fost o tragedie cumplită și nici nu pot să dau vina pe cineva. Mi-am făcut-o singură și merit să fiu o paria a societății.

Privirea Izei era tulburată de amintiri, iar Romi se simți atras de povestea ei. După un oftat prelung, femeia continuă:

– Am fugit de acasă de cum am terminat liceul, lăsându-mi părinții îndurerați și fără vreo explicație. Eram fascinată de libertate, de dorința de a mă descurca pe cont propriu, fără să-mi spună ai mei ce trebuie să fac, mai ales că eram unicul copil dintr-o familie respectabilă. Șase ani m-am depravat prin bordelurile din Italia, culcându-mă cu tot felul de oameni, fiind umilită și bătută de traficanții de carne vie. Degeaba încercam să adun bani și să mă întorc ca o învingătoare. De fiecare dată intervenea ceva neprevăzut și ajungeam iar lefteră. Am rămas însărcinată de mai multe ori și am avortat. O singură dată am născut și am vrut să păstrez copilul, dar mi-a fost răpit după naștere, ca să nu am probleme la produs. În cele din urmă, cineva m-a ajutat să revin în țară, cu condiția să-i rămân printre sclavele lui sexuale. Am acceptat, doar n-aveam nimic de pierdut.

Încă un oftat și o pauză de reculegere.

– Viața mea nu s-a schimbat în mai bine, ci doar clienții erau alții. Am încercat să fug din Baia Mare, unde mă ținea peștele. Îmi era dor de ai mei și voiam să le cer iertare. Ajunsă în Sighet, am aflat că mama murise de inimă rea, iar tata se împușcase apoi cu pistolul din dotare, că era polițist. Îi am pe conștiință și nu mi-o pot ierta. Mi-a fost rușine să-mi deconspir identitatea și totuși oamenii peștelui meu m-au găsit. A urmat bătaia obișnuită și promisiunea că a doua oară mă omoară cu mâna lui. Dar mie îmi era totuna, așa că am fugit din nou. Nu mai suportam societatea, iar retragerea în mijlocul pădurii mi s-a părut cea mai bună soluție. Măcar să mor într-un loc liniștit și frumos, departe de ispitele lumii.

Eunucul: Iza (III)

Era evident că tăcerea nu era o opțiune de durată și, în cele din urmă, răspunsurile trebuiau date, oricât de periculoase ar putea să fie. Mai ales că Romi devenise agitat și era pe cale să-și descopere singur rănile. Astfel că femeia se așeză la căpătâiul bolnavului și începu să-i povestească:

– Era o noapte liniștită, când Băiatu a început să latre întruna și să se ceară afară. ”Băiatu” îi zic câinelui meu, pe care l-am găsit rănit de vânători și care s-a atașat de mine după îngrijire.

– Bine, bine… Lasă asta și treci la subiect!, se răsti bărbatul, iritat de deviere.

– Câinele nu-mi mai făcuse probleme de genul ăsta, lucru ce m-a făcut curioasă. Am ieșit singură în întuneric, de teamă că Băiatu m-ar fi dat de gol. Ochii îmi sunt obișnuiți cu vederea în astfel de condiții, iar pașii m-au purtat adesea prin fiecare locușor din împrejurimi. Undeva din depărtare, cerul reflecta luminile puternice ale unor faruri, iar un sunet de portiere trântite îmi confirmă bănuiala.

– Știi ce? Nu sunt interesat de amănunte, vreau să aflu ce am pățit și cum am ajuns aici? Mă înțelegi?

– Ai răbdare, ajung eu și acolo, dar vreau să afli cum s-a întâmplat. Nu fii atât de enervant, că nu-ți mai zic nimic.

Romi încercă să se stăpânească, bombănind ceva în barba care-i crescuse binișor.

– Așaaa… , continuă ceva mai satisfăcută Iza. Mă iau eu după semnale și ajung tocmai în Râpa Ursului. E un loc periculos, unde chiar mișună urșii. Cel mai mare își avea ascunzătoarea tocmai în această grotă…

– Ceee? Sunt într-o grotă din pădure?!

– Vezi că iar mă întrerupi?, se oțărî femeia. Apoi, după o mică pauză, își reluă șirul:

– Buuun… Am distins curând voci de oameni și zgomote de crengi călcate în picioare. Erau doi și cărau cu ei ceva greu. Bine că n-am venit cu câinele, că ar fi sărit la ei și nu știu ce s-ar fi întâmplat. Vorbeau de o lopată și de șeful lor, care i-a însărcinat să îngroape „mortul”. M-am gândit imediat la crimă și urechile îmi erau ciulite precum la vulpea urmărită de ogari. Așa am auzit cum au pus jos greutatea și au început să sape. Dar frica le cam dădea târcoale celor doi și orice zgomot mai suspect îi făcea să tresară. Un urlet mai puternic de jivină le-a pus capac, făcându-i să-și schimbe planurile. ”Mă, io zic să plecăm fără să-l mai băgăm în groapă. Oricum o să-l mănânce sălbăticiunile, iar șefu’ n-o să știe”. O propunere ce a fost primită cu bucurie de tovarășul lui. Au abandonat acolo încărcătura și s-au grăbit înapoi, iar după puțină vreme am auzit mașina plecând.

Iza se opri pentru câteva clipe, de parcă încerca să-și amintească mai bine. De fapt își căuta cuvintele potrivite, iar bărbatul se temea să mai intervină. Femeia continuă aproape șoptit:

– M-am apropiat cu inima strânsă de sacul negru ce se distingea cu greu în vale. L-am deschis mai bine, iar înăuntru am dat de trupul unui bărbat care părea mort, într-adevăr. Noroc că mama mea a fost medic și m-a învățat de mică anumite lucruri și moduri de acordare a primului ajutor. Datorită acestor cunoștințe mi-am dat seama că erai doar leșinat, cu un puls foarte slab.

– Eu eram ăla…, gândi cu voce tare Romi.

– Bine că sacul aluneca ușor peste mușchi, frunze și alte resturi vegetale. Chiar și așa, mi-a fost foarte dificil să te urc până în apropierea grotei, oprindu-mă adesea să-ți verific starea. Trebuie să recunosc că ai o inimă puternică, care s-a încăpățânat să bată încet, dar fără întrerupere. În schimb eu era să leșin în urma efortului de a te căra după mine și mi-a trebuit un timp să-mi revin, după ce am ajuns. Abia către dimineață am reușit să te examinez la lumina lămpii.

Urmă o altă pauză, mai îndelungă.

– Spune-mi ce am, că pot să suport.

Era îndemnul pe care-l aștepta femeia.

– Ai fost împușcat în piept și înjunghiat în burtă. Noroc că tăietura nu e prea adâncă, iar glonțul nu a atins niciun organ vital. Nici hemoragia nu a fost prea persistentă, tocmai fiindcă ai fost în stare de leșin sau comă, iar inima a bătut aproape imperceptibil.

– Uuuf! M-am speriat că e mai rău. Bine că am rămas întreg și am toate membrele, deși nu prea le simt. Le am, nu?

– Ai fost și bătut bine, că ești plin de vânătăi. Corpul își revine încet, iar membrele le vei simți pe parcurs. Cele pe care le mai ai.

– Ce tot vorbești acolo?! Ce-mi lipsește? O mână?…

Iza negă din cap.

– Un picior?…

Încă o negare.

– Două?…

– Ai ambele picioare și amândouă mâinile.

– Atunci ce?!

– Romi… Oamenii care ți-au făcut asta au fost foarte cruzi și te-au mutilat îngrozitor. N-am mai văzut așa ceva în viața mea și, crede-mă, am văzut multe.

– Ce mi-au făcut, femeie? Ce puteau să-mi facă?!… Doar nu…

Iza aprobă din cap și îl mângâie tandru pe frunte.

– Te-au castrat…

Eunucul: Iza (II)

Întuneric total și o senzație de plutire. Fără întrebări, pentru început, doar cu căutări. De lumini ascunse, de simțuri pierdute. Și de sine. Apoi a apărut durerea, din ce în ce mai persistentă, mai acută. Îl inunda din toate părțile și se amplifica atunci când undele ei se întâlneau în anumite zone. Uitase de trup și începuse să se creadă imun la astfel de încercări. Treptat, apelă la memorie și căută, totuși, un răspuns. Nu-l găsi, dar avea senzația că se întâmplase ceva grav. Nu putea să fie mort! Morții nu simt durere, nu? Ce s-a întâmplat cu el? O fi făcut un infarct, că prea dintr-o dată s-a rupt filmul. Dar nu știa să aibă probleme cu inima. Poate o congestie cerebrală…

Făcu un efort să-și deschidă ochii, dar accesele de durere îi strângeau pleoapele. Trupul îi era parcă împuns de mii de ace și asta-l făcu să se gândească la iad. Să fie asta pedeapsa pentru păcatele multe și lipsa de credință? Trebuia să vadă cum arată locul supliciului. După mai multe încercări, o rază plăpândă de lumină îi atinse retina și odată cu ea o imagine confuză. Nu erau draci cu furci în jurul lui, doar o ființă hidoasă și întunecată ce-l tortura sistematic. Să fie doamna cu coasa, care-i scotea sufletul înainte de vreme? Încercă să se zbată, să strige sau măcar să se facă auzit, dar nu a avut putere decât pentru un oftat. Ființa hidoasă tresări și-și întoarse chipul către el. Avea ochi de foc, ca de demon, iar fierbințeala lor îl făcură să renunțe la contactul vizual. Era prea slăbit să lupte și se abandonă călăului.

Au urmat reprize de dureri atroce, perioade de leșin, momente de fierbințeală sau friguri cumplite. Uneori, simțea un lichid scârbos care-i umplea gura și era musai să-l înghită. Probabil că era otrăvit de călăul neobosit, ca să nu aibă puterea să se revolte. Îi urmărea tot mai des mișcările, dar tot nu-i putea suporta privirea. Alteori se trezea singur și încerca să se ridice, să evadeze din acel iad, dar trupul nu-l ajuta. În plus, durerile aveau o forță mai mare decât voința lui de a porunci membrelor. Oare cât mai trebuia să suporte? De ce nu moare odată? Așa o să se chinuie o eternitate?

Speranțele au renăscut după un timp, pe măsură ce-și putea întoarce capul. Nu se putea să fie în Iad. Și-a dat seama când a văzut un câine obișnuit care-l privea blând, nu ca un Cerber înfricoșător. Iar alături de el nu ardea un foc cumplit, ci unul vesel și prietenos, ce-l liniștea parcă. În timp ce distingea și eticheta fiecare obiect, simțea o liniștire interioară. Durerile nu mai erau la fel de mari, un semn că intervenea o schimbare. Nici diavolul ce-l chinuise nu mai era atât de negru și parcă era mai blând. Îl dezvelea adesea și se uita atent la trupul lui, dar uneori îi provoca dureri prin acțiunile lui.

De fapt era un om obișnuit, mai precis o Ea, după cum putea să deslușească la lumina slabă din încăpere. Avea silueta subțire și tenul unei femei, și nicidecum o arătare mitologică. Însemna că și el era viu, dar tot nu știa cum a ajuns în acel loc.

– Unde mă…, reuși în sfârșit să scoată câteva sunete.

Femeia tresări și-l privi cu acei ochi de care se temuse până atunci. Acum, însă, nu-l ardeau deloc, ci dimpotrivă. Aveau în ei o bucurie vizibilă, iar zâmbetul feței subliniau această senzație. Cu un deget dus la buze, i se arăta să tacă.

– Nu te agita, bine? Ai fost rănit, dar ești în siguranță acum.

A fost rănit?! De cine sau de ce? Încercă din nou și în zadar să-și amintească. Femeia veni în curând cu o farfurie și îl ajută să înghită niște supă. Era călduță și tare bună la gust, iar asta îi zdruncina părerea proastă ce și-o formase despre acea ființă demonică. O privi în ochii verzi ca iarba și văzu cum se roșește de jenă. Pielea nu-i era zbârcită, așa cum s-ar fi așteptat, nici mâinile nu arătau a fi de bătrână. Doar veșmintele erau vechi și ponosite, iar năframa de pe cap îi dădea un aer de bunicuță. O sumedenie de întrebări îi veneau în minte, dar nu era în stare să le pună încă. Durerea îi schimonosi fața, făcându-l să refuze o ultimă lingură cu mâncare.

– Unde mă aflu?, repetă întreaga întrebare a doua zi.

– În casa mea, răspunse femeia surâzătoare.

– Dar tu… cine ești? Înger sau demon?

– Tu ce crezi?

– Care ți-e numele?

– Poți să-mi spui Iza. E mai ușor decât Isabela.

– Izaaa… Nu e nume de demon… ci de înger.

Femeia roși din nou și își aplecă privirea. Apoi întrebă, la rândul ei:

– Ție cum îți zice?

– Romică… sau Romi, pe scurt. Îmi spui ce am pățit? Cum am ajuns aici și de ce nu mă pot mișca?

Un oftat ieși din pieptul Izei, care se îndepărtă de bărbat și își făcu de lucru prin încăpere. Degeaba insistă, femeia parcă nu-l mai auzea.

Eunucu: Iza

– A fost azi băbuca pe la tine?, întrebă farmacista în timp ce-și sorbea ultima picătură de cafea.

– Nu am văzut-o încă, răspunse Maricica, vânzătoarea de la magazinul mixt al comunei. Dar de ce mă întrebi?, se interesă ea luând ambele cești goale de lângă casa de marcat.

– Știi că m-a căutat de cum am deschis? Mi-a cerut dezinfectant, vată, pansament și algocalmin. E drept că mi-a dat în schimb o găleată de zmeură, dar m-a pus pe gânduri. La ce i-or fi trebuind, că nu se vede să fie rănită.

– Și ce te mai miră din partea ei, Olguță?, îi replică Maricica. A fost ciudată de cum a apărut prin părțile astea. Nimeni nu știe de unde vine, unde locuiește și ce hram poartă. Toată ziua umblă în negru, cu o năframă strânsă pe cap, căutând alături de câinele ei prin tomberoane și pe marginea drumurilor. Eu îi mai dau și pe gratis câte o pâine sau o bucată de salam.

– Păi și eu, sări farmacista. Crezi că medicamentele nu valorau mai mult? Mi-e milă de ea, dar cred că ascunde ceva, că prea e tăcută și își ferește privirea. Numai un om vinovat se comportă așa.

– Se zice că și-a omorât bărbatul și a fugit de poliție, șopti Maricica, deși nu era nimeni în magazin.

– Ba eu am auzit că și-a otrăvit copiii, iar apoi a evadat de la azilul de nebuni, îi ținu isonul Olguța.

Dialogul lor se întrerupse, fiindcă tocmai atunci intră înăuntru o femeie de statură medie, îmbrăcată ca de doliu și gârbovită de plasa și coșul pe care le căra. O năframă țărănească, legată strâns sub bărbie, îi acoperea capul și o bună parte din chip. Ce rămânea la vedere părea să arate un ten îmbătrânit și neîngrijit. Mâinile îi erau protejate de mănuși groase, în ciuda vremii călduroase. Mergea șovăielnic și cu privirea în pământ, parcă fiindu-i frică să nu deranjeze cu prezența ei. Ajunse în dreptul Maricicăi, unde dezveli niște ciuperci mari și frumoase pe care le avea în coș:

– Puteți să-mi dați niște alimente la schimb?, i se auzi vocea mai mult șoptită.

– Sigur că da, replică vânzătoarea. Dar unde ți-e câinele?

Străina tresări și ridică preț de o fracțiune de secundă capul, dar imediat își ascunse la loc ochii.

– A rămas acasă, că e rănit, se auzi încet răspunsul

În timp ce Maricica evalua marfa, Olguța o cerceta încă o dată pe femeia misterioasă, căutând noi detalii pentru o viitoare concluzie. Apoi se uită atentă la fiecare produs pe care necunoscuta îl alegea de pe raft și îl punea în coșul golit de ciuperci: pâine, mezeluri, conserve, ouă, lapte. După cât i s-a socotit că merită la schimb. Femeia își înveli cumpărăturile cu o ștergare, mulțumi cu același glas timid și plecă la fel de domol.

– Ai văzut!?, exclamă Olguța, aprinzându-și o țigară. Ți-am zis eu că e cineva rănit. Poate că nu numai câinele, ci și un om atacat de javra aia. De aceea o fi luat mai multă mâncare.

– E ceva ce mă pune pe gânduri, se gândi și Maricica.

În acest timp, femeia în negru își așeză bagajele în căruciorul cu două roți pe care-l căra după ea și o luă încet pe drumul ce ieșea din comună. Pe măsură ce înainta către pădure, capul i se ițea mai des peste umeri, cercetând dacă nu e urmărită de vreo privire curioasă. Liniștindu-se, pasul îi deveni mai vioi și trupul i se îndreptă ca prin farmec. Avea mult de mers, iar timpul era prețios.

Două ceasuri fără popas a durat drumul spre „locuință”. De fapt era o grotă în mijlocul pădurii, înconjurată de arbori deși, tufișuri încâlcite și stânci parcă plantate de mâna unui uriaș. Căruciorul a trebuit lăsat și ascuns la baza stâncilor, iar bagajele cărate pe spate și în brațe. Intrarea avea o ușă bine mascată de mușchi și verdeață, dar ușor de manevrat pentru cel avizat. O lumină palidă, generată de o lampă de petrol, era cea care te întâmpina la prima vedere. După ce ochii se mai învățau cu întunericul, se putea distinge o cămăruță rustică, amenajată cu gust, de ziceai că face parte dintr-o casă decentă.

Având forma unui triunghi, cu intrarea dintr-un colț, pe două laturi erau rafturi cu vase și obiecte de uz casnic, dar și un dulap din lemn masiv. Peretele din față, cu latura cea mai mică, avea încrustat un șemineu grosolan, dar funcțional, de vreme ce se vedea jăratic proaspăt în el. Aproape de acea sursă de căldură, se întindea o saltea pe care se afla un om, iar lângă el veghea un câine ciobănesc.

Femeia se apropie curioasă de el și se puse în genunchi. După ce se asigură că respiră, dădu la o parte pătura groasă și îi cercetă cu groază rănile. Își reveni curând și scoase, rând pe rând, tot ce adusese de la farmacie. Urma partea cea mai grea, dar strânse din dinți și își făcu curaj.

Eunucul

– Patru valeți!, strigă victorios Calup, aruncând cele patru cărți pe masă. Te-am luat de data asta, Romeo!

Matahala râdea cu gura larg deschisă, iar brațele-i butucănoase erau gata să adune movila de bancnote din centrul mesei. Dar tânărul căruia i se adresase nu părea afectat de bucuria partenerului de joc. Schiță doar un zâmbet în colțul gurii și ridică brațul drept, cerând răbdare. Lui Calup îi îngheță râsul pe chip, pierzându-și instantaneu partea sonoră. Asistă astfel la etalarea celor patru dame, pe care Romeo o derulă liniștit în fața lui.

– Nu se poate, băiete!, strigă matahala enervată. Ai trișat! Știam eu că e ceva necurat la tine.

– Sunt mai norocos, asta e. Sigur că, atunci când pierzi o sumă atât de mare, e mai greu să recunoști, răspunse tânărul cu același zâmbet incitant.

– Daaa? Dar ce zici de cartea asta?, întrebă Calup întorcându-și cea de-a cincea carte.

Era încă o damă, cea de-a cincea. Ceilalți doi parteneri rămaseră cu ochii căscați de uimire. Agentul de poliție, Dragoș, zis și Tatuatu, simțea că va urma o cafteală pe cinste, și duse instinctiv mâna spre buzunar. Primarul Ruha, cu numele de alint Bombonel, își trase scaunul mai deoparte, pentru a se feri de eventualele lovituri scăpate de sub control. Romeo, de fapt Romi sau Romică, se înroși puțin, iar zâmbetul îi dispăru complet.

– De când jucăm cu cinci dame, băiete?, urlă Calup prinzându-l de mâini și ațintindu-l de aproape cu privirea. Nu poți să ai noroc și la cărți, și în dragoste!

– Jur că nu-i adevărat! Tu ai scos încă un as!, ripostă Romeo, vrând să-i convingă și pe ceilalți doi.

Apoi se smulse cu iuțeală din strâmtoarea matahalei și se ridică în picioare. Exemplul lui îl urmară imediat și ceilalți jucători.

– Măi Romică, eu zic să recunoști că ai pierdut și să lași banii. Altfel s-ar putea să iasă rău, interveni împăciuitor Dragoș.

– Ok! Să fie ai lui, că nu m-au făcut pe mine 12.000 de lei, cedă tânărul.

– S-o crezi tu!, veni răspunsul răspicat al matahalei, care nu se mai putea controla. Aruncă masa ce-i despărțea, iar hârtiile se împrăștiară plutind prin toată încăperea.

– Nu e prima dată când îmi furi banii, doar că de data asta te-am prins. Ai să-mi plătești acum și pentru dinții pe care mi i-ai scos anul trecut în încăierare. Și pentru fetele pe care mi le-ai momit în patul tău. Ești mare cuceritor, nu-i așa? Nu ierți nimic, că-i fată mare sau nevastă cu bărbat acasă. Știți și voi, Bombonel și Dragoș, la ce mă refer.

Spunând astea, Calup se avântă să-l zdrobească pe acuzat. Doar că, la dimensiunile lui, viteza de atac era mai mică decât reacția tânărului, care se pare că știa ceva arte marțiale. Astfel că, după câteva eschivări și lovituri scurte, matahala era țintită la pământ, făcând spume la gură printre înjurături. Probabil că sesizase lipsa altor doi dinți de aur, cu care se fălea de obicei la fiecare rânjet.

– Ți-am spus să stai blând, măi calup de grăsime. Nu te interesează pe tine cu cine mă culc, că ai destule fete care lucrează pentru tine. Eu nu m-am băgat în treburile tale, nici în ale lui Bombonel sau Tatuatu. Ia-ți banii de azi și lasă-mă în pace, altfel data viitoare îți tai boașele. Ai înțeles?

Dar o lovitură cu patul pistolului, primită de Romeo în moalele capului, îl doborî pe acesta la pământ, lăsându-l fără cunoștință.

– Mi-a ajuns și mie, zise Dragoș în timp ce-și băga arma înapoi. Credeți că nu știam de escapadele lui cu nevastă-mea? Ce te uiți, Bombonel? Să nu-mi spui că tu erai atât de naiv! I-o trăgea și Angelei tale de-i zburau fulgii.

Bombonel înghiți în sec, în timp ce Calup se ridică suflând ca un taur în călduri.

– Ce facem cu el?, îl întrebă Dragoș.

– Îl mătrășim, o dată pentru totdeauna, răspunse matahala dându-i o lovitură de picior în burtă.

– Fiți serioși!, se sperie primarul. Nu mă băgați într-o crimă, că eu sunt cel mai expus.

– Nu ai de ales, Bombonel. Oricum ți-a pus coarne de râde tot orașul de tine. Arată că ești bărbat și răzbună-te!

– Nu pot să-l omor, n-am omorât nici măcar o găină!, se plânse iar primarul.

– Nu vei fi singur. Uite că îl avem aici și pe reprezentantul legii, care ne dă binecuvântarea. El are pistol, ție îți împrumut cuțitul meu, dar numai după ce-l operez puțin. Va fi doar o formalitate pentru tine.

– Și cum scăpăm de cadavru?, se interesă calm Dragoș.

– Îl băgăm în portbagajul mașinii mele și-l duc într-un loc unde nu-l mai găsește nimeni. Doar noi trei vom ști ce sa întâmplat, iar secretul ăsta ne va uni și mai mult. De acord?, întrebă Calup.

Polițistul nu se codi, iar în cele din urmă se hotărî și primarul. Matahala scoase un cuțit lucios, în timp ce chipul îi exalta de satisfacție.