Fetița care visa pentru alții (epilog)

Lena avea impresia că trăiește într-un vis frumos, din care n-ar fi vrut să se mai trezească. De aceea se temea să se culce seara, iar dimineața se deștepta cu inima strânsă, până când se convingea că toate erau așa cum le lăsase înainte de adormire. Numai atunci făcea în mintea ei o trecere în evidență a celor mai emoționante momente. Erau multe și intense, cum nu sperase vreodată să mai apuce, de parcă ar fi pășit într-o altă viață, alături de oameni care o iubeau și pe care îi purtase mult timp în inimă. Lor li se adăugă și micuțul Constantin, față de care avusese până acum sentimente confuze, însă nicidecum afective.

L-a văzut pentru prima dată dormind în pătuțul lui, dar asta nu a împiedicat-o pe mama lor să-l ridice și să i-l așeze în brațe. „Oricum, nu se trezește decât când îi e foame”, a asigurat-o ea, bucuroasă să-i vadă împreună. De aceea a fost surprinsă să vadă cum bebelușul a deschis imediat ochii, privindu-și insistent surioara, de parcă știa despre cine-i vorba. După câteva momente, chipul lui s-a înseninat și gurița i s-a prelungit într-un zâmbet, în timp ce mânuța se întinse spre fața Lenei pentru o mângâiere delicată. Copila percepu un fior de căldură care-i inundă corpul și îi provocă lacrimile încătușate de multă vreme. Erau picături de fericire ce se revărsau ca un șuvoi termal de apă sărată, pe care frățiorul i le ștergea cu degețelele lui, după care le ducea la gură să le guste.

– Nu-mi vine să cred!, exclamă Violeta. Nu a mai zâmbit niciodată până acum, iar tu nu ai mai plâns de aproape trei ani. Sunteți îngerașii care mă fac cea mai fericită mamă!

Urmă o îmbrățișare de familie la care se alătură și Nelu, cuprinzându-i ca sub o aripă de părinte protectoare. De atunci, frățiorul cel tăcut deveni unul mai vioi și gălăgios, pretinzând atenție și cuvinte drăgăstoase, așa cum o face fiecare bebeluș normal. Era firesc ca schimbările să-i afecteze pe toți, însă la Lena erau cel mai vizibile, iar asta se putea vedea dintr-o privire. Fața i-a devenit mai luminoasă, vocea mai hotărâtă și părul alb a început să dispară, de la rădăcini apărând fire negre pe care le admira zilnic în fața oglinzii. Vestea s-a răspândit repede printre cunoștințe, mulți dintre ei venind în vizită pentru a vedea cu proprii ochi marea schimbare a „ciudatei” de altădată. Printre oaspeți a fost și vecinul care și-a rupt piciorul, după ce Lena îl avertizase. După o discuție amiabilă, pe când voia să plece, fetița i s-a adresat cu o mină serioasă:

– Aveți grijă cum coborâți treptele!

Omul s-a întors speriat, amintindu-și ce a pățit atunci când a mai auzit aceste cuvinte.

– Doamne ferește!, zise el în timp ce-și făcea cruce. Doar nu m-ai visat iarăși…

Copila râse și îl îmbrățișă ca să-l liniștească.

– Am glumit, nea Vasile. Nu te-am mai visat de atunci.

– Poate-mi zici așa, dar eu nu mai am curajul să cobor și nu plec până nu-mi spui ce ai visat azi-noapte, zise Vasile, așezându-se înapoi pe scaun.

Violeta își îndemnă fata să dea curs cererii.

– Am avut cel mai frumos vis, după ani de coșmaruri, povesti fata, cu chipul radiind de bucurie. Ca niciodată, l-am văzut pe tata plutind printre nori albi, îmbrăcat și el într-un alb strălucitor. A coborât lin lângă mine și mi-a mângâiat părul, iar mâna lui era atât de plăcută la atingere, ca pe vremea când trăia. I-am auzit și vocea iubitoare, de parcă era aievea: „Draga mea Lena, eu am să plec de tot acum, pentru că tu ai devenit puternică și poți să trăiești fără mine. O ai alături pe mami, ai un frățior și un om bun, căruia poți să-i spui tată. Mai ai mulți prieteni adevărați, iar visele negre trebuie să înceteze. Adio, fetița mea, și te rog să fii fericită!” Apoi m-a sărutat pe frunte, cutremurându-mă de plăcere, iar asta m-a trezit.

Imagini pentru imagini cu îngeri printre nori

Vecinul răsuflă ușurat, Violeta își șterse o lacrimă ce dădea să se formeze, în timp ce Lena părea mai împăcată ca oricând. Avea o misiune de la tatăl ei, iar îndeplinirea acesteia era prioritară, mai ales că existau toate condițiile, nu numai acasă, ci și la școală. Internatul se numea acum Școala Tinerelor Talente, loc în care se simțea ca în familie. Deocamdată erau doar șapte elevi, însă profesorul Bogdan i-a anunțat că vor veni și alții, cu calități din cele mai interesante. Frații Horoscop nu se mai contraziceau ca înainte, iar Adormitul ațipea din ce în ce mai rar peste zi. Stanca preda alături de viitorul ei soț, iar Anița era angajată pe post de bucătar-cofetar, având-o pe Mili ca ajutor. Chiar și domnul Oșan a fost cooptat cu jumătate de normă pentru lecții de etică și socializare, dar avea și un cabinet în care-i trata pe cei loviți de soartă. Violeta îi era asistentă și consilier în alegerea cazurilor. Când nu muncea, își petrecea timpul la școală, iar la sfârșit de săptămână îi scotea pe elevi în excursii, ca și cum toți ar fi fost copiii ei. Era, cu adevărat, cea mai fericită mamă.

 

Sfârșit

Fetița care visa pentru alții (37)

În următoarele săptămâni, au avut loc schimbări radicale pentru aproape toate personajele noastre. Lanțul purificator al sentimentelor benefice l-a afectat cel mai mult pe Panait, care după ce s-a desprins de fluidul primit prin atingerea mâinilor, a rămas debusolat, alternând între concepțiile adânc înrădăcinate în mintea lui și ușurarea de care s-a bucurat când adevărul și bunătatea l-au inundat cu căldură. Rămas fără acest catalizator, în sinea lui se dădea o luptă între ce a fost și ce ar trebui să fie în continuare, iar această dilemă îl făcea să se exprime incontrolabil, prin expresii contradictorii și ilogice. Această atitudine a avut-o și în fața superiorilor care l-au interogat, iar răspunsurile i-au determinat pe aceștia să-l interneze într-o clinică psihiatrică, fără drept de vizită din partea familiei sau al cunoscuților.

Rotaru nu a fost atât de afectat, dar și-a înaintat curând demisia și s-a retras într-o localitate rurală, unde a pus pe picioare o fermă agricolă, alături de soție și copii. Nici ceilalți angajați ai Serviciului Secret nu au mai rezistat mult în această postură, unii dintre ei dezvăluind adevărul despre afacerile criminale care se pun la cale în spatele ușilor înalte și devenind astfel o problemă pentru cei de la putere. Câțiva au fost arestați, alții au părăsit țara, iar o parte au dispărut fără urmă. Filofteia a fost și ea decăzută din funcția de maică stareță, fiind înlocuită de măicuța Veronica, o schimbare care a adus pacea și liniștea printre călugărițele mănăstirii. De altfel, însăși cea înlocuită și-a recunoscut păcatele și a ales ca penitență doi ani de tăcere și rugăciuni întru iertare.

Sentimente s-a reîntors în spitalul din Austria, pentru a-i fi implantat brațul bionic. Firește că Șoc nu putea să-l lase singur, iar profesorul Bogdan făcea adesea naveta între Viena și școala lui. Ei da, e vorba de școala în care au învățat și s-au cunoscut cei patru prieteni „cu probleme psihice” și care a primit din nou dreptul să funcționeze. La redeschidere, în ea au fost doar trei elevi: Poligraf, Adormitul și frații Horoscop, băieții găsiți în urma unor mărturisiri ale celor atinși de fluxul generat de copii în acea zi de pomină. Dar, după doar o lună, s-au alăturat și cei doi eroi: Sentimente și Șoc, amândoi bucuroși că operația a reușit cu succes și revin astfel într-un loc căruia i-au dus dorul. Însă nimeni nu putea să uite că dintre ei lipsește cea mai îndrăgită colegă, iar acest gând le întuneca adesea chipurile.

Doar Violeta nu voia să recunoască moartea copilei sale. Degeaba i s-a explicat de către autorități, în scris și între patru ochi, că Elena Popan a fost omorâtă de către un agent străin și apoi incinerată, ea repeta întruna că simțămintele ei de mamă îi spun cu totul altceva. Iar ca să-și mențină vie această certitudine, mergea uneori să-i viziteze pe copii și să audă amintirile frumoase pe care aceștia le depănau despre „Visătoare”. Nu avea nicio relevanță că le mai auzise de câteva ori, de fiecare dată păreau altfel, bucuria stârnită având aceeași intensitate.

Poate destinul a făcut ca într-o astfel de vizită să trăiască cea mai mare bucurie din viața ei. Se aflau cu toții în sala de agrement, în care-i plăcea să fie alături de profesorul Bogdan și elevi. Deodată, tanti Mili a intrat val-vârtej înăuntru, un gest pe care nu și-l mai permisese niciodată, mai ales că nici nu a bătut la ușă. Cu chipul răvășit de emoții amestecate și cu un glas care încerca să scoată vorbe inteligibile, spuse pe nerăsuflate:

– Sunteți căutați… de o călugăriță!

Violeta și Bogdan s-au uitat uimiți unul la altul și apoi la ea.

– Care din noi?, întrebă profesorul.

– Ăăă…, cred că amândoi, se strădui Mili să facă înțeles un lucru neclar și pentru ea.

– Atunci, invit-o mai bine aici, sugeră, la rândul ei, Violeta.

Femeia ieși la fel de brusc, iar după câteva secunde deschise ușa unei măicuțe înalte și subțiri în talie. Persoana în negru intră cu pași lenți, cercetându-i pe toți cu niște ochi pătrunzători, de ziceai că-ți intră până în măruntaie. Privirea i se opri apoi asupra doamnei Popan, încercând zadarnic să o îndulcească printr-un zâmbet artificial.

– Dumneata trebuie să fii mama fetiței dispărute, rosti ea cu o voce aproape șoptită.

– Eu sunt mama Elenei Popan. Dumneata ești de la mănăstirea…?

– Nu contează cine sunt și de unde vin, îi tăie vorba călugărița. Importantă e doar misiunea pe care mi-am impus-o, iar aceasta se încheie aici și acum. Am vrut doar să mă asigur că o predau în mâinile care trebuie.

– Ce să predați?, întrebă Violeta uimită.

Dar măicuța nu-i răspunse, fiind ocupată să deschidă din nou ușa și să facă un semn de chemare cuiva de pe hol. În curând, la intrare își făcea apariția o fetiță surâzătoare, cu ochii negri și părul alb.

– Mami?!, exclamă ea cu emoție în glas.

– Lena?!, răspunse ca prin vis doamna Popan, sărind instantaneu în picioare și deschizându-și larg brațele. Fetița mea iubită!

Copila se avântă în acele brațe dragi și drăgăstoase, cărora le-a dus dorul mai bine de doi ani. Bucuria era nemărginită și împărtășită zgomotos de toți ceilalți, prin mâinile fluturând, chiote de veselie și cuvinte izvorâte din inimi fericite. Doar misterioasa călugăriță se retrase și plecă la fel de discret precum apăruse.

Imagini pentru imagini cu călugărițe

Fetița care visa pentru alții (36)

Despre „domnișoara Olga” se spunea că-i o femeie fatală. Iar asta nu pentru că ar fi fost o tânără divă seducătoare, o frumusețe care să-i dezarmeze pe bărbați și apoi să-i joace pe degete. Ofilită de vârstă, cu părul blond strâns într-un coc voluminos, ochelarii cu rame în colțuri și privirea rece care răzbătea de după ei inspira mai mult teamă și respect. Aceste simțăminte erau stimulate și de faima care o preceda în cercurile restrânse la care era invitată să-și pună în aplicare profesia de exterminator. Nimeni nu putea afla de unde vine și de ce a ales să facă o treabă atât de macabră, dar cu toți știau că atunci când apărea, cineva trebuia să moară. În unele supoziții, probabil pornite de la tânărul ei asistent, Ustinov, se spunea că e de origine rusoaică și a avut o mare decepție în dragoste, fapt ce a determinat-o să-și ucidă iubitul și fiica rezultată din acea relație. De atunci și-a reprimat orice sentiment omenesc și a devenit o mașinărie de ucis ambulantă pentru cei care nu voiau sau nu aveau curajul să-și încarce conștiința, dar plăteau bine. Însă, după cum spuneam, acestea puteau fi doar bârfe nefondate.

Misterioasa femeie stătea acum cufundată în gânduri adânci, având în față o ceașcă mare de cafea neagră, iar în mână o țigară care-și unduia fumul ca o funie albă ce se destramă înspre tavan. Așa a găsit-o Ustinov când a intrat repezit în încăpere, cu un celular într-o mână și cu o voce care se străduia să fie domoală:

– Domnișoară Olga, vă caută urgent șeful. Spune că-i ceva important, iar telefonul dumneavoastră e închis.

Olga se întoarse cu reproș spre asistent, făcându-l să simtă mai mult ca oricând lama ascuțită a privirii ei.

– Eu nu am șef, ci angajator, să-ți fie clar o dată pentru totdeauna! Dă-mi mobilul.

Ustinov încuviință cu supunere și îi întinse aparatul.

– Olga la telefon, răspunse femeia. Care-i problema, domnule Panait?

E vorba despre fetiță. Ai făcut deja ce ți-am zis sau mai trăiește?

– Fiți liniștit. Eu mi-am respectat întotdeauna și la timp promisiunea, deci subiectul e anihilat iar colaborarea noastră a luat sfârșit. Adio, domnule!

Cu aceste ultime cuvinte, Olga închise mobilul și-l aruncă în brațele lui Ustinov. Tânărul își învinse temerile și puse întrebarea care-l frământa:

– Chiar ați terminat cu ea? Când?

Femeia oftă scurt, o manifestare neobișnuită pentru o fire ca a ei, invitându-l pe asistent să ia loc pe celălalt scaun.

Imagini pentru imagini cu seringi"

– Am intrat la ea la timp pentru a-mi îndeplini misiunea și totul părea simplu, doar am făcut-o de atâtea ori înainte., cu tot felul de oameni, își începu domnișoara Olga mărturisirea. Ba mi se părea o treabă mai facilă, fiind vorba de o fetiță de doisprezece ani naivă și fără apărare. I-am spus că sunt medic și trebuie să-i injectez vitamine pentru întărirea trupului ei firav. Mi s-a părut încrezătoare și cooperantă, dar am făcut greșeala să privesc în ochii ei de un negru abisal, niște ochi blânzi și mari, cum n-am mai văzut vreodată. Poate că asta nu m-ar fi influențat, însă, atunci când a văzut seringa, mi s-a adresat cu o voce liniștită: „Nu mi-e frică de injecție… și nici de moarte”. Am fost surprinsă de aceste cuvinte și i-am răspuns că moartea n-are nicio legătură cu ce fac eu. Copila a dat din cap, afișând un surâs vag și a continuat: „Te-am văzut în vis cum îmi introduceai otrava în vene. Nu-ți port pică, doar nu e vina ta. Dimpotrivă, cu ajutorul tău o să scap de lumea asta rea și voi ajunge acolo unde-mi doresc. Te iert și-ți mulțumesc, domnișoară Olga. Și fiica dumitale te-a iertat și te iubește, m-a rugat să-ți transmit”. Atunci mi-au tremurat mâinile și am scăpat seringa pe jos, picioarele mi s-au înmuiat și a trebuit să mă așez, iar inima mi-a fost copleșită de sentimente pe care le credeam demult pierdute.

Lui Ustinov nu-i venea să creadă ce vede și aude. Oare era o fază de moment sau șefa lui se schimbase complet din cauza unei biete fetițe?

– Și subiectul?, încercă el să se dumirească. Am auzit adineauri că l-ați anihilat!

– N-am mai avut putere, și o spun fără jenă. Nici nu cred că voi mai ucide vreodată, iar tu poți să-ți cauți altă slujbă. Mă retrag la o mănăstire, unde mă voi ruga tot restul vieții pentru iertarea păcatelor. Acesta trebuie să fi fost un semn că Dumnezeu există și iartă, iar sufletul copilei mele e în preajma mea, ba chiar a luat legătura cu mine prin această fetiță.

– Și totuși, cum rămâne cu ea?, insistă tânărul.

– O voi scoate din țară, altfel riscă să fie omorâtă. Acesta va fi gestul cu care-mi voi începe viața de călugăriță, o mică faptă bună pentru atât de multe rele. Pe tine te rog să păstrezi secretul, vei susține că trupul i-a fost incinerat, iar cenușa împrăștiată. E ultima sarcină pe care ți-o dau și pentru care te voi răsplăti cu mărinimie.

Fetița care visa pentru alții (35)

continuare

Expresia lui dură, cu care erau obișnuiți toți subordonații, se volatiliză ca prin farmec, lăsând în urmă o figură schimonosită de deznădejde și neputință. Ochii aspri s-au înmuiat ca două cuburi de gheață puse pe plită, lăsând să picure din ei un lichid pe care nu credea că-l posedă și pe care-l detesta la alții: lacrimi mari și lungi. Curgeau ca dintr-o cascadă care-și găsise eliberarea, în timp ce trupul încordat i se destindea, iar mâna i se lăsa abandonată în cea a lui Rotaru. Această schimbare îi surprinse chiar și pe cei cu degetele pe trăgaci, făcându-i să uite de rigoarea ordinelor și să coboare armele spre pământ. Era clar că se petrecea ceva uimitor, acest sentiment fiind confirmat curând de mărturisirea șefului lor, cu o voce tânguitoare, de nerecunoscut.

– Nu-mi vine să cred unde am ajuns!, rosti el printre hohote de plâns. Și am pornit atât de hotărât să stârpesc minciuna și răul pe care-l vedeam prin ochii mei de copil.

Privirea îndurerată i se opri asupra celor trei adolescenți, ca și cum i-ar fi văzut pentru prima dată împreună.

– Am fost și eu ca voi, chiar dacă acum e greu de crezut. Visam să fac lucruri mărețe, să ajut oamenii nedreptățiți, să devin un luptător incoruptibil și devotat. Să nu-mi pese de bani, averi și funcții, ci să mă bucur de bucuria celor pe care voi putea să-i ajut, mai ales că am cunoscut, la rândul meu, ce-i sărăcia și frustrarea. Dar nu știu unde am deraiat de la principiile atât de frumoase și m-am schimbat încetul cu încetul, fără să-mi dau seama. Cred că a început cu primul compromis făcut în dauna bunelor mele intenții, „o nimica toată” îmi ziceam eu atunci. O mică deraiere, după care puteam să intru iar pe linia cea dreaptă, mă consolam eu în gând. Însă începutul relelor e ca un drog din care mai vrei să iei încă o doză și apoi încă una, până te obișnuiești. Uiți curând de visurile tale nobile, de noblețea țelurilor fixate din copilărie și te complaci în mocirla oportuniștilor, a celor care fac averi eludând legile și morala. Am fost și eu pur, dar am ajuns murdar și rău la suflet.

– Domnule Panait, eu cred că nu vă simțiți bine, interveni unul din suita lui, încercând să-l scoată din mâna lui Rotaru.

Dar omul masiv îl opri, prinzându-i mâna cu care voia să-l tragă și transmițându-i astfel sentimente care-i schimbară pe loc atitudinea. După care continuă:

– Sunt murdar și rău, dar nu mi-am dat seama până acum. Am intrat în jocul politicienilor care nu dau doi bani pe țară și popor, dar exersează zi de zi în a-și plasa promisiunile mieroase și patriotismul de fațadă. Mi-am vândut conștiința pentru bani și putere, exact ce disprețuiam mai mult. Am făcut multe lucruri de care acum mi-e rușine și pe care nu le voi putea îndrepta niciodată. Am curmat vieți, am fabricat dosare false, trimițând oameni nevinovați în pușcărie. Am ajutat la vânzarea țării, la anihilarea valorilor adevărate și proslăvirea celor false.

– Ați înnebunit!, se auzi vocea altui însoțitor de-l lui Panait. Omul ăsta delirează, opriți-l odată!

Imagine similară

Îndemnul a fost urmat pe rând de tot grupul de civili din suita celui vizat, dar când se atingeau de lanțul viu format din oameni, deveneau pe dată pașnici, cu chipul străbătut de sentimente din cele mai variate. Până și soldații, călugărițele și maica stareță au fost prinse în acest șir uman, care devenise ispititor și benefic totodată. Datorită faptului că fiecare își elibera tristețea, durerile, necazurile, înlocuindu-le cu bucuria purificării și speranța unor noi împliniri. În această complexitate de sentimente, doar vocea lui Panait continua să se facă auzită, ca un ecou al gândurilor reunite:

– Nu am înnebunit, ci mi-am revenit din nebunia care mă stăpânea. Nici voi nu sunteți curați și buni, doar ați fost mânați de aceleași interese, călcând în picioare dreptatea și bunătatea, doar-doar veți primi un ciolan mai mare de ros. Sunteți părtași la sacrificiul acelei fetițe, pe care o forțam să viseze pentru serviciile secrete, pentru miniștri lacomi, pentru mine și pentru voi.

– Unde este Lena?, strigă atunci doamna Popan Violeta, apărând în fața vorbitorului. Îmi vreau fetița înapoi!

Glasul îi era sfârșit de epuizare, dar pumnii se abătură ca o rafală în pieptul lui Panait. Acesta o privea cu milă, cerșind îndurare cu toată expresia feței.

– Doamnă, îmi pare tare rău pentru tot ce-am făcut! Mă tem, însă, că-i prea târziu să o mai vedeți, deoarece am dat ordin să fie eliminată.

– Eliminată?! Adică omorâtă?! Nu se poate! Vă rog să sunați unde trebuie și să anulați ordinul.

Violeta căzu în genunchi la picioarele bărbatului, implorându-l ca pe un zeu.

– Este trecut de ora amiezii, ceea ce înseamnă că sentința a fost executată. Pot să vă conving, dacă-mi scoateți telefonul din buzunarul hainei și formați numărul ce poartă numele „Bunica”. Aș face-o eu, dar, după cum vedeți, am mâinile prinse într-o horă din care n-aș mai vrea să ies.

Fetița care visa pentru alții (35)

continuare

Fetița blondă îl luă pe Sentimente de mână și se cutremură la atingerea lui, de parcă ar fi fost străbătută de un fior. Inima începu să-i bată mai puternic, sângele i se înfierbântă în vine, iar frica pe care o simțise până atunci dispăru ca prin minune. Întinse celălalt braț spre Șoc, zâmbindu-i încurajator și îndemnându-l:

– Hai, dă-mi și tu mâna pentru a-mi susține sarcina prea grea pentru puterile mele.

Imagine similară

Șoc o privi cu mirare, se uită la trupele amenințătoare din jur, la privirea dură a comandantului și la celelalte figuri derutate, după care întinse brațul de sprijin. Fața lui se lumină vizibil dintr-o dată, iar ochii îi deveniră mai blânzi și mai luminoși.

– Hei, ce se întâmplă acolo?, se arătă iritat bărbatul cu cioc. Vreți să plecați dintre cei vii înlănțuiți, în speranța că moartea e mai ușoară dacă vă simțiți alături unul de altul? N-am nimic împotrivă, ba chiar pot să vă ajut în lungimea lanțului de sacrificiu. Rotarule, ia treci tu aici și prinde-te în această horă. Ți-am promis că nu te iert pentru lașitatea ta, iar acum e momentul să te alături celor de care-ți era atât de frică. O ceată jalnică de copii încrezuți și fără judecată.

Rotaru se ridică îmboldit din spate de o armă amenințătoare și se apropie de mijlocul cercului celor vizați.

– Vă rog să înțelegeți că am fost amenințat și luat ostatic, se scuză el cu umilință. Îmi cer iertare și promit să fac totul pentru a mă revanșa față de dumneavoastră… și țară.

Cuvintele lui nu aveau niciun efect asupra superiorului, care îl privea cu dispreț și neîndurare. Omul se apropie de Șoc, iar acesta îl prinse cu hotărâre de brațul stâng, provocându-i o vizibilă tresărire. Capul i se ridică brusc, iar vocea îi deveni puternică atunci când vorbele au început să-i curgă năvalnic din gură:

– De fapt, de ce să-mi cer scuze în fața dumneavoastră, domnule Panait? Pentru că v-am slujit ca un câine ori de câte ori aveați interese personale? Pentru că mi-am pus oamenii să vă urmărească soția atunci când o bănuiați de infidelitate? Pentru că v-am acoperit aventurile amoroase și orgiile sexuale la care ați luat parte în timp ce susțineați că sunteți în misiune? Pentru că am luat parte la înscenări prin care ați discreditat o bună parte din adversarii politici? Pentru că v-am ajutat să subtilizați milioane de euro din bugetul statului și chiar al partidului? Pentru că am sechestrat o fetiță inocentă și am purtat-o prin toată țara, doar ca oamenii ca dumneavoastră să beneficieze de pe urmele harului cu care este înzestrată? Să știți că multe din aceste călugărițe o consideră o sfântă, nicidecum o bolnavă la cap sau o satanistă. Am aflat aici că unele ar fi vrut să i se închine, dacă nu au făcut-o de frica maicii starețe Filofteia.

– Taci din gură, ticălosule, șuieră plin de furie Panait! Ai spune orice ca să te scuzi, dar uiți că viața îți atârnă de un fir de păr.

Însă Rotaru nu se lăsa deloc intimidat, ci continuă de parcă nu ar fi auzit nimic.

– Pentru toate acestea îmi asum partea mea de vină și accept să-mi primesc pedeapsa, dar nu mai vreau să rabd și nici să tac. Puteți să mă împușcați acum sau să mă aruncați în cea mai răcoroasă celulă. Copiii ăștia merită să fie ascultați și răsplătiți cu dreptatea pe care o cer. Le simt sufletele curate și bine intenționate, simt în ei puterea de care eu nu am avut parte. Mai simt bunătatea de care noi am uitat de atâta vreme și pe care o consideram o dovadă de slăbiciune. Adevărul pe care-l ascundeam cu eforturi și cheltuieli mari, doar pentru a ne scălda în minciuni la fel de costisitoare, ca într-un carusel al amăgirilor. Lăsați copii să vă ajungă la inimă și vă veți da seama cât de multe am pierdut, câte avem de învățat.

– Destul!, strigă comandantul, roșu la față de indignare.

Era mai mult decât putea răbda, mai ales când sesiză privirile intrigate din suita sa. Aceștia puteau să intre la idei, auzind atâtea acuzații concrete, iar de aici se puteau naște bârfe și suspiciuni serioase. Obraznicul acesta trebuia să tacă pentru totdeauna, iar pentru ordinul decisiv avea nevoie de un pretext cât de mic. De aceea făcu câțiva pași până în imediata lui apropiere, îl privi adânc în ochi și îi șopti la ureche:

– Grijania mă-tii de scârbă nerecunoscătoare! Te pui cu mine, mă nenorocitule? Eu te-am făcut om, eu o să te dau viermilor, așa să știi înainte de a muri. Vrei dreptate?, dreptate o să ai… pe lumea ailaltă. Să te gândești la asta după ce vei avea implantat un glonț în creierul ăla minuscul.

Panait ridică mâna ca și cum ar vrea să-l pălmuiască sau poate pentru a-și pune în aplicare amenințarea finală. Atunci își ridică și Rotaru brațul liber și-l prinse pe cel al comandantului său. Surprinderea celui din urmă a fost totală, expresia feței schimbându-i-se radical.

va urma

Fetița care visa pentru alții (35)

Dimineața a venit ca o binecuvântare, după o noapte tumultuoasă și obositoare pentru toate personajele din sala cea mare a mănăstirii. Soarele se ridica semeț și încrezător la orizont, iar martori la acest fenomen emoționant erau doi îndrăgostiți cu inimile bătând alături și brațele strânse în jurul celuilalt. Stanca și Bogdan priveau fermecați acest răsărit, în timp ce își șopteau cuvinte tandre, numai de ei auzite. Priveliștea părea prea frumoasă ca să mai permită nori sau probleme de orice fel, cel puțin așa li se dădea de înțeles. Și totuși…

Din acel senin perfect, apărură brusc și amenințător două elicoptere militare care se apropiau cu viteză de pașnica așezare creștină. Pentru cei doi martori era clar că urma un asalt în forță, iar acest lucru a fost confirmat imediat ce aparatele au ajuns deasupra lor, iar o voce îi anunța printr-un megafon:

– Voi, cei care țineți ostatici în mănăstire, ieșiți cu mâinile ridicate. Toată lumea afară, altfel intrăm în forță.

Mesajul se repetă de mai multe ori, în timp ce unul din elicoptere își găsi loc de aterizare, iar celălalt dădea târcoale zonei. Zgomotul puternic i-a trezit din amorțeală pe toți locatarii așezării, determinându-i pe cei vizați să se adune pentru a analiza și comenta situația.

– Eu zic că-i mai bine să stăm înăuntru, își dădu cu părerea doamna Popan. În curte suntem prea expuși și s-ar putea să ne împuște la grămadă, dar în sală nu cred că vor avea curajul.

Sfatul era în asentimentul tuturor, astfel că nu au mai stat pe gânduri, ci s-au grupat în apropierea lui Rotaru și însoțitorilor săi. În timp ce dincolo de ușa deschisă se auzea aceeași somație, urmată de comenzi tot mai apropiate, cei din interior treceau prin emoții nemaiîntâlnite și temeri justificate. Intrarea trupelor speciale s-a făcut ca la o descindere într-un cuib de mafioți, cu armele la ochi și amenințări către orice persoană care nu se supunea indicaților:

– Culcat! Toată lumea culcat și cu mâinile la vedere! Nimeni nu mișcă!

Imagini pentru imagini cu trupe de asalt"

Era firesc să-ți înghețe sângele în vine când simți că oricând poți fi ținta unui glonț, deoarece nu ai înțeles ce ți se cere sau cum să răspunzi corect ordinului. În câteva secunde, toată lumea se aruncă în genunchi sau pe burtă, având mâinile ridicate în aer sau depărtate de corp, precum niște aripi care se lasă în voia curentului de aer. Grupul celor dintâi, neobedienți întru totul și cu privirile ațintite înainte, era compus tocmai de cei din cauza cărora a fost necesară această desfășurare de forțe: Violeta, Nelu, Bogdan, Stanca, Anița și cei doi băieți, Șoc și Sentimente. Înspre ei erau îndreptate o duzină de puști automate, fiecare dintre ele cu câte un deget hotărât de a declanșa proiectilul ucigaș. În această atmosferă își făcu intrarea o echipă din care se distingea comandantul operațiunii – un bărbat înalt și solid, îmbrăcat într-un costum remarcabil și purtând un barbișon bine îngrijit -, urmat de o fetiță blondă și timorată.

– Poligraf!!!, exclamă doamna Popan la vederea ei.

Bărbatul masiv îi auzi mirarea și se apropie cu pași mari, urmat de suita de subordonați care o încadrau pe copilă. Avea o expresie a feței întunecată și se citea pe el că face eforturi să nu erupă precum un vulcan plin de lavă. Ajuns foarte aproape, o privi pe femeie în ochi și îi spuse răspicat:

– Trebuia să-ți aduc și pruncul, ca să vezi unde te-a dus capul ăsta sec.

– Constantin!!!, strigă din nou Violeta. Unde mi-e copilul?

Omul nu-i mai răspunse, ocupat fiind să-i examineze pe fiecare dintre reținuți în parte. Din marginea grupului se auzi atunci o voce tânguită:

– Șefu’, eu i-am avertizat și uite că n-au mai avut curajul să se opună. Bine că s-a terminat cu bine.

– Taci, Rotarule, că încă nu s-a terminat nici măcar în ce te privește, rosti șeful cu silă.

Apoi, privindu-i cu atenție pe cei doi adolescenți, lăsă să-i scape un zâmbet sarcastic:

– Deci voi sunteți cavaleria, băieții pe cai albi care au venit să o salveze pe prințesă. Tu trebuie să fii copilul care scoate fulgere, arătă el cu degetul către Șoc. Gata? Ți s-au terminat bateriile? Dă-mi un motiv să scap de tine într-o secundă, tinere, că prea mi-ai făcut zile fripte. Uite-o aici pe prietena voastră, adăugă el împingând-o pe Poligraf între ei. Destinația vă va fi oricum comună și în niciun caz într-un loc plăcut, doar nu am făcut degeaba atâta drum. Hai, dați-vă mâna și plecați într-o lume mai bună pentru voi, una cu cai verzi pe pereți, cu câini care poartă covrigi în coadă și plouă cu lapte și miere. O lume pe care să o conduceți voi, copiii, iar noi, adulții să ne jucăm de-a mama și tata. Hei, tu! Nu lăsa mâna în jos!

Observația îi era făcută lui Sentimente, care încerca să-și sprijine brațul bolnav de Poligraf. Șoc interveni și explică:

– Lăsați-l să-și odihnească mâna, că-i slăbit după operație. Ce-ar putea face cu ea beteagă și fără vreo armă?

va urma

Fetița care visa pentru alții (34)

Rotaru l-a omis din raportul său tocmai pe artizanul acestei întorsături, omul care a grăbit implicarea celor doi băieți în căutarea prietenei lor. Probabil că fenomenele inexplicabile prin care a trecut în ultima vreme i-au inoculat o frică selectivă, responsabilă pentru scoaterea în evidență doar a personajelor impresionante și potențial periculoase. Profesorul Bogdan nu făcea parte dintre ei, păstrând o oarecare distanță de centrul de comandă coordonat în continuare de doamna Popan. Bucuria revederii Stancăi și îmbrățișarea spontană de care a avut parte constituia un premiu suficient de mare pentru toată strădania lui de a-l convinge pe Șoc să lase totul și să vină imediat în țară. Era o alegere grea pentru tânăr, ținând cont de faptul că Sentimente trebuia să primească foarte curând un braț bionic, în locul celui smuls de leul lui Montezuma.

Imagine similară

Dar tocmai băiatul mutilat a fost un sprijin pentru Bogdan pentru argumentarea amânării implantului, în favoarea ajutorului cerut de profesor. Bine că măcar brațul stâng îi fusese salvat de la amputare, prin el reușind să se facă înțeles de prietenul lui, dar numai de el. Deși un surdo-mut are nevoie de două mâini pentru a-și transmite gândurile, Sentimente compensa lipsa unuia prin expresivitatea feței și a ochilor, cu limbajul cărora Șoc se obișnuise.

Firește că surpriza doamnei Popan a fost copleșitoare la vederea celor pe care-i crezuse pierduți în imensitatea nemăsurabilă a lumii, dar a vrut ca și ea să-i surprindă plăcut pe cei de la mănăstire. De aceea nu le-a spus nimic la telefon, ci au pornit imediat spre ei, cu inimile pline de încredere și nerăbdare. La vederea cerului tot mai întunecat și la perceperea vântului dezlănțuit care parcă le dădea aripi, Sentimente îl privi adânc pe Șoc și își exprimă temerea, în limbajul lui: „Sper că nu ești implicat în această furtună…” Prietenul lui ridică impasibil din umeri și răspunse derutant: „M-ai văzut făcând cumva vreun hocus-pocus?”

Poarta de la mănăstire au deschis-o ușor, de data asta chiar printr-un hocus-pocus simplu, deci nu au intrat spectaculos, așa cum își imaginase Rotaru. În schimb, a fost nevoie de câteva artificii spectaculoase pentru a-i convinge pe cei trei reprezentanți ai autorităților să se dezarmeze și să se supună noilor ordine. A urmat o veselie generală, îmbrățișări și întrebări pentru care nu mai era timp de răspunsuri, planuri de acțiune ce se schimbau în câteva minute, mărturisiri și apoi aceleași întrebări care se repetau. Mai multe măicuțe priveau cu interes acest vacarm din sala cea mai mare a mănăstirii, cea de reculegere și închinare, în timp ce stareța Filofteia încerca zadarnic să le scoată de acolo. Spiritele s-au liniștit într-un târziu, poate din cauza epuizării, iar atunci a venit vremea să se audă glasul rațiunii, respectiv al Violetei Popan.

– Nu știm încă unde este Lena, dar poate știu acești domni sau cei care i-au trimis aici, vorbi ea cu o voce mai potolită. Eu zic că ar fi bine să ia legătura cu ei și să-i cheme în fața noastră.

– Draga mea, îi atrase atenția soțul. Îți dai seama că nu vor veni cu brațele deschise, ci cu ele înarmate.

– Știu, dar nu ne putem tot ascunde, răspunse ea hotărâtă. Să dăm cărțile pe față, să ne aresteze pe toți, dar nu mai tac și nici nu mă mai dau bătută. Să vină acum, asta să le spui!

Ultimele cuvinte îi erau adresate lui Rotaru, care răspunse afirmativ dând de câteva ori din cap. Femeia asta îi provoca o teamă la fel de mare ca băiatul acela cu fulgere ce-i ieșeau din degete. Astfel a ajuns mesajul la superiorul său, care le-a promis un potop de foc. Era o chestiune de câteva ore, iar teama că nu vor avea parte de niciun dialog devenea tot mai persistentă, mai ales după cele spuse de șeful grupului sechestrat:

– Doamnă, nu aveți habar cu cine vă puneți. Cei care vor veni nu răspund la întrebări și nu dau socoteală oamenilor de teapa noastră. Mai bine plecați de aici, până mai aveți timp, deși nu văd unde v-ați putea ascunde.

– Am zis că nu mai fugim!, se răsti Violeta. Viteazul acesta are puterea să-i înfrângă pe ticăloși, așa cum a mai făcut-o cu armata unui tiran. Așa-i, băieți?

Femeia îi privi cu mândrie și încredere totală, îl strânse încă o dată în brațe pe Șoc și nu îl lăsă până nu-l văzu că răspunde afirmativ. Apoi îl îmbrățișă cu aceeași patimă pe Sentimente, căutând în privirea lui aceeași privire de luptător. Doar că ochii lui negri rămâneau tot triști, în timp ce capul i se mișcă a negație. Doamna Popan era contrariată și ceru explicații de la prietenul lui.

– Sentimente nu mai vrea victime, nu mai suportă înfruntările crunte dintre oameni, o lămuri acesta. Vă vom fi mereu aproape și vom face tot ce putem pentru dreptate, dar nu am voie să omor pe nimeni. I-am jurat, iar eu îmi respect cuvântul, mai ales în fața celui mai bun prieten.

Fetița care visa pentru alții (33)

Imagine similară

Următoarea convorbire telefonică a fost înregistrată și recuperată ulterior. Ea este importantă pentru ca cititorul să înțeleagă mai bine desfășurarea acțiunii și concepția unor personaje care acționau din umbră, crezând că-și asigură astfel exonerarea de orice răspundere.

”- Șefule, sunt eu, Rotaru Ivan…

– Rotarule, ce naiba se întâmplă acolo? Am crezut că-i floare la ureche pentru tine să aduci niște civili, dar deja au trecut aproape două zile și tu nu ești aici.

– Știu că arată rău de tot, dar au intervenit niște factori pe care nu aveam cum să-i iau în calcul.

– Ce fel de factori, omule? Trebuia să-mi comunici imediat, pentru a lua măsurile care se impun.

– Mai întâi a fost furtuna asta neprevăzută…

– Ce furtună, măi Rotarule? Cerul e senin în toată țara… Stai așa, doar nu cumva e vorba de fenomenul acela care s-a abătut inexplicabil prin nord? V-a afectat și pe voi?

– Din plin, șefule. N-am mai putut să plecăm de aici și nici să luăm legătura telefonică. Am fost complet izolați de lume și nici acum nu stăm prea bine.

– Ce vrei să spui?

– Nu avem cu ce pleca. Elicopterul a fost avariat de uragan, sau ce-o fi fost această dezlănțuire a naturii. Poate l-a lovit un trăsnet, ori l-a deteriorat vijelia, dar arată ca după război. Trebuie să veniți neapărat și să purtați o discuție cu cei după care m-ați trimis.

– Cine sunt persoanele în cauză și ce căutau la mănăstire?

– Aici e o poveste complicată și destul de lungă. La început, au fost patru, dintre care un localnic care a picat între ei. E vorba de tatăl unei fete dispărute, bona ei – presupun – și o jurnalistă care mi se pare periculoasă, prin tupeul și întrebările acuzatoare pe care le pune. Dar asta nu a fost o problemă, până nu au apărut alte figuri ciudate și ostile, în contrast cu vârsta lor. Pot să vorbesc liber?

– Desigur, Rotarule. Suntem pe o linie strict securizată și numai noi doi vom ști ce am discutat. Așadar, cine a mai apărut acolo?

– Nu numai cine, dar și cum! Zici că au venit pe sus, poarta mănăstirii fiind închisă pe durata urgiei. Și totuși, ne-am trezit cu ei la ușă.

– Care ei, măi omule?, vocea șefului devenea tot mai iritată.

– Doi băieți și o femeie. Cea din urmă pare o persoană normală, dar copiii zici că-s scoși dintr-un film fantastic. Unul e surdo-mut și îi lipsește un braț, dar are o privire ca de miel dus la sacrificare. Te uiți la el și pur și simplu ți se înmoaie inima în ochii umezi care te acaparează. Celălalt, dimpotrivă, simți că te străpunge cu fulgere paralizante ce-i vin din căutătură, dar mai ales din mâini.

– Ce tot bați câmpii acolo, Rotarule? Te-a lovit și pe tine trăsnetul, ca pe elicopter?

– Știu că e greu de crezut, dar s-ar putea zice și așa. De fapt, acum noi suntem cei reținuți, iar telefonul acesta l-am dat doar cu acordul băiatului cu fulgere, căruia i se spune Șoc.

– Vrei să spui că sunteți ostaticii unui copil?, răcni vocea superiorului. În acest caz, deși pare neverosimil, e o infracțiune gravă și se impune o intervenție în forță. Am crezut că puterile copilului ăsta sunt doar un mit, dar se pare că ne-am înșelat. Asta nu înseamnă că poate să reziste atacului unei unități bine pregătite și înarmată cu cele mai performante arme. Spune-i să se predea, înainte de a fi prea târziu pentru el și cei care-l însoțesc.

– Credeți-mă că i-am spus de mai multe ori, dar nici nu vrea să audă. În schimb, vă cere să veniți personal și să o aduceți cu dumneavoastră pe fetița căreia i se spune Visătoarea. În caz că nu îndepliniți aceste cerințe, jură că se alege scrumul de noi toți.

– Tu crezi toate aceste bazaconii, măi Rotarule?! Uiți că e vorba de un copil, care are probleme psihice și crede că poate face tot ce-i trece prin cap. Dumnezeu să fie și tot nu poate sta în calea mea, să-i spui și asta!

– Nu știu ce să zic, dar mie mi-e frică, șefule. Cred că m-am băgat într-o confruntare care mă depășește și nici nu mă privește. Vă rog să veniți cu vorba bună și soluții pașnice, altfel o să fie prăpăd în jur.

– Se vede treaba că m-am înșelat în privința ta, pămpălăule! Te consideri demn de misiuni complexe, dar tremuri în fața unor copii cu ochi mai blânzi sau mai cruzi. O să văd cum te vei descurca atunci când gloanțele îți vor șuiera pe la ureche. Pentru că o să iau cu asalt mănăstirea, iar în ultimă instanță am de gând să o arunc în aer. Cu copiii, cu maici și mai ales cu tine. Asta e diferența principală dintre noi: eu găsesc întotdeauna soluții și rezolv problema, în timp ce tu… îmi faci greață, pur și simplu. Sau ești un trădător care se coalizează cu inamicul, ceea ce-i la fel de rușinos și pentru care tot cu viața vei plăti. Pregătiți-vă, că vin cu potopul, grijania voastră de lași!”

Fetița care visa pentru alții (32)

continuare

Inocența dezarmantă și felul în care și-a exprimat-o bătrânul cioban o înduioșă profund pe Anița, care făcu un efort să-și întindă mâna dreaptă pentru a-l bate molcom pe umăr. În schimb, Stanca se bucură să vadă izbucnirea nervoasă a maicii starețe, un semn că i-a atins coarda sensibilă, iar adevărul se putea revărsa fără opreliști, primordiale fiind sentimentele și credința fermă a femeii.

– Acesta este tatăl ei, spuse jurnalista arătând spre Nelu. E doctor psihiatru și vă poate dovedi cu acte în regulă că fetița nu e bolnavă, ci dimpotrivă, are un har pe care majoritatea oamenilor nu-l pot înțelege. Ceea ce pentru unii nu poate fi explicat în câteva cuvinte simple, devine neapărat un blestem ce trebuie înlăturat prin orice mijloace, chiar cu prețul vieții celui stigmatizat. Dacă tot vă ghidați după credință, de ce nu admiteți că darul pe care-l are copila e primit de la Dumnezeu, așa cum l-au primit și alți sfinți?

– Asta e încă o blasfemie ce vine din partea unor păcătoși, se revoltă în continuare Filofteia. Părintele Ieremia este un om evlavios, cu îndelungă experiență și completă dăruire față de Domnul nostru. El vede limpede ce se ascunde în sufletul fiecărei făpturi omenești, iar de data asta l-a văzut pe Necuratul. Sfinții nu se nasc cu aceste haruri, ei le primesc după o viață de slujire a Tatălui Ceresc, de rugăciuni și îndelungă austeritate. Un copil care vede viitorul prin niște vise e un pericol pentru credința celor mulți, care duc o viață pioasă și normală în așteptarea Mântuirii promise de Mielul lui Dumnezeu. Satana, însă, nu stă degeaba, se întrupează în copii ce par nevinovați, tocmai pentru a ne deruta mai ușor de la calea cea dreaptă.

Badea Pavel își făcu cruce, Anița își țuguie buzele ca după acreala unei lămâi, Nelu se abținea cu greu să nu-și reverse furia, doar Stanca își păstra calmul, căutând să ajungă la informația cea mai de preț:

– Știți cumva unde au dus-o pe această ființă omenească… sau ce o fi în concepția dumitale?

– Nu știu și nici nu mă interesează, răspunse măicuța, ridicând din umeri. Bine că am scăpat de ea…

– Poate știe părintele Ieremia, insistă jurnalista.

– Părintele a plecat cu ei, dar nu cred că au aceeași destinație. Omul are enoriașii lui, pe care îi păstorește cu devotament.

Privirile Filofteiei îi ocolea pe toți cei din fața ei, străpungând zarea peste capetele lor și căutând un punct de sprijin pe cer. Această insistență nu putea trece neobservată de interlocutori, iar ciobanul crezu că a găsit explicația:

– Cred și eu că vine o furtună, după cât de repede se înroșește soarele, rosti el cu un glas îngrijorat. Vedeți norii aceia dinspre Apus? Ei bine, ăia vin cu spor mare către noi.

– Nu după nori mă uit eu, bade Pavel, îl lămuri femeia în negru. V-am prevenit să plecați înainte de a fi prea târziu, iar acum nu mai aveți timp.

Într-adevăr, dintre petele care se extindeau în acea parte a orizontului, se desprinse una care se apropia mai repede, luând forma unui elicopter.

Imagini pentru imagini cu elicoptere militare

– Ia uite ce importanță ni se dă!, exclamă de data asta Nelu. Se vede clar că aveți legătura cu persoane sus-puse.

Măicuța adoptase un chip împietrit și nici vorbele nu-i mai trădau starea de spirit. Neclintiți au rămas și vizitatorii, privind curioși cum aterizează aparatul în curtea mănăstirii, iar apoi cum coboară doi bărbați în costum și un jandarm care-i urma îndeaproape. Au trecut pe lângă ei, măsurându-i cu priviri iscoditoare, și s-au oprit să schimbe câteva vorbe cu stareța. După un minut, părea că s-au lămurit, din moment ce bărbatul mai în vârstă se apropie de musafirii nepoftiți și le spuse pe un ton dur:

– Înțeleg că ați intrat cu forța în acest lăcaș, iar la invitația maicii starețe nu ați binevoit să plecați. Vă dați seama că e un caz grav de încălcare a proprietății și hărțuire a unor biete măicuțe preacucernice. Cine sunteți și ce căutați în acest loc?

– Dar cine sunteți dumneavoastră?, îi întoarse Stanca vorba. Și de când intervin elicopterele în apărarea unei mănăstiri?

– Numele meu e Rotaru Ivan și vă rog să vă legitimați, răspunse omul, imperturbabil.

– Și în ce calitate ne cereți actele?, interveni și domnul Oșan.

– În calitate de organ al statului, mai mult nu vă pot spune. În plus, dumnealui este jandarm și vă poate pretinde actele, iar dumneavoastră aveți posibilitatea să alegeți calea liniștită sau să vă luăm cu forța.

– O să ne arestați?, îl înfruntă jurnalista. O să ne puneți cătușe?

– Sper să nu fie necesar, dar, având în vedere atitudinea dumneavoastră, va trebui să ne urmați la sediu. Tătărăscule, urcă-i în elicopter, se adresă Rotaru jandarmului.

– Dânsul e localnic și n-are niciun amestec, interveni stareța, arătând către badea Pavel.

Ciobanul se detașă de grupul celor vizați, în timp ce Tătărăscu îi pofti pe aceștia către aparat. Tocmai atunci, pilotul se coborî de la postul lui și se apropie în fugă.

– Domnilor, nu mai putem zbura în aceste condiții, strigă el încă de departe. Uitați ce urgie ni se pregătește.

Privirile tuturor se îndreptară către norii tot mai apropiați care întunecau rapid cerul, în timp ce vântul începea să bată cu o putere surprinzătoare. Era clar că trebuiau să aștepte până se îndreaptă vremea.

Fetița care visa pentru alții (32)

continuare

Unda de bucurie de pe chipurile celor trei ascultători a fost atât de vizibilă, încât până și bătrânul cioban a sesizat-o, făcându-l să-și exprime curiozitatea:

– Ați auzit și domniile voastre de acest înger? De aceea ați venit la mănăstirea noastră, să-l căutați?

– Îngerul acela este fiica…, încercă Nelu să-i răspundă.

– E Fiica Cerului, îl întrerupse Stanca. Sigur că am auzit și tare am vrea să vedem pentru că numai ea ne poate ajuta. Știi cumva unde a fost dusă?

– Cum ar putea un biet păcătos să știe vrerea celor sfinți?, rosti ușor dojenitor oierul, aranjându-și mai bine căciula pe vârful capului. Dar s-ar putea să aflați mai multe de la maica stareță…

– Hoașca aia…, de data asta Anița a fost cea întreruptă.

– Nu am vrea să le deranjăm de la rugăciune pe măicuțe, interveni jurnalista. Dar dacă am merge deodată cu dumneata, n-ar trebui să deschidă poarta de două ori. Când ai de dus brânză?

– Le duc aproape în fiecare zi, dar astăzi n-am apucat încă, zise ciobanul cu vioiciune. Dacă așteptați până las turma nepotului și pun în desagă cașul, mergem împreună. Cred că se vor bucura de vizitatori ca dumneavoastră.

Cei din autoturism încuviințară cu dragă inimă, iar bătrânul își grăbi oile către stâna de pe dealul cel mai apropiat. Pășea tinerește, de parcă anii nu-i afectaseră picioarele, ci doar pielea și părul.

– V-aș ruga să-mi urmați planul de reintrare în mănăstire, îi sfătui Stanca, privind cum câinele Ursu își urmează stăpânul. Bătrânul nu trebuie să știe cine suntem și ce vrem cu adevărat.

– Cu alte cuvinte, vrei să mințim în continuare, concluzionă domnul Oșan.

– Păcatele tale să fie, adăugă Anița, mai în glumă, mai în serios.

– Un jurnalist bun ajunge la adevăr doar dacă se pricepe să mintă, le spuse Stanca. Nelule, sun-o pe Violeta și spune-i că Lena a fost văzută aici. Sunt sigură că se va bucura mult.

Sugestia era bine-venită, iar convorbirea cu doamna Popan s-a întins pe tot restul timpului de așteptare a ciobanului. Acesta s-a prezentat la fel de energic, purtând pe spate desaga generoasă din care răzbătea un miros îmbietor. După ce a intrat cu evidentă satisfacție pe bancheta din spate, a scos din bagajul său o bucată frumoasă de caș și l-a întins spre Anița:

– Acesta-i pentru dumneavoastră, să gustați cu toți din cel mai bun caș ce se poate găsi.

– Ești prea darnic, badeee…, îi arătă bătrâna recunoștința.

– Pavel mi-e numele dat de mama, se prezentă oierul, făcându-și de lucru cu căciula pe care și-o luase de pe cap, altfel n-ar fi încăput într-o mașină atât de mică.

– …bade Pavel. Să-ți dea Dumnezeu sănătate.

– Tot așa vă doresc și eu, zise el, după care se adresă celor din față. Puteți ajunge cu motorul până în fața porții.

– Eu zic să o lăsăm mai deoparte, ca să ne plimbăm un pic până la intrare, propuse Stanca, întorcând capul cu un zâmbet amabil. Uite, oprim aici și mergi matale înainte, iar noi te ajungem pe când vine cineva să deschidă.

Drumul n-a fost lung, dar badea Pavel s-a bucurat de fiecare clipă, precum un copil de o jucărie nouă. Nu s-a arătat deranjat că trebuie să meargă vreo trei sute de metri pe jos, de unul singur, iar cu pasul lui vioi ajunse repede în fața soneriei. Măicuța Veronica s-a ivit în câteva minute, dar s-a arătat neplăcut surprinsă când au apărut ca din pământ ceilalți vizitatori.

– Maica stareță nu-mi mai dă voie să vă las înăuntru, le spuse ea, încercând să-l strecoare doar pe cioban.

– Îmi dau seama, dar o să-i spui că n-ai putut să ne oprești, răspunse Stanca în timp ce o împiedica să închidă poarta. Avem o întrebare la care maica Filofteia trebuie să răspundă.

Cu această explicație, s-au strecurat ușor forțat pe lângă tânăra măicuță, pășind apoi în urma bătrânului cioban. Acesta își exprimă nedumerirea:

– Înțeleg că ați mai fost pe aici, dar ați uitat să-mi spuneți. Cine sunteți, de fapt?

– E o poveste lungă, bade, căută să-l liniștească Anița. Ți-o voi spune pe îndelete când ieșim de aici, dar acum avem ceva de lămurit.

Maica stareță îi întâmpină repezită și hotărâtă să-i scoată cât mai repede din incintă.

– Tocmai am dat un telefon autorităților. Vă sfătuiesc să plecați înainte de venirea lor, pentru a evita o situație stânjenitoare, având în vedere că suntem într-un lăcaș sfânt.

– Într-un lăcaș sfânt nu au ce căuta minciunile, mai ales cele care vin din partea unei măicuțe, replică Stanca. Acest om a văzut-o pe fata noastră plecând de aici, deci nu puteți nega acest fapt.

Filofteia s-a arătat încurcată un moment, dar își reveni printr-o izbucnire verbală violentă:

– Copila a fost aici pentru tratament. Era posedată de Diavol, iar părintele Ieremia a făcut tot posibilul să o tămăduiască.

Ciobanul a lăsat desaga jos, exprimându-și marea uimire:

– Maică Filofteia, doar nu vorbești pe bune! Dacă-i vorba de îngerul acela alb care ni s-a arătat pe uliță, înseamnă că nu-i ceva în regulă. Ne-a ajutat să-l găsim pe Victoraș, iar eu știu că Diavolul nu face fapte bune.

Imagini pentru imagini cu călugărițe

va urma