Fetița care visa pentru alții (29)

continuare

„Dragul meu Jurnal

În seara asta sunt foarte tristă… și plâng. Dar lacrimile nu-mi curg pe față, așa cum nu au mai făcut-o de la moartea dispariția tăticului meu, ci le simt cum se scurg pe dinăuntru, oprindu-se în gât și formând un nod care mă împiedică să scot și cel mai scurt cuvânt. Nici nu aș avea cu cine să vorbesc, pentru că Poligraf a fost mutată în altă cameră, asta fiind una din pedepsele mele. Însă nu de aceea sunt atât de răscolită, căci nu-i prima dată când suntem despărțite și rămânem noi doi, cu amintirile noastre comune. Nenorocirea e că trebuie să te abandonez și pe tine, singurul prieten care mi-a fost alături zi de zi în ultimii patru ani. Mai ai două pagini goale, pe care le voi umple acum cu ultimele gânduri, care nu aș fi crezut că vor fi atât de sumbre.

Oamenii de aici sunt mincinoși, pretinzând că suntem bolnavi, dar de fapt își urmăresc interesele lor materiale, exploatându-ne pe noi. Cred că ei sunt mai bolnavi, dar au vârsta și puterea să-și impună defectele ca pe niște calități. Oamenii de aici sunt răi și folosesc mijloace din cele mai crude ca să obțină informații care i-ar ajuta în planurile lor necurate. Mi-a trebuit mult timp să mă conving de această realitate, pe care profesoara Rodica o știa și nu s-a temut să mi-o spună. A fost nevoie să fiu electrocutată de două ori, pe motiv că e un tratament pentru stimularea viselor. Mâinile și picioarele îmi sunt pline de arsuri provocate de electrozi, iar visele s-au spulberat din cauza coșmarurilor din care mă trezesc țipând. Mi s-a spus că la fel vor proceda și cu prietena mea, mărindu-ne de fiecare dată intensitatea curentului, până la un posibil final tragic.

Imagini pentru imagini cu socuri electrice

Mă gândesc că de la ea or fi aflat de tine, dragul meu Jurnal, iar percheziția amănunțită care a urmat a fost pentru a te găsi. Norocul nostru a fost că am avut o presimțire și te-am ascuns într-o pungă introdusă în rezervorul cu apă al vasului de la toaletă. E clar că știu de tine și nu se vor opri până or să te găsească, iar acesta este încă un motiv pentru care trebuie să ne despărțim. Mâine ne mutăm din nou și voi fi controlată amănunțit, deci acum e ultima seară în care mai suntem alături. Nu te teme și nu plânge ca mine, ca să nu-ți pătezi cu lacrimi rândurile adunate cu atâta zbucium. Am reușit să iau legătura cu o doamnă bună și cinstită, care e prietenă cu mama și ne caută. O cheamă Stanca, e jurnalistă și a mai scris despre mine, dar niciunul dintre oamenii puternici nu au crezut-o. Sper că vei ajunge pe mâinile ei, iar apoi în fața mamei mele iubite și iubitoare.

Mi-a mai rămas puțin spațiu și aș avea atâtea de scris! Bine ar fi dacă s-ar afla destinația la care vom ajunge, dar cred că nici directorul nu știe precis încă, fiind un secret bine păzit, cum a fost de fiecare dată. Măcar dacă aș putea să-i întâlnesc pe Adormitul și frații Horoscop, dar lecțiile s-au întrerupt, cel puțin pentru mine. Sunt izolată complet de două zile, mâncarea mi se aduce în cameră, iar interogatoriul și torturile mi le fac pe la amiază, într-un salon înfiorător, cu oameni în halate de cauciuc și măști pe față. Degeaba îi jur directorului că nu am visat ceea ce-mi cerea, nu mă crede și îmi spune că sunt încăpățânată, leneșă și mincinoasă. Aceste răutăți m-au făcut să fiu cu adevărat încăpățânată, să nu mai încerc a-l ajuta și să caut a lua legătura cu prietenii noștri.

Nu știu cât am reușit, coșmarurile fiind prea insistente, dar sper că Șoc și Sentimente m-au întâlnit în visele lor și mi-au înțeles mesajul repetat de câteva ori: < De data asta, sunt nevoită să vă cer eu ajutorul, cât mai urgent. Veniți și ne găsiți până nu e prea târziu. Temnicerii noștri seamănă cu tiranii care v-au făcut rău vouă, iar viața mea, a lui Poligraf și a celorlalți colegi e în mare pericol> . Chiar și așa, sunt conștientă că apelul meu are slabe șanse să rezolve ceva, dar mă agăț de el la fiecare încercare dureroasă. Prietenii de departe au și ei necazuri, Sentimente e încă în spital, iar Șoc nu îl poate abandona. Nici răvașe de la bucătarul simpatic nu am mai primit, dat fiind faptul că mâncarea e mai proastă și mai puțină. Poate l-au prins, l-au dat afară sau chiar mai rău.

Dragul meu Jurnal, de mâine îți voi simți profund lipsa și s-ar putea ca singurătatea să mă înnebunească. Tu mi-ai dat cea mai mare tărie, mi-ai fost credincios și răbdător în toate spovedaniile mele. De mâine mă voi simți goală și dezarmată, pradă ușoară pentru cei în fața cărora am rezistat până acum. O parte importantă din mine se va rupe odată cu înstrăinarea ta, dar tu trebuie să știi că nu exista altă soluție, pentru niciunul dintre noi. Du-te cu gândurile și viața așternută între coperțile tale catifelate Dă-le mai departe, să nu dispară odată cu mine.

Adio, jurnalul meu iubit! Plâng și scriu…, scriu și apoi o să plâng încă. Nimeni nu poate să vadă, doar eu simt și doar tu știi.”

Fetița care visa pentru alții (29)

continuare

„Dragul meu Jurnal

Domnul director e din ce în ce mai supărat pe mine. Devine nervos și țipă, ori de câte ori îi spun că nu am reușit să visez ceea ce mi-a dat el ca temă. Are dreptate, dar nu cred că e vina mea dacă visele nu mă ascultă întotdeauna, dar mai ales în ultima vreme. El mi-a cerut să mă gândesc la numerele care vor ieși la loteria din Anglia sau Spania, dar am avut parte de câteva coșmaruri în care Șoc se prăbușea fără viață, înconjurat de o mulțime de oameni veniți să-l întâmpine pe Papa de la Roma. Degeaba încercam să-l avertizez, nu puteam intra în mintea lui din cauza unui om în negru care mă bloca și-mi transmitea imagini oribile. Trebuia să fac ceva pentru salvarea prietenului meu, de aceea am folosit câteva nopți în căutarea unui mod de contactare a mamei și al doctorului Bogdan. Cu mama a fost mai greu, din cauza somnului ei intermitent și fragil, dar speram că am reușit cu fostul meu profesor.

Confirmarea am primit-o în alt vis, însă a venit deodată cu viziuni în care Sentimente era pe moarte, iar Șoc într-o luptă teribilă cu oamenii care l-au adus în această stare. Nu puteam să-i părăsesc nici în aceste momente decisive, deci mi-am dedicat lor fiecare somn, încercând mereu să-i ajut cumva. Din fericire, la un moment dat, omul negru nu a mai avut nicio putere, fiind învins de viteazul Șoc, iar atunci am putut să-l contactez și să-l ajut cu sfaturi venite pe căi inexplicabile și pentru mine. Acum știu că au scăpat amândoi cu viață, dar au nevoie de ceva timp pentru recuperarea fizică și psihică. Salvarea lor îmi produce un sentiment care mă face fericită, deși mi-e greu să cred că mă vor găsi vreodată, ținând cont de faptul că nici eu nu știu unde mă aflu. Și chiar dacă ar ajunge la mine, ei nu pot să mă elibereze printr-o luptă sângeroasă, pentru că oamenii de aici nu sunt tirani ca și aceia pe care i-au întâlnit acolo și pe care Șoc i-a ucis cu furie. Nu vreau să sufere nimeni din cauza mea, iar eliberarea noastră să se producă pașnic, fără victime și fără să ne facem dușmani.

De aceea încerc să-l ascult pe domnul director, să visez tot ce-și dorește și astfel poate va reveni la sentimente mai bune. Doar că a devenit prea nerăbdător, iar insistențele dumnealui sunt triplate de noul psiholog și un preot, amândoi la fel de amenințători. Sunt bărboși și înțelepți, dacă e să mă iau după părul lor cărunt, dar tonul vocii le e amenințător. Primul îmi spune că viața îmi depinde de randamentul pe care-l am în visele planificate, iar cel de-al doilea mă asigură că voi ajunge în flăcările iadului dacă nu ascult de binefăcătorii mei. Poate că i s-a părut o impertinență când l-am asigurat că nu mi-e frică de moarte, ba ar fi calea cea mai sigură să mă reîntâlnesc cu tata. Dintr-o dată a devenit și el nervos, iar mâinile i s-au ridicat în sus a disperare. Cuvintele s-au transformat în bolovani grei și colțuroși ce se rostogoleau peste credința cu care mă linișteam de câte ori eram nefericită. Zicea el că sufletul îmi e stăpânit de Satana, dacă nu pun preț pe viață, iar drumul meu nu se va intersecta nicidecum cu al tatălui meu, ci cu acela al păcătoșilor lipsiți de lumină și încredințați întunericului etern.

Imagini pentru imagini cu flăcările iadului

Dragul meu Jurnal, tu crezi că sunt rea și păcătoasă? Știu că n-o să-mi răspunzi, fiindcă faci parte din mine, deci îmi semeni și nu vrei să mă superi. Tocmai de aceea îți spun doar ție tot ce gândesc și simt. Lumea asta e prea complicată, iar eu nu știu ce să înțeleg când unii îmi spun că sunt o fată normală, iar alții că sunt păcătoasă, neascultătoare și, mai ales, bolnavă la cap. Pe cine ar trebui să cred și ce aș putea face ca să-i mulțumesc pe toți? Iarăși te întreb pe tine, poate fiindcă răspunsul e prea greu și nu am speranță să-l găsesc curând. Încerc din răsputeri să visez tot ce mi se cere, iar adesea mă doare capul de la atâta concentrare. Visele îmi sunt ca păsările libere, pe care nu le pot momi întotdeauna cu gândurile înșirate de cu seară.

Degeaba mă gândesc la numere câștigătoare din țări îndepărtate, la oameni pe care nu i-am văzut decât în pozele arătate de domnul director sau la o anumită parte din viitor. Trebuie să mă mulțumesc cu visele primite, dar care nu-i satisfac pe cei din jurul meu, iar asta-i face să-și piardă răbdarea, iar eu să nu mai gust tiramisu de multă vreme. N-ar fi cel mai mare necaz, dar amenințările tot mai dese mă înfricoșează, făcându-mi și mai grea strădania de a mă concentra la vise. Nu mi-e frică atât pentru mine, ci mai mult pentru cei dragi. Am fost avertizată că viața mamei și a lui Poligraf depind de rezultatele viselor din următoarele zile.”

va urma

Fetița care visa pentru alții (29)

continuare

„Dragul meu Jurnal

Rodica e noua noastră profesoară de limba română. Până atunci, au fost mulți domni și doamne, ale căror nume le-am uitat, în cea mai mare parte. Dar această doamnă s-a arătat de la început cu totul deosebită, când ne-a cerut prietenia și ne-a recomandat să-i spunem simplu pe nume. Voia să ne cunoască bine pe fiecare și a început cu o lucrare în care ne ruga să scriem un eseu despre cele mai mari trei dorințe pe care le avem. Nu era pentru note sau evaluare, dar mie mi s-a părut că Adormitul a scris cel mai frumos. Nu-și dorea nimic pentru el, ci pentru societatea din care facem parte: să avem conducători capabili și integri, să trăim între oameni harnici și deschiși la nou, să ne putem mândri cu o țară frumoasă și curată.

Textul meu a fost mai egoist, cu toate cele trei dorințe la care visez: să-mi regăsesc mama, să-mi reîntâlnesc prietenii și să mă vindec de boală. Rodica mi-a cerut să rămân după ore, ca să-mi vorbească între patru ochi. Era curioasă de situația mea și m-a asigurat că, de fapt, nu sunt bolnavă, ci am un dar pe care oamenii nu-l înțeleg, deci nu-l pot concepe ca pe o calitate. Mi-a mai spus că am niște ochi ca o poezie tristă, iar poeziile triste sunt, de obicei, cele mai frumoase. I-am mărturisit că am scris și eu poezii triste, aproape toate dedicate mamei, din care aș vrea să-i citesc măcar una, dar nu am cum. I-am și recitat-o pe cea mai recentă, iar Rodica m-a mângâiat pe cap, la fel ca o mamă iubitoare. Titlul ei este, bineînțeles, <Mamei mele> , iar versuri sunt cele pe care le-am scris mai devreme în paginile tale, dragă Jurnal:

Mintea îmi susține-ntruna
Că ne despart munți și ape,
Dar ea nu știe, nebuna,
Cât te simt, mamă, de-aproape.

Nu te văd de multă vreme,
Iar imaginea-ți pălește,
Dar îți creez diademe
Ce nimeni nu le zărește.

Nu-ți aud vocea domoală,
Ca o caldă mângâiere,
Chiar de mă zorea spre școală
Sau era o râzgâiere.

Port pe umeri grea desagă
Și odihna nu mai vine,
Dar te-asigur, mamă dragă,
Că iubirea-ți mă susține.

Deși văd o lume crudă,
Am speranțe de mai bine,
Chiar de mintea mi-e zăludă,
Sufletul îmi e cu tine.

Profesoarei i-a plăcut poezia și m-a încredințat că și mamei i-ar face mare plăcere să o audă. Dar cum ar fi posibil, din moment ce nu ni se permite să avem telefoane, iar internetul are parole necunoscute nouă, elevilor? Ea s-a uitat cu înțelegere la mine și mi-a strâns încurajator mâna. Nu am priceput atunci cum m-ar putea ajuta, dar a doua zi mi-a strecurat discret un telefon mobil, ca pe o comoară neprețuită. Cred că i-am zâmbit cu recunoștință, pentru că și ea mi-a surâs călduros, făcându-mi semn să fiu atentă când îl folosesc”

„A durat câteva zile până am găsit un loc din curte unde aveam semnal și intimitate. Numărul îl știam ca pe <Tatăl nostru>, dar mă temeam să nu-l fi schimbat de atunci. Temerile mele s-au risipit când am auzit vocea îngerească de care îmi era atât de dor: <Alo…, cine e acolo?… Alo…> Inima îmi bătea năvalnic, simțeam un nod imens în gât, iar emoțiile îmi stârneau lacrimi ce nu voiau să se sloboadă din strâmtoarea pleoapelor. Cât de mult am așteptat această clipă, iar acum stăteam mută, neștiind cum și cu ce cuvânt să-mi întâmpin mama pierdută! Nu am reușit să-mi revin la timp, deși parcă au trecut zeci de minute, iar telefonul s-a închis, lăsându-mă să cad într-un abis al disperării. Am încercat să-mi revin în următoarele ore, sperând că la viitoarea încercare voi fi mai pregătită, mai stăpână pe emoții. Probabil că-i ceva obișnuit să te blochezi când ajungi să ai parte de ce ți-ai dorit atât de mult.”

Din nenorocire, a doua încercare nu a mai fost să fie. Directorul, un tip solid și cu privirea încrâncenată, a intrat în camera noastră și mi-a cerut răspicat telefonul. Nu aș fi recunoscut, dar era însoțit de Rodica, iar ea mi-a făcut semn să mă supun. Cred că Poligraf le-a destăinuit secretul, dar nu-i pot purta pică, doar e în firea ei să spună adevărul, deși uneori o face cu strângere de inimă. Îmi pare rău după profesoara Rodica, pe care nu am mai văzut-o de atunci. În acea ultimă vizită, avea și ea ochii întristați, precum o poezie de dor neîmplinit.”

O bucurie a venit în aceeași seară, ca o recompensă, printr-un alt răvaș primit în prăjitura de la cină. În el scria: „Fiți tari, fetelor! Nu sunteți singure.” Am așteptat să vină noaptea și să intru într-un vis prin care să aflu cine este autorul încurajărilor, dar chipul pe care-l vedeam în bucătărie îmi era necunoscut. Un bătrân bărbos ce se deplasa cu ajutorul unui baston, dar care pregătea cu mare îndemânare și dragoste tot felul de bucate, în special deserturi din cele mai delicioase. Parcă mi-a făcut cu ochiul, înainte să mă trezesc.”

Imagine similară

va urma

Fetița care visa pentru alții (29)

continuare

„Dragul meu Jurnal

Am avut un vis pe care nu l-am înțeles, dar m-a întristat mai mult decât altele. Toate sunt un fel de coșmaruri, deși par atât de reale, iar uneori mă văd nevoită să evadez din ele. Știu atunci că sunt doar vise și pot să mă trezesc închizând ochii în fața pericolelor și deschizându-i apoi în patul meu liniștit. E drept că nu întotdeauna îmi iese, uneori sunt păcălită și trimisă în alt coșmar, unde trebuie să repet figura, înainte ca personajele rele să-mi facă rău. Cred că totul a pornit de la îndemnul doctorului cel nou și tânăr, Lupescu. Dumnealui mi-a explicat că vin alegerile și ar fi bine să aflu cine va fi câștigător. Eu nu mă pricep la treburile astea, însă mi-a spus că nici nu-i nevoie, trebuie doar să țin minte niște nume pe care să i le spun a doua zi.

A fost nevoie de mai multe încercări până am intrat în visul la care cred că am fost trimisă. Dragul meu Jurnal, știi că în astfel de experiențe pot să zbor precum o pasăre, asta fiind singura parte plăcută. Așadar, pluteam și de data asta peste pământ, doar că acum nu vedeam părțile cele mai frumoase și căutate de fiecare dată: apele și pădurile. În locul lor zăream doar deșerturi, munți de gunoaie și o pustietate care-mi provoca sete. Îmi simțeam gâtul uscat, capul înfierbântat de căldură, iar pleoapele înțepenite nu mai puteau coborî peste ochii lipsiți de umezeală. Într-un târziu, am văzut un bătrân care pescuia pe un râu secat, dar cu albia plină de gunoaie. Deșeuri erau peste tot, iar un copil de vreo șase ani căuta printre ambalajele goale din plastic, metal sau hârtie. Se oprea uneori, și pe fața lui nespălată de multă vreme puteam citi bucuria că a găsit ceva bun. Era vorba de o conservă care mai păstra urme din conținutul original și prin care își trecea degetul arătător, deget pe care-l sugea apoi cu ochii închiși de plăcere. Aceeași bucurie o exprima când găsea o parte dintr-o jucărie sau un obiect strălucitor.

Am aterizat lângă moșul cel tăcut și l-am privit atent cum agăța cu acul undiței tot felul de resturi inutile, după părerea mea. Dar el se lumina la față, ca de o captură importantă pe care o admira pe toate părțile și apoi o așeza alături. Mi-am dat seama că numai lui îi puteam pune întrebarea cu care fusesem însărcinată, așa că am îndrăznit să-i întrerup plăcuta îndeletnicire:

– Scuzați-mă, dar nu știți cumva cine a câștigat alegerile?

Bătrânul și-a întors spre mine chipul acoperit de o barbă încâlcită, iar zâmbetul i-a etalat gura fără niciun dinte și cu gingii sângerânde. Nu știu dacă era mut sau socotea că vorbele sunt inutile, însă mi-a răspuns întinzând mâna dreaptă și rotind-o larg în jur. Am privit mai atent spre ce arăta, dar nu vedeam nimic altceva în plus decât gunoi și pustietate. Poate că, totuși, nu era omul pe care-l căutam, așa că mi-am luat zborul spre zări mai îndepărtate, până la marea cea mare sau la ocean nesfârșit. Călătoream ca gândul, căutând un loc unde să-mi astâmpăr setea neîndurătoare. Doar când nu am mai văzut pic de pământ, ploaia a început să cadă din greu, transmițându-mi un fior neplăcut. Pentru că nu era una obișnuită, ci neagră ca smoala și grea precum plumbul. Nici vorbă să fie bună de băut și imposibil să mă mai mențin în aer, așa că m-am forțat să-mi închid pleoapele și să ies din această lume apocaliptică. Setea îmi dispăruse ca prin farmec, deși aveam pe noptieră paharul plin cu apă.

Doctorul cel tânăr mi-a reproșat că m-am dus prea departe cu viziunea și ar fi bine să mai încerc. Frații Horoscop, ca de obicei, s-au contrazis în presupuneri, fiecare după felul lui de a gândi. Horror m-a asigurat că am prevăzut felul în care va veni sfârșitul lumii, iar acest lucru se va întâmpla pe durata generației noastre. Scop era de părere că-i vorba doar de un avertisment, iar ceea ce am văzut se poate evita dacă luăm măsurile necesare: eliminarea poluării și curățarea planetei de deșeuri. Cică visele mele nu prezic evenimente certe, ci sunt doar varianta cea mai sumbră în cazul pasivității celor vizați și a neimplicării mele. Cearta lor escalada, ca de fiecare dată, și mă pregăteam să-i las singuri, când Adormitul a zvâcnit din letargia lui cu o concluzie înțeleaptă:

– Întrebarea ta a primit un răspuns cât se poate de evident, Visătoareo. Mă mir că doctorul acela nu și-a dat seama, dar e de înțeles când nu vrea să vadă decât ce-i place. Bătrânul din vis ți-a arătat concret cine a câștigat alegerile: gunoaiele! De altfel, nici nu e greu de ghicit, după cum merg lucrurile. Fiecare om vrea să ia câte o bucată cât mai mare din zestrea planetei, a fiecărei țări în parte, iar noi îi votăm pe aceia care fac acest lucru cu cât mai mare eficiență. Alegem să fim conduși de <gunoaie>, către o lume plină de gunoaie.”

Imagine similară

va urma

Fetița care visa pentru alții (29)

continuare

„Dragul meu Jurnal

Cel mai mult m-au uimit frații Horoscop. Am scris Horoscop, dar mai corect ar fost să le spun Horror-Scop, și o să afli imediat de ce. Sunt gemeni, au treisprezece ani și nu prea seamănă unul cu celălalt. Primul cu care am schimbat câteva cuvinte a fost Horror, un băiat cu părul negru ca ochii săi întunecați și un chip mereu încrâncenat. Mi-a povestit că sunt orfani, după ce părinții lor au murit când erau mici, în urma unei confruntări macabre la care a fost și el martor. Tatăl a înjunghiat-o pe mamă, iar apoi și-a tăiat gâtul cu același cuțit. Au rămas amândoi printre cadavre și sânge, până a doua zi, când i-a găsit un vecin și a anunțat autoritățile. De atunci au fost înfiați de mai multe familii, dar niciuna nu a rezistat cu ei mai mult de câteva luni. Mi-am zis atunci că sunt și copii mai oropsiți ca mine, iar asta mi-a stârnit milă și admirație pentru tăria de a rezista și a putea povesti această grozăvie.”

„Azi m-am apropiat și de fratele lui, căruia i se spune Scop, fără să-mi dau seama din ce cauză. Avea părul blond, ochi albaștri și un zâmbet care-i lumina mereu fața, iar asta m-a atras, stârnindu-mi interesul. Cuvintele lui mi-au răspuns unor întrebări, dar au generat alte mistere, greu de dezlegat. Băiatul susținea că părinții lor trăiesc, doar că sunt plecați într-o misiune peste hotare și or să revină după ce aceasta e încheiată. Nici vorbă de crimă și sinucidere, așa cum îi place lui Horror să creadă lumea. Ei sunt copii obișnuiți, cu o viață normală și cu un scop bine definit, așa cum îi este dat fiecărei ființe de pe Pământ, fiecărui corp din Univers. Atunci am înțeles semnificația numelui său, iar compania lui mi-a devenit plăcută. Partea cea mai ciudată, abia apoi mi-a fost dat să o aflu…”

„Am căutat din nou să intru în vorbă cu Scop și să-i spun că-s de acord cu părerea lui: cu toții avem un destin pe care trebuie să-l împlinim pentru a fi fericiți și iubiți de oameni. Doar că ochii băiatului erau întunecați de această dată, zâmbetul îi dispăruse de pe chip, iar vocea îi devenise gravă. Uluirea mi-a fost și mai mare când a afirmat că el este de fapt Horror și a început să-mi vorbească de Apocalipsa iminentă care ne așteaptă în curând. Mi-am mutat privirea către fratele său și am constatat cu mirare că el preluase trăsăturile lui Scop, iradiind de optimism și fiind marcat de un zâmbet cuceritor. Doar părul îi rămăsese negru, dar și acesta parcă strălucea în felul lui. Mă simțeam ca într-un film fantastic, din care nu înțelegeam încă aproape nimic, dar curiozitatea îmi era crescută la maxim.”

„Cu timpul și cu ajutorul lui Poligraf, am aflat care este misterul celor doi frați atât de înșelători. Periodic și inexplicabil, își schimbau personalitatea între ei. E drept că, de obicei, Scop rămânea cel care avea speranțe în viitor și bucurie în suflet, dar caracterul lui Horror îi pătrundea uneori în minte, iar al lui în fratele său, cu tot ce gândeau și știau fiecare. Am auzit că nici doctorii nu-și explicau acest fenomen, de aceea le făceau periodic analize complicate și îi supuneau la numeroase experimente. Poligraf zice că-i închideau în camere separate și îi puneau să învețe diferite lucruri. Îi țineau despărțiți până intervenea schimbarea de personalitate și se convingeau că informațiile însușite de fiecare din ei se transferaseră automat în celălalt, fără să fi avut vreo posibilitate concretă de contact. Sarcina specialiștilor era să afle modul în care se face acest schimb și să-l poată aplica altor subiecți. Nu știu cu ce i-ar ajuta asta pe frații Horoscop, dar doctorii sunt profesioniști și or fi având un plan. Altfel, Horror și Scop au o memorie foarte bună și sunt primii la învățătură, dacă nu-l punem la socoteală pe Adormitul. Noi ne-am obișnuit cu ei și le ascultăm aproape zilnic predicțiile, chiar și pe cele sumbre ale lui Horror. Firește că le preferăm pe ale lui Scop, care ne promite un viitor plăcut și sigur. Pe mine mă asigură că-l voi vedea pe tata, iar pe Poligraf că o să-și găsească părinți iubitori. A…, și că prietenii noștri de departe or să ne găsească în curând, după care nu ne vom mai despărți.”

„Azi am primit câte o prăjitură cu răvaș. Pe bilețelul lui Poligraf scria: „Adevărul te va elibera”, iar pe al meu am citit urarea: „Să ai parte de vise plăcute!” Am râs amândouă de întâmplare și ne-am spus că probabil Scop a făcut această glumă, ca să ne înveselească înainte de culcare. Chiar i-am mulțumit a doua zi dimineață, dar el s-a arătat nedumerit, iar Poligraf a confirmat că nu se preface. O fi încă una din ciudățeniile fraților Horoscop, pe care nu putem noi să o înțelegem.

Imagine similară

va urma

 

Fetița care visa pentru alții (29)

Următoarele fragmente din jurnalul Lenei au fost selectate de comun acord între mama fetiței și jurnalista Stanca. Ele cuprind doar perioada de după despărțirea de copilă, de altfel cea mai zbuciumată și dramatică.

Imagini pentru imagini pagina de jurnal

„Dragul meu Jurnal

Am rămas doar noi doi și trebuie să fiu foarte atentă dacă vreau să nu te pierd și pe tine. Acum sunt singură în cameră, iar pe Poligraf o văd doar când ne întâlnim la masă și la ore. Atunci îmi povestește o mulțime de lucruri, din care nu rețin mare lucru, pentru că mintea mi-e acasă și la prietenii pe care i-am pierdut. Dar îmi face bine să o aud cum vorbește întruna, după atâtea ore de singurătate și gânduri care nu duc nicăieri. O profesoară, care-și spune dirigintă, i-a propus să-și însușească numele de „Avalanșă”, tocmai din cauza potopului de cuvinte pe care-l sloboade atunci când prinde ocazia. Mie mi-a dat porecla de „Bunica”, probabil fiindcă am părul alb și vorbesc mai puțin. Așa am fost sfătuite să ne semnăm și lucrările, doar că nouă ne plac vechile denumiri, deci nu ne-am supus chiar dacă am fost avertizate că vom avea probleme din cauza oamenilor răi care ne caută. Sunt sigură că Poligraf știe de tine, dragul meu Jurnal, doar nu pot să-i ascund nimic. Totuși e o prietenă bună dacă nu dezvăluie nimănui și nici între noi două nu aduce vorba. Pe ea nu o pot minți ca pe profesori, dar mi-e frică să nu-i pună ei întrebarea potrivită, pentru că-i în caracterul ei să spună adevărul despre orice.”

„Trăiesc într-o lume rece și necunoscută, în care un zâmbet îl prețuiesc ca pe o rază de soare printre norii persistenți. Nimeni nu mă întreabă cum mă simt și ce-mi doresc, dar sunt consultată aproape în fiecare zi de doctori fără halat care îmi spun ce ar trebui să visez și apoi sunt curioși să afle dacă mi-a reușit. Ei mă asigură că acesta e cel mai bun tratament, prin controlarea viselor și memorarea fiecărui amănunt, dar asta mă obosește și mi se face frică atunci când nu reușesc. Înseamnă că vindecarea e departe, la fel și revederea celor de lângă care am fost luate amândouă. Mă întreb adesea de ce se spune că și Poligraf e bolnavă, din moment ce ea nu spune decât adevărul. Apoi îmi vine să cred că Adevărul e o boală ca și a mea, deci trebuie tratat ca să poți minți fără să clipești.”

„Astăzi am fost foarte fericită, când am văzut că prietena mea a fost mutată cu mine. Deși va trebui să fiu mai atentă când scriu în paginile tale, tot e mai bine că putem să ne împărtășim amintirile frumoase de la școala domnului Bogdan și să ne facem speranțe pentru viitor. Poligraf mă întreabă despre mama, despre tata și Anița, iar eu îi povestesc cât de dor îmi este de toți. Dar asta doar pe scurt, până își trage răsuflarea și începe iar să vorbească despre trecutul ei diferit, dar la fel de trist ca al meu. Profesorii de aici se schimbă foarte des, la fel și unii dintre doctori. Probabil fiindcă ne mutăm cam o dată pe trimestru, de nici nu știm unde suntem. Uneori vedem cerul doar de la ferestrele cu gratii, dar alteori suntem lăsate să ieșim în curtea împrejmuită cu gard înalt și fără pic de vedere spre exterior. Atunci ne bucurăm de aerul liber, de iarba verde sau de zăpada atât de albă și de soarele scump la vedere.”

„Nu am scris încă nimic despre colegi, pentru că nu-i cunosc bine și nici nu-mi plac, așa cum nu-mi plac nici profesorii aceștia severi. Doar unul de limba română ne-a predat altfel, cu cuvinte care ne-au mers adesea la suflet, făcându-ne să-l îndrăgim ca pe un prieten mai în vârstă, aproape ca și pe profesorul Bogdan. Îl chema Costaș și, pe lângă materia predată, ne vorbea despre problemele vieții, începând de la relațiile dintre oameni și continuând cu sfaturi din te miri ce domeniu: cum să avem un regim alimentar sănătos, în ce fel de persoane să avem încredere, cât e bine să ne jucăm pe calculator și ce jocuri sunt cele mai indicate, precum și alte subiecte prin care ne făcea să-i așteptăm nerăbdători orele. Din păcate l-am pierdut și pe el, când ne-am schimbat iarăși locația”

„Colegi avem puțini, dar foarte ciudați și ei. Celui mai ieșit din comun i se spune „Adormitul”, pentru că doarme aproape mereu. Am aflat de la el că suferă de o formă foarte rară de narcolepsie. Interesant e atunci când se trezește, la fel de brusc precum adoarme, și răspunde exact la toate întrebările puse în timpul cât se părea că dormise. Cam o jumătate de oră părea total absent, cu ochii închiși și răsuflarea abia perceptibilă, dar apoi recupera în vreo șapte minute cu o viteză uluitoare, rezolvând oral sau pe monitor probleme atât de dificile încât îi corecta chiar și pe profesorii de matematică, fizică sau chimie. La fel se întâmplă și când ne jucăm împreună pe calculator sau în aer liber, îi bate pe toți la orice joc de logică sau viteză.”

va urma

Fetița care visa pentru alții (28)

Următorul fragment din jurnal a fost cauza unei mari supărări pentru doamna Popan, după o ceartă înverșunată cu Stanca. Cea dintâi nu putea să-i ierte jurnalistei tupeul de a publica un material fără aprobarea ei, mai ales că era vorba de un subiect sensibil și prea intim pentru a fi cunoscut de altcineva. Cum și-a permis aceasta să treacă peste înțelegerea avută de la început și să expună lumii întregi sentimentele și gândurile copilei sale la adresa ei? Pentru Violeta era clar că aici se încălcase deontologia profesiei, iar asta era de neiertat pentru un om în care avusese atâta încredere și în care își pusese mari speranțe. La rândul ei, Stanca a încercat în repetate rânduri să-și explice decizia, argumentând că Lena i-a oferit ei jurnalul, știind care-i este profesia și renunțând de bunăvoie la secretele care o erodaseră până acum. Blânde sau dure, gândurile fetiței își cereau dreptul la eliberare, iar cititorii aveau posibilitatea să o cunoască și să o judece după ce-i cunosc toate frământările, fără cenzură.

Timpul a fost acela care a contribuit la reconcilierea dintre cele două femei, dar și promisiunea jurnalistei că nu va mai acționa de una singură, din moment ce erau o echipă cu același țel. Iată mai jos articolul care a produs această ruptură temporară:

„Dragă Mămică Mami

Astăzi sunt dezamăgită de tine, după ce mi-am dat seama că m-ai dat deoparte. Credeam că ținem una la cealaltă și amândouă o să-i fim credincioase tăticului, dar simt că ne-ai trădat pe amândoi. Chiar dacă nu mai suntem niciunul lângă tine, iar ție îți e greu singură, ar fi trebuit să te dovedești tare, așa cum încerc să o fac și eu, în fiecare zi. Sunt sigură că tati te ajută de sus și ar face-o mereu, doar să te gândești la el și să ai încredere. Dar tu ai ales calea cea mai ușoară, fără să ții cont de sentimentele noastre, și te-ai măritat cu doctorul Oșan.

Știu că e un om bun, dar eu am un tată al cărui loc nu-l poate lua nimeni, nici prin acte și nici prin declarații. Prin căsătoria voastră pot să cred că ai renunțat la mine și la cel căruia i-ai jurat credință veșnică „până la moarte, și dincolo de ea”, așa cum spuneați de câte ori vă priveați cu dragoste. Tăticul nici măcar nu a murit cu adevărat, iar tu ți-ai încălcat jurământul. Îți spun și de data asta că el ne privește și cred că e tare supărat să vadă cum l-ai înlocuit în casă și în inimă. Probabil te-a auzit când i-ai jurat și acestui străin că o să-l iubești tot până la moarte, și dincolo de ea, iar asta l-a îndurerat la fel de mult ca pe mine. Precis că această lovitură îi scade puterile cu care ne poate ajuta pe amândouă, iar eu nici nu știu cum să-i alin suferința, din moment ce nici eu nu mi-o pot ascunde.

Imagine similară

Ca și cum nu ar fi fost destul, ”am văzut” că vei avea un copil căruia o să trebuiască să-i spun frate. Încă un semn că iubirea ta pentru mine a scăzut mult și încerci să mă înlocuiești. Să nu-mi spui că te apasă singurătatea și încerci să umpli golul pe care l-am lăsat în inima ta. Crezi că mie mi-e ușor să te văd numai în vise, fără să-ți simt mâna ușoară pe chipul meu și parfumul atât de plăcut prin care îmi transmiteai o stare de siguranță? Mi-e dor de vocea ta blândă și pașii ușori pe care-i auzeam când veneai să mă învelești. Mi-e dor de toate mâncărurile tale, chiar și de acelea pe care atunci nu le suportam. Dar eu nu te-am înlocuit, deși acum mă simt mai singură ca niciodată. E adevărat că am o prietenă, dar ea mă ajută să-mi amintesc mai des de tine, nicidecum să te abandonez.

O prietenă bună puteai să-ți găsești și tu, cum ar fi tanti Anița. E o bătrână simpatică și înțeleaptă, pe care ai fi putut să o primești în casă, să doarmă în camera mea. Te-ar fi ajutat la treburi și ați fi povestit despre mine, așa cum povestesc eu cu Poligraf. Ți-ar fi dat niște idei și încurajări pentru a mă căuta și a ne întâlni toate trei. Dar tu ai renunțat să te mai lupți, iar profesorii de aici mi-au spus că nici nu te interesezi de mine. La fel gândește și noul tău bărbat, cu care ți-ai făcut deja planuri în care eu nu mai exist. Cu ce ți-am greșit eu, mami? Nu eu am vrut să fiu internată la școala profesorului Bogdan. Nu eu am vrut să fiu luată de acolo și despărțită de toți cei pe care-i iubeam. Nu eu am vrut să am toate aceste vise bolnăvicioase pentru mine și interesante pentru cei care mă țin aici. Eu nu am vrut altceva decât ce vrea orice copil normal, dar am primit un blestem ce mă apasă prea tare. Și totuși, eu te iubesc, oricât de supărată sunt acum.”

Fetița care visa pentru alții (27)

Jurnalul Lenei a ajuns în mâinile mamei sale, care l-a citit de mai multe ori cu ochii umezi și dureri sfâșietoare în inimă. O bună parte din texte erau prea intime pentru a-i permite jurnalistei Stanca să le facă publice. De fapt, ea credea că nici măcar o propoziție din gândurile fetei nu ar fi normal să fie citite de străini, dar, pe de altă parte, înțelegea că lumea putea fi sensibilizată dacă avea ocazia să cunoască mai bine copila dispărută, să-i afle frământările și chinurile prin care trece. Iată mai jos unul din strigătele de ajutor pe care fetița le-a exprimat în scris:

„Tăticule

Imagini pentru imagini cu ingeri pazitori

Eu știu că nu ai murit de tot, ci mă veghezi de undeva, ca un înger păzitor. Poate ești ascuns după nori sau poate ai intrat cumva în mine pentru a-mi da putere și minte mai multă, așa cum îmi spuneai tu că o să am când voi fi mare. De aceea mă rog ție în fiecare dimineață și seară, când rostesc „Înger, îngerașul meu”, fără să mă vadă cineva, ca să nu râdă de mine. Sunt sigură că mă vezi și îmi zâmbești, așa cum o făceai de câte ori ne jucam împreună. Îți amintești cum râdeam amândoi când mă dădeam în leagăn, iar tu mă împingeai sus de tot, de se speria mama și ne certa? Sau când mă luai în spinare și fugeai cu mine prin tot parcul, încât se minuna lumea de noi? Chiar și temele de la școală erau mai ușor de făcut când strecurai câte o poveste sau o glumă printre ele…

Acum nu te mai văd decât într-o poză ascunsă în jurnal (…) și mi-e tare dor de vocea ta, de mângâierea de pe părul meu, de sfaturile pe care mi le dădeai. Mai ții minte când te-am întrebat ce sunt visele? Mi-ai spus că ele ne pot întări sau slăbi, în funcție de ceea ce visăm. Mi-ai mai spus să adorm mereu cu zâmbetul pe buze, ca visele să se inspire de la chipul meu și să fie frumoase. Crede-mă că încerc în fiecare seară să mă gândesc la ceva vesel, dar mintea nu vrea să mă asculte și adorm mereu cu gândul la tine, la ziua când trupul tău a încetat să mai respire. Poate sunt de vină fiindcă sper să te visez măcar o dată, să te am măcar așa alături, să mai râdem împreună și să fugim printre pomii înfloriți. Dar nu se întâmplă niciodată și mă trezesc dezamăgită, fără niciun chef de viață.

Oamenii mari și fără iubire în suflet m-au închis pentru că sunt o ciudată, iar societatea nu m-ar suporta. Ei zic că-i pentru binele meu, dar mama e de altă părere și mă caută. Nu știu dacă ar fi bine să mă găsească, pentru că i-am făcut și așa prea multe probleme. Necazurile se țin de mine de când te-am pierdut, iar acești oameni spun că vor să mă scape de ele. Pentru asta e nevoie să visez ceea ce îmi spun ei, iar a doua zi să le povestesc de zece ori acele vise. Uneori nu mi le amintesc pe toate, fapt care-i supără și îi fac nervoși. Alteori văd că se bucură și atunci îmi aduc prăjitura mea preferată, tiramisu. Nu e la fel de bun ca și cel făcut de mama, pe care-l savuram împreună, dar măcar îmi amintește de acele momente minunate.

Mai am noroc cu o prietenă bună, tot o ciudată ca mine, dar fără tată și mamă. Stăm în aceeași cameră și ne facem planuri de viitor, când vom fi mai mari și vindecate de problemele pentru care suntem închise. Și ea e un fel de înger păzitor, doar că e vie și pot să o văd. Îți spun toate astea deși sunt sigură că le cunoști, doar ești alături de mine și îmi dai tăria aceea despre care îmi vorbeai. La fel cum știi și despre ceilalți prieteni de care am fost despărțită. Pe ei îi visez uneori și chiar am vorbit împreună, de parcă ar fi fost aproape. Au și ei necazuri, de aceea te rog să veghezi și asupra lor, dacă nu ți-e prea greu. E vorba de Șoc și Sentimente, băieți buni, dar fără prea mult noroc în viață. Oameni buni sunt și doctorii Oșan și Bogdan, deci ai grijă și de ei. Dar, în special, ai grijă de mama, că o visez mereu cu ochii înlăcrimați și simt că trăiește în suferință.

Știu că îți cer prea multe, iar ție ți-e greu să te împarți în atâtea locuri. Te las pe tine să alegi ce e mai bine să faci, dar te mai rog să-mi răspunzi cumva la o întrebare care mă macină de multă vreme. Mereu am visat întâmplări ciudate care s-au adeverit apoi, fie că a fost ceva întâmplător sau mi-au fost impuse de către cei din jur. Nu îmi place să fac asta, dar nici nu mă pot împotrivi. Poate că-mi spui tu prin vreo cale: când o să pot visa și pentru mine? Ceva frumos și plăcut, adică pe tine și pe mama ținându-ne fericiți de mână?”

Fetița care visa pentru alții (26)

Investigațiile jurnalistei Stanca nu s-au diminuat, în ciuda obstacolelor de care se lovea la tot pasul. Uși închise în nas, acuzații de știri contrafăcute și colegi care au abandonat-o pe motiv că se bătea cu morile de vânt sau că își riscă viitorul și viața. Deși ea considera stenograma o dovadă solidă pentru începerea unor investigații din partea autorităților, nu a avut șansa să găsească pe cineva cu greutate printre procurori sau politicieni. În timp ce unii o priveau cu scepticism și o tratau cu ironie, alții, mai îngăduitori, îi explicau că lumea s-a săturat de știri ce pot fi ușor contrafăcute, are nevoie de ceva concret. Nici măcar cei din opoziție nu se încumetau să abordeze acest subiect, de teamă să nu cadă în ridicol. Doar părinții Lenei și profesorul Bogdan îi mai transmiteau energia și încurajările de care avea mare nevoie, ceea ce o ajuta, însă numai ca sprijin moral. Până când a avut o viziune menită să dea o nouă șansă luptei pentru dreptate.

De fapt a fost un vis pe care l-a perceput atât de profund de parcă era un mesaj venit din eter. În el a văzut o fetiță cu ochi triști și părul alb, așa cum o știa pe Lena din fotografiile arătate de mama sa. Copila a prins-o de mână, trăgând-o după ea de-a lungul mai multor străzi ale Bucureștiului. În cele din urmă, s-a oprit în fața unei clădiri vechi, cu porțile închise și fără țipenie de om în preajmă. Ele au trecut în zbor peste gardul înalt și prin ușa de la intrare, ferecată și ea. S-au oprit într-o cameră cu două paturi, iar Lena a întins brațul către una dintre saltele. Stanca a privit-o curioasă, neștiind ce vrea să spună, dar chipul fetiței a început să se destrame ca un fum, iar ea s-a trezit cu senzația unei revelații.

Zorii își făceau intrarea în primele ore ale dimineții, iar Stanca simțea o nerăbdare în a investiga informațiile din visul atât de ciudat. Totul se păstrase clar în minte, iar traseul pe care fusese purtată îi era cunoscut. Doar clădirea nu-și amintea s-o fi zărit vreodată, însă a găsit-o după gardul acela suspect de obscur și poarta cu un zăvor antic. Profitând de ora matinală – lipsită de trecători curioși – și de abilitatea de cățărătoare, a escaladat obstacolul cu abilitate, ajungând la ușa cu lacăt. Acum putea acționa fără grijă, cum ar fi cu o piatră din curte, bună de spart încuietoarea. Încăperea căutată a fost și ea ușor de depistat, dar mai departe nu știa ce trebuie să facă. Oare ce voise să-i transmită fata când a arătat spre unul din paturi? Probabil că aici a fost sechestrată un timp, împreună cu prietena ei. Dacă e așa, se prea poate să fii lăsat o urmă, un semn, un mesaj ascuns undeva, iar salteaua a fost întotdeauna un loc bun pentru asta.

Gândul acesta o făcu să examineze cu mare interes salteaua cu pricina, căutând un cât de mic semn de modificare a cusăturii originale. Bucuria i-a luminat chipul când a găsit o intervenție discretă în simetria lucrăturii, iar apoi a simțit ceva tare în interiorul materialului obișnuit. Sfâșie cu degetele fremătânde și își rupse o unghie în graba de a destrăma îmbinarea, dar răsplata a făcut-o să uite de acest mic incident. Din interior se ivi un caiet îmbrăcat în copertă de piele, vechi și foarte uzat. Emoțiile descoperirii au obligat-o să se așeze pe patul celălalt, pentru a-și liniști inima trepidantă și a avea curajul să se uite în cuprinsul caietului. Întoarse cu finețe coperta și citi primele cuvinte, scrise cu litere mari și îngroșate: „Jurnalul meu”, după care urma precizarea: „Strict personal”. Caietul era plin de însemnări, desene, observații, eseuri și scrisori care nu au fost trimise destinatarilor.

Imagine similară

Stanca își dădu seama că această descoperire era atât de importantă încât anumite persoane nu ar fi pregetat să o suprime, de aceea trebuia să părăsească imediat și cu mare discreție acest loc. Doar când ajunse acasă își permise să parcurgă cu atenție toate paginile și să treacă astfel prin trăiri din cele mai tulburătoare. Ajunsă la finalul lecturii, se gândi îndelung cum ar putea să valorifice însemnările, pentru a avea un impact cât mai mare asupra opiniei publice și, implicit, asupra celor care ar putea să le folosească în căutarea fetelor. Pe de altă parte, avea obligația să-l arate în primul rând mamei lui Lena, căreia să-i ceară aprobarea și certificarea că scrisul și jurnalul aparțin într-adevăr copilei sale. E drept, exista riscul ca doamna Popan să nu fie de acord cu invadarea intimității copilei, mai ales cu anumite pasaje care o privesc și pe ea, dar se baza pe înțelegerea femeii că numai așa pot face un pas important în căutările lor.

Astfel s-a scurs toată ziua jurnalistei, și numai către seară și-a dat seama că nu a pus nimic în gură. Însă chiar și în timpul cinei frugale, gândul îi era ocupat cu planificarea călătoriei spre familia Popan și a argumentelor cu care să-i convingă de necesitatea publicării jurnalului.

Fetița care visa pentru alții (25)

Ar fi timpul să aflăm ce s-a întâmplat cu cele două fetițe preluate de stat și despre care nu se mai știe aproape nimic. Deși mama Lenei a făcut tot ce i-a stat în putință să-și recupereze copila sau măcar să o viziteze, s-a lovit mereu de aparatul impasibil al Guvernului, de explicații din cele mai puerile și amânări fără număr. Povestitorul, cu mijloacele lui specifice, ar putea încerca o incursiune în labirintul acestei dispariții, dar e o misiune mai dificilă decât atunci când am pătruns în castelul lui Montezuma, secretele sunt mai bine păzite și nu ar fi deloc bine să lanseze presupuneri. E nevoie de câteva dovezi, de niște semnale sigure care să ne ducă spre dezlegarea misterului atât de bine păzit, de un fir călăuzitor către locul unde sunt ținute aceste fete, modul în care sunt tratate și scopul real pentru care au fost sechestrate.

Aceleași întrebări și le-au pus câțiva jurnaliști mai încăpățânați, iar unul dintre ei este Stanca M., o tânără ambițioasă și neînfricată în fața amenințărilor anonime cu care era bombardată pe diferite căi. Avea în ea un curaj cum rar întâlnești în breasla reporterilor din țara noastră și o echipă dispusă să o urmeze până la capătul adevărului. Datorită lor pot să vă redau mai jos o stenogramă a unei discuții purtată între un reprezentant al partidului aflat la guvernare și șeful operațiunii „Visătoarea”, document care a fost copiat înainte de a ajunge la președintele de partid. Nu știm cum a fost obținut, dar Stanca – poreclită și „Stânca”, datorită tăriei de caracter -, garantează că e autentic și reprezintă firul care ne va duce spre alte dezvăluiri. Pentru numele celor doi implicați în dialog se fac mai multe speculații, dar nu putem garanta ceva sigur.

Imagine similară

„Reprezentantul Partidului de Guvernare: – Au trecut mai bine de doi ani de la inițierea proiectului, și șeful nu e mulțumit de rezultate. Îți reamintesc că am pompat aproape treizeci de milioane de euro, bazându-ne pe promisiunea că e cea mai profitabilă investiție. E timpul să facem un bilanț realist și să-mi spui când vom culege roadele acestei misiuni de care răspunzi.

Șeful Operațiunii Visătoarea: – Adevărat că operațiunea e mai dificilă decât am preconizat, iar asta din cauza atitudinii refractare a celor două fete. Nu e ușor să lucrezi cu copii, mai ales când aceștia au probleme psiho-afective și trebuie să se acomodeze atât de des cu schimbarea de mediu, de profesori și psihologi. Știu că aceste metode sunt concepute pentru a face imposibilă găsirea lor, dar reprezintă și un factor de stres, de neîncredere. Și pentru noi e un domeniu nou, în care specialiștii se formează pe parcurs, acumulând experiență de la o zi la alta. De pildă, la început am crezut că rezistența lor va ceda mai ușor dacă le separăm, dar ne-am trezit în fața unei tăceri și mai profunde. Și-au mai dat drumul la limbă după ce le-am reunit din nou, dar înregistrările noastre tot nu erau mulțumitoare. Apoi au fost incluse într-un grup de elevi, însă și acolo se izolau de ceilalți, deși am ales copii dintre cei mai ciudați, ca să nu se simtă excluse.

R.P.G. – Să trecem peste aceste amănunte profesionale și să ajungem la partea practică. Ce beneficii ne-a adus această fată anormală? Despre cealaltă, numită parcă Poligraf, nici nu are rost să întreb. Știu că-i adusă doar pentru a-i ridica moralul, pentru că nu e nevoie să ne tot repete o copilă că mințim. Gloata de alegători se hrănește cu minciuni, iar ea vine să-i dezamăgească prin adevăr.

S.O.V. – Cred că șeful a primit rapoartele trimestriale, în care am expus, la timpul potrivit, toate realizările obținute prin visele pe care le-am sugerat fetei. Reamintesc aici că doi lideri importanți ai opoziției au fost chemați în fața instanței ca urmare a dezvăluirilor obținute din spusele fetei, câțiva colegi de partid au scăpat de dosare prin șantajarea judecătorilor, mai bine de opt milioane de euro le-am câștigat la loto, pentru partid, tot datorită viziunilor subiectului. Ar mai fi și altele, dar suntem abia la început și e greu să impunem prea des copilei ce să viseze.

R.P.G. – E prea puțin, față de ce ne așteptam. Mama fetei face presiuni în presa internă și cea internațională, serviciile de informații au aflat că are un coleg cu puteri supranaturale care are de gând să vină după ea, iar dacă se întâmplă așa ceva, trebuie să apelezi la soluția extremă. La câți copii dispar în România, ce mai contează încă doi? Dar până atunci, dacă e nevoie, treci la tortură fizică și obține cât mai multe informații. Secretele marilor președinți ai lumii, numerele câștigătoare de la loteriile cu premii de sute de milioane de dolari, tranzacții la bursă și alte viziuni pe care îți sugerez să le provoci. Ăstea sunt dispozițiile de sus.

S.O.V. – O să fac tot ce pot, în cel mai scurt timp.

R.P.G. – Ăsta e sloganul celor slabi. Vreau să faci imposibilul, altfel îți pierzi tot sprijinul partidului.”