Fetița care visa pentru alții (25)

Ar fi timpul să aflăm ce s-a întâmplat cu cele două fetițe preluate de stat și despre care nu se mai știe aproape nimic. Deși mama Lenei a făcut tot ce i-a stat în putință să-și recupereze copila sau măcar să o viziteze, s-a lovit mereu de aparatul impasibil al Guvernului, de explicații din cele mai puerile și amânări fără număr. Povestitorul, cu mijloacele lui specifice, ar putea încerca o incursiune în labirintul acestei dispariții, dar e o misiune mai dificilă decât atunci când am pătruns în castelul lui Montezuma, secretele sunt mai bine păzite și nu ar fi deloc bine să lanseze presupuneri. E nevoie de câteva dovezi, de niște semnale sigure care să ne ducă spre dezlegarea misterului atât de bine păzit, de un fir călăuzitor către locul unde sunt ținute aceste fete, modul în care sunt tratate și scopul real pentru care au fost sechestrate.

Aceleași întrebări și le-au pus câțiva jurnaliști mai încăpățânați, iar unul dintre ei este Stanca M., o tânără ambițioasă și neînfricată în fața amenințărilor anonime cu care era bombardată pe diferite căi. Avea în ea un curaj cum rar întâlnești în breasla reporterilor din țara noastră și o echipă dispusă să o urmeze până la capătul adevărului. Datorită lor pot să vă redau mai jos o stenogramă a unei discuții purtată între un reprezentant al partidului aflat la guvernare și șeful operațiunii „Visătoarea”, document care a fost copiat înainte de a ajunge la președintele de partid. Nu știm cum a fost obținut, dar Stanca – poreclită și „Stânca”, datorită tăriei de caracter -, garantează că e autentic și reprezintă firul care ne va duce spre alte dezvăluiri. Pentru numele celor doi implicați în dialog se fac mai multe speculații, dar nu putem garanta ceva sigur.

Imagine similară

„Reprezentantul Partidului de Guvernare: – Au trecut mai bine de doi ani de la inițierea proiectului, și șeful nu e mulțumit de rezultate. Îți reamintesc că am pompat aproape treizeci de milioane de euro, bazându-ne pe promisiunea că e cea mai profitabilă investiție. E timpul să facem un bilanț realist și să-mi spui când vom culege roadele acestei misiuni de care răspunzi.

Șeful Operațiunii Visătoarea: – Adevărat că operațiunea e mai dificilă decât am preconizat, iar asta din cauza atitudinii refractare a celor două fete. Nu e ușor să lucrezi cu copii, mai ales când aceștia au probleme psiho-afective și trebuie să se acomodeze atât de des cu schimbarea de mediu, de profesori și psihologi. Știu că aceste metode sunt concepute pentru a face imposibilă găsirea lor, dar reprezintă și un factor de stres, de neîncredere. Și pentru noi e un domeniu nou, în care specialiștii se formează pe parcurs, acumulând experiență de la o zi la alta. De pildă, la început am crezut că rezistența lor va ceda mai ușor dacă le separăm, dar ne-am trezit în fața unei tăceri și mai profunde. Și-au mai dat drumul la limbă după ce le-am reunit din nou, dar înregistrările noastre tot nu erau mulțumitoare. Apoi au fost incluse într-un grup de elevi, însă și acolo se izolau de ceilalți, deși am ales copii dintre cei mai ciudați, ca să nu se simtă excluse.

R.P.G. – Să trecem peste aceste amănunte profesionale și să ajungem la partea practică. Ce beneficii ne-a adus această fată anormală? Despre cealaltă, numită parcă Poligraf, nici nu are rost să întreb. Știu că-i adusă doar pentru a-i ridica moralul, pentru că nu e nevoie să ne tot repete o copilă că mințim. Gloata de alegători se hrănește cu minciuni, iar ea vine să-i dezamăgească prin adevăr.

S.O.V. – Cred că șeful a primit rapoartele trimestriale, în care am expus, la timpul potrivit, toate realizările obținute prin visele pe care le-am sugerat fetei. Reamintesc aici că doi lideri importanți ai opoziției au fost chemați în fața instanței ca urmare a dezvăluirilor obținute din spusele fetei, câțiva colegi de partid au scăpat de dosare prin șantajarea judecătorilor, mai bine de opt milioane de euro le-am câștigat la loto, pentru partid, tot datorită viziunilor subiectului. Ar mai fi și altele, dar suntem abia la început și e greu să impunem prea des copilei ce să viseze.

R.P.G. – E prea puțin, față de ce ne așteptam. Mama fetei face presiuni în presa internă și cea internațională, serviciile de informații au aflat că are un coleg cu puteri supranaturale care are de gând să vină după ea, iar dacă se întâmplă așa ceva, trebuie să apelezi la soluția extremă. La câți copii dispar în România, ce mai contează încă doi? Dar până atunci, dacă e nevoie, treci la tortură fizică și obține cât mai multe informații. Secretele marilor președinți ai lumii, numerele câștigătoare de la loteriile cu premii de sute de milioane de dolari, tranzacții la bursă și alte viziuni pe care îți sugerez să le provoci. Ăstea sunt dispozițiile de sus.

S.O.V. – O să fac tot ce pot, în cel mai scurt timp.

R.P.G. – Ăsta e sloganul celor slabi. Vreau să faci imposibilul, altfel îți pierzi tot sprijinul partidului.”

Fetița care visa pentru alții (24)

continuare

Castelul părea asaltat de artificii cum imaginația omului nu putuse concepe și realiza până atunci. Fulgerele naturale se împleteau cu cele lansate de băiatul dezlănțuit, proiectilele armelor trasau linii luminoase ce se întâlneau aproape mereu în același punct, limbile de foc se extindeau cu lăcomie în toate încăperile, luminându-le fascinant și producând țipete îngrozite și comenzi precipitate care întregeau coloana sonoră a acestui spectacol. Iar printre aceste strigăte se auzea constant un nume, ca un refren scurt:

– Montezumaaaa!

Tânărul răbda cu stoicism biciuirea nemiloasă a gloanțelor care se loveau de corpul lui, imediat după ce a fost reperat de trăgători. Pelerina subțire era impenetrabilă, dar nu putea absorbi șocul provocat de impactul proiectilelor, însă el strângea din dinți și își descărca tensiunea înspre locurile din care veneau loviturile. Clipă de clipă, sunetul armelor devenea tot mai rar, strigătele și vocile umane amuțeau rând pe rând, lăsând cale liberă în căutarea care-l mobiliza atât de mult pe Șoc. Focul nu era o piedică serioasă pentru a-l opri, fumul nu apuca să-l sufoce, în schimb pașii îi erau vioi, ochii ageri și auzul ascuțit. Aceste simțuri l-au ajutat să ia urma Suveranului, în timp ce acesta se grăbea să coboare scările spre buncărul de la subsolul clădirii.

Văzându-se încolțit pe ultimele trepte, fugarul își descărcă la disperare arma în direcția tânărului urmăritor, după care o aruncă și căzu în genunchi implorând:

– Nino, băiatul meu puternic. Nici nu-ți dai seama cât de mult te iubesc!

– Numele meu e Șoc și nu sunt băiatul tău, îi răspunse băiatul apucându-l de guler. Cât despre iubire, am văzut cum știi să o arăți. Unde e Sentimente?

– Cine? Aaaa, prietenul tău… Află că eu nu i-am făcut niciun rău. Pablo a înnebunit după ce te-a pierdut și a vrut să-i dea o lecție. Degeaba am încercat să mă opun, parcă era un demon în el.

– Vreau să-l văd acum… „tăticule”, îi strigă la ureche Șoc, după ce îl forță să se ridice în picioare. Doar pentru asta am venit… și să vă plătesc cu aceeași monedă.

– Desigur, viteazule. Deja i-ai plătit-o și m-ai scăpat de el. Hai să-ți arăt cum l-a omorât pe bietul copil. E închis în Lăcașul Sfânt, împreună cu leii, și probabil n-a mai rămas decât oasele din el.

Furtuna dădea semne de retragere, lăsând focul să-și desăvârșească misiunea distrugătoare. Au găsit, totuși, o cale de ieșire din brațele lui incandescente, deși micul bătrân îndoit de spate a avut nevoie de câteva îmbrânceli pentru a înfrunta căldura și pericolele unor surpări. Sfântul Lăcaș a fost scutit de potopul flăcărilor și îi aștepta tăcut în întuneric. Până la ușa lui, ochii lui Montezuma căutau febrili împrejur vreo speranță de scăpare, dar nu se mai vedea nici urmă din credincioșii lui paznici. Spășit și umil, se văzu obligat să urmeze calea și apoi să deschidă ușa spre oroarea pe care o bănuia. Puținele lumânări care mai pâlpâiau pe pereți, permiteau să se vadă scena terifiantă și incredibilă din centrul încăperii. Cei doi lei zăceau întinși de-o parte și de alta a corpului lui Sentimente, părând că au adormit pe vecie alături de el. Era doar o impresie greșită, pentru că, la vederea noilor veniți, aceștia deschiseră ochii, se ridicară alene, dând semne că nu-s dispuși să permită apropierea cuiva.

– Vezi? Ți-au sfâșiat prietenul ca pe un miel, îi explică Suveranul. Nu mai e nimic de făcut.

Dar băiatul nu-l asculta, ci înaintă încet spre cele două jivine, șoptind cuvinte de liniștire și făcând gesturi de calmare. Răgetul leilor se mai temperă, în timp ce făceau câțiva pași înapoi. Șoc se aplecă încet și își duse mâna la gâtul lui Sentimente, căutând un puls inexistent. Trupul nu era încă rece, fapt care-i dădu speranțe tânărului, care coborî mâna spre pieptul rănitului și îi administră un șoc electric. Urmă o aplicare de respirație gură la gură și apoi o nouă încercare de resuscitare, seria repetându-se de câteva ori. Montezuma ar fi vrut să profite de această diversiune și să fugă, dar foștii lui prieteni sălbatici îl fixau amenințător. Într-un târziu, se auzi exclamația de bucurie a băiatului, semn că intervenția lui avusese succes.

– Trăiește încă! Trebuie să-l duc imediat de aici, rosti el cu entuziasm.

– Da, da… Du-te cu o mașină de-a mea… sau te duc mai repede cu elicopterul. Să mergem, băieții mei…

– Nu te grăbi, rege criminal, îl temperă Șoc în timp ce-și ridica prietenul în brațe. Am eu cu ce să-l duc, în timp ce tu îi vei lua locul. Să vedem dacă leii vor fi la fel miloși și cu tine.

– Nino, dragul meu!, se jeli Montezuma, aruncându-se la picioarele tânărului și udându-și barba cu lacrimi fierbinți. Nu mă lăsa aici, că-ți pot fi de mare ajutor. Am bani cât nici nu poți număra și te pot acoperi în aur.

– Asta e singura ta putere: banul! Înseamnă că ești un om slab, în plus ești și rău. Dă-te la o parte și bucură-te că mergi la zeii tăi, pe care i-ai ales după firea ta. Crede-mă că, înainte de a pune mâna pe Sentimente, mi-ar fi plăcut să te omor cu mâna mea, dar acum nu mai pot.

Șoc își desprinse picioarele din mâinile încleștate ale bătrânului, se avântă spre ușă și o zăvorî în urma lui. Trebuia să ajungă la placa cu propulsie de pe terasă, înainte să fie afectată de foc.

 

Fetița care visa pentru alții (24)

continuare

– MONTE… ZUMA!, strigă Nino privind prin întunericul care învăluia geamurile și intrarea în salon. Ieși la întâlnire cu fiul tău, nu fi laș! Oricum te voi găsi, iar pentru asta o să facem puțină lumină.

Fulgerul trimis de băiat avu darul să pulverizeze ferestrele și să genereze un incendiu, începând de la perdele și draperii. Răspunsul veni imediat prin câteva rafale de armă automată, din care un glonte îl făcu pe Nino să-și ducă mâna la tâmplă. Nu, nu erau numai picături de ploaie ce i se scurgeau acum spre bărbie, altceva mai vâscos și cald simțea el printre degete. Iar ăsta nu ar fi fost mare necaz, dacă puterile nu l-ar părăsi atât de brusc și mintea i-ar rămâne limpede. În zadar încercă să răspundă dur la acest atac, brațele nu-l mai ascultau și cunoștința se învăluia într-o ceață neagră. Căzu la pământ fără să simtă sau să își dea seama.

Întunericul interior nu ținu mult, pentru că un punct luminos, apărut de undeva departe, își mări rapid volumul, până îl alungă din toate ungherele. Era cald și strălucitor acest tablou care-i invadase creierul, iar în centrul lui desluși cu mare uimire un chip blând și îndrăgit.

– Visătoareo! Ce se întâmplă cu mine?, vru să întrebe el, dar buzele nu i se mișcau.

– Nu te speria, Șoc, răspunse fetița cu o voce liniștitoare. Ești doar rănit, dar trebuie să te ridici și să te aperi.

– Nu pot să fac asta, am încercat, îi mărturisi băiatul. Capul nu-l mai pot susține pe umeri, nici picioarele nu mă mai țin. M-au împușcat ticăloșii…

– Nu vorbi așa, trebuie să poți dacă te concentrezi, îl încurajă imaginea.

– Poate că ai dreptate, doar tu știi multe despre mine, despre viitor. Unde ești, Visătoareo? Mi-e dor de tine… și de Poligraf. Vreau să ne reîntâlnim cu toții și să nu ne mai despărțim.

– Și eu vreau…, adică noi vrem. Numai să scapi de oamenii răi și să te faci bine.

– O să fie cam greu acum. Am crezut că va fi simplu, doar sunt cel mai tare, nu?, încercă tânărul să schițeze un zâmbet. Acum îmi dau seama că nu-i deloc ușor să lupți singur.

– Dar nu ești singur, Șoc. Noi îți suntem alături, nu numai cu gândul, ci și cu toată susținerea posibilă de la distanță. Așa cum am fost și când ai intrat în comă.

– Tu ai fost aceea care m-ai salvat atunci?! Știam eu că nu m-ai uitat… iar acum vrei să mă salvezi din nou. Dacă reușești, o să fiu mereu în slujba ta, în apropierea ta. Pe cine o să trimiți acum să mă ajute, fată visătoare?

– Pe nimeni, îi zâmbi discret Lena. Te poți ajuta singur, că ești încă puternic și ambițios. Ridică-te și dă-le foc nemernicilor!

– Chiar dacă aș reuși să-mi revin, mă vor ciurui cu armele lor. Nu pot să-i anihilez pe toți deodată, că sunt peste tot: pe ziduri, în castel și în fața lui.

– Încearcă să îmbraci pelerina preotului și vei fi apărat de gloanțe. Nu pierde vremea, pentru că timpul e crucial în aceste momente.

– Sunt cu mintea în visul tău și simt că au trecut multe minute de când am ieșit din realitate. Probabil că deja m-au prins și legat.

– E doar o impresie. Visele cele mai lungi se pot comprima în câteva secunde, deci n-ai pierdut mare lucru.

Chipul fetiței începu să-și piardă din claritate, odată cu vocea care devenea tot mai îndepărtată. Ar fi vrut să o mai întrebe atâtea, despre locul unde o poate găsi, despre Sentimente și despre viitor. Dar întunericul își recăpătă suveranitatea în cunoștința lui, la fel și simțurile care-l avertizau că e rănit și doborât. Încercă să-și miște picioarele, iar acestea răspunseră comenzilor. Continuă același exercițiu cu brațele, cu același rezultat. De-abia apoi deschise ochii și se cuplă complet la situația din jur. Vedea traiectoriile rafalelor ce se încrucișau deasupra lui, auzea comenzi ce răsunau din întuneric sau din sala tot mai asaltată de flăcări, dar încă nimeni nu avusese curajul să-și facă apariția pe terasă.

Târâș pe burtă, cu mișcări scurte și rapide, Șoc se apropie de pelerina pe care o purtase Pablo și se strecură înăuntru, printre oasele vechi și fragile care mai rămăseseră în ea. Își trase apoi gluga pe cap și ciuli urechile. Strigăte tot mai apropiate răzbăteau dinăuntru, semn că trăgătorii prinseseră curaj și veneau să-l ciuruiască. Probabil că în spatele lor era Suveranul, care îi mâna să înfrunte orice pericol, numai să-l scape de inamic. Băiatul trebuia să se ridice, deși avea îndoieli în ce privește eficiența pelerinei; mai ales că nici nu avea o grosime care ar garanta calitatea de antiglonț. Pe de altă parte, avea încredere în Visătoare, așa cum a avut de fiecare dată când a prezis ceva. Numai că, acum, sfatul ei venea de departe, printr-o viziune ce putea fi doar o halucinație. Orice ar fi, trebuia să riște, iar acest ultim gând îl făcu să se ridice și să strige din nou cu tărie:

– Montezuma, fii bărbat și arată-ți chipul!, provocare la care răspunsul veni printr-un tir susținut de rafale asurzitoare.

va urma

Fetița care visa pentru alții (24)

continuare

Așa cum a prezis Montezuma, generatoarele au pornit în câteva secunde, doar că tot atâta le-a trebuit să fie scoase din funcțiune, ca urmare al unui alt fulger.

– Pe toți zeii!, se auzi suveranul tunând cu o voce mânioasă. Nu-mi dau seama cum e posibil așa ceva, continuă el venind aproape de Pablo și gesticulând iritat.

– Explicația e simplă dacă o cauți acolo unde trebuie, vorbi mai mult pentru sine preotul. Fulgerele nu au venit vertical, ci au fost trimise pe orizontală, exact în punctele esențiale: transformatorul și tabloul de comandă.

– Pe orizontală și din apropiere…, mormăi la rândul lui micul bărbos. Înseamnă că a trecut de poarta castelului? Cum?!

Pablo căuta încă răspunsul, încercând să pătrundă cu privirea prin întunericul dens și perdeaua de ploaie. Într-un târziu, arătă către un obiect vizibil doar la lumina descărcărilor de energie naturală, ceva nedefinit la început, dar care se apropia de terasă.

– Uite-l! Zboară pe o placă cu propulsie, de parcă ar fi un zeu.

Bătrânul preot avea ochi buni, iar pe Montezuma îl cuprinse pentru prima dată invidia față de băiatul care venea de sus, frica în fața unui adversar cu aceste calități și îndoiala că-i va putea face față. De aici și strategia pe care o elaboră pe loc:

– Eu mă duc să chem întăriri, pentru orice eventualitate. Dar am încredere că îl vei opri pe acest impostor care vrea să ne impresioneze. Revin cât pot de repede.

Suveranul nu mai așteptă răspunsul, ci se pierdu în clădire, chemând valeții să aprindă lumânări și căutând să ia legătura cu paznicii din diferitele zone ale domeniului. În acest timp, în fața lui Pablo ateriză lin băiatul responsabil pentru toată această mobilizare de forțe.

– Te așteptam, Nino, îl întâmpină preotul cu vocea lui pițigăiată. Trebuie să recunosc că speram să vii pe ușă, ca toți oamenii. Dar văd că ți-ai găsit o nouă jucărie, una care ne-a impresionat, ce-i drept.

Tânărul coborî de pe placă și înaintă doi pași. Doi ochi, ca două jaruri incandescente, îl fixau de sub gluga ce păruse de nepătruns până acum. Se opri pe loc, impunându-și să nu se uite la ei, de frica unei stratageme periculoase.

– Am venit să-l iau pe Sentimente, nimic mai mult, se justifică Nino. Voi aveți tot ce vă trebuie: bani și putere. Eu îmi vreau doar prietenul și apoi plec din viața voastră.

– Mă tem că-i prea târziu, copile, iar asta nu din vina noastră. Doar ți s-a spus ce se va întâmpla dacă nu urmezi indicațiile primite. Așa că… vina îți aparține.

– Cuuum? Sentimente nu mai trăiește?!, strigă plin de necaz băiatul, întingând amenințător brațele spre Pablo.

– Nu te-aș sfătui să fii nesăbuit, băiete. Mai bine gândește ca un om matur și alătură-te nouă, pentru a ajunge acolo unde ți-ai propus de la început. Zeii te iartă, noi trecem cu vederea, că ești tânăr și fără experiență. Aici e locul tău, nu printre pleava lumii, mânată de ambiții mărunte și emoții puerile.

– Nu știu de ce te-a ales Montezuma, dar bănuiesc că ai o putere apreciabilă. Poate limba ți-e veninoasă și cuvintele persuasive, poate hipnotizezi oamenii cu ochii tăi de șarpe sau ai alte arme necunoscute mie. Eu am doar ce mi-a dat natura, și poate a făcut-o cu un scop. Așa că, ia de aici!

Fulgerele porniră din ambele mâini, lovindu-se de pelerina preotului și ricoșând în toate părțile, fără să-i pricinuiască vreun rău. Urmă o altă serie și apoi încă una, cu același rezultat, plus un râs ascuțit ce venea parcă dintr-un cavou.

– Te-ai lămurit că sunt indestructibil? Ți-am tot repetat că sunt lucruri pe care un băiețel ca tine nu le înțelege, dar vorbele mele n-au avut ecoul necesar în mintea ta. Îți mai dau o șansă ca să renunți și să alegi calea care ți-e menită.

– Niciodată! Niciodată!, repetă Nino mai mult pentru a se convine pe sine. Mai bine mor luptând, decât să îmi reproșez toată viața că am fost un laș. Nu știu ce ești sau cine ești, dar sunt sigur că planeta asta n-are nevoie de o plagă ca tine.

Probabil că mânia îl lăsase fără precauție pe tânăr, astfel s-ar explica pașii pe care-i făcea înspre omul acela impenetrabil. Simțea același sentiment de sacrificiu pe care îl încercase atunci când se auto-electrocutase, doar că acum era vorba de a elimina o altă ființă, nu un cip interior.

– Uită-te la mine și spune-mi că mă urăști, îl provocă vocea de sub glugă. Fii bărbat dacă vrei să te lupți cu mine, copile fără minte!

 

Imagine similară

– Nu am ce vedea la tine, Satană fără chip, replică Nino, trăgându-i gluga peste toată fața și aplicându-i, cu toată puterea, un pumn în piept.

Nu a fost nevoie de un al doilea, un țipăt înfiorător arătând că găsise calea spre anihilarea inamicului. De altfel, mâna lui bionică pătrunse cu ușurință prin corpul acela plăpând, ca printr-un schelet uscat ale cărui oase nu aveau pic de rezistență, iar pelerina căzu pe terasa udă de parcă n-ar mai fi conținut nimic.

– De necrezut!, se miră tânărul. Se pare că brațele astea au și altfel de putere.

va urma

Fetița care visa pentru alții (24)

Terasa cea mare a castelului era locul preferat de relaxare pentru Montezuma și Pablo, înainte de apusul soarelui. Amplasată la nivelul cel mai înalt, punctul acela de observație oferea o perspectivă amplă, nu numai asupra domeniului împrejmuit, ci și al hăului de dincolo de ziduri și apoi a câmpiei ce se întindea departe în zare. Uneori, mărețul suveran își aducea acolo invitații privilegiați, împrumutându-le binoclul personal pentru a-i impresiona cu dotările moderne pe care le adusese clădirii în domeniul securității, în primul rând. Într-adevăr, oaspeții erau frapați de măreția și diversitatea grădinii, de opulența ce emana la fiecare pas și de felul în care se combina vechiul cu noul, structuri ce se doreau medievale cu aparaturi și sisteme din cele mai futuriste. O încercare care nu părea întotdeauna reușită, mai ales pentru cunoscători, dar nimeni nu avea curajul să vină cu critici.

De data aceasta, cei doi stăteau la câte un pahar dintr-un cocteil rece, potrivit pentru o seară călduroasă și o discuție relaxantă. Soarele se colora tot mai intens în roșu, apropiindu-se de momentul în care va părăsi cerul senin, lăsându-l în stăpânirea stelelor. Cam aceasta era și observația făcută de Montezuma, în timp ce sorbea alene din lichidul bicolor. Pablo îi urmă exemplul în această privință, doar că nu-i împărtăși mulțumirea:

– Trebuie să știți că Nino se apropie de noi, rosti el cu privirea pierdută spre orizont.

– Nino?! Mi-ai spus că a murit, reacționă nervos suveranul.

– L-am simțit ca mort, dar acum îl simt foarte viu și tot mai profund.

– Mă dezamăgești, Pablo. Fă ceva, acționează cumva. Băiatul acela mă calcă pe nervi.

– Cipul nu răspunde, deci nu ne rămâne decât să-l înfruntăm.

Montezuma reacționă violent, trântind paharul pe jos și transformându-l în cioburi.

– Pe toți zeii! Uite ce mizerie mă obligi să fac. N-are decât să vină, ca să termin o dată pentru totdeauna cu el. Am cea mai bine păzită cetate, cei mai buni ochitori, cele mai bune sisteme de apărare. În plus, te am pe tine, Pablo. Ce poate face un copil în fața unor forțe atât de mari, cu toată puterea lui? Putere la care tot eu mi-am adus contribuția cea mai mare!, țipă din nou omul cel mic de statură.

– Nu ar fi greu de învins, doar că nu vine singur, ținu să completeze preotul, de sub gluga lui încăpătoare.

– Cine mai e cu el? Prietenele lui din România? Le spulber fără nicio problemă, rosti cu emfază suveranul.

– Nu cine, ci ce. E vorba de o furtună mare, de care mă tem că nu e străin.

– Furtună pe o vreme atât de frumoasă? Ești sigur?

– Aproape sigur. Vedeți norul acela mic, din care parcă ies fulgere? De fapt, fulgerele nu ies, ci intră în el și-i dau proprietatea de a atrage toți vaporii de apă pe o rază foarte mare. Nino ne trimite un adevărat uragan înainte de a-și face apariția.

Montezuma privi cu atenție în direcția arătată, se gândi puțin, după care făcu din mână a lehamite:

– Niciun uragan nu-mi poate afecta castelul. E făcut din ziduri groase și trainice, avem paratrăsnete din cele mai eficiente și generatoare care pot porni în câteva secunde, dacă se impune. Dar mai presus de toate, avem cei mai puternici zei de partea noastră. Ei ne vor ajuta să trecem cu bine de furtună și apoi să-l pedepsim crunt pe acest păgân fără minte și recunoștință. Voi da ordine ca toți paznicii să fie la posturi și să tragă imediat când văd vreo mișcare în fața zidurilor.

Suveranul vru să plece, dar își dădu seama de mizeria din jurul lui. Apăsă butonul de chemare a valetului, care apăru în câteva secunde și culese cioburile, uscând imediat și gresia afectată.

Imagine similară

Rămas singur, Pablo măsura din ochi dimensiunea tot mai mare a porțiunii de cer care se întuneca. Nu mai văzuse demult un asemenea fenomen, cu o concentrare rapidă și o viteză de deplasare înfricoșătoare. Toate simțurile lui, atât de ascuțite, îi erau inundate de această manifestare grandioasă și înspăimântătoare totodată. Vedea cum întunericul cuprinde tot mai mult pământul, auzea tunetele tot mai puternice, la intervale din ce în ce mai scurte, simțea mirosul aerului umed și răcoritor până în măduva oaselor, iar prin gluga-i largă intrau, cu o frenezie crescândă, rafale de vânt amenințătoare, care i-ar fi înghețat sângele în vine oricărui muritor de rând. Doar că el nu era un om de rând și nu avea cum să se teamă, decât de zeii lui. Iar aceștia erau mai presus de nori, peste această furtună stârnită de mânia unui copil supărat că lumea nu-i cum vrea el. Un copil mai altfel, dar tot un copil, căruia i se cuvenea o lecție. El o să i-o dea de data asta, așa cum se cuvine, pentru că are puterea necesară, pentru că zeii i-o cer și pentru că doar maturii trebuie să conducă o planetă, iar el, Pablo, reprezentatul zeilor și trimisul zeiței Cuatlicue, este cel mai îndreptățit s-o facă. Astfel gândea preotul, când primul trăsnet se abătu asupra castelului, lăsându-l fără curent.

Fetița care visa pentru alții (23)

Desigur că lipsa lui Șoc era suportată cu greu de Sentimente, nemaiputând să comunice cu vreo ființă umană. Valetul, care-i aducea mâncarea de trei ori pe zi, nu zăbovea mai mult decât era necesar în camera sa. Descărca tava cu vase pline, debarasa masa și, cu privirea mereu aplecată, ieșea grăbit ca și cum s-ar fi temut de ceva. Singura consolare îi rămâneau animăluțele pe care le întâlnea în grădina mereu înfloritoare și animată cu specii din cele mai diferite. Aproape toate îl cunoșteau și se adunau în jurul băncii pe care el le aștepta să le mângâie și să comunice cu ele printr-un limbaj mut, dar foarte eficient. Preferate erau, totuși, căprioara cea blândă și dornică de dragoste, porumbeii albi și neastâmpărați, ba chiar și pitonul amator de căldura mâinilor sale. În preajma lui, niciuna dintre ființe nu se simțea amenințată de alta, de parcă erau pe un teritoriu neutru, în care pacea și înțelegerea predomina.

Imagine similară

Dar Sentimente simțea că acea pace nu avea să țină mult, mai ales în ceea ce-l privește. Această presimțire i-a fost confirmată în ziua când Montezuma și preotul lui credincios s-au așezat alături, făcând să dispară imediat toate animalele cu care se întreținea. Chiar de la început, monologul celui care-și spunea Regele Lumii, îi confirmă că norii negri s-au adunat deasupra capului său:

– Avem o veste proastă pentru tine, Nino Doi. Reprezentantul zeilor și trimisul zeiței Cuatlicue mi-a adus-o chiar acum, iar eu m-am cutremurat, îi zise Montezuma, arătând spre Pablo. Prietenul tău a murit, continuă el, încercând să perceapă emoția de pe chipul băiatului.

Se pare că reacția acestuia nu i-a dat satisfacție, de aceea continuă iritat:

– Nu știu de ce-mi mai pierd vremea cu un handicapat ca tine! Noi doi nu ne-am înțeles niciodată și nici n-o vom face, pentru că nu-mi puteam pierde timpul să învăț limbajul muților, bine măcar că pricepi după buze ce-ți spun. Așa că, privește-mă cu atenție și poate vei înțelege faptele care vor urma. Supărarea mea cea mare nu este pierderea unei tinere speranțe, ci faptul că am fost înșelat. Nino m-a trădat pe mine, dar te-a trădat și pe tine, deși l-am avertizat că vei plăti cu viața dacă va cuteza. În această situație, trebuie să știi că nu am nimic împotriva ta dacă mă voi ține de cuvânt. Din contra, te eliberez de o viață nenorocită, făcând din tine un martir pentru o cauză mult prea nobilă ca să o poți tu percepe. Urmează-ne, și în curând zeii vor fi cu tine.

Bărbații se ridicară deodată, iar Pablo îl îmboldi înainte, prinzându-l pe Sentimente de braț cu mâna înmănușată. Astfel a fost ghidat pe alei, până au ajuns în fața unei clădiri separate, împrejmuită de statui din marmură albă și neagră, reprezentând zeități cu chipuri crunte și corpuri fanteziste. Preotul l-a împins pe băiat în față, introducându-l pe ușa care s-a deschis supusă pentru a-i lăsa să pătrundă într-o încăpere luminată prin sutele de lumânări parfumate înșiruite pe pereți. Tot pe pereți se puteau distinge capete îmbălsămate de oameni, cu chipuri desfigurate de groază, așezate pe tăvi strălucitoare. În mijlocul acelui loc sinistru, se învârteau cei doi lei ai lui Montezuma, mai neliniștiți ca de obicei.

– Acesta e Lăcașul Sfânt, în care ne aducem recunoștință celor care ne-au creat și ne susțin. De aici le trimitem soli de îmbunare, suflete care au greșit în această viață, dar care se purifică prin sacrificiu și ne dau apoi putere de dincolo. Zeii se bucură de ele, îi iartă și îi țin în preajmă, pentru a-i reîncarna uneori în oameni mai buni și mai puternici. Bucură-te și tu, prin moarte te vei schimba și poate te vei întoarce să ne fii alături, cu prietenul tău. Nu trebuie să te temi, căci leii mei, Iisus și Mohamed, sunt foarte eficienți și o să te omoare rapid. Vor și ei să-și termine treaba cât mai repede, pentru că nu le place spațiul ăsta închis.

După aceste „încurajări”, Pablo îl împinse pe băiat cu putere înainte, făcându-l să-și piardă echilibrul și să cadă. Chipul lui devenise la fel de înspăimântat ca și cele expuse, iar mâna lui dreaptă se întinse cerând îndurare celor doi bărbați. Însă ei au făcut câțiva pași înapoi, Montezuma zâmbind satisfăcut, în timp ce preotul rosti comanda de atac adresată fiarelor. Un leu ajunse primul la victimă, retezându-i cu o mușcătură brațul pe care Sentimente îl întinsese spre îndurare. Celălalt făcu la fel cu brațul stâng, dar nu reuși să-l desprindă complet și nici nu-și continuă atacul. Ceva ciudat se întâmplă cu amândouă fiarele, care se domoliră după ce au intrat în contact cu carnea victimei. Mirosiră cu calm porțiunile din corpul lui, sângele care se scurgea din rănile grave, apoi se așezară blânde lângă rănit, lingându-i rănile. Celor doi bărbați nu le venea a crede, iar Montezuma țipa la lei ca ieșit din minți. Când încercă să se apropie, fu întâmpinat cu răgete amenințătoare de ambele animale, așa că își schimbă gândul, amenințând:

– Vă închid aici până se îndeplinește voia zeilor, iar leii nu vor primi mâncare, atâta timp cât trăiești. Într-un fel sau altul tot vei muri, doar că va dura mai mult și suferința îți va fi mai mare.

Fetița care visa pentru alții (22)

Imagine similară

Recuperarea lui Șoc a durat chiar mai puțin decât prevăzuseră medicii, deși zilele au trecut cu greu pentru însoțitorii care-i stăteau cu rândul la căpătâi. Întâmplarea a făcut ca, în noaptea când tânărul și-a recăpătat cunoștința, alături de el să fie doamna Violeta Popan, poate cea mai nerăbdătoare să-l vadă în putere, să-i spună ce are pe suflet și să-i cunoască intențiile. Ar fi făcut asta imediat, doar că privirea pacientului era prea derutată, gesturile necontrolate și cuvintele i se frângeau înainte de a căpăta o formă inteligibilă. În această situație se impunea intervenția cadrelor medicale care să-l calmeze, timp în care ea își chemă prietenii de la hotelul din apropiere. Până la apariția lor, Șoc a fost liniștit cu un calmant și lămuririle pe care le primea în mod repetat din partea celor două surori medicale și apoi a doctorului, trezit și el din somn.

– Nu cred că-i face bine să vă vadă, ținând cont de starea în care și-a revenit, îi sfătui domnul Robu, după ce-i văzu adunați pe toți la intrarea în salon. E confuz încă și trebuie să-și pună în ordine gândurile. Reveniți dimineață, după ce se va trezi din nou și va fi dispus să vă primească.

– Eu nu mai plec de aici până atunci, mai ales că nu mai e mult până se luminează, iar somnul nu se mai prinde de mine, replică hotărâtă Violeta.

– Rămânem și noi cu tine, adăugă la fel de prompt soțul său, Nelu.

– Vrem să-l liniștim, oferindu-i toate lămuririle de care are nevoie, completă doctorul Bogdan.

– În acest caz, vă rog să așteptați pe hol. O să fiți chemați la timpul potrivit. Eu mă duc să-mi completez somnul, din care n-am apucat decât două ore.

Medicul se retrase morocănos, după ce se convinse că intrușii s-au așezat cuminți pe una din canapelele din apropiere și dădu câteva indicații în șoaptă asistentei și infirmierei. Tot în șoaptă a continuat și dialogul intermitent dintre nerăbdătorii care așteptau ca pe spini un semn că protejatul lor s-a trezit. Iar când au văzut că acel semn întârzie, deși holul era luminat de lumina zilei, răbdarea lor s-a evaporat ca un abur, determinându-i să încalce dispoziția primită. Se poate trage concluzia că această curiozitate a fost cauza pentru care au intrat în salon ca într-o cameră de hotel goală, fără grija de a nu-l trezi pe Șoc din somn, ci dimpotrivă. Iar așteptările le-au fost împlinite, tânărul deschizând din nou ochii și privindu-i mai calm de data asta.

– Cine m-a adus aici?, a fost întrebarea cu care i-a întâmpinat pe vizitatori.

– Noi, a fost răspunsul cel mai scurt și edificator. Ne mai cunoști?

– Sigur că vă cunosc, doar nu-s picat în cap, se învioră tânărul. Dar ce s-a întâmplat acolo? Cum ați știut să mă găsiți?

Violeta se așeză pe o parte a patului, Nelu pe cealaltă, în timp ce doctorul Bogdan rămase în picioare și îl fixa cu privirea din spatele ochelarilor săi fumurii.

– De unde crezi?, rosti cu blândețe femeia. Prietena ta, Lena, ne-a transmis în secret un vis pe care l-a avut, în care tu leșinai în mulțimea care-l aclamau pe Papă. A insistat că ești în mare pericol și trebuie să te scoatem de acolo.

Șoc se pipăi febril pe tot corpul, oprindu-și mâna în dreptul pieptului.

– Nicio grijă, îl liniști Bogdan. Ți-au scos un obiect metalic de acolo, deși nu-și explică nimeni ce rol avea și cum a ajuns în tine.

– Oooo, ce bine! Deci am reușit, răsuflă ușurat băiatul.

– Ce ai reușit?, își exprimă Nelu curiozitatea.

– N-are importanță acum. Mult mai important e să ajung înapoi și să-l salvez pe Sentimente. Nimeni nu mă mai poate opri.

– Eu cred că pe Lena trebuie s-o ajuți prima, doar ți-a salvat viața, interveni apăsat mama fetiței. Și ea e în pericol, e o prizonieră alături de cealaltă colegă a ta, Poligraf. Un adevărat cavaler le salvează întâi pe domnițe.

– Nu am timp de cavalerisme acum, doamnă, se precipită Șoc. E vorba mai degrabă de priorități, iar dacă prietenul meu moare, eu sunt vinovatul. Îi mulțumesc Lenei și promit că o voi căuta, imediat ce-mi termin datoria. Trebuie să-mi faceți imediat externarea, altfel am să ies de aici într-un mod violent.

Replica pregătită de doamna Popan nu se mai putu face auzită, doctorul Robu întrerupând polemica ce risca să degenereze. Directorul era supărat că îi fusese încălcat ordinul, iar pentru a-l împăca a fost nevoie de multă muncă de convingere din partea vinovaților. Profesorul doctor Bogdan a fost mediatorul care și-a argumentat profesionist hotărârea de a-l scoate pe băiat din spital, motivul principal fiind posibilitatea unei crize psihice, cu repercursiuni negative majore în evoluția pacientului. Violeta și Nelu și-au dat seama că temerile doctorului se puteau împlini, astfel că au coalizat cu el până au obținut biletul de externare, pe răspunderea lor. Femeia se resemnă, amintindu-le celor doi prieteni de ultima frază din mesajul fetiței sale: „Spuneți-i lui Șoc să meargă imediat la castelul din Spania. Sentimente e în pericol de moarte”.

Fetița care visa pentru alții (21)

Situația era foarte complicată, iar domnului director dr. Robu nu-i plăceau complicațiile. Se uita intrigat la persoanele din biroul lui și încerca să înțeleagă dacă sunt niște zăpăciți sau șarlatani. Pentru a înțelege ceva din povestea lor, reveni cu o recapitulare a evenimentelor și o clarificare a identității celor implicați.

– Mi-ați spus că sunteți doctori psihologi, iar doamna e mama adoptivă a pacientului, dar nu pricep de ce l-ați adus la clinica mea cu o ambulanță de stat, fără acte de trimitere și fără șoferul mașinii. Ce s-a întâmplat de fapt și cum ați ajuns dumneavoastră primii la locul incidentului?

Profesorul Bogdan îi liniști cu un semn din mână pe ceilalți doi, semn că își asumă responsabilitatea explicațiilor.

– Am fost informați că elevul meu are gânduri sinucigașe. Ni s-a spus că-i pierdut în mulțimea care-l ovaționa pe Papă, însă nu puteam anunța autoritățile, de frică să nu producem panică. Singura soluție care ne-a venit în minte a fost să împrumutăm o ambulanță și să sperăm că-l vom găsi la timp. Norocul ne-a surâs, într-un fel, dar tot n-am putut interveni înainte de gestul lui necugetat. Nu vă cerem decât să-l stabilizați și să-i faceți niște investigații, pentru care plătim pe loc și apoi ne vedem de drum. Știm că aveți specialiști cu experiență, iar cazul acesta necesită o abordare deosebită, după cum o să vă convingeți în curând.

– Tot nu m-ați convins cum se poate împrumuta o ambulanță fără documente, iar asta mă duce cu gândul la alt cuvânt, rușinos pentru profesia dumneavoastră: furt. Misterul pe care-l invocați mă pune și mai mult pe gânduri, de cine vă ascundeți și de ce? Credeți că dacă suntem privați nu trebuie să dăm socoteală autorităților?

– Vă asigur că nu ne ascundem de autorități, interveni doctorul Oșan, iar ambulanța chiar am împrumutat-o de la un șofer binevoitor, dispus să ne ajute. Băiatul în comă are probleme mari cu niște persoane străine care-i vor răul, fapt ce ne obligă să fim cât mai discreți și să apelăm la bunăvoința dumneavoastră.

Ușa biroului se deschise brusc, lăsând să intre o asistentă micuță și vioaie. Urmă o convorbire animată și șoptită cu doctorul Robu, din care ceilalți încercau să înțeleagă câte ceva. Explicațiile le primiră doar după ce asistenta ieși la fel de rapid precum venise, dar având timp să le arunce o privire tăioasă.

– Vestea bună e că tânărul vostru va trăi și o să-și revină cât de curând, îi anunță doctorul din spatele biroului. A suferit arsuri cauzate, se pare, de un arc electric a cărui proveniență rămâne necunoscută. Curios ni se pare că șocul electric a fost resimțit mai mult în interiorul corpului, nelăsând urme pe pielea victimei. Și mai uimitor este că am detectat un mic obiect metalic în pieptul pacientului, pe care presupun că trebuie să-l extragem. Seria surprizelor nu se oprește aici, și bănuiesc că știți despre ce e vorba, nu-i așa?

Imagine similară

– Nu știu la ce vă referiți, se arătă nedumerit Bogdan, imitat fiind și de ceilalți doi.

– Îmi cereți să vă ajut, dar continuați să-mi sfidați inteligența, răspunse intrigat domnul Robu. De ce nu mi-ați spus că băiatul nu are mâini naturale, ci un fel de imitații perfecte, din care n-am mai văzut sau auzit până acum. Ce se întâmplă de fapt aici, domnilor și doamnă?

Se vedea pe cei doi bărbați că nu erau pregătiți cu o explicație plauzibilă, însă doamna Violeta dădu cărțile pe față, cu o voce sinceră și rugătoare:

– Aveți dreptate, domnule doctor. Trebuia să vă spunem totul, de la început, dacă vrem o colaborare benefică pentru toți. Băiatul a avut un accident cumplit, în urma căruia a rămas fără mâini și o bună parte din piele. A fost operat la Viena, unde i-au fost implantate două brațe bionice și i s-a dat un chip nou. Dar cel care a sponsorizat aceste intervenții l-a răpit din spital și l-a ținut prizonier până acum, când a reușit să evadeze prin această tentativă de sinucidere ce putea să-i fie fatală. Dar dacă răpitorul – o persoană malefică și foarte bogată – află unde este, suntem siguri că va dori să-și revendice din nou „proprietatea”. De aceea dorim discreție și ne bazăm pe ajutorul dumneavoastră.

Robu o privi prelung peste ochelari, după care făcu același lucru și cu persoanele care o flancau. Apoi își îndreptă ochii pe imaginile calculatorului, căutând fișiere și informații ce-l puteau ajuta în decizia lui. Din când în când dădea din cap a înțelegere sau a nemulțumire, alternând astfel starea de spirit pe care o simțeau cei care așteptau cu nerăbdare un răspuns. Într-un târziu, binevoi să le acorde din nou atenție:

– E tare încurcată treaba asta, iar mie nu-mi plac lucrurile complicate. Tocmai de aia mă strădui să le descâlcesc, indiferent că-i vorba de o înțelegere între noi sau o problemă medicală. Nu știu ce secrete îmi mai ascundeți și nici nu cred că m-ar ajuta să cunosc toate intrigile în care sunteți angrenați. Mă mulțumesc cu repunerea pe picioare a acestui băiat, care se vede că a suferit mult. Să mergem în salonul lui.

Fetița care visa pentru alții (20)

Lumea pulsa în jurul lui Nino, iar el îi simțea freamătul prin atingeri călduroase, precum o îmbrățișare îndelungată. Citea curiozitatea din privirile oamenilor, bucuria din colțul buzelor și fericirea exprimată prin chipuri senine. Nu-și mai amintea să fi trăit o asemenea experiență, la care visa de multă vreme. Libertatea de a se pierde în mulțime, de a deveni parte din ea, fără frica unor prejudecăți, a repulsiei și a respingerii. Acum era aidoma lor, cu un chip normal, două mâini întregi și o pelerină galbenă care-l integra și mai bine printre celelalte persoane. Ar fi trebuit să simtă o mare împlinire, dacă n-ar fi știut că este urmărit de șase perechi de ochi, că această libertate este iluzorie, iar el era doar o unealtă în mâna celor care dețineau telecomanda.

Își dădu silința să pătrundă înainte, printre siluetele care-i făceau loc cu îngăduință, văzând în el un tinerel ce aspira la binecuvântarea Papei. Probabil că numai instinctul l-a adus până în spatele gardului improvizat de organizatori, deoarece mintea îi era prea tulburată de gânduri din cele mai negre. Tocmai la timp ca să vadă cum papa-mobilul se apropia încet de locul în care se afla, iar omul mult iubit și așteptat le transmitea tuturor un sentiment de bunătate, făcându-le neobosit cu mâna și blagoslovindu-i cu o privire blajină. Lumea era entuziasmată, ridicând sau întinzând mâinile și strigându-i cu ardoare numele: „Vivat Papa!”, copiii mici erau săltați în brațe și împinși înainte, ca să fie remarcați și poate chiar atinși de brațul sfânt al bisericii.

Imagine similară

Norocul, soarta sau poate Cel de Sus a făcut ca automobilul să încetinească exact în dreptul lui Nino, iar mâna Papei să-i atingă chiar lui palma întinsă. Acum era momentul cel mai potrivit să-și îndeplinească misiunea, un scurt șoc electric și marele oaspete ar fi căzut ca secerat. Nimeni n-ar fi bănuit imediat ce s-a întâmplat, iar el ar fi putut să dispară printre oamenii înmărmuriți și să ajungă la mașina unde-l aștepta Pablo. Astfel și-ar fi salvat prietenul, primind totodată laudele și recompensa mentorului său, admirația celor care-l tratau cu neîncredere și satisfacția pe care ți-o poate aduce puterea. Dar oare chiar ar simți o satisfacție să omoare un om pașnic, înarmat doar cu vorbe blânde, priviri călduroase și zâmbete binevoitoare? Atingerea Papei i-a transmis lui un fior care-l dezarmă de orice gând înnegurat și îi aduse în suflet o pace nemaicunoscută.

Nu putea să comită o astfel de oroare, iar pentru viața lui Sentimente trebuia să se găsească o altă soluție, indiferent de prețul pe care ar trebui să-l plătească. În corpul lui se afla un obiect străin, capabil să-l transforme într-un robot supus și fără conștiință. Putea să fie oriunde, în vreun braț, în cap sau în corp, deci nu știa de unde se va produce atacul și nici unde ar trebui să-și concentreze energia pentru a-l contracara. Își duse la piept mâna sfințită de Papă, pipăindu-și pielea și insistând apoi pe alte zone ale corpului, dar căutările nu avură rezultatul scontat. Totuși, trebuia să acționeze primul și cu orice risc, altfel era pierdut. Dacă cipul putea să transmită un șoc electric care să-i afecteze creierul, mai bine i-ar lua-o înainte și să încerce a-l „prăji” el întâi. Se depărtă cu atenție de lumea care aclama încă, iar când constată că a rămas singur, eliberă curentul în corp.

Oamenii din jur reacționară imediat, strângându-se în jurul tânărului leșinat și încercând să înțeleagă ce s-a întâmplat. Pielea feței avea o paloare ciudată, iar asta îi determină pe unii să strige că e nevoie de salvare. Alții, mai îndrăzneți, îi ridicară capul și încercau să-i găsească pulsul, dar fără vreun succes. Doi bărbați tuciurii și bine făcuți se apropiară, susținând într-o română stricată:

– Nino… nostru. Nino, ducem acasă.

Lumea le făcu loc, iar cei doi îl ridicară cu intenția să-l care de acolo. Atunci apăru, ca din senin, o echipă din doi bărbați îmbrăcați în halate albe, care aduceau o targă și erau urmați de o femeie ce părea asistentă.

– Faceți loc, insista echipa nou-venită. Suntem doctori și am venit cu Ambulanța pentru a da primul ajutor. Faceți loc!

Bronzații nu se lăsară înduplecați ușor, dar mulțimea se strânse în jurul lor, insistând să lase pacientul în grija echipei medicale. Neavând încotro, zdrahonii fură nevoiți să renunțe și să așeze trupul pe targă, după care se făcură nevăzuți. Medicii au trecut imediat la resuscitarea tânărului, în timp ce asistenta îi ruga pe curioși să lase un spațiu mai mare între ei și locul intervenției. Timpul trecea cu greu în așteptarea unei vești bune, dar aceasta veni în cele din urmă. Pacientului îi revenise pulsul și putea fi transportat la spital, dar inima îi bătea slab și drumul până acolo era decisiv. Cu mare grijă și într-o cooperare perfectă, personalul medical îl ridicară și porniră cu grabă spre mașina salvării, urmați îndeaproape de o parte dintre oamenii de pe margine. Fiecare cu presupuneri și sfaturi generate din alte experiențe de acest fel.

Fetița care visa pentru alții (19)

Drumul spre România a fost făcut într-o rulotă cu două paturi și minimul necesar pentru două persoane: Pablo și Nino. Ar fi fost ideal să meargă cu avionul, așa cum sperase cel din urmă, dar i s-a explicat că nu ar fi trecut controlul de metale din aeroport, din cauza materialelor folosite la construcția mâinilor lui. Șoferi erau, pe rând, doi bruneți tăcuți și ascultători, precum niște roboți făcuți la comandă. Ei dormeau și mâncau în mașină, făceau cumpărăturile și executau orice altă comandă venită de la bătrânul misterios și generator de fiori când ți se adresa. Nici măcar băiatul, coleg de masă și de somn, nu a reușit să-i vadă chipul, în tot acest timp. Ziua purta mereu gluga lăsată mai mult pe față, iar noaptea trăgea toate draperiile înainte de a se băga sub pătură.

În schimb, în cele două zile de călătorie, Nino a avut parte de o instruire psihică amănunțită, cu detalii care l-au afectat profund. Vocea aceea subțire, fără inflexiuni sau urme de emoție, îi răsuna în cap și noaptea, punându-l pe gânduri negre și lipsindu-l de odihnă. Aceste frământări au început chiar după prima informație pe care Pablo i-a furnizat-o, numele persoanei pe care trebuia să o ucidă: Papa Francisc!

Imagini pentru imagini cu papa francisc

– De ce trebuie să moară un om care vrea pace între toți credincioșii?, s-a cutremurat el când a auzit. L-am văzut în multe reportaje și am auzit numai lucruri bune despre el. E bun, modest și-i ajută pe cei sărmani cu tot ce-i stă în putință.

Gluga se mișcă sinistru a negare, iar vocea iritantă veni în completare:

– Pacea aceasta e mai rea decât un război, băiete. Tu nu vezi câte nenorociri se întâmplă în jurul nostru, oameni care se împușcă pe stradă în numele religiilor false, se aruncă în aer sau se înrolează în armate comandate de fanatici. Numai printr-un gest extrem putem să-i facem pe acești iresponsabili să se anihileze între ei, după care să venim cu pacea zeilor noștri atotputernici. Nu rezolvăm nimic dacă ucidem un tiran, un criminal sau un mare președinte de stat, că se găsește imediat altul în locul lui. Trebuie să lovim în cel mai iubit dintre pământeni, stârnind un conflict între religiile care domină acum și slăbindu-le. Papa vizitează țara ta, preponderent ortodoxă, iar atentatul asupra lui se poate interpreta ca venind din partea bisericii autohtone. De la suspiciune și până la acuzații nu e decât un pas, de care ne vom ocupa ulterior. Bisericile au pornit cele mai crunte bătălii, și de data asta va fi la fel. Doar că va fi un război purificator.

Aceasta a fost prima lecție de pregătire, din întâia zi de călătorie. Firește că argumentele preotului lui Montezuma au fost dezvoltate și repetate până spre seară, iar îndoielile lui Nino contracarate cu perseverență. Cu toate acestea, băiatul nu părea convins, căutând toată noaptea o soluție de scăpare din această misiune ingrată. Slabele speranțe i-au fost risipite la primele ore de după micul dejun.

– Poate te gândești să ne înșeli așteptările, să dai bir cu fugiții sau poate chiar să mă ataci pe mine, îl atenționă Pablo. Să nu crezi că suntem atât de naivi încât să-ți oferim o putere atât de mare, fără să ne luăm o măsură de precauție. E bine ca acum să afli și tu despre ce e vorba. Știm că, la comanda creierului tău, poți să transmiți o sarcină electrică letală, la o distanță apreciabilă. Dar mintea ta nu este încă destul de matură și s-ar putea răzvrăti, din prostie sau sentimetalisme puerile. De aceea ți-a fost introdus în corp un cip, ca un al doilea creier, care se activează printr-o telecomandă. Nu vei ști la care dintre noi trei este acel dispozitiv de comandă, deci nu te gândi să-l ataci preventiv. Cert este că, dacă vedem că nu respecți indicațiile primite și nu acționezi prompt, conform planului, activăm imediat cipul. Acesta va transmite un șoc electric spre creierul tău, prăjind partea de comandă și transformându-te într-un zombi fără voință și conștiință. După care, misiunea va continua fără ca tu să-ți dai seama, iar apoi îți vom lăsa corpul pe mâna autorităților sau a mulțimii dornice de linșaj.

Această informație îl bulversă complet pe Nino, lăsându-l mut o bună bucată de vreme. Cu greu reuși să-și mai adune gândurile și să le exprime:

– Oricum mă vor linșa oamenii din jur, dacă vor vedea că eu sunt cel ce transmite fulgerul letal. Sau poliția, care va fi cu ochii peste tot, din aer, de pe clădiri și de la sol.

– Ți-am zis eu că nu ți-e coaptă încă mintea, căută să-l liniștească bătrânul. Nimeni nu va ști ce se întâmplă, timp de câteva minute de uluială. Poate să fie un fulger venit din ceruri, că tot se prognozează vreme ploioasă. Până își revine lumea, tu ești înapoi la mașină și o pornim spre casă, către prietenul a cărui viață depinde de succesul misiunii. Vezi ce simplu poate să fie, dacă urmezi întocmai instrucțiunile?