Fetița care visa pentru alții (35)

continuare

Fetița blondă îl luă pe Sentimente de mână și se cutremură la atingerea lui, de parcă ar fi fost străbătută de un fior. Inima începu să-i bată mai puternic, sângele i se înfierbântă în vine, iar frica pe care o simțise până atunci dispăru ca prin minune. Întinse celălalt braț spre Șoc, zâmbindu-i încurajator și îndemnându-l:

– Hai, dă-mi și tu mâna pentru a-mi susține sarcina prea grea pentru puterile mele.

Imagine similară

Șoc o privi cu mirare, se uită la trupele amenințătoare din jur, la privirea dură a comandantului și la celelalte figuri derutate, după care întinse brațul de sprijin. Fața lui se lumină vizibil dintr-o dată, iar ochii îi deveniră mai blânzi și mai luminoși.

– Hei, ce se întâmplă acolo?, se arătă iritat bărbatul cu cioc. Vreți să plecați dintre cei vii înlănțuiți, în speranța că moartea e mai ușoară dacă vă simțiți alături unul de altul? N-am nimic împotrivă, ba chiar pot să vă ajut în lungimea lanțului de sacrificiu. Rotarule, ia treci tu aici și prinde-te în această horă. Ți-am promis că nu te iert pentru lașitatea ta, iar acum e momentul să te alături celor de care-ți era atât de frică. O ceată jalnică de copii încrezuți și fără judecată.

Rotaru se ridică îmboldit din spate de o armă amenințătoare și se apropie de mijlocul cercului celor vizați.

– Vă rog să înțelegeți că am fost amenințat și luat ostatic, se scuză el cu umilință. Îmi cer iertare și promit să fac totul pentru a mă revanșa față de dumneavoastră… și țară.

Cuvintele lui nu aveau niciun efect asupra superiorului, care îl privea cu dispreț și neîndurare. Omul se apropie de Șoc, iar acesta îl prinse cu hotărâre de brațul stâng, provocându-i o vizibilă tresărire. Capul i se ridică brusc, iar vocea îi deveni puternică atunci când vorbele au început să-i curgă năvalnic din gură:

– De fapt, de ce să-mi cer scuze în fața dumneavoastră, domnule Panait? Pentru că v-am slujit ca un câine ori de câte ori aveați interese personale? Pentru că mi-am pus oamenii să vă urmărească soția atunci când o bănuiați de infidelitate? Pentru că v-am acoperit aventurile amoroase și orgiile sexuale la care ați luat parte în timp ce susțineați că sunteți în misiune? Pentru că am luat parte la înscenări prin care ați discreditat o bună parte din adversarii politici? Pentru că v-am ajutat să subtilizați milioane de euro din bugetul statului și chiar al partidului? Pentru că am sechestrat o fetiță inocentă și am purtat-o prin toată țara, doar ca oamenii ca dumneavoastră să beneficieze de pe urmele harului cu care este înzestrată? Să știți că multe din aceste călugărițe o consideră o sfântă, nicidecum o bolnavă la cap sau o satanistă. Am aflat aici că unele ar fi vrut să i se închine, dacă nu au făcut-o de frica maicii starețe Filofteia.

– Taci din gură, ticălosule, șuieră plin de furie Panait! Ai spune orice ca să te scuzi, dar uiți că viața îți atârnă de un fir de păr.

Însă Rotaru nu se lăsa deloc intimidat, ci continuă de parcă nu ar fi auzit nimic.

– Pentru toate acestea îmi asum partea mea de vină și accept să-mi primesc pedeapsa, dar nu mai vreau să rabd și nici să tac. Puteți să mă împușcați acum sau să mă aruncați în cea mai răcoroasă celulă. Copiii ăștia merită să fie ascultați și răsplătiți cu dreptatea pe care o cer. Le simt sufletele curate și bine intenționate, simt în ei puterea de care eu nu am avut parte. Mai simt bunătatea de care noi am uitat de atâta vreme și pe care o consideram o dovadă de slăbiciune. Adevărul pe care-l ascundeam cu eforturi și cheltuieli mari, doar pentru a ne scălda în minciuni la fel de costisitoare, ca într-un carusel al amăgirilor. Lăsați copii să vă ajungă la inimă și vă veți da seama cât de multe am pierdut, câte avem de învățat.

– Destul!, strigă comandantul, roșu la față de indignare.

Era mai mult decât putea răbda, mai ales când sesiză privirile intrigate din suita sa. Aceștia puteau să intre la idei, auzind atâtea acuzații concrete, iar de aici se puteau naște bârfe și suspiciuni serioase. Obraznicul acesta trebuia să tacă pentru totdeauna, iar pentru ordinul decisiv avea nevoie de un pretext cât de mic. De aceea făcu câțiva pași până în imediata lui apropiere, îl privi adânc în ochi și îi șopti la ureche:

– Grijania mă-tii de scârbă nerecunoscătoare! Te pui cu mine, mă nenorocitule? Eu te-am făcut om, eu o să te dau viermilor, așa să știi înainte de a muri. Vrei dreptate?, dreptate o să ai… pe lumea ailaltă. Să te gândești la asta după ce vei avea implantat un glonț în creierul ăla minuscul.

Panait ridică mâna ca și cum ar vrea să-l pălmuiască sau poate pentru a-și pune în aplicare amenințarea finală. Atunci își ridică și Rotaru brațul liber și-l prinse pe cel al comandantului său. Surprinderea celui din urmă a fost totală, expresia feței schimbându-i-se radical.

va urma

Fetița care visa pentru alții (35)

Dimineața a venit ca o binecuvântare, după o noapte tumultuoasă și obositoare pentru toate personajele din sala cea mare a mănăstirii. Soarele se ridica semeț și încrezător la orizont, iar martori la acest fenomen emoționant erau doi îndrăgostiți cu inimile bătând alături și brațele strânse în jurul celuilalt. Stanca și Bogdan priveau fermecați acest răsărit, în timp ce își șopteau cuvinte tandre, numai de ei auzite. Priveliștea părea prea frumoasă ca să mai permită nori sau probleme de orice fel, cel puțin așa li se dădea de înțeles. Și totuși…

Din acel senin perfect, apărură brusc și amenințător două elicoptere militare care se apropiau cu viteză de pașnica așezare creștină. Pentru cei doi martori era clar că urma un asalt în forță, iar acest lucru a fost confirmat imediat ce aparatele au ajuns deasupra lor, iar o voce îi anunța printr-un megafon:

– Voi, cei care țineți ostatici în mănăstire, ieșiți cu mâinile ridicate. Toată lumea afară, altfel intrăm în forță.

Mesajul se repetă de mai multe ori, în timp ce unul din elicoptere își găsi loc de aterizare, iar celălalt dădea târcoale zonei. Zgomotul puternic i-a trezit din amorțeală pe toți locatarii așezării, determinându-i pe cei vizați să iasă pentru a analiza și comenta situația.

– Eu zic că-i mai bine să stăm înăuntru, își dădu cu părerea doamna Popan. În curte suntem prea expuși și s-ar putea să ne împuște la grămadă, dar în sală nu cred că vor avea curajul.

Sfatul era în asentimentul tuturor, astfel că nu au mai stat pe gânduri, ci s-au grupat în apropierea lui Rotaru și însoțitorilor săi. În timp ce dincolo de ușa deschisă se auzea aceeași somație, urmată de comenzi tot mai apropiate, cei din interior treceau prin emoții nemaiîntâlnite și temeri justificate. Intrarea trupelor speciale s-a făcut ca la o descindere într-un cuib de mafioți, cu armele la ochi și amenințări către orice persoană care nu se supunea indicaților:

– Culcat! Toată lumea culcat și cu mâinile la vedere! Nimeni nu mișcă!

Imagini pentru imagini cu trupe de asalt"

Era firesc să-ți înghețe sângele în vine când simți că oricând poți fi ținta unui glonț, doar pentru că nu ai înțeles ce ți se cere sau cum să răspunzi corect ordinului. În câteva secunde, toată lumea se aruncă în genunchi sau pe burtă, având mâinile ridicate în aer sau depărtate de corp, precum niște aripi care se lasă în voia curentului de aer. Grupul celor dintâi, neobedienți întru totul și cu privirile ațintite înainte, era compus tocmai de cei din cauza cărora a fost necesară această desfășurare de forțe: Violeta, Nelu, Bogdan, Stanca, Anița și cei doi băieți, Șoc și Sentimente. Înspre ei erau îndreptate o duzină de puști automate, fiecare dintre ele cu câte un deget hotărât de a declanșa proiectilul ucigaș. În această atmosferă își făcu intrarea o echipă din care se distingea comandantul operațiunii – un bărbat înalt și solid, îmbrăcat într-un costum remarcabil și purtând un barbișon bine îngrijit -, urmat de o fetiță blondă și timorată.

– Poligraf!!!, exclamă doamna Popan la vederea ei.

Bărbatul masiv îi auzi mirarea și se apropie cu pași mari, urmat de suita de subordonați care o încadrau pe copilă. Avea o expresie a feței întunecată și se citea pe el că face eforturi să nu erupă precum un vulcan plin de lavă. Ajuns foarte aproape, o privi pe femeie în ochi și îi spuse răspicat:

– Trebuia să-ți aduc și pruncul, ca să vezi unde te-a dus capul ăsta sec.

– Constantin!!!, strigă din nou Violeta. Unde mi-e copilul?

Omul nu-i mai răspunse, ocupat fiind să-i examineze pe fiecare dintre reținuți în parte. Din marginea grupului se auzi atunci o voce tânguită:

– Șefu’, eu i-am avertizat și uite că n-au mai avut curajul să se opună. Bine că s-a terminat cu bine.

– Taci, Rotarule, că încă nu s-a terminat nici măcar în ce te privește, rosti șeful cu silă.

Apoi, privindu-i cu atenție pe cei doi adolescenți, lăsă să-i scape un zâmbet sarcastic:

– Deci voi sunteți cavaleria, băieții pe cai albi care au venit să o salveze pe prințesă. Tu trebuie să fii copilul care scoate fulgere, arătă el cu degetul către Șoc. Gata? Ți s-au terminat bateriile? Dă-mi un motiv să scap de tine într-o secundă, tinere, că prea mi-ai făcut zile fripte. Uite-o aici pe prietena voastră, adăugă el împingând-o pe Poligraf între ei. Destinația voastră va fi oricum comună și în niciun caz într-un loc plăcut, doar nu am făcut degeaba atâta drum. Hai, dați-vă mâna și plecați într-o lume mai bună pentru voi, una cu cai verzi pe pereți, cu câini care poartă covrigi în coadă și plouă cu lapte și miere. O lume pe care să o conduceți voi, copiii, iar noi, adulții să ne jucăm de-a mama și tata. Hei, tu! Nu lăsa mâna în jos!

Observația îi era făcută lui Sentimente, care încerca să-și sprijine brațul bolnav de Poligraf. Șoc interveni și explică:

– Lăsați-l să-și odihnească mâna, că-i slăbit după operație. Ce-ar putea face cu ea beteagă și fără vreo armă?

va urma

Fetița care visa pentru alții (34)

Rotaru l-a omis din raportul său tocmai pe artizanul acestei întorsături, omul care a grăbit implicarea celor doi băieți în căutarea prietenei lor. Probabil că fenomenele inexplicabile prin care a trecut în ultima vreme i-au inoculat o frică selectivă, responsabilă pentru scoaterea în evidență doar a personajelor impresionante și potențial periculoase. Profesorul Bogdan nu făcea parte dintre ei, păstrând o oarecare distanță de centrul de comandă coordonat în continuare de doamna Popan. Bucuria revederii Stancăi și îmbrățișarea spontană de care a avut parte constituia un premiu suficient de mare pentru toată strădania lui de a-l convinge pe Șoc să lase totul și să vină imediat în țară. Era o alegere grea pentru tânăr, ținând cont de faptul că Sentimente trebuia să primească foarte curând un braț bionic, în locul celui smuls de leul lui Montezuma.

Imagine similară

Dar tocmai băiatul mutilat a fost un sprijin pentru Bogdan pentru argumentarea amânării implantului, în favoarea ajutorului cerut de profesor. Bine că măcar brațul stâng îi fusese salvat de la amputare, prin el reușind să se facă înțeles de prietenul lui, dar numai de el. Deși un surdo-mut are nevoie de două mâini pentru a-și transmite gândurile, Sentimente compensa lipsa unuia prin expresivitatea feței și a ochilor, cu limbajul cărora Șoc se obișnuise.

Firește că surpriza doamnei Popan a fost copleșitoare la vederea celor pe care-i crezuse pierduți în imensitatea nemăsurabilă a lumii, dar a vrut ca și ea să-i surprindă plăcut pe cei de la mănăstire. De aceea nu le-a spus nimic la telefon, ci au pornit imediat spre ei, cu inimile pline de încredere și nerăbdare. La vederea cerului tot mai întunecat și la perceperea vântului dezlănțuit care parcă le dădea aripi, Sentimente îl privi adânc pe Șoc și își exprimă temerea, în limbajul lui: „Sper că nu ești implicat în această furtună…” Prietenul lui ridică impasibil din umeri și răspunse derutant: „M-ai văzut făcând cumva vreun hocus-pocus?”

Poarta de la mănăstire au deschis-o ușor, de data asta chiar printr-un hocus-pocus simplu, deci nu au intrat spectaculos, așa cum își imaginase Rotaru. În schimb, a fost nevoie de câteva artificii spectaculoase pentru a-i convinge pe cei trei reprezentanți ai autorităților să se dezarmeze și să se supună noilor ordine. A urmat o veselie generală, îmbrățișări și întrebări pentru care nu mai era timp de răspunsuri, planuri de acțiune ce se schimbau în câteva minute, mărturisiri și apoi aceleași întrebări care se repetau. Mai multe măicuțe priveau cu interes acest vacarm din sala cea mai mare a mănăstirii, cea de reculegere și închinare, în timp ce stareța Filofteia încerca zadarnic să le scoată de acolo. Spiritele s-au liniștit într-un târziu, poate din cauza epuizării, iar atunci a venit vremea să se audă glasul rațiunii, respectiv al Violetei Popan.

– Nu știm încă unde este Lena, dar poate știu acești domni sau cei care i-au trimis aici, vorbi ea cu o voce mai potolită. Eu zic că ar fi bine să ia legătura cu ei și să-i cheme în fața noastră.

– Draga mea, îi atrase atenția soțul. Îți dai seama că nu vor veni cu brațele deschise, ci cu ele înarmate.

– Știu, dar nu ne putem tot ascunde, răspunse ea hotărâtă. Să dăm cărțile pe față, să ne aresteze pe toți, dar nu mai tac și nici nu mă mai dau bătută. Să vină acum, asta să le spui!

Ultimele cuvinte îi erau adresate lui Rotaru, care răspunse afirmativ dând de câteva ori din cap. Femeia asta îi provoca o teamă la fel de mare ca băiatul acela cu fulgere ce-i ieșeau din degete. Astfel a ajuns mesajul la superiorul său, care le-a promis un potop de foc. Era o chestiune de câteva ore, iar teama că nu vor avea parte de niciun dialog devenea tot mai persistentă, mai ales după cele spuse de șeful grupului sechestrat:

– Doamnă, nu aveți habar cu cine vă puneți. Cei care vor veni nu răspund la întrebări și nu dau socoteală oamenilor de teapa noastră. Mai bine plecați de aici, până mai aveți timp, deși nu văd unde v-ați putea ascunde.

– Am zis că nu mai fugim!, se răsti Violeta. Viteazul acesta are puterea să-i înfrângă pe ticăloși, așa cum a mai făcut-o cu armata unui tiran. Așa-i, băieți?

Femeia îi privi cu mândrie și încredere totală, îl strânse încă o dată în brațe pe Șoc și nu îl lăsă până nu-l văzu că răspunde afirmativ. Apoi îl îmbrățișă cu aceeași patimă pe Sentimente, căutând în privirea lui aceeași privire de luptător. Doar că ochii lui negri rămâneau tot triști, în timp ce capul i se mișcă a negație. Doamna Popan era contrariată și ceru explicații de la prietenul lui.

– Sentimente nu mai vrea victime, nu mai suportă înfruntările crunte dintre oameni, o lămuri acesta. Vă vom fi mereu aproape și vom face tot ce putem pentru dreptate, dar nu am voie să omor pe nimeni. I-am jurat, iar eu îmi respect cuvântul, mai ales în fața celui mai bun prieten.

Fetița care visa pentru alții (33)

Imagine similară

Următoarea convorbire telefonică a fost înregistrată și recuperată ulterior. Ea este importantă pentru ca cititorul să înțeleagă mai bine desfășurarea acțiunii și concepția unor personaje care acționau din umbră, crezând că-și asigură astfel exonerarea de orice răspundere.

”- Șefule, sunt eu, Rotaru Ivan…

– Rotarule, ce naiba se întâmplă acolo? Am crezut că-i floare la ureche pentru tine să aduci niște civili, dar deja au trecut aproape două zile și tu nu ești aici.

– Știu că arată rău de tot, dar au intervenit niște factori pe care nu aveam cum să-i iau în calcul.

– Ce fel de factori, omule? Trebuia să-mi comunici imediat, pentru a lua măsurile care se impun.

– Mai întâi a fost furtuna asta neprevăzută…

– Ce furtună, măi Rotarule? Cerul e senin în toată țara… Stai așa, doar nu cumva e vorba de fenomenul acela care s-a abătut inexplicabil prin nord? V-a afectat și pe voi?

– Din plin, șefule. N-am mai putut să plecăm de aici și nici să luăm legătura telefonică. Am fost complet izolați de lume și nici acum nu stăm prea bine.

– Ce vrei să spui?

– Nu avem cu ce pleca. Elicopterul a fost avariat de uragan, sau ce-o fi fost această dezlănțuire a naturii. Poate l-a lovit un trăsnet, ori l-a deteriorat vijelia, dar arată ca după război. Trebuie să veniți neapărat și să purtați o discuție cu cei după care m-ați trimis.

– Cine sunt persoanele în cauză și ce căutau la mănăstire?

– Aici e o poveste complicată și destul de lungă. La început, au fost patru, dintre care un localnic care a picat între ei. E vorba de tatăl unei fete dispărute, bona ei – presupun – și o jurnalistă care mi se pare periculoasă, prin tupeul și întrebările acuzatoare pe care le pune. Dar asta nu a fost o problemă, până nu au apărut alte figuri ciudate și ostile, în contrast cu vârsta lor. Pot să vorbesc liber?

– Desigur, Rotarule. Suntem pe o linie strict securizată și numai noi doi vom ști ce am discutat. Așadar, cine a mai apărut acolo?

– Nu numai cine, dar și cum! Zici că au venit pe sus, poarta mănăstirii fiind închisă pe durata urgiei. Și totuși, ne-am trezit cu ei la ușă.

– Care ei, măi omule?, vocea șefului devenea tot mai iritată.

– Doi băieți și o femeie. Cea din urmă pare o persoană normală, dar copiii zici că-s scoși dintr-un film fantastic. Unul e surdo-mut și îi lipsește un braț, dar are o privire ca de miel dus la sacrificare. Te uiți la el și pur și simplu ți se înmoaie inima în ochii umezi care te acaparează. Celălalt, dimpotrivă, simți că te străpunge cu fulgere paralizante ce-i vin din căutătură, dar mai ales din mâini.

– Ce tot bați câmpii acolo, Rotarule? Te-a lovit și pe tine trăsnetul, ca pe elicopter?

– Știu că e greu de crezut, dar s-ar putea zice și așa. De fapt, acum noi suntem cei reținuți, iar telefonul acesta l-am dat doar cu acordul băiatului cu fulgere, căruia i se spune Șoc.

– Vrei să spui că sunteți ostaticii unui copil?, răcni vocea superiorului. În acest caz, deși pare neverosimil, e o infracțiune gravă și se impune o intervenție în forță. Am crezut că puterile copilului ăsta sunt doar un mit, dar se pare că ne-am înșelat. Asta nu înseamnă că poate să reziste atacului unei unități bine pregătite și înarmată cu cele mai performante arme. Spune-i să se predea, înainte de a fi prea târziu pentru el și cei care-l însoțesc.

– Credeți-mă că i-am spus de mai multe ori, dar nici nu vrea să audă. În schimb, vă cere să veniți personal și să o aduceți cu dumneavoastră pe fetița căreia i se spune Visătoarea. În caz că nu îndepliniți aceste cerințe, jură că se alege scrumul de noi toți.

– Tu crezi toate aceste bazaconii, măi Rotarule?! Uiți că e vorba de un copil, care are probleme psihice și crede că poate face tot ce-i trece prin cap. Dumnezeu să fie și tot nu poate sta în calea mea, să-i spui și asta!

– Nu știu ce să zic, dar mie mi-e frică, șefule. Cred că m-am băgat într-o confruntare care mă depășește și nici nu mă privește. Vă rog să veniți cu vorba bună și soluții pașnice, altfel o să fie prăpăd în jur.

– Se vede treaba că m-am înșelat în privința ta, pămpălăule! Te consideri demn de misiuni complexe, dar tremuri în fața unor copii cu ochi mai blânzi sau mai cruzi. O să văd cum te vei descurca atunci când gloanțele îți vor șuiera pe la ureche. Pentru că o să iau cu asalt mănăstirea, iar în ultimă instanță am de gând să o arunc în aer. Cu copiii, cu maici și mai ales cu tine. Asta e diferența principală dintre noi: eu găsesc întotdeauna soluții și rezolv problema, în timp ce tu… îmi faci greață, pur și simplu. Sau ești un trădător care se coalizează cu inamicul, ceea ce-i la fel de rușinos și pentru care tot cu viața vei plăti. Pregătiți-vă că vin cu potopul, grijania voastră de lași!”

Fetița care visa pentru alții (32)

continuare

Inocența dezarmantă și felul în care și-a exprimat-o bătrânul cioban o înduioșă profund pe Anița, care făcu un efort să-și întindă mâna dreaptă pentru a-l bate molcom pe umăr. În schimb, Stanca se bucură să vadă izbucnirea nervoasă a maicii starețe, un semn că i-a atins coarda sensibilă, iar adevărul se putea revărsa fără opreliști, primordiale fiind sentimentele și credința fermă a femeii.

– Acesta este tatăl ei, spuse jurnalista arătând spre Nelu. E doctor psihiatru și vă poate dovedi cu acte în regulă că fetița nu e bolnavă, ci dimpotrivă, are un har pe care majoritatea oamenilor nu-l pot înțelege. Ceea ce pentru unii nu poate fi explicat în câteva cuvinte simple, devine neapărat un blestem ce trebuie înlăturat prin orice mijloace, chiar cu prețul vieții celui stigmatizat. Dacă tot vă ghidați după credință, de ce nu admiteți că darul pe care-l are copila e primit de la Dumnezeu, așa cum l-au primit și alți sfinți?

– Asta e încă o blasfemie ce vine din partea unor păcătoși, se revoltă în continuare Filofteia. Părintele Ieremia este un om evlavios, cu îndelungă experiență și completă dăruire față de Domnul nostru. El vede limpede ce se ascunde în sufletul fiecărei făpturi omenești, iar de data asta l-a văzut pe Necuratul. Sfinții nu se nasc cu aceste haruri, ei le primesc după o viață de slujire a Tatălui Ceresc, de rugăciuni și îndelungă austeritate. Un copil care vede viitorul prin niște vise, e un pericol pentru credința celor mulți, celor care duc o viață pioasă și normală, în așteptarea Mântuirii promise de Mielul lui Dumnezeu. Satana, însă, nu stă degeaba, se întrupează în copii ce par nevinovați, tocmai pentru a ne deruta mai ușor de la calea cea dreaptă.

Badea Pavel își făcu cruce, Anița își țuguie buzele ca după acreala unei lămâi, Nelu se abținea cu greu să nu-și reverse furia, doar Stanca își păstra calmul, căutând să ajungă la informația cea mai de preț:

– Știți cumva unde au dus-o pe această ființă omenească… sau ce o fi în concepția dumitale?

– Nu știu și nici nu mă interesează, răspunse măicuța, ridicând din umeri. Bine că am scăpat de ea…

– Poate știe părintele Ieremia, insistă jurnalista.

– Părintele a plecat cu ei, dar nu cred că au aceeași destinație. Omul are enoriașii lui, pe care îi păstorește cu devotament.

Privirile Filofteiei îi ocolea pe toți cei din fața ei, străpungând zarea peste capetele lor și căutând un punct de sprijin pe cer. Această insistență nu putea trece neobservată de interlocutori, iar ciobanul crezu că a găsit explicația:

– Cred și eu că vine o furtună, după cât de repede se înroșește soarele, rosti el cu un glas îngrijorat. Vedeți norii aceia dinspre Apus? Ei bine, ăia vin cu spor mare către noi.

– Nu după nori mă uit eu, bade Pavel, îl lămuri femeia în negru. V-am prevenit să plecați înainte de a fi prea târziu, iar acum nu mai aveți timp.

Într-adevăr, dintre petele care se extindeau în acea parte a orizontului, se desprinse una care se apropia mai repede, luând forma unui elicopter.

Imagini pentru imagini cu elicoptere militare

– Ia uite ce importanță ni se dă!, exclamă de data asta Nelu. Se vede clar că aveți legătura cu persoane sus-puse.

Măicuța adoptase un chip împietrit și nici vorbele nu-i mai trădau starea de spirit. Neclintiți au rămas și vizitatorii, privind curioși cum aterizează aparatul în curtea mănăstirii, iar apoi cum coboară doi bărbați în costum și un jandarm care-i urma îndeaproape. Au trecut pe lângă ei, măsurându-i cu priviri iscoditoare, și s-au oprit să schimbe câteva vorbe cu stareța. După un minut, părea că s-au lămurit, din moment ce bărbatul mai în vârstă se apropie de musafirii nepoftiți și le spuse pe un ton dur:

– Înțeleg că ați intrat cu forța în acest lăcaș, iar la invitația maicii starețe nu ați binevoit să plecați. Vă dați seama că e un caz grav de încălcare a proprietății și hărțuire a unor biete măicuțe preacucernice. Cine sunteți și ce căutați în acest loc?

– Dar cine sunteți dumneavoastră?, îi întoarse Stanca vorba. Și de când intervin elicopterele în apărarea unei mănăstiri?

– Numele meu e Rotaru Ivan și vă rog să vă legitimați, răspunse omul, imperturbabil.

– Și în ce calitate ne cereți actele?, interveni și domnul Oșan.

– În calitate de organ al statului, mai mult nu vă pot spune. În plus, dumnealui este jandarm și vă poate pretinde actele, iar dumneavoastră aveți posibilitatea să alegeți calea liniștită sau să vă luăm cu forța.

– O să ne arestați?, îl înfruntă jurnalista. O să ne puneți cătușe?

– Sper să nu fie necesar, dar, având în vedere atitudinea dumneavoastră, va trebui să ne urmați la sediu. Tătărăscule, urcă-i în elicopter, se adresă Rotaru jandarmului.

– Dânsul e localnic și n-are niciun amestec, interveni stareța, arătând către badea Pavel.

Ciobanul se detașă de grupul celor vizați, în timp ce Tătărăscu îi pofti pe aceștia către aparat. Tocmai atunci, pilotul se coborî de la postul lui și se apropie în fugă.

– Domnilor, nu mai putem zbura în aceste condiții, strigă el încă de departe. Uitați ce urgie ni se pregătește.

Privirile tuturor se îndreptară către norii tot mai apropiați care întunecau rapid cerul, în timp ce vântul începea să bată cu o putere surprinzătoare. Era clar că trebuiau să aștepte până se îndreaptă vremea.

Fetița care visa pentru alții (32)

continuare

Unda de bucurie de pe chipurile celor trei ascultători a fost atât de vizibilă, încât până și bătrânul cioban a sesizat-o, făcându-l să-și exprime curiozitatea:

– Ați auzit și domniile voastre de acest înger? De aceea ați venit la mănăstirea noastră, să-l căutați?

– Îngerul acela este fiica…, încercă Nelu să-i răspundă.

– E Fiica Cerului, îl întrerupse Stanca. Sigur că am auzit și tare am vrea să vedem pentru că numai ea ne poate ajuta. Știi cumva unde a fost dusă?

– Cum ar putea un biet păcătos să știe vrerea celor sfinți?, rosti ușor dojenitor oierul, aranjându-și mai bine căciula pe vârful capului. Dar s-ar putea să aflați mai multe de la maica stareță…

– Hoașca aia…, de data asta Anița a fost cea întreruptă.

– Nu am vrea să le deranjăm de la rugăciune pe măicuțe, interveni jurnalista. Dar dacă am merge deodată cu dumneata, n-ar trebui să deschidă poarta de două ori. Când ai de dus brânză?

– Le duc aproape în fiecare zi, dar astăzi n-am apucat încă, zise ciobanul cu vioiciune. Dacă așteptați până las turma nepotului și pun în desagă cașul, mergem împreună. Cred că se vor bucura de vizitatori ca dumneavoastră.

Cei din autoturism încuviințară cu dragă inimă, iar bătrânul își grăbi oile către stâna de pe dealul cel mai apropiat. Pășea tinerește, de parcă anii nu-i afectaseră picioarele, ci doar pielea și părul.

– V-aș ruga să-mi urmați planul de reintrare în mănăstire, îi sfătui Stanca, privind cum câinele Ursu își urmează stăpânul. Bătrânul nu trebuie să știe cine suntem și ce vrem cu adevărat.

– Cu alte cuvinte, vrei să mințim în continuare, concluzionă domnul Oșan.

– Păcatele tale să fie, adăugă Anița, mai în glumă, mai în serios.

– Un jurnalist bun ajunge la adevăr doar dacă se pricepe să mintă, le spuse Stanca. Nelule, sun-o pe Violeta și spune-i că Lena a fost văzută aici. Sunt sigură că se va bucura mult.

Sugestia era bine-venită, iar convorbirea cu doamna Popan s-a întins pe tot restul timpului de așteptare a ciobanului. Acesta s-a prezentat la fel de energic, purtând pe spate desaga generoasă din care răzbătea un miros îmbietor. După ce a intrat cu evidentă satisfacție pe bancheta din spate, a scos din bagajul său o bucată frumoasă de caș și l-a întins spre Anița:

– Acesta-i pentru dumneavoastră, să gustați cu toți din cel mai bun caș ce se poate găsi.

– Ești prea darnic, badeee…, îi arătă bătrâna recunoștința.

– Pavel mi-e numele dat de mama, se prezentă oierul, făcându-și de lucru cu căciula pe care și-o luase de pe cap, altfel n-ar fi încăput într-o mașină atât de mică.

– …bade Pavel. Să-ți dea Dumnezeu sănătate.

– Tot așa vă doresc și eu, zise el, după care se adresă celor din față. Puteți ajunge cu motorul până în fața porții.

– Eu zic să o lăsăm mai deoparte, ca să ne plimbăm un pic până la intrare, propuse Stanca, întorcând capul cu un zâmbet amabil. Uite, oprim aici și mergi matale înainte, iar noi te ajungem pe când vine cineva să deschidă.

Drumul n-a fost lung, dar badea Pavel s-a bucurat de fiecare clipă, precum un copil de o jucărie nouă. Nu s-a arătat deranjat că trebuie să meargă vreo trei sute de metri pe jos, de unul singur, iar cu pasul lui vioi ajunse repede în fața soneriei. Măicuța Veronica s-a ivit în câteva minute, dar s-a arătat neplăcut surprinsă când au apărut ca din pământ ceilalți vizitatori.

– Maica stareță nu-mi mai dă voie să vă las înăuntru, le spuse ea, încercând să-l strecoare doar pe cioban.

– Îmi dau seama, dar o să-i spui că n-ai putut să ne oprești, răspunse Stanca în timp ce o împiedica să închidă poarta. Avem o întrebare la care maica Filofteia trebuie să răspundă.

Cu această explicație, s-au strecurat ușor forțat pe lângă tânăra măicuță, pășind apoi în urma bătrânului cioban. Acesta își exprimă nedumerirea:

– Înțeleg că ați mai fost pe aici, dar ați uitat să-mi spuneți. Cine sunteți, de fapt?

– E o poveste lungă, bade, căută să-l liniștească Anița. Ți-o voi spune pe îndelete când ieșim de aici, dar acum avem ceva de lămurit.

Maica stareță îi întâmpină repezită și hotărâtă să-i scoată cât mai repede din incintă.

– Tocmai am dat un telefon autorităților. Vă sfătuiesc să plecați înainte de venirea lor, pentru a evita o situație stânjenitoare, având în vedere că suntem într-un lăcaș sfânt.

– Într-un lăcaș sfânt nu au ce căuta minciunile, mai ales cele care vin din partea unei măicuțe, replică Stanca. Acest om a văzut-o pe fata noastră plecând de aici, deci nu puteți nega acest fapt.

Filofteia s-a arătat încurcată un moment, dar își reveni printr-o izbucnire verbală violentă:

– Copila a fost aici pentru tratament. Era posedată de Diavol, iar părintele Ieremia a făcut tot posibilul să o tămăduiască.

Ciobanul a lăsat desaga jos, exprimându-și marea uimire:

– Maică Filofteia, doar nu vorbești pe bune! Dacă-i vorba de îngerul acela alb care ni s-a arătat pe uliță, înseamnă că nu-i ceva în regulă. Ne-a ajutat să-l găsim pe Victoraș, iar eu știu că Diavolul nu face fapte bune.

Imagini pentru imagini cu călugărițe

va urma

Fetița care visa pentru alții (32)

continuare

Era evident că maica Filofteia ascundea ceva, dar cu această convingere nu se puteau mulțumi. Trebuia să existe o cale, o sursă prin care să afle mai multe, aducând-o pe stareță în fața unor dovezi de netăgăduit, în speranța că astfel vor veni și mărturisirile. Cu aceste gânduri s-au îndreptat cei trei investigatori de ocazie spre cele mai apropiate case ale micuței așezări de munteni. Locuințele erau rare și dispersate pe dealuri de diferite mărimi, iar drumul către ele părea o adevărată provocare pentru șofer. Nu au apucat să ajungă la prima casă pe care au ochit-o, când o turmă de oi le blocă înaintarea, mirate și ele de apariția unei mașini pe un teritoriu ce le aparținea. În timp ce așteptau răbdători ca animalele să se perinde alene, Anița scoase capul pe geam și strigă:

– Titi… Titi…

Apelativul îi era adresat unui câine ciobănesc care alerga vioi în jurul ovinelor, făcându-și cu sârguință treaba de paznic și îndrumător. La auzul numelui, acesta ciuli urechile și își întoarse privirea către persoana care-l rostise. Doar o clipă îi luă până să o observe și apoi să-și ia avânt prin turmă pentru a ajunge la ea, dând fericit din coadă. Anița deschise ușa și îl primi cu drăgălășenie în brațe, mângâindu-l și lăsându-l să-i lingă mâinile, iar apoi fața.

– Pe câinele ăsta l-am găsit rănit de jivine în fața porții de la mănăstire, le explică ea Stancăi și lui Nelu. L-am îngrijit și hrănit până s-a întremat, dar într-o zi m-a părăsit sau a fost alungat de stareță. Tare mă bucur să-l reîntâlnesc sănătos și plin de viață!

– Doamna îl cunoaște pe Ursu?, se auzi o voce groasă din afara autoturismului.

Ea venea de la un cioban bătrân, cu barbă neîngrijită și plete cărunte, care se apropiase să-și exprime uimirea față de această scenă.

– Ursu îi e numele adevărat? Eu îi ziceam Titi, așa cum mi-am botezat toți cățelușii avuți de-a lungul vieții. Văd că nu și-a uitat numele temporar, sau contează prea puțin în raport cu vocea celei care l-a îngrijit la nevoie. Am crezut că n-o să scape cu viață, după cum arăta când l-am dus în mănăstire.

– Dumneata l-ai salvat!?, se miră și mai tare ciobanul. Dumnezeu să-ți dea sănătate, că tare m-am bucurat când a revenit la mine! Se vede că mănăstirea e un loc în care hălăduiesc oameni binecuvântați, alături de îngeri coborâți din ceruri.

– Ai intrat și dumneata pe porțile ei?, întrebă cu interes jurnalista Stanca.

– Eeeh, doar în treacăt, cât să duc niște brânzeturi. Că nu-i bine să întrerupem noi, păcătoșii, liniștea și rugăciunile sufletelor curate. Altfel riscăm să nu ne mai ajute, atunci când avem necazuri și nevoi.

– Credeți că maicile sunt îngeri întrupați în oameni?, continuă să-l descoase Stanca.

– Eeei, nu ele. Îngerii sunt mici și îmbrăcați în alb, așa cum apar în icoane. Nu ni se arată decât rareori, iar eu mulțumesc Celui de Sus că mi-a dat prilejul să văd unul de aproape.

– Dar cum așa, bade?, interveni domnul Popan. Unde și când ai văzut matale îngerul?

Bătrânul cioban se uită la turma care poposise în iarba din apropiere, își mută greutatea trupului de pe un picior pe altul, după care găsi de cuviință să-i impresioneze pe străini cu povestea lui divină:

– Păi nu a trecut mai bine de o săptămână de când câteva mașini ca asta au trebuit să aștepte trecerea oilor mele, la fel ca acum. Recunosc că tare-mi place când se întâmplă asta, iar domnii ăia mari trebuie să aștepte după niște „mioare proaste”, după cum i-am auzit spunând cu ciudă. Unu’ s-a coborât să le zorească, dar Ursu l-a făcut să se retragă degrabă în cabină. Alături îmi erau câțiva săteni de-aici, porniți în căutarea unui băiețel de cinci ani, dispărut de două zile. Necăjiți cu toții, iar părinții cu lacrimi în ochi, aproape că nu-i băgau în seamă pe străinii în mașini scumpe. Doar eu am observat un geam cum se coboară încet, drept pentru care m-am apropiat să văd ce-i înăuntru. Atunci am observat îngerul alb complet, chiar și la păr. Doar ochii îi erau negri și vocea omenească, prin care mi s-a adresat: „Căutați-l pe Victor în scorbura stejarului lovit de trăsnet”. Atât a zis, după care geamul s-a ridicat la loc și mașinile și-au continuat drumul. Nu-mi venea să cred că totul a fost aievea, dar le-am împărtășit celor din jur ce mi s-a întâmplat. Și ei m-au privit cu îndoială, însă nicio încercare nu putea fi neglijată, astfel că am pornit cu toții spre stejarul cunoscut, sus pe dealul acela mare, arătă degetul arătător al baciului.

Aici se opri să-și dreagă vocea și să audă îndemnul justificat al ascultătorilor:

– Și? Acolo era?, întrebară mai multe glasuri.

– Acolo, dară. Zgribulit și cu lacrimi în ochi, dar altminteri sănătos. Ne-ar fi plăcut să-i mulțumim direct îngerului, dar știm că rugăciunile noastre sunt la fel de bine primite. Precum și darurile făcute mănăstirii, la care am contribuit cu toții. Doar de acolo a ieșit Îngerul!

Imagine similară

va urma

Fetița care visa pentru alții (32)

 

Imagine similară

Drumul până la destinația descrisă de Anița a fost surprinzător de scurt. Domnul Popan – conducând propriul autoturism – era uimit să afle acum cât de aproape de ei fusese ascunsă Lena, în această perioadă, doar la circa o sută de kilometri. E drept că, ultima porțiune de drum era mai anevoios de urcat, fiind mai degrabă o cărare în pantă abruptă și cu gropi care-ți testau îndemânarea în alegerea celor mai puțin periculoase. La capătul lui, au dat de un sat cu case puține și oameni rari, în care principala atracție o constituia o mănăstire din lemn, împrejmuită de un gard trainic și bine zăvorât. Ajunși în fața porții, au coborât toți trei din mașina: Nelu Popan, Stanca și Anița. Nedumerirea din ochii primilor doi fu temperată de siguranța pe care le-o transmitea bătrâna. Ea preluă inițiativa și apăsă îndelung pe un buton abia vizibil, dar funcțional. A repetat operațiunea de mai multe ori, până s-a învrednicit o măicuță să le deschidă ușa și să-i întâmpine cu o firească întrebare:

– Pe cine căutați?, se adresă ea Aniței.

– Vă rugăm să ne cazați până mâine, răspunse smerită bătrâna. Vrem să ne rugăm și să vizităm această minunată așezare a Domnului.

Tânăra măicuță îi studie din priviri pe fiecare în parte și apoi răspunse cu un glas nehotărât:

– Nu e vremea potrivită pentru oaspeți, dar trebuie să mă consult cu maica stareță. Ce v-a făcut să veniți până aici? V-a trimis cineva anume?

– Un credincios recunoscător ne-a vorbit despre binefacerile acestei mănăstiri, oamenii deosebiți care i-au mângâiat sufletul, precum și locurile de o frumusețe aparte care l-au impresionat profund, continuă cu convingere Anița. Avem și noi un necaz în familie, iar speranțele întărite de rugăciunile într-un astfel de lăcaș ne-ar fi de mare folos.

Chipul femeii îmbrăcate în negru se lumină vizibil la auzul acestor cuvinte, iar vocea i se auzi mai caldă:

– Așteptați câteva minute, până revin cu răspunsul.

Cei trei zâmbiră recunoscători, dând de înțeles că sunt de acord să o aștepte cu plăcere, iar bătrâna întări această impresie printr-o cruce larg făcută și o reverență discretă.

– Ești sigură că acesta-i locul de unde ai fugit cu Poligraf?, întrebă Nelu după plecarea măicuței. Nu pare un loc în care să fie torturați copiii, ci dimpotrivă.

– Oi fi eu bătrână, dar încă nu mi-am pierdut mintea, rosti cu iritare Anița. Tocmai un astfel de lăcaș poate fi acoperirea perfectă pentru activități necurate.

A durat aproape un sfert de oră până s-a prezentat în fața lor o călugăriță bătrână cu ochi sfredelitori și vorba dură:

– Sunt maica Filofteia și aș vrea să știu pe cine primim în mănăstirea noastră.

– Eu mi-s o simplă femeie cu frica lui Dumnezeu, vorbi tot bătrâna. Ea e iubita mea fiică, Maria, iar el, ginerele meu bun și evlavios. Se înțeleg foarte bine, doar că nu au fost încă binecuvântați cu un copil, pe care și-l doresc cu ardoare. Pentru asta vrem să ne rugăm într-un loc sfânt, alături de cei mai buni mijlocitori către Cel de Sus. Dacă nu cerem prea mult…

– Putem să facem o excepție, în cazul acesta, se arătă stareța îngăduitoare. Maica Veronica o să vă fie alături în rugăciuni și în tot ce-i de trebuință.

Veronica era numele tinerei care le deschisese prima dată, iar aceasta îi pofti să o urmeze. La început, totul a decurs firesc și cu bunăvoință apreciabilă din partea gazdelor, începând cu rugăciunile și continuând apoi cu vizitarea celor mai reprezentative chilii. Suspiciunile au apărut când Anița a solicitat să vadă o aripă mai retrasă a mănăstirii, dorință pentru care tânăra măicuță a apelat din nou la stareță. Până la sosirea ei, cei trei nu au așteptat degeaba, ci au urmat îndemnul bătrânei, care preluase rolul de ghid neautorizat. Dar, spre dezamăgirea lor, încăperile unde i-a condus aceasta nu le-a oferit nicio dovadă că acolo ar fi fost închisă Lena și ceilalți copii. Doar o bănuială, generată de vopseaua proaspătă de pe pereți, mobilierul nou și așternuturile proaspăt schimbate. Nici urmă de vreun indiciu sau o urmă care le-ar fi confirmat așteptările.

– Ce căutați în aceste locuri?, se auzi vocea răstită a maicii Filofteia, apărută brusc în spatele lor. Nu vi s-a spus că e interzisă vizita în aceste chilii?

– Iertare pentru îndrăzneală, răspunse Stanca, arătând spre Anița. Doamna aceasta a lucrat aici o perioadă și ne-a spus că ați avut în găzduire un grup de copii. E adevărat?

Chipul stareței deveni roșu de furie, iar cuvintele slobozite fură pe măsură:

– Plecați imediat din această mănăstire! Noi v-am primit cu bună credință, iar voi v-ați dovedit a fi niște mincinoși subversivi. Dumnezeu să vă plătească pentru păcatele grele pe care le-ați dovedit!

– V-am întrebat doar dacă-i adevărat sau nu?, izbucni domnul Popan. Ca maică stareță vă credem pe cuvânt.

– Nu am văzut-o niciodată pe această femeie, îi asigură măicuța, arătând spre împricinată.

– Pentru că eram deghizată într-un bătrân, dar aveam același baston, îi replică Anița. Nu vă amintiți când v-am trimis din cozonacii cu mac și nucă, pe care i-ați lăudat atât de mult?

– Ieșiți imediat, altfel chem polițistul să vă scoată cu forța, repetă cu strășnicie Filofteia.

În fața acestei atitudini, cei trei intruși se văzură nevoiți să părăsească mănăstirea.

Fetița care visa pentru alții (31)

continuare

Copila ar fi vrut să răspundă cu entuziasm bucuriei pe care o percepea din partea celor din jur, dar emoția o gâtuia, blocându-i orice cuvânt sau măcar sunet pe care dorea cu ardoare să-l scoată. Acea exteriorizare trebuia să se manifeste cumva, pentru că altfel s-ar fi sufocat, iar singurul mod posibil se dovedi a fi prin lacrimi. Din ochiul ei adânc și limpede începură să se reverse picături mari de necuvinte, un izvor pe care îl ținuse sub control atâția ani de zile. Plângea profund și tăcut, nodul din gât împiedicând suspinele să-i însoțească revărsarea emoțiilor și să sublinieze intensitatea lor.

Imagine similară

 

Doamna Popan, surprinsă la început, își reveni încet și întinse mâinile către fetița zbuciumată, îmbiind-o să se cuibărească în brațele ei largi și primitoare. Poligraf acceptă imediat invitația și simți parcă pentru prima oară căldura unei îmbrățișări de mamă, siguranța unui umăr pe care să-și aștearnă capul, precum și mângâierea blândă a unei mâini drăgăstoase. La rândul ei, Violeta închise ochii și își imagină că strânge la piept – deodată cu acea ființă oropsită – trupul firav și mult visat al fiicei sale îndepărtate. Se spune că tristețea și lacrimile amare își găsesc un bun remediu prin alinarea altor suflete îndurerate, iar femeia realiză atunci că trebuie să fie puternică pentru acel suflet.

O lăsă să se descarce, strecurând cuvinte de încurajare și înțelegere, în timp ce Stanca, Bogdan, Nelu și Anița respectau în tăcere această manifestare înduioșătoare. Au fost nevoie de multe minute până când lacrimile și-au redus din debit, iar glasul copilei a scăpat încet din blocaj. Primele ei cuvinte s-au auzit repetat, tot mai clare și rugătoare:

– Nu mai pot să merg acolo… Nu mă trimiteți iarăși…

– Nimeni nu te obligă să te întorci, orice ar fi, draga mea, o asigură cu blândețe și hotărâre Violeta. O vom găsi noi pe Lena, nicio grijă.

Anița se arătă, totuși, contrariată, în timp ce și vocile celorlalți începeau să se facă auzite.

– Fii tare și curajoasă, așa cum ai fost și până acum, o îndemnă bătrâna. Avem nevoie de tine, să ne arăți locurile unde ați fost închise.

– Fata rămâne cu mine, să fie clar!, ripostă cu fermitate doamna Popan.

Era limpede pentru toți că în fruntea echipei de salvare se profila ea ca șefă. De parcă fetița din brațele ei îi absorbise temerile și slăbiciunea, dându-i în schimb tărie și autoritate.

– Nici eu nu voi merge, decât atunci când prezența mea va fi necesară și solicitată de voi. Faceți neîntârziat un plan bun și nu vă mai contraziceți în fiecare zi.

Aceste cuvinte le erau adresate profesorului Bogdan și Stancăi, cunoscute fiind opiniile lor diferite în ce privește modul de intervenție.

– Atunci, e clar. Mergem cu Anița la ultima locație cunoscută și adunăm informații, căută să se impună jurnalista.

– Informațiile fără putere nu valorează aproape nimic, răspunse profesorul cu aceeași convingere. Ce o să ne facem în fața paznicilor înarmați, care ne vor fugări ca pe niște câini vagabonzi?

– Vom cere ajutorul mass-mediei, a opiniei publice, răspunse Stanca.

– Ai mai încercat de câteva ori, fără rezultat, o contră proaspătul ei prieten. Avem nevoie de băieții noștri.

– Ia mai încetați odată cu cearta asta, interveni în cele din urmă domnul Popan. Eu zic că puteți ajunge la un compromis.

– Și care ar fi acesta?, întrebară aproape deodată cei doi.

Privirile li se întâlniră pe rând, căutând pe cineva care poate să dea o soluție acceptabilă pentru ambele părți. Tot Violeta veni cu propunerea ideală:

– Simplu: profesorul Bogdan merge să-și caute elevii pierduți, oriunde or fi ei acum. Cine vrea, să-l însoțească, iar cine nu, să plece cu Stanca. Astfel, acționăm pe două fronturi, iar eu cu Poligraf vom fi centrul de legătură între voi.

Tăcerea care urmă era un semn că nimeni nu avea argumente obiective pentru a combate această strategie, deși altfel de motive existau în mintea celor doi lideri. Nu crezuseră că părerile diferite vor duce la o despărțire, ce putea fi temporară, de lungă durată sau, în cel mai rău caz, definitivă. Tocmai când începuseră să se cunoască mai bine, să-și facă planuri de viitor în care se vedeau împreună. Dar acum nu puteau da înapoi, ideea fiind promițătoare, iar orgoliile lor satisfăcute.

– Cu toată compasiunea pentru Poligraf, am avea nevoie să ne spună tot ce știe despre locurile și oamenii pe care i-a întâlnit, interveni jurnalista. Știu că-i e greu să-și amintească acea perioadă, dar orice detaliu ne poate fi de folos. Anița ne poate vorbi despre partea exterioară, dar copila a fost în apropierea Lenei, în mijlocul acțiunii și între oamenii direct implicați.

Doamna Popan o mângâia în continuare pe copilă, căutând să-i înțeleagă din priviri starea de spirit. Probabil că a reușit, din moment ce a răspuns cu calm și căldură în voce:

– Lăsați-ne împreună o vreme și sunt sigură că-mi va povesti tot ce e de știut pentru voi și pentru mine. Credeți că eu nu sunt curioasă să aflu cât mai multe despre Lena? Dar trebuie să înțelegem că fata asta a suferit mult, e obosită și timorată. Să-i oferim tot ce putem pentru a-și reveni, iar apoi să sperăm că se va simți în stare să vorbească.

Fetița care visa pentru alții (31)

Botezul băiețelului a fost planificat cât se putea de curând, cu invitați doar din cadrul familiei restrânse și foarte puțini prieteni de-ai părinților. Mai mult de-ai proaspătului tătic, foști colegi de breaslă, care puteau crea o atmosferă optimistă, foarte importantă în această perioadă. Bunicii lui Constantin și un vecin cu nevasta lui, completau numărul de șaisprezece persoane, pentru care spațiul din sufragerie era suficient. Violeta voia să treacă rapid peste această obligație, fără expunerea în vreun restaurant sau o petrecere exagerată, cu dans și muzică prea veselă. După cum îi era și starea emoțională: o bucurie reținută pentru noul membru al familiei, umbrită de tristețea indusă de lipsa unui alt membru, care suferea pe undeva în timp ce ei se distrau.

Imagini pentru imagini cu mese întinse

Sufletul petrecerii, dar și moderatorii ei, erau profesorul Bogdan și doamna Stanca, un cuplu care știa cum să intre în sufletul fiecăruia și să-i aducă pe toți la un numitor comun. Mai ales atunci când cei mai sensibili – cum ar fi mama Violetei- erau predispuși la lacrimi, iar cei tineri simțeau nevoia să se înveselească mai zgomotos. Vedeta era copilul, prin fața căruia s-au perindat cu daruri, urări și o admirație mai mult sau mai puțin sinceră. La prima vedere, ai zice că-i un copil ca oricare altul, doar că dormea aproape tot timpul și nu plângea niciodată, chiar dacă venea ora să fie hrănit cu biberonul. Mama lui nu avea lapte aproape deloc, poate fiind secătuită de lacrimile vărsate și de durerea interioară. Dar acestea erau detalii intime, pe care oaspeții nu trebuiau să le știe, sau măcar să le omită în acea zi, când doar complimentele erau bine-venite.

Cam așa a decurs toată sărbătoarea – cu mici excepții, reparate imediat de responsabilii cu antrenul – putându-se afirma că organizarea a fost excelentă, iar invitații s-au simțit așa cum speraseră gazdele. Seara își slobozea pe nesimțite vălul tot mai întunecat, dând de veste musafirilor că-i timpul să plece către casă, după încă o paradă prin fața leagănului cu copilul dus în lumea viselor. Ultima care și-a luat rămas bun a fost, cum era de așteptat, mama Violetei, cu un zâmbet de susținere pe chip, dar sentimente nedeslușite în inima înăbușită.

Dezavantajul unei petreceri organizate acasă se simte după plecarea invitaților, prin acel moment deprimant în care îți dai seama că sunt atâtea vase de strâns și spălat, iar tu ești obosit și afectat de subiectele dezbătute cu fiecare în parte. Numai de alți vizitatori nu mai aveau nevoie, de aceea soneria de la intrare o intrigă până și pe Stanca. Totuși, se îndreptă către ușă, cu gândul să se descarce pe nesăbuitul care atenta la răbdarea și liniștea lor. Dar, la vederea persoanei tupeiste, iritarea i se mai domoli, lăsând loc politeții și curiozității.

– Să-mi fie cu iertare că vă deranjez la ora asta, dar tare aș vrea să vorbesc cu doamna Violeta, o întâmpină un bătrânel mic de statură, cu un nas cârn, o voce pițigăiată și ochi ce voiau să pătrundă prin ea.

– Acum nu-i momentul potrivit, dar reveniți mâine, îi răspunse calm jurnalista.

– Crede-mă, drăguță, că acum-ai cel mai potrivit moment, insistă moșul în timp ce-și bălăngănea bastonul ca pe o pendulă. E vorba de fetița ei.

Curiozitatea Stancăi deveni irezistibilă, fapt care-i provocă un gest larg de invitare înăuntru a hilarului personaj. Acesta înaintă șchiopătând, dar sigur pe el, ca și cum ar cunoaște bine camerele apartamentului. Se opri în fața Violetei și îi zâmbi familiar, în timp ce aceasta îl privea nedumerită.

– Doamnă Violeta, chiar nu mă recunoașteți? Înseamnă că am făcut treabă bună!

– Eu…, nu…, cuuum? Tu ești, Aniță?!

– Uite că ai ghicit, dar cred că numai după voce. E singura pe care nu am reușit să o schimb, oricât am încercat, dar cu celelalte i-am păcălit pe toți. Oricum, m-a ajutat mult faptul că am mai degrabă o figură de bărbat.

– Anițăăă, ce mă bucur să te văd! Unde ai fost?, că am avut nevoie de tine. Știi ceva despre Lena? Sper că vii cu vești bune…, cuvintele se revărsau necontenit din gura Violetei, timp în care toți ceilalți se adunară în jur, mirați de reacția atât de însuflețită.

– O să-ți spun tot ce știu, dar mai întâi dă-mi voie să stau jos, că mă dor picioarele de atâta drum, o întrerupse Anița în timp ce se așeza pe scaunul cel mai apropiat.

Oftă scurt de câteva ori, stârnind și mai mult suspansul curioșilor, după care se exprimă cu un ton liniștitor:

– Am fost bucătarul celor care o țineau pe Lena, dar nu am reușit să o întâlnesc vreodată. Zilele trecute, s-au mutat la o altă adresă, iar pe mine m-au „concediat”. Nu știu unde s-au dus, dar sunt speranțe să aflăm. Și asta cât mai repede cu putință, pentru că am auzit numai vești proaste.

– De unde să aflăm? Ce trebuie să facem?, se plânse doamna Oșan.

– Vom găsi noi o soluție, mai ales că nu am venit singură, zâmbi misterios chipul bărbătesc al bătrânei. Mai deschide o dată ușa, drăguță, se adresă ea Stancăi.

Aceasta se repezi să o asculte, iar în cameră apăru o fetiță cu părul blond, care-i acoperea jumătate fața. Violeta nu-și putu reține exclamația puternică, mai curând un strigăt de uluire:

– Poligraf!!!