Fetița care visa pentru alții (20)

Lumea pulsa în jurul lui Nino, iar el îi simțea freamătul prin atingeri călduroase, precum o îmbrățișare îndelungată. Citea curiozitatea din privirile oamenilor, bucuria din colțul buzelor și fericirea exprimată prin chipuri senine. Nu-și mai amintea să fi trăit o asemenea experiență, la care visa de multă vreme. Libertatea de a se pierde în mulțime, de a deveni parte din ea, fără frica unor prejudecăți, a repulsiei și a respingerii. Acum era aidoma lor, cu un chip normal, două mâini întregi și o pelerină galbenă care-l integra și mai bine printre celelalte persoane. Ar fi trebuit să simtă o mare împlinire, dacă n-ar fi știut că este urmărit de șase perechi de ochi, că această libertate este iluzorie, iar el era doar o unealtă în mâna celor care dețineau telecomanda.

Își dădu silința să pătrundă înainte, printre siluetele care-i făceau loc cu îngăduință, văzând în el un tinerel ce aspira la binecuvântarea Papei. Probabil că numai instinctul l-a adus până în spatele gardului improvizat de organizatori, deoarece mintea îi era prea tulburată de gânduri din cele mai negre. Tocmai la timp ca să vadă cum papa-mobilul se apropia încet de locul în care se afla, iar omul mult iubit și așteptat le transmitea tuturor un sentiment de bunătate, făcându-le neobosit cu mâna și blagoslovindu-i cu o privire blajină. Lumea era entuziasmată, ridicând sau întinzând mâinile și strigându-i cu ardoare numele: „Vivat Papa!”, copiii mici erau săltați în brațe și împinși înainte, ca să fie remarcați și poate chiar atinși de brațul sfânt al bisericii.

Imagine similară

Norocul, soarta sau poate Cel de Sus a făcut ca automobilul să încetinească exact în dreptul lui Nino, iar mâna Papei să-i atingă chiar lui palma întinsă. Acum era momentul cel mai potrivit să-și îndeplinească misiunea, un scurt șoc electric și marele oaspete ar fi căzut ca secerat. Nimeni n-ar fi bănuit imediat ce s-a întâmplat, iar el ar fi putut să dispară printre oamenii înmărmuriți și să ajungă la mașina unde-l aștepta Pablo. Astfel și-ar fi salvat prietenul, primind totodată laudele și recompensa mentorului său, admirația celor care-l tratau cu neîncredere și satisfacția pe care ți-o poate aduce puterea. Dar oare chiar ar simți o satisfacție să omoare un om pașnic, înarmat doar cu vorbe blânde, priviri călduroase și zâmbete binevoitoare? Atingerea Papei i-a transmis lui un fior care-l dezarmă de orice gând înnegurat și îi aduse în suflet o pace nemaicunoscută.

Nu putea să comită o astfel de oroare, iar pentru viața lui Sentimente trebuia să se găsească o altă soluție, indiferent de prețul pe care ar trebui să-l plătească. În corpul lui se afla un obiect străin, capabil să-l transforme într-un robot supus și fără conștiință. Putea să fie oriunde, în vreun braț, în cap sau în corp, deci nu știa de unde se va produce atacul și nici unde ar trebui să-și concentreze energia pentru a-l contracara. Își duse la piept mâna sfințită de Papă, pipăindu-și pielea și insistând apoi pe alte zone ale corpului, dar căutările nu avură rezultatul scontat. Totuși, trebuia să acționeze primul și cu orice risc, altfel era pierdut. Dacă cipul putea să transmită un șoc electric care să-i afecteze creierul, mai bine i-ar lua-o înainte și să încerce a-l „prăji” el întâi. Se depărtă cu atenție de lumea care aclama încă, iar când constată că a rămas singur, eliberă curentul în corp.

Oamenii din jur reacționară imediat, strângându-se în jurul tânărului leșinat și încercând să înțeleagă ce s-a întâmplat. Pielea feței avea o paloare ciudată, iar asta îi determină pe unii să strige că e nevoie de salvare. Alții, mai îndrăzneți, îi ridicară capul și încercau să-i găsească pulsul, dar fără vreun succes. Doi bărbați tuciurii și bine făcuți se apropiară, susținând într-o română stricată:

– Nino… nostru. Nino, ducem acasă.

Lumea le făcu loc, iar cei doi îl ridicară cu intenția să-l care de acolo. Atunci apăru, ca din senin, o echipă din doi bărbați îmbrăcați în halate albe, care aduceau o targă și erau urmați de o femeie ce părea asistentă.

– Faceți loc, insista echipa nou-venită. Suntem doctori și am venit cu Ambulanța pentru a da primul ajutor. Faceți loc!

Bronzații nu se lăsară înduplecați ușor, dar mulțimea se strânse în jurul lor, insistând să lase pacientul în grija echipei medicale. Neavând încotro, zdrahonii fură nevoiți să renunțe și să așeze trupul pe targă, după care se făcură nevăzuți. Medicii au trecut imediat la resuscitarea tânărului, în timp ce asistenta îi ruga pe curioși să lase un spațiu mai mare între ei și locul intervenției. Timpul trecea cu greu în așteptarea unei vești bune, dar aceasta veni în cele din urmă. Pacientului îi revenise pulsul și putea fi transportat la spital, dar inima îi bătea slab și drumul până acolo era decisiv. Cu mare grijă și într-o cooperare perfectă, personalul medical îl ridicară și porniră cu grabă spre mașina salvării, urmați îndeaproape de o parte dintre oamenii de pe margine. Fiecare cu presupuneri și sfaturi generate din alte experiențe de acest fel.

Fetița care visa pentru alții (19)

Drumul spre România a fost făcut într-o rulotă cu două paturi și minimul necesar pentru două persoane: Pablo și Nino. Ar fi fost ideal să meargă cu avionul, așa cum sperase cel din urmă, dar i s-a explicat că nu ar fi trecut controlul de metale din aeroport, din cauza materialelor folosite la construcția mâinilor lui. Șoferi erau, pe rând, doi bruneți tăcuți și ascultători, precum niște roboți făcuți la comandă. Ei dormeau și mâncau în mașină, făceau cumpărăturile și executau orice altă comandă venită de la bătrânul misterios și generator de fiori când ți se adresa. Nici măcar băiatul, coleg de masă și de somn, nu a reușit să-i vadă chipul, în tot acest timp. Ziua purta mereu gluga lăsată mai mult pe față, iar noaptea trăgea toate draperiile înainte de a se băga sub pătură.

În schimb, în cele două zile de călătorie, Nino a avut parte de o instruire psihică amănunțită, cu detalii care l-au afectat profund. Vocea aceea subțire, fără inflexiuni sau urme de emoție, îi răsuna în cap și noaptea, punându-l pe gânduri negre și lipsindu-l de odihnă. Aceste frământări au început chiar după prima informație pe care Pablo i-a furnizat-o, numele persoanei pe care trebuia să o ucidă: Papa Francisc!

Imagini pentru imagini cu papa francisc

– De ce trebuie să moară un om care vrea pace între toți credincioșii?, s-a cutremurat el când a auzit. L-am văzut în multe reportaje și am auzit numai lucruri bune despre el. E bun, modest și-i ajută pe cei sărmani cu tot ce-i stă în putință.

Gluga se mișcă sinistru a negare, iar vocea iritantă veni în completare:

– Pacea aceasta e mai rea decât un război, băiete. Tu nu vezi câte nenorociri se întâmplă în jurul nostru, oameni care se împușcă pe stradă în numele religiilor false, se aruncă în aer sau se înrolează în armate comandate de fanatici. Numai printr-un gest extrem putem să-i facem pe acești iresponsabili să se anihileze între ei, după care să venim cu pacea zeilor noștri atotputernici. Nu rezolvăm nimic dacă ucidem un tiran, un criminal sau un mare președinte de stat, că se găsește imediat altul în locul lui. Trebuie să lovim în cel mai iubit dintre pământeni, stârnind un conflict între religiile care domină acum și slăbindu-le. Papa vizitează țara ta, preponderent ortodoxă, iar atentatul asupra lui se poate interpreta ca venind din partea bisericii autohtone. De la suspiciune și până la acuzații nu e decât un pas, de care ne vom ocupa ulterior. Bisericile au pornit cele mai crunte bătălii, și de data asta va fi la fel. Doar că va fi un război purificator.

Aceasta a fost prima lecție de pregătire, din întâia zi de călătorie. Firește că argumentele preotului lui Montezuma au fost dezvoltate și repetate până spre seară, iar îndoielile lui Nino contracarate cu perseverență. Cu toate acestea, băiatul nu părea convins, căutând toată noaptea o soluție de scăpare din această misiune ingrată. Slabele speranțe i-au fost risipite la primele ore de după micul dejun.

– Poate te gândești să ne înșeli așteptările, să dai bir cu fugiții sau poate chiar să mă ataci pe mine, îl atenționă Pablo. Să nu crezi că suntem atât de naivi încât să-ți oferim o putere atât de mare, fără să ne luăm o măsură de precauție. E bine ca acum să afli și tu despre ce e vorba. Știm că, la comanda creierului tău, poți să transmiți o sarcină electrică letală, la o distanță apreciabilă. Dar mintea ta nu este încă destul de matură și s-ar putea răzvrăti, din prostie sau sentimetalisme puerile. De aceea ți-a fost introdus în corp un cip, ca un al doilea creier, care se activează printr-o telecomandă. Nu vei ști la care dintre noi trei este acel dispozitiv de comandă, deci nu te gândi să-l ataci preventiv. Cert este că, dacă vedem că nu respecți indicațiile primite și nu acționezi prompt, conform planului, activăm imediat cipul. Acesta va transmite un șoc electric spre creierul tău, prăjind partea de comandă și transformându-te într-un zombi fără voință și conștiință. După care, misiunea va continua fără ca tu să-ți dai seama, iar apoi îți vom lăsa corpul pe mâna autorităților sau a mulțimii dornice de linșaj.

Această informație îl bulversă complet pe Nino, lăsându-l mut o bună bucată de vreme. Cu greu reuși să-și mai adune gândurile și să le exprime:

– Oricum mă vor linșa oamenii din jur, dacă vor vedea că eu sunt cel ce transmite fulgerul letal. Sau poliția, care va fi cu ochii peste tot, din aer, de pe clădiri și de la sol.

– Ți-am zis eu că nu ți-e coaptă încă mintea, căută să-l liniștească bătrânul. Nimeni nu va ști ce se întâmplă, timp de câteva minute de uluială. Poate să fie un fulger venit din ceruri, că tot se prognozează vreme ploioasă. Până își revine lumea, tu ești înapoi la mașină și o pornim spre casă, către prietenul a cărui viață depinde de succesul misiunii. Vezi ce simplu poate să fie, dacă urmezi întocmai instrucțiunile?

Fetița care visa pentru alții (18)

Ceremonialul mesei s-a scurs în aceeași rutină, cu aproximativ același gen de dialog și cam aceleași feluri de mâncare. Nino nu mai avea apetitul și entuziasmul de la început, când încercase cu mare curiozitate fiecare preparat exotic, punând întrebări și minunându-se de răspunsuri. Icrele negre, peștele balon, fructele de mare, limbile de ciocârlie, greierii crocanți, ciocolată cu furnici, ciorba de rechin și celelalte feluri exotice, deveniseră ceva banal și lipsit de gustul inițial, chiar dacă uneori se adăuga ceva nou. Nici subiectele de discuție nu difereau cu mult, cu excepția zilelor în care li se alăturau câte o persoană importantă. Atunci se țeseau planuri mărețe, se rosteau cuvinte mari și se ridicau pahare întru slava zeilor neiertători.

Imagine similară

În acea zi, însă, Montezuma îl abordă altfel pe tânăr, imediat după ce au încetat să se mai atingă de farfurii. Vocea îi era mai gravă, privirea mai aprinsă, gesturile mai ample.

– Am o veste pentru războinicul meu favorit, spuse el atingându-i mâna. Perioada ta de pregătire s-a terminat cu bine, iar acum trebuie să treci la fapte. Am o misiune importantă, încă de la început, pentru că trebuie să lovim în inima inamicilor. Să-i dezbinăm și apoi să-i cucerim, așa cum mi-au cucerit și ei regatul. Întrebarea mea este simplă: pot să am încredere că te vei achita de sarcină? Sau să mă îndoiesc de tine, așa cum mă sfătuiește trimisul zeiței Cuatlicue. El crede că inima e cea care te conduce, nu rațiunea. Spune-mi dacă-i drept.

Pe fața lui Nino se putea citi mirarea și indignarea, privind pe rând spre mentorul său și apoi spre Pablo. Zise fără echivoc:

– Îți sunt dator și am promis că te voi urma în lupta ta dreaptă. Cine mă cunoaște bine, știe că-mi respect întotdeauna cuvântul.

– Asta am vrut să aud, se bucură bărbosul, mângâindu-i tandru mâna ce părea naturală. Vezi, bătrâne sfătuitor, cât de sincer și hotărât este fiul adus de zei?

Individul cu glugă nu schiță niciun gest, dar vocea lui pițigăiată pronunță câteva cuvinte:

– Să nu te încrezi în nimeni, cu atât mai puțin în copii.

Montezuma interveni înaintea tânărului:

– Ooo, dar acesta nu mai e un copil. La vârsta lui, noi eram războinici și luptam să ne apărăm neamul, să facem alte cuceriri mărețe. Acum e momentul cel mai bun să-și arate puterea și credința, iar el recunoaște că-i pregătit. Asta o va dovedi chiar de mâine, când va părăsi castelul.

– De mâine plecăm?, întrebă Nino, cu o bucurie sesizabilă.

– Mâine plecați, tu și Pablo, îl asigură bărbosul, mângâindu-și barba.

– Și Sentimente? Avem nevoie și de el…

– Ai nevoie de Pablo, să-ți dea instrucțiuni pe parcurs. Nu îți trebuie Sentimente și n-ai trebuință de sentimente. Prietenul tău va fi în siguranță aici, iar noi vom fi mai liniștiți dacă nu-ți va fi alături. Am observat că are o influență proastă asupra-ți, dar îl tolerăm de dragul tău. Însă bagă de seamă: dacă mă vei dezamăgi și nu-ți vei îndeplini misiunea, jur pe Zeul Răzbunării că-l voi da leilor să-l sfârtece. Poți să spui că-i un fel de asigurare, în eventualitatea că înțeleptul meu sfătuitor are dreptate.

Nino își retrase mâna de sub atingerea bătrânului, invocând vizibil o aranjare a părului care-l supăra. Doar că mai tare-l deranja vestea despărțirii de Sentimente, o situație pe care sperase să o amâne la nesfârșit.

– Durează mult această misiune?, întrebă el cu strângere de inimă. Și unde trebuie să mergem?

– O să fii plăcut surprins dacă-ți voi spune că mergi în țara ta natală, în România!

Tânărul chiar tresări la auzul acestei vești, apoi așteptă cu emoție să audă alte detalii.

– Sunt convins că ai vrea să demonstrezi rataților de acolo cum ai devenit o putere mondială, precum le-ai promis. Niciunul nu te-a crezut, nu te-a ajutat și nu ar fi făcut-o niciodată. Dar ne-am întâlnit și ți-am îndeplinit visul, iar ei vor rămâne muți de admirație și prețuire, atunci când vei stârpi cu fulgerul tău un om care pare intangibil. Tu vei fi scânteia care va porni flacăra războiului de izbăvire a neamului nostru sfânt și nedreptățit.

– Care om?, încercă să se lămurească Nino.

– Toate la timpul potrivit, dragul meu, îl asigură Montezuma, atingându-i din nou mâna. Și încă ceva: acolo o să-ți poți revedea prietena despre care vorbea Pablo. Poate o aduci printre noi, să se bucure de confortul unui cămin edenic, unde poate visa frumos și visele să i se îndeplinească. Vezi că mă gândesc mereu la tine? O fată cu un astfel de har este mai potrivită decât un mut care îți umple capul cu prostii.

Bătrânul se ridică cu un zâmbet care-i dezveleau dinții lați și galbeni, îl cuprinse cu ambele mâini de umeri și îl trase cu putere la piept. Nino nu încercă să se opună, dar nici nu răspunse cu aceeași afecțiune. În mintea lui se învălmășeau informațiile primite, se iscau întrebări multiple și se ițeau răspunsuri din cele mai neplăcute. Pentru prima dată se simțea slab, iar acest sentiment aducea cu el o frică pe care nu o mai cunoscuse.

Fetița care visa pentru alții (17)

Timpul trecea tot mai greu pentru cei doi copii-adolescenți, ce se simțeau precum două păsări închise într-o cușcă de aur. Degeaba trăiau într-o grădină întinsă și paradisiacă, se delectau cu cele mai alese preparate și puteau să se scoale și să se culce la ore târzii. Deși n-ar fi crezut vreodată, parcă simțeau un dor tot mai profund de internatul profesorului Bogdan, de orele de agrement în care discuțiile se dovedeau plăcute chiar și când erau în contradictoriu, de profesorii virtuali de la care învățaseră multe lucruri interesante. Aici, în schimb, nu se preda decât limbi străine, istoria și religia aztecă, presărate cu reguli și obligații care le revin pentru a schimba lumea păcătoasă.

Sentimente recunoștea că tânjea după Poligraf și Visătoare, în timp ce Șoc se încăpățâna să nu vorbească despre asta. Totuși, aștepta de fiecare dată să-și întâlnească prietenul și să-i povestească impresiile zilei, imediat ce venea de la masă și, implicit, după întâlnirea cu Montezuma și Pablo. La început a fost entuziasmat, dar pe măsură ce zilele se scurgeau, chipul lui era tot mai trist și inima tot mai dezamăgită. De data asta, a venit „la spovedanie” cu cea mai traumatizantă experiență trăită vreodată, excluzând poate accidentul în care a fost electrocutat.

„Ce s-a întâmplat cu tine?”, l-a întrebat prin semne Sentimente. „Arăți groaznic”.

– Azi am omorât un om!, rosti dintr-o suflare Șoc, așezându-se pe bancă, alături de prietenul lui. Un om pe care de-abia îl cunoșteam și care nu mi-a făcut nimic.

„Cum așa?!”, se miră copilul de lângă el.

– Totul a fost ca un vis urât, de care n-aș vrea să-mi mai amintesc. Dar știu că nu-i bine, iar visul acesta poate să se repete tot mai des, deși nu-mi place și aș vrea să mă trezesc. Îmi spun că eu nu-s așa, că n-am avut încotro, dar tot nu-mi pot convinge conștiința. Trebuia să mă împotrivesc până la capăt, dar mi-a fost frică de oamenii ăștia, iar pe de altă parte, eram curios.

„Ce tot spui acolo?”, se repetă Sentimente.

Șoc își ascunse obrazul între palme, de parcă îi era rușine să-și arate zbuciumul, după care trase aer în piept și începu să se descarce cu glas stins:

– Am participat la un sacrificiu religios, despre care am citit că se practica în trecutul îndepărtat. Montezuma zice că e absolut necesar pentru ca zeii să ne ajute în redobândirea marelui regat și a supremației în lume. În plus, pretindea el, această ofrandă trebuia să vină din partea mea, ca o inițiere în ritual și o acceptare de drept în rândul celor care vor stăpâni lumea. Victima era un grădinar pe nume Mario, ales după o revelație venită prin Marele Sfătuitor, Pablo. Omul n-avea pic de vină, dar glasul zeilor trebuia ascultat fără crâcnire, iar cel sacrificat să fie mândru de această alegere. Eu credeam că această ceremonie va fi executată ca pe vremuri și mă pregăteam să plec înainte de a vedea măcelul, dar mi s-a cerut imperios să-l ucid chiar eu, prin electrocutare. Să-mi dovedesc astfel tăria de caracter și devotamentul pentru regele meu. Am refuzat cu vehemență, dar mi s-a spus că altfel dă drumul celor doi lei, care-l vor sfâșia în bucăți și îl vor mânca până la ultimul os. Omul va suferi mai mult, iar eu voi fi pedepsit pentru nesupunere. Ce puteam face, Sentimente?

Imagine similară

Băiatul nu știa ce să-i răspundă, dar îi atinse mâna cu palma, transmițându-i o undă de liniștire. Cu sufletul mai ușor, Șoc își continuă relatarea:

– A trebuit să le fac pe plac și i-am transmis un șoc puternic bietului Mario, care n-a apucat să simtă durerea sau să scoată vreun sunet. Montezuma zâmbea mulțumit, în timp ce Pablo se apropia de cadavru făcând semne și rostind rugăciuni doar de el știute. Uite așa am ajuns un criminal, Sentimente. Și mă tem că acesta e doar începutul, după cum îi cunosc acum pe cei doi fanatici. De asemenea, sunt îngrijorat pentru tine, de câte ori ne despărțim. Ăștia nu te apreciază deloc, ar putea oricând să te sacrifice sau, mai rău, să mă pună pe mine să te omor. Nu știu cum aș reacționa atunci, dar oricum ar fi o mare nenorocire.

„Nu te necăji pentru mine, gândește-te la tine și la cei care au mare nevoie de ajutorul tău”, îi răspunse Sentimente. „Vrei să fii Nino în continuare sau ai puterea să rămâi Șoc? Vrei să te conducă zei străini sau poți să iei singur decizii? Vrei prieteni noi sau te mulțumești cu cei pe care îi ai deja și nu îți cer să omori pe nimeni? Fetele de la internat au nevoie de tine, iar ție îți pasă de ele, o simt. Ai văzut și tu mesajul, dar nu vrei să-ți recunoști sentimentele. Încă nu poți zice că ești un criminal, pentru că ești minor și ai fost silit la un gest oribil. Poate găsim o cale să scăpăm din acest cuib blestemat și să ne întoarcem în familia noastră”.

Fetița care visa pentru alții (16)

continuare

O ușă laterală se deschise larg, iar în fața ei apăru un bărbat masiv, cu ten închis la culoare, mustață de mexican, un costum de bucătar ce includea o bonetă înaltă care-i dădea un aer de chef. Omul se înclină într-un unghi de nouăzeci de grade și se adresă bărbosului, cu o voce afectată:

– Putem să servim masa, stăpâne?

Montezuma făcu din mână un gest scurt de aprobare, după care salonul a fost invadat de tinere creole, purtând fiecare un platou strălucitor, cu câte un fel de mâncare aburindă. Douăzecișipatru de frumuseți cu părul la fel de lung și prins într-o bentiță cu inscripții diferite – doar de cunoscători înțelese -, îmbrăcate cu fustițe scurte și un șorț imaculat. Cu mișcări grațioase și zâmbete cuceritoare, au înconjurat masa, oprindu-se fiecare în fața locului stabilit pentru a pune îmbietoarea povară pe platourile mari ce așteptau pe masă. Cu aceleași mișcări calculate, s-au așezat pe scaune și au servit câte două înghițituri din mâncarea adusă, după care s-au ridicat și înclinat în fața celor trei meseni, părăsind în șir ordonat încăperea. Nino era impresionat mereu de această defilare, dar de data asta nedumerirea lui primi o explicație din partea tutorelui său.

– Aceasta e tradiția Casei Împărătești, a neamului nostru milenar. Mâncăm doar o dată pe zi, când se pregătesc douăzecișipatru de feluri, câte unul pentru fiecare oră a zilei. Acestea sunt servite de fetele sau nepoatele supușilor mei, ele având și plăcuta datorie de a gusta primele din fiecare preparat, pentru a ne demonstra că nu sunt otrăvite. Știu că astăzi e aproape inutil, deoarece sunt otrăvuri care-și fac efectul după câteva ore sau chiar zile, dar obiceiul e frumos și trebuie păstrat. Ce zici, ți-au plăcut fetele? Unele sunt de vârsta ta, iar tu trebuie să ai deja nevoile unui bărbat. Spune-mi pe care o vrei, și la noapte va fi a ta.

Tânărul nu găsi cuvinte de răspuns, în schimb se auzi vocea subțire a omului cu glugă:

– Inima îi e atinsă de altă fată.

– Ce spui acolo, Pablo?, se arătă uimit Montezuma. Despre ce fată poate fi vorba, iar eu să nu știu? E adevărat ce spune Marele Sfătuitor, Nino?

– Nu-i nimic serios, se scuză tânărul. A fost o fetiță cu care m-am înțeles mai bine, dar a dispărut din viața mea.

– Dar simți tentația de a răspunde chemării ei, continuă misteriosul personaj.

– E doar un gând copilăresc, zâmbi Nino. Pe atunci eram vulnerabil și fără speranțe concrete, dar astăzi sunt un om împlinit, gata să-și făurească un viitor pe măsura visurilor. Nu am timp pentru idile sau gesturi cavalerești.

– Așa te vreau, copilul meu! Nu m-am îndoit nicio clipă că merită să investesc în tine, că ai sânge de aztec și ne-a fost dat să ne întâlnim. Chipul pe care l-ai primit și brațele cu care ai fost dotat sunt voința zeilor, transmisă prin reprezentanții lui. Nici nu știi câtă putere posezi, dar pot să te ajut chiar acum în această privință. Vino până la fereastră și o să facem o demonstrație.

Montezuma se ridică de pe jilțul aurit și-i făcu semn băiatului să-l urmeze. De la acea fereastră se vedea o mare parte din grădina exotică a castelului, cu bănci umbrite de arbori, un pârâiaș ce aluneca lin printre tufele înflorite și apoi se scurgea într-un mic iaz.

– Poate ți-ai dat seama că harul pe care l-ai avut înainte nu era suficient pentru ambițiile tale și planurile noastre. Aveai nevoie de un amplificator, care să transmită curentul electric la distanță, fără să te expui. Acest amplificator e încorporat în mâinile tale și are o putere extraordinară. Încearcă-l acum.

– Cum aș putea?, se interesă, nedumerit, tânărul.

– Îndreaptă o mână spre victimă și dă un impuls energiei din tine, cum o făceai înainte. Uite, de exemplu, înspre prietenul tău ce stă pe bancă.

Nino se uită intrigat spre bărbos, dar acesta râse:

– Hai că am glumit, de data asta. Alege altceva… cum ar fi căprioara aceea care bea apă din iaz… sau o pasăre în zbor.

Imagine similară

Tânărul se gândi câteva clipe și întinse o mână spre cer, unde un vultur se rotea în cercuri tot mai strânse, pândind cu atenție vreo pradă de la sol. Fulgerul ce-i țâșni din palma deschisă îl sperie și pe băiat, de aceea rată din prima încercare. Își reveni înainte ca pasărea să dispară și lansă o nouă rază ucigătoare. Impactul fu instantaneu, pasărea fiind arsă complet și căzând din înălțimi, precum o piatră.

– Oaaau!, exclamă Nino, nevenindu-i să creadă.

– Ai început bine, dar mai trebuie să exersezi. Îți voi fi alături și te voi învăța multe, așa cum i-am învățat pe Iisus și Mohamed, îi promise Montezuma, arătând spre cei doi lei. La început s-au crezut regi și stăpânii lumii. Dar i-am adus pe calea adevărului, a luminii și a vieții adevărate, așa cum vreau să te aduc și pe tine. Eu ți-am dat putere și înfățișare, eu pot să ți le și iau, dacă nu le folosești după voia zeilor adevărați. Acum, hai la masă, că se răcesc bunătățile.

Fetița care visa pentru alții (16)

Castelul în care o să intrăm astăzi nu o să-l găsiți pe hărțile turistice și, aproape sigur, nici pe altele. În primul rând, pentru că a fost construit recent și în mare taină. Iar asta a fost posibil tocmai pentru cea de-a doua calitate care a facilitat această discreție: e situat pe un vârf de deal greu accesibil, format din roci solide, fără o vegetație ce ar putea încuraja o cățărare. Niciun drum sau măcar o potecă spre noua construcție nu era de văzut, iar de la poale nu se putea distinge vreun semn de viață în preajma zidurilor înalte. Sătenii cei mai apropiați se hrăneau cu zvonuri din cele mai contradictorii și fanteziste, pe care le transmiteau mai departe turiștilor curioși, incitându-le imaginația. Unii povesteau că acea construcție impresionantă a fost ridicată de un mare miliardar american, alții că e un sediu secret al spionilor spanioli, dar se auzeau și voci șoptite ce susțineau că acolo trăiește însuși Contele Dracula.

Imagini pentru imagini cu dealuri din piatra

Voi, dragi cititori, aveți puterea oferită de povestitor în a escalada cu ușurință acest deal provocator, în a ajunge pe platoul generos unde se întinde castelul misterios și de a intra dincolo de porțile înalte, bine zăvorâte, păzite de câini fioroși, oameni înarmați și camere de luat vederi. Veți fi uimiți de grădina nesfârșită și peste tot înfloritoare, de izvoarele care o brăzdează și formează pe alocuri cascade înviorătoare ce se avântă în mici ochiuri de apă. O să puteți zăbovi pe câte o bancă, privind peștii multicolori ce se oglindesc în apa pură, admirând viețuitoarele sălbatice care vin să se adape fără teamă și bucurându-vă de umbra arborilor exotici. Apoi, vă voi îndemna să mergem mai departe, fiindcă că un astfel de paradis trebuie să aibă și un centru, pentru acei care îl administrează și se bucură zilnic de beneficiile lui.

Așa cum era de așteptat, vom da de un palat de basm, cu trepte de marmură de un alb strălucitor și balustradă din argint masiv. Ușa e din lemn nobil și dens, încrustată cu simboluri enigmatice și figuri preluate parcă din desenele rupestre, toate din aur. Intrăm într-o clădire vastă, cu nenumărate uși și multe suflete care-și trăiesc viața departe de lumea obișnuită. Cea mai reprezentativă dintre încăperi este sufrageria spațioasă, cu o masă rotundă, acoperită de mătase și încărcată cu douăzecișipatru de platouri, tot aurite, firește. Pe cele două scaune ocupate, vom vedea întâi o persoană cel puțin interesantă, mică de statură, cu o calviție lucie, dar cu o barbă bogată, care-i acoperea tot chipul, cu excepția ochilor semi-închiși. Mâinile mici și fremătătoare, își găseau mereu ceva de făcut: ba să-și mângâie barba lungă cu ele, ba să-și scoată batista și să se șteargă la ochi, ba să-și pipăie pielea netedă a capului, ba să-i atingă brațul celui din dreapta lui.

Acesta era o altă figură exotică, în primul rând pentru că purta o rasă neagră cu o glugă care-i acoperea capul și aproape tot chipul. Doar nasul cârn, o mică parte din ten și vocea-i pițigăiată lăsa să i se ghicească vârsta foarte înaintată. Tot în preajma primului personaj, lâncezând de o parte și de alta a fotoliului său, puteau fi admirați doi lei, maiestuoși prin mărimea lor, dar și a coamei pe care o etalau. Păreau că sunt indiferenți la tot ce se întâmplă în jur, dar tresăreau în unison la fiecare zgomot sau mișcare mai puțin obișnuită. Cum a fost, de pildă, intrarea unui valet pe ușa de la celălalt capăt al încăperii:

– M-ați chemat, stăpâne?, rosti acesta în spaniolă, făcând o plecăciune.

– Tu ce părere ai, că am sunat din greșeală?, se răsti cel cu barbă. Cheamă-mi repede pupilul, că mâncarea-i gata imediat.

Valetul dispăru în mare grabă și nu dură mult până când deschise iar ușa, pentru a face loc unui tânăr chipeș și dezinvolt.

– Hai la tata!, îl întâmpină cu entuziasm același personaj. Nu știai că-i ora mesei? Doar n-o să lipsești de la cea mai importantă întâlnire din zi, Nino.

Tânărul se apropie și luă loc în stânga celui care-i făcuse invitația. Apoi zise cu reproș:

– Nu-mi place să vin fără prietenul meu. De ce nu-l accepți și pe el?

Bărbosul îl luă de după umăr, simulând o strângere în brațe.

– Tu ești fiul meu adoptiv, ești brațul meu războinic, viitorul erou al lumii. Cu celălalt nu mă pot înțelege, că-i mut și eu nu-i cunosc semnele, iar dacă întreb ceva, vreau să mi se răspundă. E drept că ai avut nevoie de el înainte de deveni complet, dar acum nu văd ce folos mai are.

– Eu văd, răspunse hotărât tânărul. El e singurul prieten pe care-l mai am, cel care-mi dă puterea interioară.

– Dar mă ai pe mine, dragul meu. Și îl mai ai pe Pablo, reprezentantul zeilor și trimisul zeiței Cuatlicue să ne ajute în renașterea lumii și pacea ei eternă, spuse bărbosul, arătând către omul tăcut și cu chipul ascuns. De aceea numele de Montezuma e binecuvântat, însemnând Zeul Muntelui, de unde vine puterea și toate darurile Pământului. Iar eu am fost reîncarnat pentru a îndeplini voința celor care ne veghează.

va urma

Fetița care visa pentru alții (15)

continuare

Cei doi vizitatori îl priveau pe Bogdan cu ochi diferiți, bărbatul cu un sentiment de compătimire, iar femeia cu indignare. De aici și izbucnirea nervoasă căreia Violeta îi cedă:

– Pentru asta ne-ați chemat până aici?! Am venit plini de speranță, crezând că aveți vești prin care putem să ne recuperăm copila, după atâtea zbateri zadarnice și drumuri sterile, iar dumneavoastră ne mai dați o lovitură. Am avut încredere atunci când ne-ați promis că sunt pe mâini bune, că totul e sub control, însă acum văd în fața mea un om înfrânt, care dă vina pe soartă, pe societate și pe Montezuma. Numai de asta nu aveam nevoie în situația noastră, când încercăm să ne menținem speranțele vii și să luptăm cu puținele puteri de care dispunem. Credeați că dacă-mi veți adăuga încă o veste proastă, mă voi simți mai bine?

Pe chipul doctorului se putea citi durerea pricinuită de aceste acuzații, la care cu greu ar fi putut răspunde. Poate că și-ar mai fi turnat o porție de coniac, însă își dădea seama că ar fi arătat și mai lamentabil. Noroc cu domnul Oșan, care-i veni în ajutor tocmai cu întrebarea pe care o aștepta:

– Ce am putea face noi, atâta vreme cât nici până acum nu am reușit nimic?

Bogdan ridică privirea, cu o scânteie în ochi, și spuse:

– M-am gândit la o strategie, de aceea am vrut să discutăm de îndeaproape. Nu avem puterea să eliberăm copiii, dar ei o pot face dacă îi motivăm.

– Nu înțeleg ce vreți să spuneți, interveni iar doamna Oșan. Cum să îi motivăm, când nici măcar nu putem să-i vedem? Și oricum, fata mea nu mai are nevoie de un motiv, dar tot nu poate ieși de unde-i închisă.

– În schimb poate să scape Șoc, completă cu entuziasm doctorul. Poate nu știți, dar Lena și Frățilă – pentru că așa îl cheamă de fapt pe Șoc – s-au plăcut reciproc încă de la prima vedere. Visătoarea era atrasă de voința și caracterul lui puternic, iar băiatului îi plăcea să fie încurajat de cineva care are harul de a prezice viitorul. E drept că sunt doar niște copii, dar nu din aceia obișnuiți. Sunt sigur că ar vrea să se întâlnească, să rămână împreună și să se ajute, pentru că au încredere unul în celălalt.

– Vreți să spuneți că l-ar prefera pe băiat în locul mamei?, se oțărî Violeta. Să scape dintr-un loc și apoi să o pierd iarăși, lăsând-o în compania unui egoist ce se vrea stăpânul lumii?! E o prostie!

– Nu m-ați înțeles sau nu m-am exprimat eu bine. Șoc poate fi vindecat de egocentrismul lui doar de fetița dumneavoastră. E drept că acum caută puterea și admirația întregii lumi, dar lumea se poate reduce la o singură persoană, dacă e cea care contează. Femeia are darul de a-l tempera pe bărbat, de a-l face să se simtă puternic doar oglindindu-se în ochii ei. Iar ea are nevoie să fie admirată de un băiat pe care-l apreciază.

– Uitați că e vorba, totuși, de niște copii, insistă femeia. Lena are doar doisprezece ani, iar băiatul tot minor este. Aici nu poate fi vorba de dragoste, ci doar de pasiuni trecătoare.

– Draga mea, interveni bărbatul ei, domnul Bogdan are dreptate. Acești copii s-au maturizat înainte de vreme, iar sentimentele lor sunt la fel de puternice ca ale noastre. Trebuie să acceptăm asta și să acționăm în consecință. Doar că nu văd ce am putea face, atâta vreme cât nu reușim a intra în contact cu niciunul dintre ei.

Violeta își privi surprinsă soțul, dar se abținu să-l contrazică, lăsându-l pe doctorul Bogdan să-și continue ideea.

– M-am gândit și la asta. Nu știm care e locația băieților, dar îmi aduc aminte că le place să se uite la televizor și să intre pe internet, ca majoritatea adolescenților. Puteți transmite un mesaj internațional pe canalul sau site-ul potrivit, ca și cum ar veni de la fetița dumneavoastră. Câteva cuvinte explicite, care să sune a solicitare de ajutor.

– Ce fel de mesaj?, se arătă uimită femeia. Să scriu în numele Lenei? Ar însemna o minciună, iar fata nu mi-ar ierta-o.

– Ei bine, puteți concepe unul neutru. Cum ar fi… „Visătoarea e prizonieră și are nevoie de Șoc”

Domnul Oșan dădu din cap, semn că-i plăcea ideea, în timp ce doamna se mai codea:

– Cred că-i zadarnic, zise ea cu o voce stinsă. Sunt puține șanse ca acest mesaj să ajungă la băieți, iar apoi aceștia să lase totul și să se implice într-o bătălie atât de mare.

– Nu-l cunoașteți pe Șoc. Cu cât e mai mare provocarea, cu atât e mai hotărât să-i facă față. Pe de altă parte, nu avem nimic de pierdut. Doar cei din internat îi spuneau Lenei „Visătoarea”, deci nu cred că o să știe altcineva despre cine-i vorba. Dacă vreți, mă ocup chiar eu de trimitere, pentru că mai știu pe unde intrau copiii în jungla aceasta a internetului. Poate că o să dureze ceva timp, dar măcar avem o nouă speranță.

Imagine similară

 

Fetița care visa pentru alții (15)

Doctorul Bogdan locuia acum într-un mic apartament de la periferia Vienei. Proaspeții însurăței – familia Oșan – a fost primită cu căldură și îmbrățișări îndelungate, de parcă făceau parte din aceeași familie. Bucuria revederii a fost umbrită curând de starea jalnică ce răzbătea din aspectul și cuvintele unui terapeut căzut în depresie. Desigur că mulți oameni ajung la un moment dat să creadă că și-au ratat viața, iar speranțele de redresare nu mai există. Aceștia au posibilitatea să se adreseze unui psiholog, care, prin harul și cunoștințele dobândite, îi pot scoate din întunecimea gândurilor, ghidându-i răbdător spre zări mai senine și oferindu-le noi motive să aprecieze faptul că trăiesc. Dar când tocmai o persoană menită să vindece se îmbolnăvește sufletește, la cine poate să apeleze pentru vindecare? El, care cunoaște toate căile pentru a readuce echilibrul în viața înfrânților de soartă, nu le poate folosi și asupra sa, știind că sunt doar trucuri pentru a păcăli mintea. Ar fi ca și cum ar încerca să se gâdilă singur, lucru pe care nimeni nu-l poate face cu succes.

Această capitulare răzbătea în primul rând de pe chipul neîngrijit, cuvintele obosite și paharele cu băutură golite prea insistent, la masa unde au fost invitați tinerii. Veniți să audă vești bune, Violeta și Nelu dădeau ochii cu un om învins, ce se plângea că a pierdut totul, tocmai când credea că și-a găsit menirea și copiii în care să investească tot ce avea.

– Dar unde sunt băieții?!, îl întrebară cu firească uimire oaspeții.

Imagine similară

 

Bogdan își mai turnă o porție de coniac, îi îmbie zadarnic și pe ei, după care sorbi îndelung din paharul încăpător. Un oftat venit din străfunduri fu începutul spovedaniei sale:

– I-am pierdut și pe ei, nu înțelegeți? Undeva am greșit, dar nu-mi dau seama unde, din moment ce intențiile mi-au fost bune și firești. Nu pot da vina nici pe ei, doar sunt încă niște copii, ușor de influențat și cu visuri mari, ce așteaptă împliniri grabnice. Așa am fost și noi la vârsta lor, doar că nu aveam calități care să ne dea aripi mari, deci nici visurile nu urcau atât de sus.

– Cum i-ați pierdut, domnule doctor?, insistă Violeta. Au fugit, au fost răpiți sau v-au fost ridicați și ei de către autorități?

– Hmmm, nici nu știu precis cum să o numesc. Mai degrabă au fost momiți…

– De cine și cum?, se interesă doctorul Nelu.

Gazda mai sorbi din pahar, în timp ce căuta un reper prin noianul de amintiri ce veneau de-a valma:

– Am fost tare dezamăgit când mi-am pierdut fetele, spuse el cu glasul frânt. Știu că nu erau ale mele, de drept, dar consideram că suntem o familie fericită și cu mari șanse să schimbăm puțin lumea în bine. Nu am vrut să-i pierd și pe băieți, de aceea ne-am retras aici. În plus, era o șansă pentru Șoc să-și împlinească marea dorință de a arăta ca ceilalți. Am făcut rost de o parte din banii pentru operație, cea care consta în transplantul de piele. Eu și Sentimente i-am fost aproape, pe cât s-a putut, dar se pare că n-a fost suficient. A intrat pe fir un individ periculos, foarte ambițios și cu mulți bani. La început am crezut că-i un binefăcător căruia i s-a făcut milă de băiat și vrea să contribuie la refacerea lui totală. De aceea am acceptat donațiile lui anonime, pentru proteze din cele mai performante, executate în premieră mondială. Am apucat să vedem bucuria de pe chipul lui, atunci când a început să le folosească și să ne transmită fericirea atât de molipsitoare. Nu știam că era ultima dată când îi voi vedea. A doua zi, Sentimente s-a dus primul în vizită, iar pe când am ajuns și eu, amândoi dispăruseră. Mi s-a spus că binefăcătorul anonim achitase toate cheltuielile, prezentând și acte pentru externare. Firește că nu am aflat despre cine e vorba, deși am făcut plângere pentru răpire și am angajat un detectiv.

Bogdan se opri pentru a-și mai umezi gâtul cu o nouă șarjă de coniac. Reacția Violetei nu întârzie:

– Totuși, nu se poate să dispară doi copii dintr-un spital, mai ales într-o țară ca Austria. Cineva a încălcat legea, iar asta se poate dovedi.

– Au fost descoperiți câțiva vinovați și au plătit pentru asta, acceptă doctorul Bogdan. Dar acela care a organizat totul nu poate fi prins, cel puțin deocamdată. Pentru că, la fel ca peste tot în lume, banii pot cumpăra orice. Ceva tot am aflat despre acest personaj malefic: face parte din elitiștii mondiali și își spune Montezuma. Asta pentru că se crede reîncarnarea marelui conducător aztec, cu misiunea de a răzbuna atrocitățile pe care le-au făcut conchistadorii la invadarea Americii de Sud. Iar pentru a-și atinge scopul, băieții noștri sunt două instrumente cum nu se poate mai nimerite, două suflete ce pot fi transformate în arme teribile. Forța energetică neîngrădită și manipularea sentimentelor pot face mai mult decât toate armele la un loc.

va urma

Fetița care visa pentru alții (14)

Timpul a început să se scurgă tot mai dureros pentru doamna Popan. Deși se spune despre el că poate să vindece și cele mai adânci răni, pentru ea era un călău ce o chinuia zilnic, amplificându-i cinic durerea și adăugând noi motive de a vărsa lacrimi ce nu voiau să sece. S-au scurs așa săptămâni, luni și apoi ani, în care biata mamă s-a zbătut ca o nebună să-și regăsească fata dispărută, să audă din gura ei că e bine, să o mângâie cu mâinile ei pe căpșorul mic, să o vadă cu ochii ei că respiră plină de viață. Însă primea doar mesaje reci, parcă scrise la comandă, în care Lena o asigura că e bine, să aibă răbdare că se vor întâlni curând și atunci o să-i povestească mai multe. Acel „curând” se prelungea extrem de mult, făcând-o pe femeie să-și piardă răbdarea și să caute soluții mai rezonabile.

Baba Anița era un umăr pe care putea să se plângă și cu care făcea planuri din cele mai îndrăznețe pentru a-și împlini marea dorință. Împreună cu ea a încercat, în mai multe rânduri, să-l contacteze pe profesorul Bogdan, doar că acesta părăsise țara împreună cu cei doi băieți rămași în grija lui. De fapt, îi dăduse de înțeles că așa va face, imediat după ce fetele fuseseră ridicate și duse la o adresă necunoscută. Doamna Popan a apelat apoi la medicul Oșan, cel pe care-l socotea direct răspunzător pentru această nenorocire, prin recomandarea ce a dus la internarea copilei și apoi la publicitatea nefastă care a atras atenția politicienilor. Oșan se arătă spășit și înțelegător, drept pentru care îi oferi tot sprijinul de care era în stare. De două ori au fost împreună în București, iar în cea de-a doua vizită au obținut o audiență la Ministrul Educației, o persoană care părea pe dinafara subiectului și care le cita instrucțiuni și regulamente la fel de glaciale ca mesajele Lenei.

Pe scurt, fetița ei era bine și fericită, alături de prietena ei, Poligraf, fiind educate amândouă într-o locație secretă, ferite de influențele negative ce ar putea veni din partea dușmanilor poporului. Doamna Popan era felicitată că Lena își poate aduce astfel aportul la Siguranța Națională, dar nu i se poate permite să ia legătura cu ea, tocmai pentru a proteja anumite secrete ce s-ar putea scurge, cu sau fără voia ei. Rămâne să comunice prin mesaje electronice sau scrisori, cel puțin o perioadă de timp. Oricum, din dosarul femeii reieșea că nu-și putea permite să-i acorde atenția necesară unei copile cu nevoi speciale, fiind singură și ocupată cu un serviciu solicitant. Această întrevedere a bulversat-o și mai mult pe femeie, cu greu reușind doctorul Oșan să o liniștească, în drumul de întoarcere spre casă.

Poate din milă sau din încercarea de a-și răscumpăra vina, Oșan a continuat să o viziteze pe Violeta Popan, să rămână la discuții până târziu în noapte, în fața unui pahar de vin, după câte o cină în doi. Nu era nimic nepotrivit în asta, doar și el rămăsese singur de curând, iar acasă îl așteptau doar amintiri neplăcute. Puțin câte puțin, cei doi văduvi au simțit că au mai multe în comun, iar dorul pentru Lena era liantul cel mai puternic pentru sufletele lor. La care se adăuga un motiv cât se poate de pragmatic: căsătoria dintre ei ar fi eliminat orice motiv al statului de a o mai reține pe copilă, din moment ce primea o familie completă, cu tot ce e nevoie pentru o educație optimă.

Imagini pentru imagini cu schimb de inele

Uniunea dintre Popan Violeta și Oșan Ion s-a făcut într-un cadru restrâns, dar asta nu știrbea deloc din emoțiile și tandrețea specifică unei iubiri înțelepte, în care sentimentele erau dozate cu grijă, să nu ardă prea puternic și să rămână vreodată fără combustibil. De acum aveau aceleași priorități, iar cea mai mare dintre ele era lupta pentru recâștigarea Lenei. Nelu și Violeta au mai încercat să contacteze personaje sus-puse din Capitală, dar se izbeau de același refuz. Într-un gest disperat s-au adresat presei, printr-o campanie hotărâtă și nemiloasă. Replicile n-au întârziat să apară, sub forma unor mesaje anonime, în care erau amenințați cu moartea sau cu imposibilitatea de a-și mai vedea vreodată fiica. Câteva incidente ulterioare au dovedit apoi că erau luați cu adevărat în vizor.

Dar nimic nu putea să sperie o mamă, atunci când își dorea cu ardoare să-și recâștige copilul. Zi de zi, seară de seară, mintea ei țesea planuri noi, din care alegeau împreună pe cele mai puțin fanteziste. Uneori se împotmoleau sau se contraziceau, dar aveau răbdarea să le întoarcă pe toate fețele și să culeagă ceva folositor, ceva care să le perpetueze speranța. Norocul își are rolul lui, oricât de mult te-ai baza pe ambiție și inspirație. De data asta a venit sub forma unui telefon din partea profesorului Bogdan, care îi invita la o adresă din Austria. Erau sfătuiți să fie discreți și atenți în a scăpa de urmăritorii care, în mod sigur, sunt mereu cu ochii pe ei. Speranțele celor doi au prins din nou aripi puternice.

Fetița care visa pentru alții (13)

Orele de agrement au început cu o surpriză neplăcută, confirmând temerile Lenei. Visase ceva rău, dar nu putea să-și dea seama în ce consta acesta, atâta timp cât nu recunoștea chipul care îi provoca neliniștea. Doar când au intrat în sală și a văzut un om străin printre ei, și-a dat seama că despre el era vorba.

– Astăzi, avem un oaspete din partea guvernului, i-a lămurit profesorul Bogdan cu un ton oficial, fără căldura și zâmbetul cu care-i obișnuise. Dumnealui este domnul Vâlvoi, consilier al prim-ministrului și împuternicit să facă unele schimbări în ceea ce ne privește.

Imagine similară

Domnul acela era îmbrăcat impecabil și purta cu fală un ceas scump, avea o tunsoare parcă sculptată, ochi neastâmpărați și un zâmbet fals în colțul buzelor. Asta putea vedea oricine, fără să apeleze la Poligraf. Plus că era un intrus în grupul lor, ceea ce nu le plăcea deloc, iar atitudinea mentorului lor era încă un semnal de alarmă.

– Bună dimineața, copii!, îi salută omul în costum de firmă. Am auzit multe despre voi și problemele cu care vă confruntați, de aceea ne-am mobilizat imediat să venim cu soluții în folosul vostru și al țării noastre. Pentru că, sunt sigur, voi vreți să vă valorificați calitățile speciale cu care v-a hărăzit natura. Tu trebuie să fii fata care visează viitorul, nu-i așa?

Lena se simțea din nou timorată, la fel cum era înainte de integrarea în această echipă. De aceea răspunse doar printr-o aprobare tacită.

– Iar tu ești cea căreia i se spune Poligraf, continuă consilierul, adresându-se fetiței blonde. Chiar știi să citești adevărul în ochii oamenilor?

– Încercați și o să vedeți, răspunse copila. Dar nu cred că-i un dar cu folos, din moment ce prea multă lume preferă să creadă în minciuni.

– Ha-ha, se arătă domnul Vâlvoi amuzat. Îmi place că ești și spirituală, dar nu trebuie să ai nicio grijă, pentru că noi, cei din conducerea statului, respectăm și promovăm adevărul.

– Deja ați spus o minciună, domnule…, rosti Poligraf.

– Poftim?!, se oțărî consilierul.

– Vă rog să o scuzați, dar uneori vorbește fără să se controleze, interveni profesorul Bogdan.

– Mda, înțeleg, doar e un copil încă, iar educația lasă de dorit, argumentă domnul Vâlvoi. Oricum, eu vin cu vești bune, în special pentru voi, fetelor. Mâine plecăm la București, unde veți avea condiții mai bune și profesori care vor fi alături de voi, nu doar pe monitor.

Chipurile celor patru copii nu exprimau deloc bucuria, ci surprindere și apoi deznădejde. Doar profesorul părea pierdut cu ochii în actele pe care nu le lăsa parcă niciodată din mână. Șoc a fost primul care și-a exprimat supărarea, în stilu-i caracteristic:

– Asta se cheamă discriminare, pe mai multe criterii. De ce numai fetele merg în Capitală? Eu, care am cel mai mare har, nici nu am fost întrebat nimic. La fel și Sentimente, cel mai sensibil băiat din lume.

– Știu totul și despre tine, la fel ca despre prietenul tău, îl temperă consilierul. Deocamdată luăm fetele, iar după ce adaptăm condițiile pentru fiecare, venim după voi.

– Asta-i o altă minciună, se auzi replica lui Poligraf.

– V-aș sfătui să purtați ochelarii negri, dacă vreți să mai spuneți ceva… incert, ca să zic așa, îi sugeră profesorul.

– Eu nu vreau la București!, zise clar și hotărât Lena. De ce să nu rămânem laolaltă, aici, unde poate și mama să vină în vizită?

– Draga mea, o liniști consilierul. Mama te va putea vizita și la București, iar prietenii o să-i revezi…

– Țin să…

– Tu să nu mai vorbești neîntrebată, o întrerupse iritat pe Poligraf. Astea sunt dispozițiile ministrului și nu e loc de tocmeală. Țara a investit și va investi în voi, dar trebuie să fiți cuminți și să răsplătiți această încredere. Trecem prin momente grele, în care dușmanii patriei ne atacă din toate părțile, dezbinându-ne și slăbind astfel puterea națiunii. Toți cei care nu sunt cu noi, sunt împotriva noastră, de aceea trebuie să-i găsim și să-i anihilăm. Nu-i așa, profesore?

Domnul Bogdan tresări, revenind parcă dintr-o altă lume. Închise dosarul și ridică privirea către invitat, spunând:

– Eu v-am spus părerea și n-am să mi-o schimb nici în fața elevilor mei. Încă sunt niște copii, care ar trebui să-și păstreze inocența, să-și folosească timpul pentru educație și acumularea de cunoștințe. Altfel există pericolul…

– Bine, am înțeles, i-o tăie scurt Vâlvoi. În situații disperate, se cer măsuri disperate, iar acești copii pot rezolva multe probleme acum, când e mare nevoie. Să nu uităm că semnalul de alarmă a venit tot din rândul lor, iar dumneata ai putea fi cercetat în ce privește condițiile și profesionalismul cu care i-ai tratat. Noroc că am intervenit la timp și totul se poate rezolva prin măsuri blânde și eficiente. Vei putea să te convingi, prin vizitele pe care le vei face în noua lor locuință. Gura închisă, Poligraf!

– O să vă pară tare rău că nu m-ați luat și pe mine, amenință Șoc. Vă e groază de figura mea arsă, de corpul meu incomplet? Vă e rușine de Sentimente, fiindcă e surdo-mut și poate transmite iubire? Puterea mea și sentimentele lui se vor întoarce împotriva voastră, vă jur pe viața mea!