Fetița care visa pentru alții (13)

Orele de agrement au început cu o surpriză neplăcută, confirmând temerile Lenei. Visase ceva rău, dar nu putea să-și dea seama în ce consta acesta, atâta timp cât nu recunoștea chipul care îi provoca neliniștea. Doar când au intrat în sală și a văzut un om străin printre ei, și-a dat seama că despre el era vorba.

– Astăzi, avem un oaspete din partea guvernului, i-a lămurit profesorul Bogdan cu un ton oficial, fără căldura și zâmbetul cu care-i obișnuise. Dumnealui este domnul Vâlvoi, consilier al prim-ministrului și împuternicit să facă unele schimbări în ceea ce ne privește.

Imagine similară

Domnul acela era îmbrăcat impecabil și purta cu fală un ceas scump, avea o tunsoare parcă sculptată, ochi neastâmpărați și un zâmbet fals în colțul buzelor. Asta putea vedea oricine, fără să apeleze la Poligraf. Plus că era un intrus în grupul lor, ceea ce nu le plăcea deloc, iar atitudinea mentorului lor era încă un semnal de alarmă.

– Bună dimineața, copii!, îi salută omul în costum de firmă. Am auzit multe despre voi și problemele cu care vă confruntați, de aceea ne-am mobilizat imediat să venim cu soluții în folosul vostru și al țării noastre. Pentru că, sunt sigur, voi vreți să vă valorificați calitățile speciale cu care v-a hărăzit natura. Tu trebuie să fii fata care visează viitorul, nu-i așa?

Lena se simțea din nou timorată, la fel cum era înainte de integrarea în această echipă. De aceea răspunse doar printr-o aprobare tacită.

– Iar tu ești cea căreia i se spune Poligraf, continuă consilierul, adresându-se fetiței blonde. Chiar știi să citești adevărul în ochii oamenilor?

– Încercați și o să vedeți, răspunse copila. Dar nu cred că-i un dar cu folos, din moment ce prea multă lume preferă să creadă în minciuni.

– Ha-ha, se arătă domnul Vâlvoi amuzat. Îmi place că ești și spirituală, dar nu trebuie să ai nicio grijă, pentru că noi, cei din conducerea statului, respectăm și promovăm adevărul.

– Deja ați spus o minciună, domnule…, rosti Poligraf.

– Poftim?!, se oțărî consilierul.

– Vă rog să o scuzați, dar uneori vorbește fără să se controleze, interveni profesorul Bogdan.

– Mda, înțeleg, doar e un copil încă, iar educația lasă de dorit, argumentă domnul Vâlvoi. Oricum, eu vin cu vești bune, în special pentru voi, fetelor. Mâine plecăm la București, unde veți avea condiții mai bune și profesori care vor fi alături de voi, nu doar pe monitor.

Chipurile celor patru copii nu exprimau deloc bucuria, ci surprindere și apoi deznădejde. Doar profesorul părea pierdut cu ochii în actele pe care nu le lăsa parcă niciodată din mână. Șoc a fost primul care și-a exprimat supărarea, în stilu-i caracteristic:

– Asta se cheamă discriminare, pe mai multe criterii. De ce numai fetele merg în Capitală? Eu, care am cel mai mare har, nici nu am fost întrebat nimic. La fel și Sentimente, cel mai sensibil băiat din lume.

– Știu totul și despre tine, la fel ca despre prietenul tău, îl temperă consilierul. Deocamdată luăm fetele, iar după ce adaptăm condițiile pentru fiecare, venim după voi.

– Asta-i o altă minciună, se auzi replica lui Poligraf.

– V-aș sfătui să purtați ochelarii negri, dacă vreți să mai spuneți ceva… incert, ca să zic așa, îi sugeră profesorul.

– Eu nu vreau la București!, zise clar și hotărât Lena. De ce să nu rămânem laolaltă, aici, unde poate și mama să vină în vizită?

– Draga mea, o liniști consilierul. Mama te va putea vizita și la București, iar prietenii o să-i revezi…

– Țin să…

– Tu să nu mai vorbești neîntrebată, o întrerupse iritat pe Poligraf. Astea sunt dispozițiile ministrului și nu e loc de tocmeală. Țara a investit și va investi în voi, dar trebuie să fiți cuminți și să răsplătiți această încredere. Trecem prin momente grele, în care dușmanii patriei ne atacă din toate părțile, dezbinându-ne și slăbind astfel puterea națiunii. Toți cei care nu sunt cu noi, sunt împotriva noastră, de aceea trebuie să-i găsim și să-i anihilăm. Nu-i așa, profesore?

Domnul Bogdan tresări, revenind parcă dintr-o altă lume. Închise dosarul și ridică privirea către invitat, spunând:

– Eu v-am spus părerea și n-am să mi-o schimb nici în fața elevilor mei. Încă sunt niște copii, care ar trebui să-și păstreze inocența, să-și folosească timpul pentru educație și acumularea de cunoștințe. Altfel există pericolul…

– Bine, am înțeles, i-o tăie scurt Vâlvoi. În situații disperate, se cer măsuri disperate, iar acești copii pot rezolva multe probleme acum, când e mare nevoie. Să nu uităm că semnalul de alarmă a venit tot din rândul lor, iar dumneata ai putea fi cercetat în ce privește condițiile și profesionalismul cu care i-ai tratat. Noroc că am intervenit la timp și totul se poate rezolva prin măsuri blânde și eficiente. Vei putea să te convingi, prin vizitele pe care le vei face în noua lor locuință. Gura închisă, Poligraf!

– O să vă pară tare rău că nu m-ați luat și pe mine, amenință Șoc. Vă e groază de figura mea arsă, de corpul meu incomplet? Vă e rușine de Sentimente, fiindcă e surdo-mut și poate transmite iubire? Puterea mea și sentimentele lui se vor întoarce împotriva voastră, vă jur pe viața mea!

Fetița care visa pentru alții (12)

Semnele înviorătoare ale primăverii îi invitau tot mai insistent pe copii la incursiuni lungi prin parc, dar îi făceau să tânjească și la farmecul misterios al peisajelor ce se etalau dincolo de gardul internatului. Această dorință nu putea trece neobservată de profesorul Bogdan și nici de tanti Mili, femeia care era cel mai mult în mijlocul lor. De aici a venit ideea unui picnic în adâncul pădurii, într-un loc minunat, pe care familia Vițian îl aprecia mult și îl vizita de câte ori avea ocazia. Acolo se putea admira izvorul în puritatea lui desăvârșită, într-o cotitură ca o îmbrățișare, ce liniștea momentan apa și-i făcea susurul mai lin. Acolo se aplecau arborii ca într-o închinare adusă vieții curgătoare, iar păsările cântau imnuri într-un concert de triluri neobosite. Acolo se putea ajunge după mai mulți kilometri parcurși cu utilitara lui nea Vițian, iar apoi alți câțiva pe jos, urmând o cărare vizibilă doar pentru cunoscători.

Imagine similară

Poate că nu era o coincidență faptul că această zi liberă s-a nimerit tocmai când în școală trebuiau să sosească câțiva reprezentanți ai autorităților locale și de la centru, pentru a evalua condițiile în care sunt ținuți și educați elevii. Profesorul voia să-i scutească pe copii de stresul unor întrebări neplăcute, mai ales că urmau să vină în contact și cu jurnaliști veniți pentru o conferință de presă. De aceea a ales Mili un coș mare, pe care l-a burdușit cu hrană rece, băuturi și dulciuri pentru toate gusturile, pe lângă care a adăugat pături, prosoape și tot ce le putea fi de trebuință o zi întreagă. Asta s-a văzut chiar de la micul dejun, pe care l-au savurat cu încântare, imediat după ce au ajuns în colțișorul de rai.

Lena era la prima experiență de acest fel, de aici și energia pe care n-o precupețea în explorarea împrejurimilor, căutând mereu ceva nou și interesant, minunându-se de cele mai mici detalii vizuale sau sonore, călcând prin locuri neumblate și atingând lucruri la care nu credea că va avea acces. Nici Poligraf nu reușea să țină pasul cu ea, fiind mai precaută în a se aventura în locurile sălbatice. Mili și bărbatul ei – după ce le-au făcut instructajul necesar – s-au recunoscut de la început depășiți de entuziasmul fetelor și au rămas să se odihnească pe una din pături. Ceva mai încolo, în imediata apropiere a izvorului, Șoc și Sentimente priveau visători la luciul cristalin al apei, ce permitea să se zărească câte un păstrăv neastâmpărat.

I-a întrerupt din gânduri Lena, care aducea în mâinile întinse un guguștiuc neînsuflețit. Îl găsise ceva mai încolo și credea că murise de curând, judecând după trupul nerăcit încă. Depuse pasărea în mâinile lui Sentimente și îi făcu semn să o ajute, dacă poate. Băiatul înțelese și-i transmise căldura pe care o stăpânea atât de bine, timp de câteva minute. Încercarea nu a avut succes și, cu regret, așeză corpul pe pătură, cerându-și parcă iertare de neputința lui. Șoc, care privise până atunci nepăsător această scenă, își îndreptă piciorul și atinse cu el pasărea inertă. Dintr-o dată, aceasta se cutremură și aripile începură să i se zbată, la început haotic, dar apoi, după câteva secunde de dezmeticire, ele-și uniră efortul într-un zbor avântat spre înălțimi. Guguștiucul înviase, iar Lena și Sentimente zâmbeau fericiți.

– Îți mulțumim, Șoc!, îi spuse fata cu admirație. Ești un băiat bun.

– Eee, a fost o nimica toată. Uită-te la asta, o invită el în timp ce-și strecură piciorul în apa izvorului.

Luciul cursului se cutremură ca de un fior și, după câteva clipe, la suprafața sa se puteau vedea mai mulți pești care pluteau cu burta în sus.

– Nea Vițian!, strigă băiatul. Am chef de un păstrăv prăjit pe la amiază. Du-te și culege câte unul pentru fiecare, eu fac cinste.

Bărbatul nu se arătă prea încântat să intre în apă, dar se supuse, nu înainte de a-l dojeni:

– Ți-am spus să nu mai faci asta, pentru că au de suferit și peștii care nu mor. Nu puteai să te bucuri de fapta bună, fără să faci una rea?!

– Care a fost fapta bună și care a fost cea rea? Eu m-am bucurat doar la cea cu peștii, deci aia contează.

Lena se așeză lângă Șoc, privind fascinată cum omul aduna păstrăvii și îi arunca pe mal. Între timp, li se alătură și Poligraf, obosită și nemulțumită de ceea ce vede.

– Eu nu mănânc din ei, tocmai pentru că i-ai agresat atât de violent, spuse ea supărată.

– Mare brânză!, se arătă Șoc nepăsător. Lasă că ne ospătăm noi, nu-i așa Lena?

Fata căruia i se adresase nu-l putea contrazice, iar băiatul adăugă:

– O să-ți simt lipsa, Visătoareo, după ce ne vom despărți. Locul meu nu e aici, deci trebuie să plec.

– Știu, îl asigură Lena.

– Normal că știi, dacă m-ai visat. Înseamnă că te-ai gândi mult la mine. Așa-i că voi ajunge puternic?

– Vei ajunge, dar cu un preț prea mare, îi șopti fata la ureche.

– Ce contează? Plătesc oricât și orice.

Fetița care visa pentru alții (11)

Din startul orei de agrement al acelei zile, se putea citi pe chipul profesorului Bogdan că nu era în apele lui. Zâmbetul îi era mai șters, iar privirile nu-i mai zăboveau pe chipurile elevilor pentru a încerca să le ghicească gândurile și a-i încuraja să le exprime. Discursul lui confirmă această stare, dacă mai era nevoie:

– Dragii mei copii – vă spun așa pentru că eu nu am avut binecuvântarea de a fi tată, dar vă simt pe voi la fel de aproape. Am conceput această clădire ca pe un refugiu pentru suflete neînțelese și ostracizate, valori prețioase ce necesită o educație aparte, pentru a se întoarce în societate cu fruntea sus și cu un mare potențial de a ajuta societatea, omenirea în general. Condițiile de reușită sunt mai multe, dar una dintre cele mai importante este detașarea de lumea zbuciumată și plină de capcane, mai ales când e vorba de ființe fragede și fără experiența vieții. Trăim vremuri grele, pe care nu le înțeleg nici oamenii maturi, darămite niște copii inocenți, cum sunteți voi. Dincolo de aceste ziduri se duce o luptă continuă pentru bani, putere și celebritate, în care o persoană nu e prețuită pentru ce poate oferi societății, ci mai mult pentru felul în care știe să mintă, să profite de pe urma semenilor sau să-i laude pe cei care împart funcții și recompense materiale. Voi faceți parte din generația de mâine, neîntinată și plină de speranțe, cu calități pe care am vrut să le păstrez intacte până veți fi destul de puternici să le apărați singuri. Sper să reușesc în continuare, deși…

Aici, profesorul se opri puțin, poate pentru a-și găsi cuvintele potrivite sau a se convinge că este ascultat cu atenție. Ochii elevilor erau, însă, ca lipiți de buzele sale, căutând să înțeleagă unde voia să ajungă.

– În ultima perioadă, am avut niște probleme care tind să capete amploare. Totul a pornit din interior, și asta mă întristează cel mai mult. Cineva a trimis mai multe e-mailuri câtorva publicații, plângându-se că e nedreptățit și ținut aici cu amăgiri, împotriva voinței sale. Presa s-a inflamat imediat, așa cum se întâmplă în cazul știrilor de senzație, și a dezvăluit detaliile primite despre fiecare dintre voi. În câteva zile, au aflat adresa acestui internat și sosesc mereu echipe de reporteri care ne asaltează cu întrebări și acuzații. În plus, s-au autosesizat și autoritățile: poliția, protecția copilului, oamenii politici locali și de la centru. Vă spun toate acestea pentru ca să știți cu ce vă veți confrunta în cele ce urmează. Va fi greu, dar putem să trecem și peste asta dacă suntem uniți și gândim la fel. Ce ziceți? Ce zici, Șoc?

Cea de-a doua întrebare avea o conotație aparte, pe care băiatul a simțit-o și l-a făcut reacționeze după așteptări:

– Am vrut doar să fiu reparat așa cum mi-ați promis. Toți sunteți frumoși și vă puteți șterge singuri la fund, doar eu depind de alții și inspir coșmaruri celor care mă privesc. Mă simt tot un exclus, chiar și în această companie, de aceea am apelat la cei care pot să facă ceva pentru mine, care pot strânge bani pentru operații și proteze.

Acum era clar și pentru ceilalți de unde porneau necazurile amintite de profesor. Un gest disperat făcut de un coleg disperat, pe care le era greu să-l condamne ei. Doar mentorul lor avea puterea și argumentele cele mai potrivite:

– Firește că nu reușim să știm cum te simți, deși încercăm cu toții. Toate intervențiile de care ai nevoie costă în jur de o jumătate de milion de euro, iar eu ți-am cerut să ai răbdare până strângem această sumă și te pregătești sufletește. Răbdarea e una dintre cele mai valoroase virtuți pe care vreau să v-o cultiv.

– Eu sunt pregătit de mult, iar banii n-ar fi o problemă, se revoltă Șoc. Dați-mi voie să joc la Loto și o să câștig cu mult mai mult decât e nevoie. Restul îl donez internatului.

– Tu vrei să profiți de pe urma Visătoarei, câștigând pe nedrept potul cel mare și făcând primul pas spre o viață necinstită, încercă să-l lumineze profesorul. Îți dai seama că asta v-ar afecta toată viața, pentru că nu te-ai mai putea opri. Inevitabil, veți ajunge în centrul atenției, lumea o să vă afle secretul și veți deveni cei mai vânați oameni de pe planetă. Mai ales ea, pe care toți lacomii lumii o să vrea să pună mâna și să o țină închisă, ca pe o gâscă ce face ouă de aur. Asta îi dorești colegei tale? Așa vrei tu să ajungi un om împlinit?

Imagine similară

– Nicio grijă, profesore. Aș ajunge cel mai puternic om din lume și nimeni n-ar avea curajul să mă înfrunte, nu s-ar atinge de Visătoare, de Sentimente sau de Poligraf. Iar tu ai avea cea mai renumită școală cu copii dotați, pe o insulă paradisiacă și misterioasă din mijlocul oceanului. Ăsta e destinul meu și o să lupt cu toți cei care-mi stau în cale pentru a-l împlini.

Fetița care visa pentru alții (10)

Ai fi crezut că zilele vor deveni o rutină plăcută pentru noua elevă a internatului, cu mai mulți factori care aduceau culoare în viața celor patru copii. Atenția cu care era înconjurată de Sentimente și Poligraf, o făceau pe Lena să se simtă ca într-o familie cu frați iubitori, de care nu a avut parte și la care tânjise adesea. Lecțiile nu le mai percepea ca pe o corvoadă, ci mai degrabă ca pe o joacă diferită și incitantă de fiecare dată. Chiar dacă profesorii erau virtuali, interacționând cu ei din locuri îndepărtate, pe ecranele imense ale monitoarelor, îi simțea totuși aproape, prin atenția acordată fiecăruia în parte, prin răbdarea și înțelegerea de care dădeau dovadă cu fiecare în parte. Astfel, se străduiau să-i aducă pe toți la același nivel de cunoștințe, indiferent de vârstă sau înclinații. Totuși, pentru cei care-și manifestau preferința în anumite materii, le acordau șansa de a le aprofunda, fără să-i afecteze negativ pe ceilalți.

Cele două ore de agrement și apoi șase ore de studiu nu li se păreau prea mult, din moment ce nu aveau de făcut teme obligatorii în niciuna din cele șase zile ale săptămânii. Doar duminica o aveau fără ore de curs, dar și atunci erau stimulați printr-un program de mișcare în aer liber și concursuri antrenante. Mili locuia practic în incinta internatului, iar nea Vițian era soțul ei și omul bun la toate. Amândoi veneau cu provocări fizice sau intelectuale, prin parcul ce înconjura clădirea principală sau în interior, cu jocuri logice răsplătite cu premii simbolice și accesibile tuturor.

Șoc era mai dificil în abordare, exprimându-și nemulțumirea față de anumite preocupări „copilărești” și veselia „ieftină” pe care o vedea uneori chiar și în ochii colegului său de cameră. Doar pe Sentimente îl avea la inimă și nu-i plăcea să vadă cum e „corupt” de fetele acelea neastâmpărate. Lena simțea o atracție inexplicabilă față de acest băiat lovit atât de crunt de soartă. În ciuda chipului diform și a brațelor lipsă, în spatele cuvintelor lui aspre și a caracterului infatuat, ea simțea un suflet candid ce nu voia să-și arate slăbiciunile. Nu știa cum să se apropie de el, fiindu-i teamă de reacțiile brutale, până într-o zi, când i-a strecurat un bilețel între degetele de la picior. Erau numerele câștigătoare la extragerea Loto din acea seară. Firește că Șoc nu avea posibilitatea să parieze, dar gestul și dovada capacității Lenei l-au făcut să o privească mai prietenos și să o aprecieze. De atunci nu a mai persiflat-o și nici nu s-a mai ferit de compania ei.

Lena și-a surprins plăcut și mama, la prima vizită pe care aceasta i-a făcut-o, după două săptămâni. A venit însoțită de Anița, bătrâna simpatică pentru fetiță, dar atât de marginalizată de majoritatea cunoscuților. Amândouă i-au adus dulciuri și cadouri pe care le-a împărțit cu Poligraf și Sentimente. Fosta dădacă i-a sugerat că, dacă nu-i place viața din internat, o ajută ea să evadeze și să se ascundă împreună de „oamenii răi”. Probabil că a fost doar o glumă sau un mod de a o descoase, la care copila a răspuns cu un zâmbet și câteva cuvinte prin care o asigura că totul e bine.

Și doctorul Oșan s-a ținut de cuvânt, căutând-o și consolând-o prin cuvinte calde și gesturi părintești. Doar că, înainte de despărțire, nu s-a putut răbda să nu pună întrebarea care-l rodea de multă vreme:

– M-ai visat cumva, în nopțile care s-au scurs de când ne-am văzut ultima oară?

Lena îl privi în ochi, fără timiditatea de altădată, și recunoscu:

– Da.

– Poți să-mi zici ce anume?, se interesă cu teamă medicul.

– Soția dumneavoastră așteaptă ceva, de aceea se chinuie.

– Ce anume pot să-i ofer în starea ei? Spune-mi, dacă știi…

– Să-i spuneți că o iertați pentru pierderea copilului. A crezut că-i prea devreme să fie mamă, iar acum regretă intervenția.

Pe domnul Oșan îl podidiră lacrimile și nu se sfii să le dea drumul. Atinse cu mâna tremurândă căpușorul fetiței, într-o mângâiere recunoscătoare, după care o rugă în șoaptă:

– Dacă te rog frumos, vii acum cu mine la spital? O să vorbesc cu domnul profesor să te învoiască pentru câteva ore. Te duc cu mașina mea și te aduc înainte de stingere. Ce zici?

Fetița ridică din umeri și răspunse pe același ton:

– Mi-ar plăcea să ies la o plimbare, dar aș vrea să vină Poligraf cu noi.

– Desigur, desigur…, se bucură doctorul, ridicându-se în picioare și căutându-și un șervețel. Pregătiți-vă până revin.

Profesorul Bogdan a insistat să meargă și el, pentru că răspundea de fete și voia ca orarul să fie respectat. Drumul a fost plăcut pentru cele două prietene, dornice de peisaje noi și plimbări mai lungi. Nici nu și-au dat seama cum a trecut vremea și au ajuns într-o rezervă a spitalului municipal, conduși de o asistentă amabilă. Acolo au dat cu ochii de o femeie palidă și fără cunoștință, în trupul căreia intrau mai multe tuburi și tubulețe și care respira la comandă, ajutată și monitorizată de aparatura din preajma ei. Emoțiile te subjugă într-o astfel de situație, iar pe fața domnului Oșan se vedeau foarte clar. Inima îi bătea cu putere, chipul îi era transfigurat și trupul simțea nevoia să se așeze pe marginea patului. A atins cu sfințenie mâna femeii și a strâns-o în palmele lui fierbinți. Privind-o ca pe o icoană, a reușit să-i spună cu o voce gâtuită de emoție:

– Te iert, iubita mea soțioară… Te iert din suflet și te iubesc nespus…

Imagine similară

 

Poate că a simțit o zvâcnire a mâinii pe care o strângea sau poate că i s-a părut. Poate că oftatul scos de femeie și pe care l-au auzit ceilalți a fost doar o închipuire. Cert este că inima ei a încetat să mai bată, iar aparatul a transmis imediat semnalul de cod albastru. Echipa de resuscitare ce s-a prezentat imediat nu a avut niciun succes în misiunea ei. Pacienta murise cu un zâmbet de mulțumire pe chip.

Fetița care visa pentru alții (9)

continuare

– Mi se pare mie sau deja ați făcut cunoștință cu noua voastră colegă?, întrebă retoric profesorul, în timp ce ocupă scaunul liber și înainte de a-și netezi halatul de un alb imaculat și a-și depune pe masă mapa cu documente. Ea este Lena și vă rog să o tratați cu delicatețea unor domnișori bine educați și a unei domnișoare inimoase.

– Eu propun să o numim Visătoarea, dacă toți avem câte o poreclă inspirată de ceea ce știu să facă, interveni Poligraf.

– E alegerea voastră, dacă Lena nu are nimic împotrivă, acceptă domnul Bogdan.

– Visătoarea?!, se miră Șoc, pufnind neîncrezător prin cele două găuri care-i mai rămăseseră din nasul topit. Și ce har are această Visătoare? Adoarme la comandă și apoi ne povestește vise frumoase? Sau intră în mintea noastră și ne provoacă anumite coșmaruri?

– Ești pe aproape, dar nu ai ghicit problema care a adus-o printre noi, ținu să-l lămurească profesorul, după care se adresă cu un ton mai moale fetiței. Prietenul și colegul meu, doctorul Oșan, mi-a spus că ai avut câteva vise care s-au împlinit ulterior. Eu am încredere în diagnosticul lui, mai ales că mi-a ajuns la urechi câte ai avut de suferit din cauză că ai făcut cunoscute aceste premoniții onirice. Acum ești printre prieteni, care au, la rândul lor, alte însușiri neînțelese și blamate de oamenii cu prejudecăți.

– Mare brânză!, se intrigă din nou băiatul cu fața topită. A visat și ea ceva și s-a nimerit să se împlinească. Dacă-i internați pe toți, doar pentru mizilicuri de-astea, ar trebui să avem sute de colegi. Inclusiv nepoțelele ghicitoarelor în palmă, în ghioc, în cărți sau în globuri de cristal. Mă dezamăgești, profesore.

– Nu fi impertinent, băiete!, îl apostrofă domnul Bogdan. Nici nu ai ajuns să-ți cunoști colega și deja o desconsideri. Fiecare dintre voi e deosebit și niciunul nu e mai presus ca altul. Doar că nu e suficient să ai un har, dacă nu știi cum să-l dezvolți și să-l folosești în beneficiul tău și al celor din jurul tău.

– La naiba cu cei din jurul meu! Din cauza lor am ajuns o sperietoare, ei m-au determinat să mă urc pe tren, ei mi-au tăiat mâinile și tot ei m-au abandonat. Întâmplarea a făcut să primesc un dar la schimb, iar acesta îl voi folosi doar pentru mine.

– Astăzi trebuia să vorbim despre Lena… sau Visătoarea, după cum a botezat-o Poligraf. Dar văd că, de fiecare dată, vrei să atragi atenția doar la tine și la puterea ta de a pedepsi. Ți-am promis că o să te duc la o clinică din străinătate și o să primești o piele nouă, nas perfect și brațe artificiale cu senzori. Îți cer doar să ai răbdare și să te vindeci întâi sufletește, pentru a suporta intervențiile care te așteaptă.

– Poligraf, confirmă-mi dacă profesorul îmi spune adevărul sau mă duce cu zăhărelul, se adresă Șoc fetiței blonde.

– Nu pot să-mi dau seama, din cauza ochelarilor negri, se scuză aceasta.

– Vezi? Dă-ți jos ochelarii, ca să te poată citi fata, îi ceru băiatul.

– Am motivele mele să nu o fac, deci trebuie să mă crezi pe cuvânt, răspunse răspicat profesorul Bogdan. Să revenim la subiectul zilei, adăugă el, întorcându-se din nou spre Visătoare. Spune-mi ce ai visat azi-noapte.

Fetița ridică pentru câteva clipe ochii, doar pentru a arăta că-i conștientă de întrebare. După o scurtă ezitare, recunoscu:

– N-am putut să dorm toată noaptea. Mi-e dor de casă…

– Sărăcuța, vrea țâță de la mămica, interveni iar cu sarcasm Șoc.

– Hei, ce maniere-s astea?, se revoltă Poligraf. Domnul profesor ne-a cerut să fim respectuoși cu noua noastră colegă, dar tu nu ai pic de înțelegere și educație.

– O să am înțelegere când o să-mi ghicească numerele de la Loto. Dar sunt sigur că nu-i în stare să „viseze” așa ceva, răspunse băiatul-cicatrice cu emfază.

– Terminați cu înțepăturile, le ceru domnul Bogdan. Să vedem cum o putem ajuta astăzi pe Visătoare.

Îi făcu apoi un semn băiețașului cu ochii umezi, care se ridică de pe scaun și veni aproape de Lena. Îi luă mâinile amândouă într-ale lui și o privi în ochii ce se simțeau atrași ca de un magnet. Ca doi magneți de poli opuși li se lipiră și frunțile, iar inima fetiței se încălzi tot mai mult, bătând într-un ritm incontrolabil. Percepea cu toată ființa un val de bine, de fericire inexplicabilă și bucurie nestăvilită, ce o inundau fără să i se poată opune, chiar dacă ar fi avut intenția. Această exaltare inexplicabilă dură câteva minute și atinse punctul culminant printr-un râs zgomotos și nestăvilit, venit din partea Visătoarei. Acest râs nemaiîntâlnit nu se opri imediat, nici după ce contactul dintre frunțile și mâinile lor încetă. Vedea cum profesorul și Poligraf o priveau cu un zâmbet înțelegător și ar fi vrut să-și explice această veselie pe care o resimțea. Dar nu a reușit să gândească limpede decât atunci când ultimul chicotit i-a încheiat isteria atât de benefică. Atunci și-a dat seama de ce i se spunea mezinului Sentimente: tocmai îi transmisese o porție de voie bună.

Imagini pentru imagini cu ochii umezi de copii

 

Fetița care visa pentru alții (9)

Lena nu a închis ochii toată noaptea care a urmat. Era prima dată când dormea departe de mamă, de patul moale și primitor, de camera aranjată după gustul ei, de sunetele și luminițele nocturne atât de familiare. Aici, totul era altfel și nimănui nu-i păsa de gândurile sau emoțiile care o invadau. Poate, doar puțin, colegei de cameră, dar nu voia să-și arate slăbiciunea în fața ei. Poate și doamnei Mili, care i-a adus în loc de cină un pahar cu lapte, alături de o gogoașă impresionantă. Asta pentru că refuzase să meargă în sufragerie, motivând că nu-i e foame. De fapt îi era teamă să dea ochii cu ceilalți copii, să suporte priviri indiscrete și aluzii inevitabile pentru un nou venit. Se simțea un intrus în acest colectiv, un boboc ce trebuia supus tirului de întrebări și probelor de inițiere pentru a fi acceptat cu drepturi depline. Sau să fie respinsă cu ironie.

Imagini pentru imagini cu gogoasa cu lapte

Își întorcea adesea capul către farfuria cu mâncare, mângâiată de lumina plăpândă ce se strecura de afară, prin fereastră. Parcă îi era foame, dar rezista tentației de a se înfrupta din bunătăți. Așa voia să arate tuturor că nu poate fi cumpărată atât de ușor, că nu e supusă slăbiciunilor mărunte. Dimpotrivă, poate să reziste fără mâncare și fără iubire până cedează ei și vin cu o ofertă mai bună. Cu făurirea unor astfel de planuri s-a scurs noaptea pe nesimțite, tresărind când tanti Mili a aprins lumina din cameră și a dat astfel deșteptarea. De parcă putea fi mai trează ca acum. Totuși, i-a părut rău că doamna nu a observat farfuria ei neatinsă, simțindu-se frustrată de o victorie meritată, după o abținere eroică.

Se grăbi să meargă prima la baie și zăbovi în fața oglinzii până ce o auzi pe Poligraf la ușă. Colega îi aminti că trebuie să fie la masă pe la ora șapte, dar Lena se scuză din nou, motivând aceeași lipsă de apetit. Doar că, după ce Poligraf părăsi camera, nu mai rezistă poftei și devoră cu poftă gogoașa cu lapte, chiar dacă delicatesea se întărise puțin, iar laptele își pierduse prospețimea. Tot o eroină se considera, din moment ce refuzase micul dejun și, implicit, le trăsese clapa celor care așteptau să o ia peste picior. Din păcate, următoarea etapă din program nu mai era opțională, fiind vorba de două ore petrecute în sala de agrement, după cum i-a spus micuța blondă. Ea a luat-o de mână, a încurajat-o, i-a promis că totul o să fie bine și apoi a condus-o pe coridorul lung și pustiu.

În sala de agrement aveau loc zilnic întâlnirile copiilor cazați cu profesorul Bogdan, întâlniri care păreau ore de dirigenție, ședințe de terapie în comun sau pur și simplu de socializare. Exact de ce se temea Lena cel mai mult și pe care le-ar fi evitat la nesfârșit, dacă s-ar fi putut. Măcar o avea alături pe Poligraf și se baza pe promisiunile făcute de o colegă care nu putea să mintă.

Sala era simplu mobilată, cu o masă rotundă la mijloc și cinci scaune confortabile. Două dintre ele erau deja ocupate de tot atâția băieți, care le primiră pe fetițe în moduri diferite. Primul era un copil la vreo șapte-opt ani, cu ochii mari, negri și mereu umezi, de părea că e gata să izbucnească în plâns. Acesta le surâse abia perceptibil și întinse mâna micuță.

– Lui îi spunem Sentimente și e surdo-mut. Nu-i din România, dar ne înțelegem bine prin semne.

Lena acceptă strângerea de mână, atingând o palmă delicată și călduroasă, care o făcu să se simtă bine. Celălalt băiat părea deja adolescent, după înălțimea trupului, dar chipul îi era o cicatrice imensă, de pe care îi lipseau până și pleoapele. La fel de impresionantă era și absența ambelor brațe, chiar de la umeri, iar faptul că purta doar o cămașă cu mâneci scurte, îi scotea și mai mult în evidență această deformație. Cu toate aceste orori, ființa din fața lor părea că transmite un aer sarcastic și de superioritate celor cu care venea în contact.

– El este Șoc și nu e prea prietenos, dar nu trebuie să pui la suflet ce spune. A luat foc după ce s-a urcat pe un vagon pentru a-și face selfie-uri, astfel  s-a electrocutat la înaltă tensiune. Atunci au fost nevoiți să-i amputeze și brațele.

– Aș da mâna cu tine, dar nu-mi permit, fetiță cu părul vopsit, se auzi vocea ironică a celui descris. Poate vrei să-mi strângi piciorul, care-i pregătit pentru a-ți transmite o energie șocantă.

Cu aceste vorbe, tânărul își ridică un picior cu laba dezgolită și îl întinse spre Lena. Poligraf o prinse de mână, avertizând-o:

– Să nu-l atingi! De ce crezi că-i spune Șoc? Te poate curenta atât de rău, încât te doboară la pământ. Tot de la accidentul acela i se trage și nimeni nu-și explică acest fenomen. Domnul profesor face tot ce poate ca să dezlege misterul.

Coincidența a făcut ca tocmai în acel moment să intre profesorul Bogdan, cu nelipsitu-i zâmbet și aceiași ochelari negri.

Fetița care visa pentru alții (8)

Despărțirile sunt întotdeauna triste, mai cu seamă când e vorba de o mamă și copilul ei. Noroc că Lena nu se arăta prea afectată, lacrimile ei fiind blocate de mult, dar doamna Popan mai avea destule, iar acum le slobozea fără opreliște. De asemenea, printre îmbrățișările lungi și pătimașe, îi promitea să o caute cât mai repede și cât de des o să-i fie permis, ba chiar o să vină cu Anița, de la care nu apucase să-și ia rămas bun. Și doctorul Oșan a ținut să-i adreseze câteva cuvinte fostei sale paciente, de data asta cu o voce mai înțelegătoare:

– Te rog să nu fii supărată pe mine și să mă visezi frumos. Nu uita nici de nevasta mea, care se zbate între două lumi. Am să te mai caut și poate vom purta atunci o discuție mai lungă. De acord?

Lena nu-i răspunse, iar domnul Oșan o îmbrățișă cu grijă, ca și cum s-ar fi temut să nu o fărâme între brațele lui. La fel a făcut și șoferul ambulanței, în timp ce asistenta o încurajă discret, bătând-o ușor pe umăr. Odată cu ieșirea oaspeților, copila fu preluată de Mili și condusă în camera ei. Părea total absentă când a intrat în dormitorul străin, despre care-și făcuse deja o idee neplăcută, ca despre o celulă în care urma să simtă răceala singurătății și calvarul de a suporta prezența unor străini. Totuși, ca să fim obiectivi, încăperea nu părea deloc rece, judecând după pereții frumos tapetați, cele două paturi îmbietoare, televizorul cu ecran mare și, nu în ultimul rând, căldura plăcută ce te întâmpina din pragul ușii. Nici fetița cu părul lung și blond nu arăta descurajator, ridicându-se de la masă și întinzându-i mâna cu un zâmbet de bun venit.

Imagine similară

– Ea este Poligraf și va fi colega ta. Sper să vă înțelegeți și să vă împrieteniți, îi spuse Mili, împingând-o ușurel spre copila ce arăta cam de-o vârstă cu ea. E cea mai veche elevă și o să te pună în temă cu tot ce trebuie să știi. Poate te molipsești puțin de la ea în ce privește pofta de conversație, dar nu prea mult.

Mili râse de gluma ei și apoi se retrase cu discreție, în timp ce Lena neglijă complet întâmpinarea colegei, ocolind, ca de obicei, contactul vizual direct. Poligraf, după cum îi spusese femeia plinuță, nu părea deranjată de afrontul adus, ci continuă asaltul asupra intimității noii venite.

– Ești supărată, după cum se vede, dar n-ai de ce să fii îngrijorată. Eu am fost, până acum, singura fată din acest loc și singura ființă din această cameră, dar tot nu m-am plâns. Mă bucur că te voi avea alături și îți promit că ne vom distra de minune, o asigură blonda, privind-o prietenos cu ochiul drept, celălalt fiindu-i acoperit de părul des. Nu ai pe nimeni?, se interesă apoi cu o voce duioasă.

Lena o străfulgeră cu o uitătură tăioasă și atunci observă că întrebarea fusese pusă cu bună credință. Se uită mai bine în jur, ca și când atunci se trezise din transă, căutând un loc unde să-și pună geanta. Patul arăta ca fiind o zonă mai intimă și primitoare, de aceea îl alese pentru a se așeza și a scăpa de greutatea bagajului. Privirea continua să exploreze cu meticulozitate împrejurimile, până când se opriră la colega curioasă.

– Nu, se auzi răspunsul ei șoptit, dar hotărât.

– Nu-i frumos să începi o relație cu o minciună, o mustră micuța blondă.

– Am o mamă…, veni un alt răspuns, cu o voce iritată. Dacă știai, de ce-ai mai întrebat?

– Nu știam, iar eu nu mint niciodată. De ce crezi că mi se spune Poligraf? Pot să recunosc orice neadevăr rostit, doar uitându-mă la persoana care vorbește. Mămica ta te iubește?, se interesă colega.

– Da, veni un alt răspuns greoi.

– Ești o norocoasă, crede-mă! Ai mei m-au abandonat de doi ani și numai norocul a făcut să nu ajung la orfelinat. Dacă ai o mamă iubitoare, ai la cine să te gândești și pe cine să aștepți în vizită. Doar că nu poți vorbi cu ea, decât din sala de clasă sau biroul domnului profesor. Doar acolo avem semnal la telefon.

Lena își căută febril mobilul și se convinse cu amărăciune că Poligraf avea dreptate. Asta o supără și mai tare, dar se dovedi un motiv în plus de dialog:

– Pe tine nu te deranjează?, o întrebă pe fetița blondă.

– De ce m-ar deranja? Nici pe mine și nici pe ceilalți colegi, din moment ce nu mai avem pe nimeni cu care să vorbim. Jocurile cele mai interesante le descărcăm între lecții, iar televizorul prinde o mulțime de canale interesante. Pot să te întreb ceva?, îndrăzni Poligraf, dar nu mai așteptă încuviințarea. De ce te-au adus aici?

Fetița se arătă jenată și își descoperi capul, lăsând să i se scurgă pletele cărunte. După acest gest, se strădui să dea și o explicație verbală:

– Pentru că visez…, iar apoi… se cam împlinește…

– Extraordinar!, se entuziasmă colega. O să-ți spunem… Visătoarea!

– Dar tu? De ce te-au părăsit părinții? Ești o fată frumoasă, rosti Lena.

– Nu te lua după aparențe, îi răspunse Poligraf, dându-și la o parte părul din partea stângă.

Acolo, în locul unde trebuia să fie celălalt ochi, se vedea o cavitate adâncă și acoperită de aceeași piele ca și a obrazului. Nici urmă de globul ocular, gene sau sprâncene. Văzând această oroare a naturii, Lena se simți mai apropiată de cea care avea să-i fie alături de acum înainte.

Fetița care visa pentru alții (7)

Ningea mărunt și des, ca într-o poezie tristă. Ambulanța înainta precaut pe drumuri tot mai înguste, îndepărtându-se de așezările cunoscute și luând cu asalt pantele acoperite de zăpadă. Noroc că șoferul dotase roțile cu lanțuri, iar îndemânarea îl ajuta să mențină o viteză constantă și sigură. Îi ținea de urât domnișoara Țompa, cu care schimba câte un cuvânt, la intervale lungi de timp. Doamna Popan și Lena se așezaseră pe targa din spate, iar pe scaun, în fața lor, stătea doctorul Oșan. Cea dintâi îi luase mâinile fetiței între ale ei și i le strângea periodic în semn de încurajare. Ochii îi rătăceau îngrijorați peste pustietățile ce se perindau, încercând să răzbată dincolo de fulgii albi și să înțeleagă ceva din locurile acelea. Poate că ar fi ajutat-o să mai verse niște lacrimi, dar nu voia să-și demoralizeze copila, așa că își înghițea lacrimile înainte de a ajunge la ochi.

Imagini pentru imagini cu ninsoare în pădure

Oșan părea detașat, dar privirile i se abăteau adesea către cele două persoane, încercând să ghicească dacă au resentimente față de el. Ar fi vrut să le antreneze într-o discuție, doar avea o profesie care-l pregătise pentru asta, însă nu voia să riște o respingere sau chiar reproșuri. De aceea a răsuflat ușurat când femeia i s-a adresat prima, cu o întrebare:

– La ce spital mergem? Din câte văd eu, ne afundăm în pădure, pe un traseu care nu duce nicăieri.

– De fapt, asta e și frumusețea. Nu mergem la un spital, ci la un centru privat de îngrijire și recuperare, care aparține profesorului Bogdan. E situat într-un cadru feeric, liniștit și departe de noxele civilizației moderne. Fiți fără grijă, locația are toate dotările unei stațiuni de recreere, locuri de joacă pentru copii, școală inclusă și personal de cea mai înaltă calificare. Sunt sigur că Lena o să-l placă și o să-și facă prieteni acolo.

– Cine este acest profesor și cum de-și pune la dispoziție proprietatea?, se intrigă doamna Popan. Nu cumva e ceva ilegal? Vedeți că pe dumneavoastră vă trag la răspundere dacă fetița mea pățește ceva.

– Nu aveți motive de îngrijorare, doamnă. Clădirea a fost construită recent, din fonduri europene, după ce profesorului i-a fost restituit terenul confiscat de la bunicul lui. Totul e legal și verificat de cele mai înalte foruri internaționale, mai ales că aici sunt găzduiți și copii din alte țări. Tocmai fiindcă profesorul e recunoscut ca un bun specialist în deficiențele emoționale ale celor cu vârstă fragedă. Eu aș zice că-i cel mai bun în acest domeniu, plus că e și un om deosebit. Vă garantez că o să-mi mulțumiți.

Femeia nu se arăta convinsă, iar dialogul se întrerupse aici. Poate că ar fi fost redeschis de psiholog, dacă ambulanța nu s-ar fi oprit în fața unei porți de fier. După un claxon și câteva secunde de așteptare, obstacolul masiv din metal rulă pe șină, lăsând cale liberă oaspeților. Străbătură o alee apreciabil de lungă, după care mașina parcă în fața unei vile impresionante, înconjurată de mai multe rânduri de brazi, ca niște străjeri îmbrăcați în costume de camuflaj. Clădirea era evident nouă, întinsă în mai multe aripi și cu majoritatea geamurilor asigurate de gratii. Un bărbat înfofolit mâna o mașină de curățat zăpada, fără să le dea atenție. Primirea le-a fost făcută de o femeie bine făcută și la fel de bine dispusă, care ieși pe ușa largă a clădirii și coborî în fugă treptele.

– Haide-ți, dragilor, că domnul profesor vă așteaptă de ceva vreme, le spuse ea cu un glas bucuros și plin de energie.

Se aplecă spre fetiță și îi întinse mâna:

– Eu sunt tanti Emilia, dar poți să-mi spui Mili, cum îmi zic și ceilalți. Tu trebuie să fii frumoasa Lena, nu-i așa?

Nu se supără că fetița nu-i răspunse la salut, ci o mângâie ușor peste căciula din lână, de sub care se ițeau șuvițele părului ei alb. Cu aceeași voce prietenoasă, îi invită pe toți să o urmeze înăuntru și apoi spre biroul în care îi aștepta vestitul terapeut. Acesta era un om înalt și uscățiv, cu părul cărunt, contrastând izbitor cu ochelarii negri ce-i ascundeau ochii. În schimb, zâmbetul larg sau mai discret, după caz, nu-i dispărea nicio clipă de pe chip, iar vorbele îi erau domoale și plăcute auzului. La capitolul bună impresie se putea adăuga și strânsoarea temeinică a mâinilor, prin care se scurgea parcă o căldură benefică sufletului.

– Bine ați venit în sanctuarul meu îndepărtat, dar primitor!, le ură el când se ridică să-i întâmpine. Sau, cum îmi place să-i zic eu, pepiniera mea de talente pentru viitor. Vai, dar cu ce fetiță drăguță am onoarea să fac cunoștință!, se adresă el Lenei. Se pare că avem aceeași înțelepciune, dacă ar fi să ne luăm după culoarea părului.

Copila îl săgetă cu o privire scurtă, dar parcă ceva mai pătrunzătoare decât cum îi era obiceiul. Profesorul nu insistă, ci se adresă mamei:

– Doamnă Popan, am înțeles că sunteți îngrijorată, și e firesc să gândiți astfel. Eu sper că, după ce Mili vă va arăta stațiunea noastră și veți vedea ce condiții avem, să aveți mai multă încredere în noi, iar, cu timpul, să fiți mulțumită de progresele făcute de fetița dumneavoastră.

Femeia încercă să-i adreseze un surâs, mai puțin reușit, și apoi continuă cu un șir de întrebări pe care le pregătise pe drum. Domnul Bogdan o pofti să ia loc, la fel ca și ceilalți însoțitori, și răspunse cu calm la orice nelămurire.

Fetița care visa pentru alții

Vacanța nu s-a mai terminat pentru Lena, iar asta nu a fost un lucru îmbucurător, deși așa ar fi trebuit să pară. O vizită neplăcută, de care au avut parte după Anul Nou, a fost pentru restrânsa familie Popan o lovitură crâncenă, la care nu s-ar fi așteptat nici în visele cele mai negre. Mesagerii erau domnul doctor Oșan și o tânără reprezentată a Instituției pentru Protecția Copilului. Primul părea vădit încurcat atunci când a fost întâmpinat de gazdă și poftit să intre, în timp ce domnișoara afișa o ținută rece, specifică oficialităților preocupate să-și facă datoria conform legilor și regulamentelor seci și inflexibile.

– Greu vă mai găsește omul acasă, au fost primele cuvinte ale asistentei, după care s-a prezentat. Sunt Țompa Valeria și am fost însărcinată să evaluez modul în care este educată și crescută fiica dumneavoastră…, aici vocea ei rece se frânse, căutând sprijin.

– … Popan Elena, o salvă la timp medicul de lângă ea. Sau Lena, cum o știe toată lumea.

Doamna Popan presimți că oaspeții nu veneau cu gânduri binevoitoare, dar își struni curiozitatea și îi invită să ia loc la masa din sufragerie. Abia apoi li se adresă, cu o voce amiabilă:

– A fost o perioadă mai aglomerată, așa cum se întâmplă de sărbători, însă acum totul a revenit la normal. Dar de ce vă interesează fiica mea? A făcut ceva la școală sau a lipsit de la ore fără să știu?

– Noi suntem preocupați de toți copiii cu familii disfuncționale sau cu un singur părinte. Cu atât mai mult de Elena, despre care am primit numeroase sesizări și plângeri.

– Plângeri… de la cine?, începu să se irite mama fetei. Și despre ce e vorba?, pentru că sunt unii oameni răi care se ocupă cu plăcere de așa ceva.

Țompa Valeria scoase din geantă un dosar destul de voluminos și începu să-l răsfoiască, ocolind astfel privirile interlocutoarei sale.

– Atunci când mai mulți oameni spun același lucru, e clar că nu sunt născoceli. Nu vă pot da multe nume, dar e suficientă concluzia examenului medical făcută de domnul doctor Oșan, la care se adaugă evaluarea învățătoarei. Amândouă arată că fiica dumneavoastră suferă de o depresie psihică post-traumatică gravă, ce periclitează psihicul copiilor cu care vine în contact.

– Nu pot să cred!, izbucni doamna Popan, ridicându-se în picioare. Ce examen medical a făcut domnul doctor, că nu am fost decât la o ședință, și aceea incompletă? Ce rău le poate face colegilor ei, când ea de-abia scoate câteva cuvinte?

– Am aici o declarație a unui părinte, care spune că Elena i-a amenințat copilul cu moartea. Citez cuvintele fetiței: „Am visat că o să mori”. Acel băiat s-a îngrozit, crezând că e o prezicere reală, după cum s-au dovedit altele.

– Lenaaa!, strigă gazda, în timp ce își scotea instinctiv o țigară. Până la apariția fetiței, avu timp să tragă câteva fumuri adânci, care, cel puțin aparent, o mai liniștiră.

– E adevărat ce spune doamna aceasta? Cum că ai spus unui coleg că i-ai visat moartea?

Lena afirmă din cap, ținând ochii ațintiți spre podea, după ce-și trecuse imperceptibil privirea peste chipurile oaspeților.

– De ce ai făcut asta?, se răsti la ea maică-sa, scuturând-o cu mâinile pe umeri. De ce ai mințit? Ai mințit, nu?

Un nou răspuns afirmativ, tot tacit.

– Ți-au spus ceva înainte? Ți-au făcut ceva? Ai vrut să te răzbuni prin asta?

Fetița continuă să aprobe din cap, fără să apeleze la cuvinte.

– Vedeți dumneavoastră?, zise doamna Popan, întorcându-se spre cei doi. Sunt unii copii care o agasează, iar ea se apără cum poate. Asta nu înseamnă că trebuie exclusă dintr-un mediu normal. De fapt, în ultima vreme, de când am angajat o nouă bonă, parcă e mai puțin introvertită și dă semne de socializare.

– Da, știm despre cine e vorba și nu cred că-i o prezență potrivită pentru fiica dumneavoastră.

– Dar ce are tanti Anița?, se miră gazda. E o femeie decentă și binevoitoare.

– E o femeie bătrână și ciudată, căreia nu i-aș da nici cățelul în grijă, răspunse rece asistenta. Trebuie să recunoașteți că sunteți depășită de situație, fata nu are cu cine să comunice în lipsa dumneavoastră, iar serviciul pe care-l aveți vă ocupă prea mult timp. De fapt, copila se simte intimidată chiar și în fața dumneavoastră, după cum se vede. Să nu mai zic de faptul că fumați în preajma ei. În concluzie, recomand internarea de urgență a Elenei, pentru tratament și recuperare emoțională. Uitați-vă la ea: cum să nu se lege copiii de părul ei cărunt?, fiind ceva neobișnuit pentru ei. Măcar de o vopseați sau îi puneați o perucă decentă.

– Faceți o mare greșeală, doamnă Țompa și domnule Oșan. Nu-mi puteți lua fiica, doar pentru ea trăiesc.

– Trebuie să sosească o ambulanță, în cel mult o oră. Dacă vă opuneți, va fi și mai rău pentru toți. Vă rog să fiți rezonabilă și veți primi dreptul la vizite, o avertiză domnișoara.

Imagine similară

Doamna Popan era înecată de lacrimi și nu mai putea decât să-și îmbrățișeze odorul. Timpul era limitat, căci, peste câteva minute, se auzi motorul unei mașini care se oprea în fața casei lor. Trebuiau împachetate câteva lucruri, astfel că mama a fost nevoită să se desprindă și să se ocupe de asta. Eliberată de la pieptul ei, Lena se apropie de doctorul Oșan și îi spuse mai mult în șoaptă:

– Sunt sigură că la noapte o să vă visez!

Omul tresări, se ridică brusc în picioare și făcu un pas în spate. Apoi se uită la asistentă, dar aceasta era prea ocupată cu reașezarea actelor în dosar, deci nu văzuse și nu auzise nimic.

Fetița care visa pentru alții (5)

Vacanța a venit ca o eliberare pentru Violeta și Lena. Prima era mulțumită că fata avea cu cine să stea la orice oră din zi sau noapte, iar pe chipul celei de-a doua se putea citi satisfacția că două săptămâni nu o să trebuiască să dea ochii cu colegii. Nu-și manifestase preferința pentru alegerea Aniței ca dădacă, dar nici nu comentase propunerea mamei; pentru ea îi era totuna cine îi stă alături, atâta vreme cât nu o sâcâia cu întrebări sau sfaturi.

Zilele până la sărbătoarea de Crăciun se împuținau, în timp ce doamna Popan era tot mai solicitată la serviciu. Seara de Ajun se anunța lungă și stresantă, din acest punct de vedere, tocmai când ar fi fost cel mai bine să stea cu fiica ei și să se bucure împreună de daruri. Bătrâna Anița o înțelegea și a liniștit-o, pe cât se putea, cu o propunere ce părea atractivă. Dorea să o ducă pe Lena la ea acasă, să împodobească împreună bradul, să cânte colinzi și să aștepte împreună colindători. Violeta a acceptat cu plăcere și a promis să li se alăture imediat ce închide magazinul.

Fetița se arăta impasibilă până în seara cea mare, când a văzut pentru prima oară unde își duce traiul noua ei dădacă. Era o căsuță mică și cochetă, situată la capătul străzii din marginea localității. Intrarea se făcea printr-o verandă lungă și luminoasă, ce înconjura jumătate din locuință. De acolo pășeau într-o bucătărie cu o singură fereastră, și nici aceea suficient de mare, însă bine dotată și primitoare. În stânga se situa dormitorul, cu două ferestre mari, iar în dreapta era cămara întunecoasă, având pereții acoperiți de rafturi încărcate cu borcane umplute de neobosita gazdă. Bradul îi aștepta în dormitor, alături de cutiile cu globuri și beteală.

Lena nu a răspuns de la început provocării de a o ajuta pe Anița, prefăcându-se indiferentă și privind mai mult tablourile și fotografiile de pe pereți. Încetul cu încetul, atenția i-a fost captată de strălucirea ce o acumula bradul cel verde și frumos mirositor, de ornamentele strălucitoare – unele amuzante – și de descrierile interesante pe care le făcea bătrâna pentru fiecare din ele. Astfel că nu mai rezistă imboldului și se alătură acesteia, alegând cu atenție câte o piesă și așteptând să-i audă povestea înainte de a o agăța în locul potrivit. Gazda zâmbea mulțumită pe sub nasul încovoiat și o încuraja cu vorbe blânde:

– O să fie cel mai frumos brad pe care l-am avut vreodată, îi spuse ea. Tocmai pentru că am fost ajutată de o fetiță atât de talentată ca tine. Singură nu am aceeași inspirație și nici nu văd prea bine la vârsta asta. Poate ne vin și colindători, tot datorită ție. Pe mine nu m-au căutat în ultimii ani, iar după miezul nopții închideam ușa și mă culcam.

Imagine similară

Lena se opri cu o beteală în mână și se adresă aproape în șoaptă Aniței:

– Să nu primești colindătorii cu Steaua.

Bătrâna se arătă uimită și întrebă:

– Nu îți plac colindătorii în general sau numai cei cu Steaua? Ți-am spus că nu prea vin pe aici, dar dacă avem noroc, de ce să nu-i lăsăm?

Fetița dădu hotărâtă din cap și repetă:

– Ar fi bine să încui ușa în seara asta.

Anița dădu din cap gânditoare și nu mai insistă pe această temă. Ba chiar închise ușa cu cheia, după ce terminară cu bradul și înainte de a se așeza la masa din bucătărie. Bunătăți de tot felul s-au perindat prin fața Lenei, începând cu tobă, continuând cu slănină fiartă cu boia și usturoi, cârnați și costițe, sarmale mari cât pumnul, ciorbă de legume acrișoară, pireu de cartofi cu pește și apoi un platou cu prăjituri de casă. Printre ele se strecurau colindele cântate atât de frumos de gazdă, pe lângă care se auzi, în cele din urmă, și glasul timid al fetiței. Afară se întunecase de mult, focul dădea să se stingă în sobă și oboseala punea stăpânire pe ele, îngreunându-le tot mai tare pleoapele. Bătrâna se gândea să facă patul, când afară se auziră zurgălăi și voci de tineri:

– Sloboziți cu Steaua?, era întrebarea care le ajunse la urechi.

Anița se uită la Lena, iar aceasta negă hotărât din cap. Cu părere de rău, bătrâna răspunse cu un glas puternic:

– Nu-i slobod, că ne-am culcat. Veniți mâine.

Vocile de afară se sfătuiau între ele și se înțelegea că nu renunțau.

– Deschide, tanti, ușa, că avem o stea de toată frumusețea.

– Nu înțelegi că ne-am culcat?, repetă gazda.

După alte șușoteli, unul din spatele ușii răcni:

– Babo, dacă nu deschizi ușa, o sparg și tot intru. Nu mă enerva!

Bătrâna nu dădea semne de frică, ci răspunse tot cu o amenințare:

– Vezi că am sunat la poliție. Plecați până nu vine, altfel o să vă ducă în cătușe.

– Ia nu umbla cu vrăjeli de-astea. Crezi că suntem copii? Deschide odată ușa!

Colindătorii își pierduseră răbdarea și au început să forțeze ușa. A fost momentul în care s-a auzit sirena poliției, care i-a pus imediat pe fugă. De fapt, sunetul venise din telefonul fetiței, al cărei chip afișa acum o satisfacție molipsitoare.