Fetița care visa pentru alții (32)

continuare

Unda de bucurie de pe chipurile celor trei ascultători a fost atât de vizibilă, încât până și bătrânul cioban a sesizat-o, făcându-l să-și exprime curiozitatea:

– Ați auzit și domniile voastre de acest înger? De aceea ați venit la mănăstirea noastră, să-l căutați?

– Îngerul acela este fiica…, încercă Nelu să-i răspundă.

– E Fiica Cerului, îl întrerupse Stanca. Sigur că am auzit și tare am vrea să vedem pentru că numai ea ne poate ajuta. Știi cumva unde a fost dusă?

– Cum ar putea un biet păcătos să știe vrerea celor sfinți?, rosti ușor dojenitor oierul, aranjându-și mai bine căciula pe vârful capului. Dar s-ar putea să aflați mai multe de la maica stareță…

– Hoașca aia…, de data asta Anița a fost cea întreruptă.

– Nu am vrea să le deranjăm de la rugăciune pe măicuțe, interveni jurnalista. Dar dacă am merge deodată cu dumneata, n-ar trebui să deschidă poarta de două ori. Când ai de dus brânză?

– Le duc aproape în fiecare zi, dar astăzi n-am apucat încă, zise ciobanul cu vioiciune. Dacă așteptați până las turma nepotului și pun în desagă cașul, mergem împreună. Cred că se vor bucura de vizitatori ca dumneavoastră.

Cei din autoturism încuviințară cu dragă inimă, iar bătrânul își grăbi oile către stâna de pe dealul cel mai apropiat. Pășea tinerește, de parcă anii nu-i afectaseră picioarele, ci doar pielea și părul.

– V-aș ruga să-mi urmați planul de reintrare în mănăstire, îi sfătui Stanca, privind cum câinele Ursu își urmează stăpânul. Bătrânul nu trebuie să știe cine suntem și ce vrem cu adevărat.

– Cu alte cuvinte, vrei să mințim în continuare, concluzionă domnul Oșan.

– Păcatele tale să fie, adăugă Anița, mai în glumă, mai în serios.

– Un jurnalist bun ajunge la adevăr doar dacă se pricepe să mintă, le spuse Stanca. Nelule, sun-o pe Violeta și spune-i că Lena a fost văzută aici. Sunt sigură că se va bucura mult.

Sugestia era bine-venită, iar convorbirea cu doamna Popan s-a întins pe tot restul timpului de așteptare a ciobanului. Acesta s-a prezentat la fel de energic, purtând pe spate desaga generoasă din care răzbătea un miros îmbietor. După ce a intrat cu evidentă satisfacție pe bancheta din spate, a scos din bagajul său o bucată frumoasă de caș și l-a întins spre Anița:

– Acesta-i pentru dumneavoastră, să gustați cu toți din cel mai bun caș ce se poate găsi.

– Ești prea darnic, badeee…, îi arătă bătrâna recunoștința.

– Pavel mi-e numele dat de mama, se prezentă oierul, făcându-și de lucru cu căciula pe care și-o luase de pe cap, altfel n-ar fi încăput într-o mașină atât de mică.

– …bade Pavel. Să-ți dea Dumnezeu sănătate.

– Tot așa vă doresc și eu, zise el, după care se adresă celor din față. Puteți ajunge cu motorul până în fața porții.

– Eu zic să o lăsăm mai deoparte, ca să ne plimbăm un pic până la intrare, propuse Stanca, întorcând capul cu un zâmbet amabil. Uite, oprim aici și mergi matale înainte, iar noi te ajungem pe când vine cineva să deschidă.

Drumul n-a fost lung, dar badea Pavel s-a bucurat de fiecare clipă, precum un copil de o jucărie nouă. Nu s-a arătat deranjat că trebuie să meargă vreo trei sute de metri pe jos, de unul singur, iar cu pasul lui vioi ajunse repede în fața soneriei. Măicuța Veronica s-a ivit în câteva minute, dar s-a arătat neplăcut surprinsă când au apărut ca din pământ ceilalți vizitatori.

– Maica stareță nu-mi mai dă voie să vă las înăuntru, le spuse ea, încercând să-l strecoare doar pe cioban.

– Îmi dau seama, dar o să-i spui că n-ai putut să ne oprești, răspunse Stanca în timp ce o împiedica să închidă poarta. Avem o întrebare la care maica Filofteia trebuie să răspundă.

Cu această explicație, s-au strecurat ușor forțat pe lângă tânăra măicuță, pășind apoi în urma bătrânului cioban. Acesta își exprimă nedumerirea:

– Înțeleg că ați mai fost pe aici, dar ați uitat să-mi spuneți. Cine sunteți, de fapt?

– E o poveste lungă, bade, căută să-l liniștească Anița. Ți-o voi spune pe îndelete când ieșim de aici, dar acum avem ceva de lămurit.

Maica stareță îi întâmpină repezită și hotărâtă să-i scoată cât mai repede din incintă.

– Tocmai am dat un telefon autorităților. Vă sfătuiesc să plecați înainte de venirea lor, pentru a evita o situație stânjenitoare, având în vedere că suntem într-un lăcaș sfânt.

– Într-un lăcaș sfânt nu au ce căuta minciunile, mai ales cele care vin din partea unei măicuțe, replică Stanca. Acest om a văzut-o pe fata noastră plecând de aici, deci nu puteți nega acest fapt.

Filofteia s-a arătat încurcată un moment, dar își reveni printr-o izbucnire verbală violentă:

– Copila a fost aici pentru tratament. Era posedată de Diavol, iar părintele Ieremia a făcut tot posibilul să o tămăduiască.

Ciobanul a lăsat desaga jos, exprimându-și marea uimire:

– Maică Filofteia, doar nu vorbești pe bune! Dacă-i vorba de îngerul acela alb care ni s-a arătat pe uliță, înseamnă că nu-i ceva în regulă. Ne-a ajutat să-l găsim pe Victoraș, iar eu știu că Diavolul nu face fapte bune.

Imagini pentru imagini cu călugărițe

va urma

Fetița care visa pentru alții (32)

continuare

Era evident că maica Filofteia ascundea ceva, dar cu această convingere nu se puteau mulțumi. Trebuia să existe o cale, o sursă prin care să afle mai multe, aducând-o pe stareță în fața unor dovezi de netăgăduit, în speranța că astfel vor veni și mărturisirile. Cu aceste gânduri s-au îndreptat cei trei investigatori de ocazie spre cele mai apropiate case ale micuței așezări de munteni. Locuințele erau rare și dispersate pe dealuri de diferite mărimi, iar drumul către ele părea o adevărată provocare pentru șofer. Nu au apucat să ajungă la prima casă pe care au ochit-o, când o turmă de oi le blocă înaintarea, mirate și ele de apariția unei mașini pe un teritoriu ce le aparținea. În timp ce așteptau răbdători ca animalele să se perinde alene, Anița scoase capul pe geam și strigă:

– Titi… Titi…

Apelativul îi era adresat unui câine ciobănesc care alerga vioi în jurul ovinelor, făcându-și cu sârguință treaba de paznic și îndrumător. La auzul numelui, acesta ciuli urechile și își întoarse privirea către persoana care-l rostise. Doar o clipă îi luă până să o observe și apoi să-și ia avânt prin turmă pentru a ajunge la ea, dând fericit din coadă. Anița deschise ușa și îl primi cu drăgălășenie în brațe, mângâindu-l și lăsându-l să-i lingă mâinile, iar apoi fața.

– Pe câinele ăsta l-am găsit rănit de jivine în fața porții de la mănăstire, le explică ea Stancăi și lui Nelu. L-am îngrijit și hrănit până s-a întremat, dar într-o zi m-a părăsit sau a fost alungat de stareță. Tare mă bucur să-l reîntâlnesc sănătos și plin de viață!

– Doamna îl cunoaște pe Ursu?, se auzi o voce groasă din afara autoturismului.

Ea venea de la un cioban bătrân, cu barbă neîngrijită și plete cărunte, care se apropiase să-și exprime uimirea față de această scenă.

– Ursu îi e numele adevărat? Eu îi ziceam Titi, așa cum mi-am botezat toți cățelușii avuți de-a lungul vieții. Văd că nu și-a uitat numele temporar, sau contează prea puțin în raport cu vocea celei care l-a îngrijit la nevoie. Am crezut că n-o să scape cu viață, după cum arăta când l-am dus în mănăstire.

– Dumneata l-ai salvat!?, se miră și mai tare ciobanul. Dumnezeu să-ți dea sănătate, că tare m-am bucurat când a revenit la mine! Se vede că mănăstirea e un loc în care hălăduiesc oameni binecuvântați, alături de îngeri coborâți din ceruri.

– Ai intrat și dumneata pe porțile ei?, întrebă cu interes jurnalista Stanca.

– Eeeh, doar în treacăt, cât să duc niște brânzeturi. Că nu-i bine să întrerupem noi, păcătoșii, liniștea și rugăciunile sufletelor curate. Altfel riscăm să nu ne mai ajute, atunci când avem necazuri și nevoi.

– Credeți că maicile sunt îngeri întrupați în oameni?, continuă să-l descoase Stanca.

– Eeei, nu ele. Îngerii sunt mici și îmbrăcați în alb, așa cum apar în icoane. Nu ni se arată decât rareori, iar eu mulțumesc Celui de Sus că mi-a dat prilejul să văd unul de aproape.

– Dar cum așa, bade?, interveni domnul Popan. Unde și când ai văzut matale îngerul?

Bătrânul cioban se uită la turma care poposise în iarba din apropiere, își mută greutatea trupului de pe un picior pe altul, după care găsi de cuviință să-i impresioneze pe străini cu povestea lui divină:

– Păi nu a trecut mai bine de o săptămână de când câteva mașini ca asta au trebuit să aștepte trecerea oilor mele, la fel ca acum. Recunosc că tare-mi place când se întâmplă asta, iar domnii ăia mari trebuie să aștepte după niște „mioare proaste”, după cum i-am auzit spunând cu ciudă. Unu’ s-a coborât să le zorească, dar Ursu l-a făcut să se retragă degrabă în cabină. Alături îmi erau câțiva săteni de-aici, porniți în căutarea unui băiețel de cinci ani, dispărut de două zile. Necăjiți cu toții, iar părinții cu lacrimi în ochi, aproape că nu-i băgau în seamă pe străinii în mașini scumpe. Doar eu am observat un geam cum se coboară încet, drept pentru care m-am apropiat să văd ce-i înăuntru. Atunci am observat îngerul alb complet, chiar și la păr. Doar ochii îi erau negri și vocea omenească, prin care mi s-a adresat: „Căutați-l pe Victor în scorbura stejarului lovit de trăsnet”. Atât a zis, după care geamul s-a ridicat la loc și mașinile și-au continuat drumul. Nu-mi venea să cred că totul a fost aievea, dar le-am împărtășit celor din jur ce mi s-a întâmplat. Și ei m-au privit cu îndoială, însă nicio încercare nu putea fi neglijată, astfel că am pornit cu toții spre stejarul cunoscut, sus pe dealul acela mare, arătă degetul arătător al baciului.

Aici se opri să-și dreagă vocea și să audă îndemnul justificat al ascultătorilor:

– Și? Acolo era?, întrebară mai multe glasuri.

– Acolo, dară. Zgribulit și cu lacrimi în ochi, dar altminteri sănătos. Ne-ar fi plăcut să-i mulțumim direct îngerului, dar știm că rugăciunile noastre sunt la fel de bine primite. Precum și darurile făcute mănăstirii, la care am contribuit cu toții. Doar de acolo a ieșit Îngerul!

Imagine similară

va urma

Fetița care visa pentru alții (32)

 

Imagine similară

Drumul până la destinația descrisă de Anița a fost surprinzător de scurt. Domnul Popan – conducând propriul autoturism – era uimit să afle acum cât de aproape de ei fusese ascunsă Lena, în această perioadă, doar la circa o sută de kilometri. E drept că, ultima porțiune de drum era mai anevoios de urcat, fiind mai degrabă o cărare în pantă abruptă și cu gropi care-ți testau îndemânarea în alegerea celor mai puțin periculoase. La capătul lui, au dat de un sat cu case puține și oameni rari, în care principala atracție o constituia o mănăstire din lemn, împrejmuită de un gard trainic și bine zăvorât. Ajunși în fața porții, au coborât toți trei din mașina: Nelu Popan, Stanca și Anița. Nedumerirea din ochii primilor doi fu temperată de siguranța pe care le-o transmitea bătrâna. Ea preluă inițiativa și apăsă îndelung pe un buton abia vizibil, dar funcțional. A repetat operațiunea de mai multe ori, până s-a învrednicit o măicuță să le deschidă ușa și să-i întâmpine cu o firească întrebare:

– Pe cine căutați?, se adresă ea Aniței.

– Vă rugăm să ne cazați până mâine, răspunse smerită bătrâna. Vrem să ne rugăm și să vizităm această minunată așezare a Domnului.

Tânăra măicuță îi studie din priviri pe fiecare în parte și apoi răspunse cu un glas nehotărât:

– Nu e vremea potrivită pentru oaspeți, dar trebuie să mă consult cu maica stareță. Ce v-a făcut să veniți până aici? V-a trimis cineva anume?

– Un credincios recunoscător ne-a vorbit despre binefacerile acestei mănăstiri, oamenii deosebiți care i-au mângâiat sufletul, precum și locurile de o frumusețe aparte care l-au impresionat profund, continuă cu convingere Anița. Avem și noi un necaz în familie, iar speranțele întărite de rugăciunile într-un astfel de lăcaș ne-ar fi de mare folos.

Chipul femeii îmbrăcate în negru se lumină vizibil la auzul acestor cuvinte, iar vocea i se auzi mai caldă:

– Așteptați câteva minute, până revin cu răspunsul.

Cei trei zâmbiră recunoscători, dând de înțeles că sunt de acord să o aștepte cu plăcere, iar bătrâna întări această impresie printr-o cruce larg făcută și o reverență discretă.

– Ești sigură că acesta-i locul de unde ai fugit cu Poligraf?, întrebă Nelu după plecarea măicuței. Nu pare un loc în care să fie torturați copiii, ci dimpotrivă.

– Oi fi eu bătrână, dar încă nu mi-am pierdut mintea, rosti cu iritare Anița. Tocmai un astfel de lăcaș poate fi acoperirea perfectă pentru activități necurate.

A durat aproape un sfert de oră până s-a prezentat în fața lor o călugăriță bătrână cu ochi sfredelitori și vorba dură:

– Sunt maica Filofteia și aș vrea să știu pe cine primim în mănăstirea noastră.

– Eu mi-s o simplă femeie cu frica lui Dumnezeu, vorbi tot bătrâna. Ea e iubita mea fiică, Maria, iar el, ginerele meu bun și evlavios. Se înțeleg foarte bine, doar că nu au fost încă binecuvântați cu un copil, pe care și-l doresc cu ardoare. Pentru asta vrem să ne rugăm într-un loc sfânt, alături de cei mai buni mijlocitori către Cel de Sus. Dacă nu cerem prea mult…

– Putem să facem o excepție, în cazul acesta, se arătă stareța îngăduitoare. Maica Veronica o să vă fie alături în rugăciuni și în tot ce-i de trebuință.

Veronica era numele tinerei care le deschisese prima dată, iar aceasta îi pofti să o urmeze. La început, totul a decurs firesc și cu bunăvoință apreciabilă din partea gazdelor, începând cu rugăciunile și continuând apoi cu vizitarea celor mai reprezentative chilii. Suspiciunile au apărut când Anița a solicitat să vadă o aripă mai retrasă a mănăstirii, dorință pentru care tânăra măicuță a apelat din nou la stareță. Până la sosirea ei, cei trei nu au așteptat degeaba, ci au urmat îndemnul bătrânei, care preluase rolul de ghid neautorizat. Dar, spre dezamăgirea lor, încăperile unde i-a condus aceasta nu le-a oferit nicio dovadă că acolo ar fi fost închisă Lena și ceilalți copii. Doar o bănuială, generată de vopseaua proaspătă de pe pereți, mobilierul nou și așternuturile proaspăt schimbate. Nici urmă de vreun indiciu sau o urmă care le-ar fi confirmat așteptările.

– Ce căutați în aceste locuri?, se auzi vocea răstită a maicii Filofteia, apărută brusc în spatele lor. Nu vi s-a spus că e interzisă vizita în aceste chilii?

– Iertare pentru îndrăzneală, răspunse Stanca, arătând spre Anița. Doamna aceasta a lucrat aici o perioadă și ne-a spus că ați avut în găzduire un grup de copii. E adevărat?

Chipul stareței deveni roșu de furie, iar cuvintele slobozite fură pe măsură:

– Plecați imediat din această mănăstire! Noi v-am primit cu bună credință, iar voi v-ați dovedit a fi niște mincinoși subversivi. Dumnezeu să vă plătească pentru păcatele grele pe care le-ați dovedit!

– V-am întrebat doar dacă-i adevărat sau nu?, izbucni domnul Popan. Ca maică stareță vă credem pe cuvânt.

– Nu am văzut-o niciodată pe această femeie, îi asigură măicuța, arătând spre împricinată.

– Pentru că eram deghizată într-un bătrân, dar aveam același baston, îi replică Anița. Nu vă amintiți când v-am trimis din cozonacii cu mac și nucă, pe care i-ați lăudat atât de mult?

– Ieșiți imediat, altfel chem polițistul să vă scoată cu forța, repetă cu strășnicie Filofteia.

În fața acestei atitudini, cei trei intruși se văzură nevoiți să părăsească mănăstirea.

Fetița care visa pentru alții (31)

continuare

Copila ar fi vrut să răspundă cu entuziasm bucuriei pe care o percepea din partea celor din jur, dar emoția o gâtuia, blocându-i orice cuvânt sau măcar sunet pe care dorea cu ardoare să-l scoată. Acea exteriorizare trebuia să se manifeste cumva, pentru că altfel s-ar fi sufocat, iar singurul mod posibil se dovedi a fi prin lacrimi. Din ochiul ei adânc și limpede începură să se reverse picături mari de necuvinte, un izvor pe care îl ținuse sub control atâția ani de zile. Plângea profund și tăcut, nodul din gât împiedicând suspinele să-i însoțească revărsarea emoțiilor și să sublinieze intensitatea lor.

Imagine similară

 

Doamna Popan, surprinsă la început, își reveni încet și întinse mâinile către fetița zbuciumată, îmbiind-o să se cuibărească în brațele ei largi și primitoare. Poligraf acceptă imediat invitația și simți parcă pentru prima oară căldura unei îmbrățișări de mamă, siguranța unui umăr pe care să-și aștearnă capul, precum și mângâierea blândă a unei mâini drăgăstoase. La rândul ei, Violeta închise ochii și își imagină că strânge la piept – deodată cu acea ființă oropsită – trupul firav și mult visat al fiicei sale îndepărtate. Se spune că tristețea și lacrimile amare își găsesc un bun remediu prin alinarea altor suflete îndurerate, iar femeia realiză atunci că trebuie să fie puternică pentru acel suflet.

O lăsă să se descarce, strecurând cuvinte de încurajare și înțelegere, în timp ce Stanca, Bogdan, Nelu și Anița respectau în tăcere această manifestare înduioșătoare. Au fost nevoie de multe minute până când lacrimile și-au redus din debit, iar glasul copilei a scăpat încet din blocaj. Primele ei cuvinte s-au auzit repetat, tot mai clare și rugătoare:

– Nu mai pot să merg acolo… Nu mă trimiteți iarăși…

– Nimeni nu te obligă să te întorci, orice ar fi, draga mea, o asigură cu blândețe și hotărâre Violeta. O vom găsi noi pe Lena, nicio grijă.

Anița se arătă, totuși, contrariată, în timp ce și vocile celorlalți începeau să se facă auzite.

– Fii tare și curajoasă, așa cum ai fost și până acum, o îndemnă bătrâna. Avem nevoie de tine, să ne arăți locurile unde ați fost închise.

– Fata rămâne cu mine, să fie clar!, ripostă cu fermitate doamna Popan.

Era limpede pentru toți că în fruntea echipei de salvare se profila ea ca șefă. De parcă fetița din brațele ei îi absorbise temerile și slăbiciunea, dându-i în schimb tărie și autoritate.

– Nici eu nu voi merge, decât atunci când prezența mea va fi necesară și solicitată de voi. Faceți neîntârziat un plan bun și nu vă mai contraziceți în fiecare zi.

Aceste cuvinte le erau adresate profesorului Bogdan și Stancăi, cunoscute fiind opiniile lor diferite în ce privește modul de intervenție.

– Atunci, e clar. Mergem cu Anița la ultima locație cunoscută și adunăm informații, căută să se impună jurnalista.

– Informațiile fără putere nu valorează aproape nimic, răspunse profesorul cu aceeași convingere. Ce o să ne facem în fața paznicilor înarmați, care ne vor fugări ca pe niște câini vagabonzi?

– Vom cere ajutorul mass-mediei, a opiniei publice, răspunse Stanca.

– Ai mai încercat de câteva ori, fără rezultat, o contră proaspătul ei prieten. Avem nevoie de băieții noștri.

– Ia mai încetați odată cu cearta asta, interveni în cele din urmă domnul Popan. Eu zic că puteți ajunge la un compromis.

– Și care ar fi acesta?, întrebară aproape deodată cei doi.

Privirile li se întâlniră pe rând, căutând pe cineva care poate să dea o soluție acceptabilă pentru ambele părți. Tot Violeta veni cu propunerea ideală:

– Simplu: profesorul Bogdan merge să-și caute elevii pierduți, oriunde or fi ei acum. Cine vrea, să-l însoțească, iar cine nu, să plece cu Stanca. Astfel, acționăm pe două fronturi, iar eu cu Poligraf vom fi centrul de legătură între voi.

Tăcerea care urmă era un semn că nimeni nu avea argumente obiective pentru a combate această strategie, deși altfel de motive existau în mintea celor doi lideri. Nu crezuseră că părerile diferite vor duce la o despărțire, ce putea fi temporară, de lungă durată sau, în cel mai rău caz, definitivă. Tocmai când începuseră să se cunoască mai bine, să-și facă planuri de viitor în care se vedeau împreună. Dar acum nu puteau da înapoi, ideea fiind promițătoare, iar orgoliile lor satisfăcute.

– Cu toată compasiunea pentru Poligraf, am avea nevoie să ne spună tot ce știe despre locurile și oamenii pe care i-a întâlnit, interveni jurnalista. Știu că-i e greu să-și amintească acea perioadă, dar orice detaliu ne poate fi de folos. Anița ne poate vorbi despre partea exterioară, dar copila a fost în apropierea Lenei, în mijlocul acțiunii și între oamenii direct implicați.

Doamna Popan o mângâia în continuare pe copilă, căutând să-i înțeleagă din priviri starea de spirit. Probabil că a reușit, din moment ce a răspuns cu calm și căldură în voce:

– Lăsați-ne împreună o vreme și sunt sigură că-mi va povesti tot ce e de știut pentru voi și pentru mine. Credeți că eu nu sunt curioasă să aflu cât mai multe despre Lena? Dar trebuie să înțelegem că fata asta a suferit mult, e obosită și timorată. Să-i oferim tot ce putem pentru a-și reveni, iar apoi să sperăm că se va simți în stare să vorbească.

Fetița care visa pentru alții (31)

Botezul băiețelului a fost planificat cât se putea de curând, cu invitați doar din cadrul familiei restrânse și foarte puțini prieteni de-ai părinților. Mai mult de-ai proaspătului tătic, foști colegi de breaslă, care puteau crea o atmosferă optimistă, foarte importantă în această perioadă. Bunicii lui Constantin și un vecin cu nevasta lui, completau numărul de șaisprezece persoane, pentru care spațiul din sufragerie era suficient. Violeta voia să treacă rapid peste această obligație, fără expunerea în vreun restaurant sau o petrecere exagerată, cu dans și muzică prea veselă. După cum îi era și starea emoțională: o bucurie reținută pentru noul membru al familiei, umbrită de tristețea indusă de lipsa unui alt membru, care suferea pe undeva în timp ce ei se distrau.

Imagini pentru imagini cu mese întinse

Sufletul petrecerii, dar și moderatorii ei, erau profesorul Bogdan și doamna Stanca, un cuplu care știa cum să intre în sufletul fiecăruia și să-i aducă pe toți la un numitor comun. Mai ales atunci când cei mai sensibili – cum ar fi mama Violetei- erau predispuși la lacrimi, iar cei tineri simțeau nevoia să se înveselească mai zgomotos. Vedeta era copilul, prin fața căruia s-au perindat cu daruri, urări și o admirație mai mult sau mai puțin sinceră. La prima vedere, ai zice că-i un copil ca oricare altul, doar că dormea aproape tot timpul și nu plângea niciodată, chiar dacă venea ora să fie hrănit cu biberonul. Mama lui nu avea lapte aproape deloc, poate fiind secătuită de lacrimile vărsate și de durerea interioară. Dar acestea erau detalii intime, pe care oaspeții nu trebuiau să le știe, sau măcar să le omită în acea zi, când doar complimentele erau bine-venite.

Cam așa a decurs toată sărbătoarea – cu mici excepții, reparate imediat de responsabilii cu antrenul – putându-se afirma că organizarea a fost excelentă, iar invitații s-au simțit așa cum speraseră gazdele. Seara își slobozea pe nesimțite vălul tot mai întunecat, dând de veste musafirilor că-i timpul să plece către casă, după încă o paradă prin fața leagănului cu copilul dus în lumea viselor. Ultima care și-a luat rămas bun a fost, cum era de așteptat, mama Violetei, cu un zâmbet de susținere pe chip, dar sentimente nedeslușite în inima înăbușită.

Dezavantajul unei petreceri organizate acasă se simte după plecarea invitaților, prin acel moment deprimant în care îți dai seama că sunt atâtea vase de strâns și spălat, iar tu ești obosit și afectat de subiectele dezbătute cu fiecare în parte. Numai de alți vizitatori nu mai aveau nevoie, de aceea soneria de la intrare o intrigă până și pe Stanca. Totuși, se îndreptă către ușă, cu gândul să se descarce pe nesăbuitul care atenta la răbdarea și liniștea lor. Dar, la vederea persoanei tupeiste, iritarea i se mai domoli, lăsând loc politeții și curiozității.

– Să-mi fie cu iertare că vă deranjez la ora asta, dar tare aș vrea să vorbesc cu doamna Violeta, o întâmpină un bătrânel mic de statură, cu un nas cârn, o voce pițigăiată și ochi ce voiau să pătrundă prin ea.

– Acum nu-i momentul potrivit, dar reveniți mâine, îi răspunse calm jurnalista.

– Crede-mă, drăguță, că acum-ai cel mai potrivit moment, insistă moșul în timp ce-și bălăngănea bastonul ca pe o pendulă. E vorba de fetița ei.

Curiozitatea Stancăi deveni irezistibilă, fapt care-i provocă un gest larg de invitare înăuntru a hilarului personaj. Acesta înaintă șchiopătând, dar sigur pe el, ca și cum ar cunoaște bine camerele apartamentului. Se opri în fața Violetei și îi zâmbi familiar, în timp ce aceasta îl privea nedumerită.

– Doamnă Violeta, chiar nu mă recunoașteți? Înseamnă că am făcut treabă bună!

– Eu…, nu…, cuuum? Tu ești, Aniță?!

– Uite că ai ghicit, dar cred că numai după voce. E singura pe care nu am reușit să o schimb, oricât am încercat, dar cu celelalte i-am păcălit pe toți. Oricum, m-a ajutat mult faptul că am mai degrabă o figură de bărbat.

– Anițăăă, ce mă bucur să te văd! Unde ai fost?, că am avut nevoie de tine. Știi ceva despre Lena? Sper că vii cu vești bune…, cuvintele se revărsau necontenit din gura Violetei, timp în care toți ceilalți se adunară în jur, mirați de reacția atât de însuflețită.

– O să-ți spun tot ce știu, dar mai întâi dă-mi voie să stau jos, că mă dor picioarele de atâta drum, o întrerupse Anița în timp ce se așeza pe scaunul cel mai apropiat.

Oftă scurt de câteva ori, stârnind și mai mult suspansul curioșilor, după care se exprimă cu un ton liniștitor:

– Am fost bucătarul celor care o țineau pe Lena, dar nu am reușit să o întâlnesc vreodată. Zilele trecute, s-au mutat la o altă adresă, iar pe mine m-au „concediat”. Nu știu unde s-au dus, dar sunt speranțe să aflăm. Și asta cât mai repede cu putință, pentru că am auzit numai vești proaste.

– De unde să aflăm? Ce trebuie să facem?, se plânse doamna Oșan.

– Vom găsi noi o soluție, mai ales că nu am venit singură, zâmbi misterios chipul bărbătesc al bătrânei. Mai deschide o dată ușa, drăguță, se adresă ea Stancăi.

Aceasta se repezi să o asculte, iar în cameră apăru o fetiță cu părul blond, care-i acoperea jumătate fața. Violeta nu-și putu reține exclamația puternică, mai curând un strigăt de uluire:

– Poligraf!!!

Fetița care visa pentru alții (30)

Ultimele pagini ale jurnalului copilei sale au făcut-o pe Violeta să treacă prin stări total contraindicate unei femei aproape de naștere. A început cu un plâns prelung și zbuciumat, după care a intrat într-o isterie frenetică, greu de făcut față pentru cei din jur. Noroc că erau mai mulți, fiindcă soțul nu ar fi reușit să se descurce de unul singur în această situație, cu toată pregătirea lui de psiholog. Stanca presimțise că emoțiile o vor copleși, de aceea nu a mai plecat din preajma ei de două săptămâni, având în vedere că femeia nu rezista să citească mai mult de două-trei pagini pe zi. După fiecare lectură, se oprea cu lacrimi în ochi și se acuza pentru toate încercările prin care trecea Lena. Atunci intervenea prietena ei jurnalistă, cu cuvinte blânde și motivații din cele mai potrivite pentru a o liniști și a-i da noi speranțe.

Nici profesorul Bogdan nu s-a îndurat să mai plece din casa familiei Oșan, devenind practic un membru de familie. De altfel, acest refugiu din calea singurătății sumbre prin care trecuse cu greu îl ajuta și pe el să lase deoparte sticla cu alcool și să se dedice complet unei cauze comune. Atmosfera părea suportabilă până la criza despre care vorbeam în primele rânduri, dar atunci emoțiile au afectat-o prea mult pe mamă, culminând cu dorința ei absurdă de a pleca imediat în căutarea fiicei sale. Nu știa concret cum s-ar putea realiza acest lucru, dar repeta întruna că zilele Lenei erau numărate, altfel nu s-ar fi despărțit niciodată de jurnalul ei iubit. Le recitea celorlalți rândurile în care copila scria că a fost electrocutată de niște călăi, un semn în plus că urmau chinuri care-i puteau fi fatale.

Imagini pentru imagini cu nasteri normale

E foarte posibil ca toate aceste frământări să fi provocat nașterea cu cel puțin o săptămână mai devreme a băiețelului. Acesta a venit pe lume tăcut, fără să se audă niciun scâncet, de parcă ar fi știut că mama lui a plâns destul, iar lumea care-l întâmpina nu mai avea nevoie de alte tânguiri. Nimeni nu îndrăznea să-și exprime temerile că ar putea fi un semn de boală psihică transmisă genetic, deși moașa i-a asigurat că s-au mai văzut cazuri când fătul nu a plâns la naștere, fără să aibă vreo problemă de sănătate. Doamna Oșan a intrat apoi în depresie, deși era înconjurată de zâmbetele celor trei, de flori din cele mai frumoase și încurajări susținute. Doar când își alăpta micuțul, îl privea cu tandrețe și îi întreba pe cei din jur:

– Așa-i că seamănă cu Lena mea? Exact așa arăta și ea când s-a născut. Așa-i ce mult îi seamănă?

Apoi se cufunda din nou în tăcere și amărăciune, iar câte o lacrimă rătăcită îi ieșea pieziș din ochii pierduți de realitate. Hotărâse să-i pună numele de Constantin, tocmai pentru a-i aminti mereu de Elena ei pierdută, iar dacă Dumnezeu va binevoi să se întoarcă, își vor sărbători onomastica în aceeași zi: de Sfinții Constantin și Elena. Bogdan și Stanca au acceptat cu bucurie să-i fie nași de botez, iar această calitate i-a apropiat pe cei doi singuratici. Când Violeta adormea în cele din urmă lângă bărbatul ei, iar pruncul fusese hrănit și schimbat de scutece, cei doi se întrețineau timp îndelungat pe balcon, vorbind despre viață și descoperind că au multe gânduri care, prin împărtășirea lor, îi apropie tot mai mult și fac ca timpul să treacă pe nesimțite. Amândoi iubeau copiii, își doreau cu ardoare să o găsească pe Lena, iar apoi să-i adune laolaltă și să le fie mereu aproape.

Mai greu era cu stabilirea unui plan comun de acțiune, fiecare venind cu altă propunere și încercând să-l convingă pe celălalt cu argumente cât mai convingătoare. Stanca voia să persevereze în investigațiile specifice meseriei și avea certitudinea că va găsi un fir spre adresa căutată. Bogdan îi cerea să-l urmeze în Austria și, dacă va fi cazul, în orice altă țară, pentru a-și revedea băieții și a le cere ajutorul. Era convins că numai cu sprijinul lor vor putea pătrunde dincolo de paznicii înarmați și grupul de interese care îi comandă. Se culcau târziu, cu aceleași idei fiecare, iar peste noapte căutau alte și alte idei prin care să-și susțină punctul de vedere în seara următoare. Nu se certau și nu se supărau dacă interlocutorul se dovedea de neclintit în părerea lui, ba se putea spune că se admirau reciproc pentru dârzenia de care dădeau dovadă.

Deocamdată derulau doar planuri, la care și Ion Oșan avea un cuvânt greu de spus. La fel și Violeta, în rarele momente când mintea îi revenea la realitatea pe care cu greu putea s-o suporte. Într-unul din acele momente, i-a însărcinat să o caute pe tanti Anița, o sugestie pe care o reținuse din jurnalul ținut mereu alături, ca pe o Biblie. Atunci au aflat de la vecini că bătrâna dispăruse de acasă de câteva luni, fără să se știe unde sau de ce.

Fetița care visa pentru alții (29)

continuare

„Dragul meu Jurnal

În seara asta sunt foarte tristă… și plâng. Dar lacrimile nu-mi curg pe față, așa cum nu au mai făcut-o de la moartea dispariția tăticului meu, ci le simt cum se scurg pe dinăuntru, oprindu-se în gât și formând un nod care mă împiedică să scot și cel mai scurt cuvânt. Nici nu aș avea cu cine să vorbesc, pentru că Poligraf a fost mutată în altă cameră, asta fiind una din pedepsele mele. Însă nu de aceea sunt atât de răscolită, căci nu-i prima dată când suntem despărțite și rămânem noi doi, cu amintirile noastre comune. Nenorocirea e că trebuie să te abandonez și pe tine, singurul prieten care mi-a fost alături zi de zi în ultimii patru ani. Mai ai două pagini goale, pe care le voi umple acum cu ultimele gânduri, care nu aș fi crezut că vor fi atât de sumbre.

Oamenii de aici sunt mincinoși, pretinzând că suntem bolnavi, dar de fapt își urmăresc interesele lor materiale, exploatându-ne pe noi. Cred că ei sunt mai bolnavi, dar au vârsta și puterea să-și impună defectele ca pe niște calități. Oamenii de aici sunt răi și folosesc mijloace din cele mai crude ca să obțină informații care i-ar ajuta în planurile lor necurate. Mi-a trebuit mult timp să mă conving de această realitate, pe care profesoara Rodica o știa și nu s-a temut să mi-o spună. A fost nevoie să fiu electrocutată de două ori, pe motiv că e un tratament pentru stimularea viselor. Mâinile și picioarele îmi sunt pline de arsuri provocate de electrozi, iar visele s-au spulberat din cauza coșmarurilor din care mă trezesc țipând. Mi s-a spus că la fel vor proceda și cu prietena mea, mărindu-ne de fiecare dată intensitatea curentului, până la un posibil final tragic.

Imagini pentru imagini cu socuri electrice

Mă gândesc că de la ea or fi aflat de tine, dragul meu Jurnal, iar percheziția amănunțită care a urmat a fost pentru a te găsi. Norocul nostru a fost că am avut o presimțire și te-am ascuns într-o pungă introdusă în rezervorul cu apă al vasului de la toaletă. E clar că știu de tine și nu se vor opri până or să te găsească, iar acesta este încă un motiv pentru care trebuie să ne despărțim. Mâine ne mutăm din nou și voi fi controlată amănunțit, deci acum e ultima seară în care mai suntem alături. Nu te teme și nu plânge ca mine, ca să nu-ți pătezi cu lacrimi rândurile adunate cu atâta zbucium. Am reușit să iau legătura cu o doamnă bună și cinstită, care e prietenă cu mama și ne caută. O cheamă Stanca, e jurnalistă și a mai scris despre mine, dar niciunul dintre oamenii puternici nu au crezut-o. Sper că vei ajunge pe mâinile ei, iar apoi în fața mamei mele iubite și iubitoare.

Mi-a mai rămas puțin spațiu și aș avea atâtea de scris! Bine ar fi dacă s-ar afla destinația la care vom ajunge, dar cred că nici directorul nu știe precis încă, fiind un secret bine păzit, cum a fost de fiecare dată. Măcar dacă aș putea să-i întâlnesc pe Adormitul și frații Horoscop, dar lecțiile s-au întrerupt, cel puțin pentru mine. Sunt izolată complet de două zile, mâncarea mi se aduce în cameră, iar interogatoriul și torturile mi le fac pe la amiază, într-un salon înfiorător, cu oameni în halate de cauciuc și măști pe față. Degeaba îi jur directorului că nu am visat ceea ce-mi cerea, nu mă crede și îmi spune că sunt încăpățânată, leneșă și mincinoasă. Aceste răutăți m-au făcut să fiu cu adevărat încăpățânată, să nu mai încerc a-l ajuta și să caut a lua legătura cu prietenii noștri.

Nu știu cât am reușit, coșmarurile fiind prea insistente, dar sper că Șoc și Sentimente m-au întâlnit în visele lor și mi-au înțeles mesajul repetat de câteva ori: < De data asta, sunt nevoită să vă cer eu ajutorul, cât mai urgent. Veniți și ne găsiți până nu e prea târziu. Temnicerii noștri seamănă cu tiranii care v-au făcut rău vouă, iar viața mea, a lui Poligraf și a celorlalți colegi e în mare pericol> . Chiar și așa, sunt conștientă că apelul meu are slabe șanse să rezolve ceva, dar mă agăț de el la fiecare încercare dureroasă. Prietenii de departe au și ei necazuri, Sentimente e încă în spital, iar Șoc nu îl poate abandona. Nici răvașe de la bucătarul simpatic nu am mai primit, dat fiind faptul că mâncarea e mai proastă și mai puțină. Poate l-au prins, l-au dat afară sau chiar mai rău.

Dragul meu Jurnal, de mâine îți voi simți profund lipsa și s-ar putea ca singurătatea să mă înnebunească. Tu mi-ai dat cea mai mare tărie, mi-ai fost credincios și răbdător în toate spovedaniile mele. De mâine mă voi simți goală și dezarmată, pradă ușoară pentru cei în fața cărora am rezistat până acum. O parte importantă din mine se va rupe odată cu înstrăinarea ta, dar tu trebuie să știi că nu exista altă soluție, pentru niciunul dintre noi. Du-te cu gândurile și viața așternută între coperțile tale catifelate Dă-le mai departe, să nu dispară odată cu mine.

Adio, jurnalul meu iubit! Plâng și scriu…, scriu și apoi o să plâng încă. Nimeni nu poate să vadă, doar eu simt și doar tu știi.”

Fetița care visa pentru alții (29)

continuare

„Dragul meu Jurnal

Domnul director e din ce în ce mai supărat pe mine. Devine nervos și țipă, ori de câte ori îi spun că nu am reușit să visez ceea ce mi-a dat el ca temă. Are dreptate, dar nu cred că e vina mea dacă visele nu mă ascultă întotdeauna, dar mai ales în ultima vreme. El mi-a cerut să mă gândesc la numerele care vor ieși la loteria din Anglia sau Spania, dar am avut parte de câteva coșmaruri în care Șoc se prăbușea fără viață, înconjurat de o mulțime de oameni veniți să-l întâmpine pe Papa de la Roma. Degeaba încercam să-l avertizez, nu puteam intra în mintea lui din cauza unui om în negru care mă bloca și-mi transmitea imagini oribile. Trebuia să fac ceva pentru salvarea prietenului meu, de aceea am folosit câteva nopți în căutarea unui mod de contactare a mamei și al doctorului Bogdan. Cu mama a fost mai greu, din cauza somnului ei intermitent și fragil, dar speram că am reușit cu fostul meu profesor.

Confirmarea am primit-o în alt vis, însă a venit deodată cu viziuni în care Sentimente era pe moarte, iar Șoc într-o luptă teribilă cu oamenii care l-au adus în această stare. Nu puteam să-i părăsesc nici în aceste momente decisive, deci mi-am dedicat lor fiecare somn, încercând mereu să-i ajut cumva. Din fericire, la un moment dat, omul negru nu a mai avut nicio putere, fiind învins de viteazul Șoc, iar atunci am putut să-l contactez și să-l ajut cu sfaturi venite pe căi inexplicabile și pentru mine. Acum știu că au scăpat amândoi cu viață, dar au nevoie de ceva timp pentru recuperarea fizică și psihică. Salvarea lor îmi produce un sentiment care mă face fericită, deși mi-e greu să cred că mă vor găsi vreodată, ținând cont de faptul că nici eu nu știu unde mă aflu. Și chiar dacă ar ajunge la mine, ei nu pot să mă elibereze printr-o luptă sângeroasă, pentru că oamenii de aici nu sunt tirani ca și aceia pe care i-au întâlnit acolo și pe care Șoc i-a ucis cu furie. Nu vreau să sufere nimeni din cauza mea, iar eliberarea noastră să se producă pașnic, fără victime și fără să ne facem dușmani.

De aceea încerc să-l ascult pe domnul director, să visez tot ce-și dorește și astfel poate va reveni la sentimente mai bune. Doar că a devenit prea nerăbdător, iar insistențele dumnealui sunt triplate de noul psiholog și un preot, amândoi la fel de amenințători. Sunt bărboși și înțelepți, dacă e să mă iau după părul lor cărunt, dar tonul vocii le e amenințător. Primul îmi spune că viața îmi depinde de randamentul pe care-l am în visele planificate, iar cel de-al doilea mă asigură că voi ajunge în flăcările iadului dacă nu ascult de binefăcătorii mei. Poate că i s-a părut o impertinență când l-am asigurat că nu mi-e frică de moarte, ba ar fi calea cea mai sigură să mă reîntâlnesc cu tata. Dintr-o dată a devenit și el nervos, iar mâinile i s-au ridicat în sus a disperare. Cuvintele s-au transformat în bolovani grei și colțuroși ce se rostogoleau peste credința cu care mă linișteam de câte ori eram nefericită. Zicea el că sufletul îmi e stăpânit de Satana, dacă nu pun preț pe viață, iar drumul meu nu se va intersecta nicidecum cu al tatălui meu, ci cu acela al păcătoșilor lipsiți de lumină și încredințați întunericului etern.

Imagini pentru imagini cu flăcările iadului

Dragul meu Jurnal, tu crezi că sunt rea și păcătoasă? Știu că n-o să-mi răspunzi, fiindcă faci parte din mine, deci îmi semeni și nu vrei să mă superi. Tocmai de aceea îți spun doar ție tot ce gândesc și simt. Lumea asta e prea complicată, iar eu nu știu ce să înțeleg când unii îmi spun că sunt o fată normală, iar alții că sunt păcătoasă, neascultătoare și, mai ales, bolnavă la cap. Pe cine ar trebui să cred și ce aș putea face ca să-i mulțumesc pe toți? Iarăși te întreb pe tine, poate fiindcă răspunsul e prea greu și nu am speranță să-l găsesc curând. Încerc din răsputeri să visez tot ce mi se cere, iar adesea mă doare capul de la atâta concentrare. Visele îmi sunt ca păsările libere, pe care nu le pot momi întotdeauna cu gândurile înșirate de cu seară.

Degeaba mă gândesc la numere câștigătoare din țări îndepărtate, la oameni pe care nu i-am văzut decât în pozele arătate de domnul director sau la o anumită parte din viitor. Trebuie să mă mulțumesc cu visele primite, dar care nu-i satisfac pe cei din jurul meu, iar asta-i face să-și piardă răbdarea, iar eu să nu mai gust tiramisu de multă vreme. N-ar fi cel mai mare necaz, dar amenințările tot mai dese mă înfricoșează, făcându-mi și mai grea strădania de a mă concentra la vise. Nu mi-e frică atât pentru mine, ci mai mult pentru cei dragi. Am fost avertizată că viața mamei și a lui Poligraf depind de rezultatele viselor din următoarele zile.”

va urma

Fetița care visa pentru alții (29)

continuare

„Dragul meu Jurnal

Rodica e noua noastră profesoară de limba română. Până atunci, au fost mulți domni și doamne, ale căror nume le-am uitat, în cea mai mare parte. Dar această doamnă s-a arătat de la început cu totul deosebită, când ne-a cerut prietenia și ne-a recomandat să-i spunem simplu pe nume. Voia să ne cunoască bine pe fiecare și a început cu o lucrare în care ne ruga să scriem un eseu despre cele mai mari trei dorințe pe care le avem. Nu era pentru note sau evaluare, dar mie mi s-a părut că Adormitul a scris cel mai frumos. Nu-și dorea nimic pentru el, ci pentru societatea din care facem parte: să avem conducători capabili și integri, să trăim între oameni harnici și deschiși la nou, să ne putem mândri cu o țară frumoasă și curată.

Textul meu a fost mai egoist, cu toate cele trei dorințe la care visez: să-mi regăsesc mama, să-mi reîntâlnesc prietenii și să mă vindec de boală. Rodica mi-a cerut să rămân după ore, ca să-mi vorbească între patru ochi. Era curioasă de situația mea și m-a asigurat că, de fapt, nu sunt bolnavă, ci am un dar pe care oamenii nu-l înțeleg, deci nu-l pot concepe ca pe o calitate. Mi-a mai spus că am niște ochi ca o poezie tristă, iar poeziile triste sunt, de obicei, cele mai frumoase. I-am mărturisit că am scris și eu poezii triste, aproape toate dedicate mamei, din care aș vrea să-i citesc măcar una, dar nu am cum. I-am și recitat-o pe cea mai recentă, iar Rodica m-a mângâiat pe cap, la fel ca o mamă iubitoare. Titlul ei este, bineînțeles, <Mamei mele> , iar versuri sunt cele pe care le-am scris mai devreme în paginile tale, dragă Jurnal:

Mintea îmi susține-ntruna
Că ne despart munți și ape,
Dar ea nu știe, nebuna,
Cât te simt, mamă, de-aproape.

Nu te văd de multă vreme,
Iar imaginea-ți pălește,
Dar îți creez diademe
Ce nimeni nu le zărește.

Nu-ți aud vocea domoală,
Ca o caldă mângâiere,
Chiar de mă zorea spre școală
Sau era o râzgâiere.

Port pe umeri grea desagă
Și odihna nu mai vine,
Dar te-asigur, mamă dragă,
Că iubirea-ți mă susține.

Deși văd o lume crudă,
Am speranțe de mai bine,
Chiar de mintea mi-e zăludă,
Sufletul îmi e cu tine.

Profesoarei i-a plăcut poezia și m-a încredințat că și mamei i-ar face mare plăcere să o audă. Dar cum ar fi posibil, din moment ce nu ni se permite să avem telefoane, iar internetul are parole necunoscute nouă, elevilor? Ea s-a uitat cu înțelegere la mine și mi-a strâns încurajator mâna. Nu am priceput atunci cum m-ar putea ajuta, dar a doua zi mi-a strecurat discret un telefon mobil, ca pe o comoară neprețuită. Cred că i-am zâmbit cu recunoștință, pentru că și ea mi-a surâs călduros, făcându-mi semn să fiu atentă când îl folosesc”

„A durat câteva zile până am găsit un loc din curte unde aveam semnal și intimitate. Numărul îl știam ca pe <Tatăl nostru>, dar mă temeam să nu-l fi schimbat de atunci. Temerile mele s-au risipit când am auzit vocea îngerească de care îmi era atât de dor: <Alo…, cine e acolo?… Alo…> Inima îmi bătea năvalnic, simțeam un nod imens în gât, iar emoțiile îmi stârneau lacrimi ce nu voiau să se sloboadă din strâmtoarea pleoapelor. Cât de mult am așteptat această clipă, iar acum stăteam mută, neștiind cum și cu ce cuvânt să-mi întâmpin mama pierdută! Nu am reușit să-mi revin la timp, deși parcă au trecut zeci de minute, iar telefonul s-a închis, lăsându-mă să cad într-un abis al disperării. Am încercat să-mi revin în următoarele ore, sperând că la viitoarea încercare voi fi mai pregătită, mai stăpână pe emoții. Probabil că-i ceva obișnuit să te blochezi când ajungi să ai parte de ce ți-ai dorit atât de mult.”

Din nenorocire, a doua încercare nu a mai fost să fie. Directorul, un tip solid și cu privirea încrâncenată, a intrat în camera noastră și mi-a cerut răspicat telefonul. Nu aș fi recunoscut, dar era însoțit de Rodica, iar ea mi-a făcut semn să mă supun. Cred că Poligraf le-a destăinuit secretul, dar nu-i pot purta pică, doar e în firea ei să spună adevărul, deși uneori o face cu strângere de inimă. Îmi pare rău după profesoara Rodica, pe care nu am mai văzut-o de atunci. În acea ultimă vizită, avea și ea ochii întristați, precum o poezie de dor neîmplinit.”

O bucurie a venit în aceeași seară, ca o recompensă, printr-un alt răvaș primit în prăjitura de la cină. În el scria: „Fiți tari, fetelor! Nu sunteți singure.” Am așteptat să vină noaptea și să intru într-un vis prin care să aflu cine este autorul încurajărilor, dar chipul pe care-l vedeam în bucătărie îmi era necunoscut. Un bătrân bărbos ce se deplasa cu ajutorul unui baston, dar care pregătea cu mare îndemânare și dragoste tot felul de bucate, în special deserturi din cele mai delicioase. Parcă mi-a făcut cu ochiul, înainte să mă trezesc.”

Imagine similară

va urma

Fetița care visa pentru alții (29)

continuare

„Dragul meu Jurnal

Am avut un vis pe care nu l-am înțeles, dar m-a întristat mai mult decât altele. Toate sunt un fel de coșmaruri, deși par atât de reale, iar uneori mă văd nevoită să evadez din ele. Știu atunci că sunt doar vise și pot să mă trezesc închizând ochii în fața pericolelor și deschizându-i apoi în patul meu liniștit. E drept că nu întotdeauna îmi iese, uneori sunt păcălită și trimisă în alt coșmar, unde trebuie să repet figura, înainte ca personajele rele să-mi facă rău. Cred că totul a pornit de la îndemnul doctorului cel nou și tânăr, Lupescu. Dumnealui mi-a explicat că vin alegerile și ar fi bine să aflu cine va fi câștigător. Eu nu mă pricep la treburile astea, însă mi-a spus că nici nu-i nevoie, trebuie doar să țin minte niște nume pe care să i le spun a doua zi.

A fost nevoie de mai multe încercări până am intrat în visul la care cred că am fost trimisă. Dragul meu Jurnal, știi că în astfel de experiențe pot să zbor precum o pasăre, asta fiind singura parte plăcută. Așadar, pluteam și de data asta peste pământ, doar că acum nu vedeam părțile cele mai frumoase și căutate de fiecare dată: apele și pădurile. În locul lor zăream doar deșerturi, munți de gunoaie și o pustietate care-mi provoca sete. Îmi simțeam gâtul uscat, capul înfierbântat de căldură, iar pleoapele înțepenite nu mai puteau coborî peste ochii lipsiți de umezeală. Într-un târziu, am văzut un bătrân care pescuia pe un râu secat, dar cu albia plină de gunoaie. Deșeuri erau peste tot, iar un copil de vreo șase ani căuta printre ambalajele goale din plastic, metal sau hârtie. Se oprea uneori, și pe fața lui nespălată de multă vreme puteam citi bucuria că a găsit ceva bun. Era vorba de o conservă care mai păstra urme din conținutul original și prin care își trecea degetul arătător, deget pe care-l sugea apoi cu ochii închiși de plăcere. Aceeași bucurie o exprima când găsea o parte dintr-o jucărie sau un obiect strălucitor.

Am aterizat lângă moșul cel tăcut și l-am privit atent cum agăța cu acul undiței tot felul de resturi inutile, după părerea mea. Dar el se lumina la față, ca de o captură importantă pe care o admira pe toate părțile și apoi o așeza alături. Mi-am dat seama că numai lui îi puteam pune întrebarea cu care fusesem însărcinată, așa că am îndrăznit să-i întrerup plăcuta îndeletnicire:

– Scuzați-mă, dar nu știți cumva cine a câștigat alegerile?

Bătrânul și-a întors spre mine chipul acoperit de o barbă încâlcită, iar zâmbetul i-a etalat gura fără niciun dinte și cu gingii sângerânde. Nu știu dacă era mut sau socotea că vorbele sunt inutile, însă mi-a răspuns întinzând mâna dreaptă și rotind-o larg în jur. Am privit mai atent spre ce arăta, dar nu vedeam nimic altceva în plus decât gunoi și pustietate. Poate că, totuși, nu era omul pe care-l căutam, așa că mi-am luat zborul spre zări mai îndepărtate, până la marea cea mare sau la ocean nesfârșit. Călătoream ca gândul, căutând un loc unde să-mi astâmpăr setea neîndurătoare. Doar când nu am mai văzut pic de pământ, ploaia a început să cadă din greu, transmițându-mi un fior neplăcut. Pentru că nu era una obișnuită, ci neagră ca smoala și grea precum plumbul. Nici vorbă să fie bună de băut și imposibil să mă mai mențin în aer, așa că m-am forțat să-mi închid pleoapele și să ies din această lume apocaliptică. Setea îmi dispăruse ca prin farmec, deși aveam pe noptieră paharul plin cu apă.

Doctorul cel tânăr mi-a reproșat că m-am dus prea departe cu viziunea și ar fi bine să mai încerc. Frații Horoscop, ca de obicei, s-au contrazis în presupuneri, fiecare după felul lui de a gândi. Horror m-a asigurat că am prevăzut felul în care va veni sfârșitul lumii, iar acest lucru se va întâmpla pe durata generației noastre. Scop era de părere că-i vorba doar de un avertisment, iar ceea ce am văzut se poate evita dacă luăm măsurile necesare: eliminarea poluării și curățarea planetei de deșeuri. Cică visele mele nu prezic evenimente certe, ci sunt doar varianta cea mai sumbră în cazul pasivității celor vizați și a neimplicării mele. Cearta lor escalada, ca de fiecare dată, și mă pregăteam să-i las singuri, când Adormitul a zvâcnit din letargia lui cu o concluzie înțeleaptă:

– Întrebarea ta a primit un răspuns cât se poate de evident, Visătoareo. Mă mir că doctorul acela nu și-a dat seama, dar e de înțeles când nu vrea să vadă decât ce-i place. Bătrânul din vis ți-a arătat concret cine a câștigat alegerile: gunoaiele! De altfel, nici nu e greu de ghicit, după cum merg lucrurile. Fiecare om vrea să ia câte o bucată cât mai mare din zestrea planetei, a fiecărei țări în parte, iar noi îi votăm pe aceia care fac acest lucru cu cât mai mare eficiență. Alegem să fim conduși de <gunoaie>, către o lume plină de gunoaie.”

Imagine similară

va urma