Top 5 femei inventive

De-a lungul vremii, invențiile au marcat istoria, unele descoperiri schimbând dezvoltarea societății și deschizând noi orizonturi în toate domeniile de activitate. Dacă în majoritatea cazurilor numele care ne-au rămas în memorie sunt ale bărbaților, iată câteva femei inventive care au creat lucruri utile sau celebre:

1. Josephine Cochran – inventatoarea mașinii de spălat vase

În anul 1889, Josephine Cochran spunea: ”dacă nimeni nu are de gând să inventeze o mașină de spălat vase, o voi face eu!”. Și așa a făcut, iar șapte ani mai târziu, la Expoziția Mondială a și prezentat-o.

Deși era un dispozitiv revoluționar, până în 1950, doar hotelurile și restaurantele au folosit masiv invenția ei, consumatorii casnici așteptând mai bine de jumătate de secol până să consimtă utilitatea aparatului.

2. Marion Donovan – inventatoarea scutecelor de unică folosință

Mamă în perioada baby-boom-ului ce a urmat războiului, Marion Donovan (1917-1998) provine dintr-o familie care avea invenții la activ.

Nemulțumită de scutecele din material textil, pe care trebuia să le spele după fiecare utilizare, Marion realizează primul scutec aparte folosind o perdea de duș. Mai departe, folosind material absorbant de unică folosință, ea a creat primul scutec ”modern”, în 1949.

3. Ruth Handler – inventatoarea păpușii Barbie

Ruth Handler, co-fondatoare a Mattel, a fost cea care a inventat păpușa Barbie. Numele păpușii vine de la fetița sa, pe care o chema Barbara.

Interesant este că, dacă ar fi o persoană reală, proporțiile lui Barbie ar fi 91-46-96!

4. Mary Phelps Jacob – inventatoarea sutienului

Primul sutien modern care a fost recunoscut printr-un patent a fost cel realizat, în 1913, de Mary Phelps Jacob. Ea tocmai își cumpărase o rochie de seară pentru un eveniment monden, iar la acea vreme singurul mod de a susține sânii sub rochie era corsetul realizat din oase de balenă. Mary a observat că oasele de balenă ieșeau vizibil prin materialul rochiei, astfel că – folosind două batiste de mătase și o fundă roz – a realizat o alternativă la acest corset.

5. Mary Anderson – inventatoarea primului ștergător de parbriz

În noiembrie 1903, Mary Anderson a primit patentul pentru un dispozitiv care putea curăța zăpada, apa de ploaie și zloata de pe un parbriz, folosind o manetă aflată în interiorul mașinii.

În timpul unei vizite la New York, în SUA, Mary a observat că șoferii acelor timpuri erau nevoiți să deschidă ferestrele mașinilor, atunci când ploua, pentru a reuși să vadă drumul. Astfel, ea a conceput un dispozitiv, ca un braț, care să poată fi acționat din mașină, cu ajutorul unui levier.

Sursa: cercetează.com

 

Nanoroboţii – microroboţii inteligenţi

Nanoroboţii – roboţii inteligenţi, mai mici decât grosimea unui fir de păr

Unii oameni se tratează deja cu ajutorul nanoroboţilor. Aceste maşinării minuscule intră în organism şi vindecă ţesuturile. Imaginează-ţi un robot minuscul, de mii de ori mai subţire decât grosimea unui fir de păr, care vindecă imediat cancerul, fără a da efecte secundare, curăţă arterele sau reconstruieşte un ţesut bolnav. Aceste nanoparticule pot fi soluţia multor boli. Nanoboţii intră în organism, iar după ce vindecă şi regenerează ţesuturile, ei se autodistrug. În ciuda faptului că sunt aşa mici, nanoroboţii sunt capabili să fie monitorizaţi şi să trimită informaţii către un centru de comandă.

Ideea de a construi nanoboţi datează încă din 1959, când marele fizician Richard Feynman o propune într-un discurs. Termenul de nanotehnologie apare în 1974, mulţumită lui Norio Taniguchi, profesor la Universitatea din Tokyo. Domeniul a prins curaj, însă, abia în anii 1980, iar în prezent se află în plină ascensiune.

Din ce e format un nanobot

Cercetătorii de la Universitatea din Cornell au construit un motor biomolecular, folosind o proteină luată de la bacteria Escherichia coli. Nanoroboţii, mai mici de 5 ori decât o globulă roşie, vor fi introduşi în organism, vindecând bolile încă din fazele incipiente. Carbonul ar putea fi elementul principal din care se vor construi nanoroboţii, iar pentru diversele componente se vor folosi hidrogenul, oxigenul, azotul şi siliciul. În interiorul lui, nanorobotul va avea un mini-computer care va putea realiza peste 1000 de operaţii matematice pe secundă. Comunicarea cu aceşti roboţi minusculi din interior spre exterior şi invers se face cu ajutorul semnalelor  acustice.
Nanotehnologia se poate aplica în mai multe domenii, cum ar fi:

* FARMACOLOGIA – în care nanobotul are rolul de a transporta substanţele medicamentoase în diferite zone ale corpului.

* STOMATOLOGIA – nanoboţii prezenţi în cavitatea bucală distrug bacteriile şi tartrul.

* DERMATOLOGIA – îndepărtează celulele moarte, reface ţesutul cutanat şi curăţă pielea. Imunologie – nanoroboţii identifică şi distrug viruşii şi bacteriile.

* ONCOLOGIA –  nanoroboţii oferă date exacte despre tumoră şi o distrug încă din faze incipiente.

Doctorul Michael Argenziano, de la Columbia University Medical Center din New York, a participat în urmă cu 10 ani la primele experimente şi operaţii în care au fost folosiţi, ca instrument, roboţii. Acum, după un deceniu de cercetare, este de părere că această tehnologie nu mai este neobişnuită.

Alte echipe de cercetători de la Institutul din California au folosit nanotehnologia pentru a construi o serie de roboţi microscopici polimerici acoperiţi cu o proteină. În plus, lipidele folosite la transportul altor substanţe medicale ajung la celulele canceroase şi distrug tumoarea.

Cum funcţionează nanotehnologia?

Oamenii de ştiinţă din Institutul de Tehnologie din California, au observat că după ce nanoparticulele antitumorale identifică celulele canceroase, pătrund în interiorul acestora. Apoi se dezintegrează şi eliberează cantităţi de ARN. În prima fază a studiului din cadrul Institutului de Tehnologie din California, doctorii şi cercetătorii au administrat pacienţilor cu diverse tipuri de tumori, cantităţi mici de nanoparticule antitumorale. Pacienţii au urmat tratamentul de 4 ori pe zi prin cale intravenoasă, timp de 21 de zile. O şedinţă de administrare a nanoparticulelor durează 30 de minute. După un timp de tratament, doctorii au observat că mostrele prelevate de la pacienţi au un rezultat încurajator. Nanoparticulele au reuşit să identifice tumorile canceroase şi au reuşit să se infiltreze în ele. Cercetătorii lucrează momentan la următoarea fază a proiectului, mai precis la cea care presupune vindecarea totală a pacientului.

Ce ne rezervă viitorul în domeniul nanotehnologiei şi ce vor mai putea face roboţii microscopici

Câţiva oameni au decis să gândească liber. Acesţia au în minte un nanocomputer plasat în creier care să ajute la îmbogăţirea capacităţilor mentale ale oamenilor. Acest sistem ar putea fi comparat cu un mijloc de stocare foarte mare sau ca o modalitate de a accesa ştiinţa. Ei ne promit că în câteva decenii am putea avea aşa ceva. De asemenea, e posibil ca, în viitor, să vedem secţii noi în cadrul facultăţilor de medicină, a spitalelor şi a clinicilor: “Biotronica”, “Nanorobotica”, “Neurocibernetica”. Toate aceste domenii vor revoluţiona medicina şi vor duce la eradicarea multora dintre bolile acestui secol.

articol preluat de pe e-mail

Despre inginerie

Caută şi tu soluţii mai simple!!!

“Ştiţi ce face diferenţa dintre oamenii de succes şi ceilalţi? Primii se concentrează pe aflarea soluţiilor. Cei din urmă se concentrează pe rezolvarea problemelor. La prima vedere pare acelaşi lucru. Cu toate astea, diferenţa este imensă.

EXEMPLE:

1. Când NASA a început să trimită oameni în spaţiu au descoperit că în spaţiu stilourile nu funcţionează la gravitatea zero. Din cauza lipsei gravitaţiei, cerneala pur şi simplu nu curgea prin peniţă. Ca să rezolve problema asta au cheltuit 12 milioane de dolari în zece ani de zile. La sfârşit au reuşit să inventeze un stilou care funcţiona la gravitate zero, puteai să scri pe tavan, în apă, practic pe orice substanţă şi în orice mediu, chiar şi la temperaturi sub 300 grade Celsius. Ce au făcut ruşii?… Au folosit un creion!

2. Unul din cazurile celebre în Japonia a fost cazul cutiei de săpun goale. Una din marile companii de cosmetice din această ţară asiatică a primit o plângere de la un client care a cumpărat un săpun, dar cutia era goală. Imediat managementul companiei a izolat problema la nivelul liniei de asamblare care transporta toate săpunurile să fie împachetate. Problema era că dintr-un motiv necunoscut una dintre cutii trecuse de linia de asamblare goală. Cum să rezolve această problemă?

Managementul a însărcinat o echipă de ingineri cu rezolvarea problemei. Aceştia au inventat o maşinărie care scana cu raze X fiecare cutie care trecea prin linia de asamblare. Trebuia să lucreze doi oameni la această maşinărie şi ca rezultat se obţineau imagini de înaltă calitate a interiorului cutiei. Au cheltuit o mulţime de bani pe utilajul ăsta.

În acelaşi timp, o companie concurentă, mai mică, s-a confruntat cu aceeaşi problemă. Un funcţionar de la registratură a venit repede cu o idee care a fost şi pusă în practică. În loc de a inventa o maşinărie complicată care să scaneze cu raze X, au cumpărat un ventilator puternic şi l-au montat paralel cu linia de asamblare, De fiecare dată când o cutie goală trecea prin dreptul lui, curentul de aer o arunca pur şi simplu de acolo.

MORALA: “Caută întotdeuna soluţiile cele mai simple!”

 

Cea mai mare invenţie a secolului XXI?

,,Acest proiect este mai important decât orice altceva de pe glob”, anunţă presa britanică

O echipă de cercetători au reuşit ceva ce pare desprins din cele mai fanteziste lucrări science-fiction: au dezvoltat o metodă ce permite producerea unei cantităţi nelimitate de alimente în deşert, cu ajutorul razelor Soarelui şi a apei de mare.

Un grup de oameni de ştiinţă di Europa, Asia şi America de Nord, condus de un fost bancher în vârstă de 33 de ani, a înfiinţat într-o zonă de deşert din Australia compania Sundrop Farms. Profitând de preţul scăzut al terenului din deşert, unde singura resursă disponibilă este soarele, compania Sundrop Farms a achiziţionat o porţiune întinsă şi a iniţiat un proiect experimental ce promite să rezolve problemele alimentare ale omenirii.

Specialiştii Sundrop Farms au realizat ceva ce pare imposibil: folosind soarele pentru a desaliniza apa de mare, pe care o folosesc pentru irigaţii şi pentru a încălzi şi răci serele (în funcţie de nevoie), oamenii de ştiinţă au reuşit să producă tone de legume de calitate superioară, fără pesticide, de-a lungul întregului an.

Până acum, compania a reuşit să producă roşii, ardei şi castraveţi în cantităţi comerciale, iar aceeaşi tehnologie poate fi folosită pentru numeroase alte culturi. Marele avantaj este faptul că tehnologia Sundrop Farms nu consumă deloc apă dulce şi necesită foarte puţini combustibili fosili. Apa de mare şi energia solară sunt disponibile gratuit în cantităţi (aproape) nelimitate.

Proiectul inagurat acum 18 luni a funcţionat atât de bine, încât numeroşi investitori şi reprezentanţi ai lanţurilor de supermarketuri au călătorit în Port Augusta, Australia, pentru a vedea cu ochii lor succesul Sundrop Farms. Acum, compania intenţionează să construiască o nouă seră în valoare de 8 milioane de lire sterline, ce urmează să se întindă pe 8 hectare – fiind de 40 de ori mai mare decăt construcţia iniţială. Anual, în noua seră vor fi produse 2,8 milioane de kilograme de roşii şi 1,2 milioane de kilograme de ardei.

,,Se poate spune că acest proiect este mai important decât orice altceva ce se petrece în acest moment pe glob”, susţine publicaţia britanică The Observer. Agricultura consumă între 60% şi 80% din totalul resurselor de apă dulce de pe Terra, astfel că reuşita companiei Sundrop Farms – creşterea legumelor fără resurse de apă dulce – este ,,de-a dreptul miraculoasă”, afirmă jurnaliştii britanici.

Sistemul prin care compania Sundrop Farms reuşeşte să crească legume în deşert, într-o perioadă de secetă, pare desprins din filmele SF. Numeroase oglinzi parabolice, aşezate într-un şir de 75 de metri, urmăresc soarele de-a lungul întregii zile şi îşi concentrează căldura asupra unei ţevi în care se găseşte petrol. Petrolul fierbinte încălzeşte la rândul său câteva rezervoare cu apă de mare aflate în apropiere. Apa de mare este pompată de la câţiva metri de sub pământ (ţărmul aflându-se la doar 100 de metri distanţă). Petrolul încălzeşte apa de mare la 160 de grade Celsius, iar aburul produs este direcţionat către turbine ce produc electricitate. O parte din apa fierbinte încălzeşte sera în timpul nopţilor răcoroase, iar restul este direcţionat către o centrală de desalinizare care produce 10.000 de litri de apă dulce în fiecare zi. Apa este pură, fiind nevoie doar de adăugarea unui mixt de nutrimente înainte să fie turnată peste plante. Aerul din seră este menţinut umed şi rece datorită unui sistem prin care apa este picurată peste o serie de panouri de evaporare din carton, aerul fiind direcţionat prin acestea cu ajutorul unor ventilatoare.

Întregul sistem este computerizat, ceea ce permite controlarea serei de oriunde din lume. Dave Pratt, un membru al echipei, poate controla condiţiile din seră şi atunci când iese în oraş, graţie unei aplicaţii instalate pe iPhone-ul său.

,,Aceşti oameni de ştiinţă au fost îndrăzneţi şi aventuroşi prin credinţa lor în reuşită”, afirmă Neil Palmer, şeful Institutului de Cercetări în Desalinizare finanţat de guvernul australian. ,,Produc mâncare fără risc, eliminând probleme provocate de inundaţii, de îngheţ, grindină şi de lipsa de apă, care acum nu mai este o problemă. În plus, este profitabil şi este totodată scalabil fără limite – nu există vreun deficit de soare sau de apă de mare. Este foarte impresionant”, adaugă Palmer.

,,Cerul este cu adevărat limita”, afirmă Reiner Wolterbeek, un inginer olandez ce are rolul de project manager în cadrul Sundrop. ,,În primul rând, suntem cu toţii tineri şi foarte ambiţioşi. Acesta este criteriul prin care alegem noi membri ai echipei. Acum, că am demonstrat horticultorilor, economiştilor şi reprezentanţilor supermarketurilor că ceea ce facem aici funcţionează şi este viabil din punct de vedere comercial, luăm în calcul şi posibilitatea de a creşte proteină într-o seră similară. Cu alte cuvinte, vrem să hrănim întreaga lume”, afirmă Wolterbeek.

Un alt avantaj al sistemului Sundrop este faptul că legumele sunt produse fără a se folosi vreun pesticid. Singurul motiv pentru care aceste legume nu pot obţine eticheta de ,,organic” este faptul că sunt crescute hidroponic, nu în sol.

Sera nu depinde în totalitate de tehnologie. În interiorul său trăiesc un număr de albine care ajută la dezvoltarea culturilor, care trăiesc fără a fi ameninţate de prădători. De asemenea, Sundrop Farms foloseşte o specie de ,,insecte benefice”, cunoscut sub numele de Orius, care omoară dăunătorii, protejând astfel plantele.

În ciuda impactului redus pe care ferma Sundrop o are asupra mediului înconjurător, CEO-ul companiei nu este membrul vreunei mişcări a ,,verzilor. Philipp Saumweber a obţinut un MBA de la Harvard, lucrând de-a lungul carierei ca managerul unui fond de hedging, la Goldman Sachs şi, ulterior, în cadrul unei afaceri de familie, în agricultură.

,,După ce m-am implicat în agricultură, la scurt timp mi-am dat seama că, în principiu, aceasta se bazează pe transformarea motorinei în mâncare, cu ajutorul apei”, spune fondatorul Sundrop. ,,De aceea am început să mă interesez de agricultura salină. Resursele de apă dulce sunt limitate, însă ne înecăm în apa sărată. Studiind mult timp această problemă, am dat de Charlie Paton, care studiază această tehnologie din 1991″, a explicat Saumweber.

Iniţial, Paton era un membru al echipei Sundrop, însă acesta a renunţat contra unei sume consistente atunci când ferma nu a mai fost construită pe baza principiilor sale ecologice.

,,Ce ne-a plăcut la ideea lui Charlie era faptul că rezolva problema apei în două moduri, producând apă într-un mod elegant şi folosind-o totodată pentru a răci sera. Ceea ce nu am realizat la început – lucru care nu i-a convenit lui Charlie – a fost faptul că inclusiv în zonele aride există zile răcoroase, când sera are nevoie de încălzire. Din acest motiv, am instalat un sistem de back-up pe bază de gaz natural, care produce căldură şi electricitate în zilele noroase sau foarte friguroase. Acest lucru l-a supărat pe Charlie, pentru că asta însemna că sistemul nostru nu mai era 100% fără energie. Ceea ce Charlie nu a luat în calcul este faptul că da, într-adevăr, poţi creşte orice fără încălzire şi răcire, dar legumele vor avea defecte, urmând a fi respinse de supermarketuri. Dacă nu respecţi standardele lor, nu eşti plătit. Ar fi ideal să nu fie acesta cazul, dar nu putem să ne încercăm acum să schimbăm comportamentul uman”, a explicat Saumweber.

Sundrop continuă eforturile de extindere, urmând să inaugureze în scurt timp o nouă fermă în Qatar. Dacă această tehnologie se va dovedi una de succes pe scară largă, va reprezenta o realizare extraordinară, liniştind temerile că omenirea va întâlni probleme grave pe măsură ce populaţia planetei creşte şi cererea se dublează.

GRAFENUL – materialul minune

Materialul minune care ar putea schimba lumea: GRAFENUL

Acest material este mai rezistent decât diamantul, deşi se întinde ca o gumă. Din punct de vedere virtual este invizibil, conduce electricitatea şi căldura mai bine decât orice sârmă de cupru, iar greutatea sa este aproape egală cu zero. Grafenul este un nou material uimitor care poate revoluţiona aproape orice parte a vieţii noastre.

Unii cercetătorii susţin că este cel mai important material care urmează să fie creat de la plasticul sintetic, realizat în urmă cu 100 de ani. Acest material poate duce la inventarea telefoanelor mobile care pot fi rulate şi aşezate în spatele urechii, la televizoarele HD la fel de subţiri ca o coală de tapet, şi ziare electronice care se îndoaie pentru ca cititorii să le poată împăturii într-un mic pătrat, scrie Daily Mail.

Grafenul a fost descoperit în Marea Britanie în urmă cu doar şapte ani. Anul trecut, le-a adus cercetătorilor de la Universitatea Manchester Premiul Nobel pentru fizică, iar săptămâna aceasta cancelarul George Osborne a promis 50  milioane de lire sterline pentru dezvoltarea de tehnologii care să se bazeze pe “această substanţă superputernică”.

Grafenul este realizat prin exfolierea şi procesarea chimică a grafitului, materialul ieftin folosit la creioane. La fiecare câteva luni oamenii de ştiinţă descoperă modalităţi noi şi mai ieftine de prelucrare în masă a grafenului, aşa că unii experţi cred că până la urmă va ajunge să coste mai puţin de 4 lire jumătate de kilogram.

Dar oare grafenul este substanţa-minune a secolului 21?

Pentru un material atât de promiţător are o structură chimică incredibil de simplă. O foaie de grafen este alcătuită dintr-un singur strat  de atomi de carbon, dispuşi într-o reţea hexagonală, având o structură rigidă. Acest lucru face ca grafenul să fie cel mai subţire material realizat vreodată. Pentru a atinge o grosime totală de un milimetru sunt necesare 3 milioane de straturi de grafen alăturate. Din cauza subţirimii lor foile de grafen luate separat sunt transparente.

De asemenea, este şi materialul cu cea mai mare rezistenţă mecanică cunoscută de omenire. Potrivit unui calcul, pentru a trece prin acea foaie de grafen, un elefant ar trebui să exercite o forţă incredibil de mare, balansându-se cât mai tare. În ciuda rezistenţei sale, grafenul este extrem de sensibil şi poate fi întins cu aproximativ 20% mai mult fără a suferi o daună.

Este de asemenea un conducător de electricitate superb, cu mult mai bun decât cuprul folosit în mod tradiţional la cablare, şi este cel mai bun conducător de căldură de pe planetă.

Dar poate cea mai remarcabilă proprietate a grafenului este originea sa. Grafenul este format din grafit, iar un creion de plumb este alcătuit din milioane de straturi de grafen. Aceste straturi sunt “alipite” uşor între ele, de aceea alunecă unul de pe celălalt atunci când un creion este mişcat de-a lungul foii de hârtie.

Descoperirea grafenului a declanşat un boom pentru ştiinţa materialelor. Anul trecut existau 3000 de lucrări de cercetare asupra proprietăţilor sale şi 400 de cereri de brevet.

Industria electronicelor este convinsă că grafenul va duce la realizarea gadgeturilor care vor face ca iPhone şi Kindle să pară nişte jucării din epoca trenurilor cu aburi.

Ecranele moderne cu touchscreen folosesc oxid de staniu şi indiu, o substanţă care este transparentă dar care poartă curenţi electrici. Dar acest oxid de staniu şi indiu este scump, şi gadgeturile realizate din această substanţă se sparg uşor atunci când sunt scăpate din mână. Înlocuirea oxidului de staniu şi indiu cu anumiţi compuşi pe bază de grafen ar putea permite dezvoltarea ecranelor pentru calculatoare şi televizoare flexibile şi subţiri ca o foaie de hârtie. Cercetătorii din Coreea de Sud au proiectat un ecran cu atingere flexibil de 63,5 centimetri folosind grafenul.

Alţi cercetători privesc în viitor la multe modalităţi de a folosi grafenul în medicină. De asemenea, este considerat ca fiind o alternativă la caroseria din fibră de carbon a ambarcaţiunilor şi bicicletelor. Iar grafenul în componenţa cauciucurilor le-ar face mult mai puternice.

Unii susţin că materialul va înlocui siliciul din componenţa cipurilor calculatoarelor. În viitor un card de credit realizat din grafen ar putea stoca la fel de multe informaţii ca şi calculatoarele actuale. Însă există şi unele probleme în folosirea grafenului. Este atât de bun conducător de electricitate încât transformarea lui în dispozitive precum tranzistorii s-a dovedit problematică.

La începutul anului acesta IBM a recunoscut că “este dificil să ne imaginăm” că grafenul va înlocui siliciul în microcipuri. Experţii însă au încredere în acest material şi sunt dispuşi să urmeze calea în continuare. “Vorbim despre un număr impresionant de proprietăţi unice combinate într-un singur material, lucru care nu s-a mai întâmplat până acum. De aceea există atât de mulţi cercetători care lucrează la analiza acestuia”, au adăugat aceştia.

Personalităţi româneşti

Ne uităm la televizor la toate nulităţile şi de oamenii prezentaţi mai jos ştie foarte puţină lume.

O idee propagată destul de puternic în societatea românească de astăzi este că, deloc mândri de originea lor, unii dintre români afirmă că toate aceste prilejuri de mândrie naţională ţin doar de domeniul trecutului, că România se azi ar fi… o “ţară bolnavă”, fără civilizaţie, fără personalităţi marcante, ea fiind mereu “codaşa Europei”.

Pentru a contracara astfel de teorii negativiste, menite să-i ţină pe români “la locul lor” (şi depărtându-i de tradiţia şi sufletul neamului românesc), teorii stabilite de cei ce se doresc “Atotputernicii Lumii”, vom oferi şi o serie de realizări ale geniului românesc ale ultimilor ani.

* Dr. fiz. Eugen Pavel, de la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele, a realizat un CD ROM (din sticlă) cu o capacitate de stocare de 15.000 ori mai mare decăt a unuia obişnuit. Pe 5 astfel de CD-uri ar putea fi stocată întreaga Bibliotecă a Academiei Române, iar informaţiile ar putea rezista … 5.000 de ani!!! În noiembrie 1999, invenţia sa a fost premiată cu medalia de aur la Salonul Mondial al Invenţiilor “Bruxelles Europa”, iar autorul doreşte cu orice preţ producerea de serie în România. Dar forurile din România întârzie la nesfârşit formalităţile…

* Constantin Pascu a realizat în 200o, în premieră mondială, un aparat care purifică aerul în spaţiile de locuit: distruge bacteriile din aer, reţine praful şi fumul de ţigară, atmosfera devenind “ca salina sau ca litoralul marin”. Instalarea acestui aparat costa atunci doar 480.000 lei!

* Petrică Ionescu este cel mai important regizor de operă după Zefirelli (afirmaţie făcută de George Astalos, în ianuarie 2001).

* România a câştigat Campionatul Mondial de Bridge (considerat de mulţi drept cel mai inteligent joc de cărţi) pe Internet, în 16.11.2000 (107-75 cu SUA în finală).

* Hackerii români sunt consideraţi printre cei mai buni (şi mai periculoşi) din lume. “Distracţia” (conform declaraţiei lor, ei nu fură informaţii, ci doar doresc să îşi dovedească… valoarea) celor “5 magnifici de la Răsărit” a obligat CIA să trimită o delegaţie la Bucureşti… Printre site-urile “sparte” de ei: US Army, US Air Force, US Navy, NASA, Coast Guard, departamente federale, etc…

* La salonul invenţiilor de la Geneva (aprilie 2001), România s-a clasat pe locul I în privinţa numărului de premii obţinute şi pe locul II (după Rusia) ca număr de invenţii prezentate. Adică a luat premii pentru toate cele 62 de invenţii prezentate (22 premii I; 18 premii II; 22 premii III)!! Delegaţia română s-a mai întors de la Geneva şi cu 4 premii speciale din partea delegaţiilor altor ţări, un premiu de creativitate (pentru Ionuţ Moraru – invenţia “Biomer”), Medalia expoziţiei şi Diploma salonului pentru contribuţia excepţională în promovarea invenţiilor.

* În anul 2003, la salonul de inventică EURECA de la Bruxelles, ing Petrache Teleman a obţinut medalia de aur, medalia de argint şi încă patru premii pentru invenţiile sale ECOPERIA şi MOPATEL – materiale ecologice de construcţii – dar invenţiile nu au fost valorificate nici în ziua de astăzi.

* Prof. Stefania Cory Calomfirescu a primit medalia de aur a mileniului din partea Universităţii Cambridge (ian. 2001), fiind aleasă şi în Consiliul Director al prestigioasei instituţii britanice. Posesoare a două cerificate de inovator, autoare a 8 tratate de neurologie, Şefa Clinicii de Neurologie din Cluj Napoca este primul medic din lume care a scris un tratat despre edemul cerebral. În plus, medicul român a primit şi medalia de onoare a mileniului din partea Institutului Biografic American, fiind numită şi în conducerea acestei unităţi.

* La olimpiada internaţională de matematică de la Washington (iulie 2001), elevii români au obţinut o medalie de aur, două de argint şi trei de bronz. Ei sunt din Galaţi, Arad, Vâlcea şi Constanţa. Participarea la olimpiadele internaţionale de matematică şi fizică: 500 de elevi din 83 de ţări… Mihai Manea, medaliatul cu aur (din Galaţi) are, la 18 ani, un palmares impresionant: medalii de aur timp de trei ani consecutiv la internaţionale şi Balcaniadă… Fireşte, el a fost “racolat” imediat de americani, optând pentru Universitatea din Princetown (SUA)…

* Ştefan Cosmin Buca, Maria Popa şi Mihai Ivănescu au fost nominalizaţi, în vara anului 2001, pentru Premiul Nobel de către instituţii din SUA! Primul este student la Economie, ceilalţi participă la programe în colaborare cu NASA.

* Nicu Mincu din comuna Iveşti (Galaţi) vindecă diverse boli cu leacuri şi ceaiuri preparate din 170 de plante. La 81 de ani, arata ca la 50, pentru că, spune el, a descoperit un (secret) elixir al tinereţii…

* România este pe primele locuri în lume la… exportul de inteligenţă. De exemplu, la “Microsoft”, a doua limbă vorbită este româna, iar la NASA mulţi dintre specialiştii de prim rang sunt tot români…

* Radu Teodorescu este proprietarul celei mai renumite săli de gimnastică din SUA (Manhattan/ New York). Emigrat în 1972, a ajuns cel mai celebru profesor de fitness de peste Ocean, printre clienţii săi numărându-se Robert Redford, Cindy Crawford, Candice Bergen, Susan Sarandon, Mick Jagger, ş. a. Celebrele casete video lecţii de fitness produse de Cindy Crawford începând din 1992 au fost realizate împreună cu antrenorul său, Radu Teodorescu, care doreşte să înfiinţeze în România primul institut din lume de pregătire a profesorilor de educaţie fizică în fitness pentru adulţi…

* Nicolae Balaşa (39 de ani), un inginer mecanic din Dolj, socoteşte mental mai rapid decât calculatorul (înmulţiri, împărţiri, ecuaţii de gradul II, radicali de ordinul III şi IV)! Fost inginer la Uzina Mecanică Filiaşi, din 1994 Nicolae Balaşa este actualmente şomer…

* Ion Scripcaru,  strungar şi lăcătuş mecanic din satul Uzunu (Giurgiu) nu găseşte de 4 ani, 15.000 USD pentru a-şi realiza invenţia epocală (până la proba practică): motorul nu consumă nimic! Acesta ar trebui să funcţioneze pe baza gravitaţiei, fiind în fapt “instalaţie mecanică amplificatoare de putere, capabilă să transforme forţa statică gravitaţională în lucru mecanic”. “S-ar închide toate centralele nucleare”, spune el. Numai că OSIM (Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci) a refuzat să-i breveteze invenţia în lipsa unei machete funcţionale, doar pe baza schiţelor. Petre Roman şi Ministerul Cercetării şi Tehnologiei l-au tratat cu indiferenţă (1997), iar sponsorii nu se înghesuie (ca şi statul) să-i asigure cei 15.000 USD necesari…

* Sandu Popescu din Oradea este primul fizician din lume care a reuşit teleportarea unei particule. O aplicaţie a acestei invenţii: criptografia, transmiterea mesajelor secrete. Acest eveniment epocal a avut loc în 4 iulie 1997, în laboratoarele din Bristol (Anglia) ale celebrei firme “Hewlett Packard”. Pe vremea lui Ceauşescu, Sandu Popescu a reuşit “performanţa” de a fi şomer în România…

* Ioan Davidoni (52 de ani), un bănăţean sărac material, dar bogat în idei generale, este un exemplu relevant pentru modul în care ne pierdem cea mai mare bogăţie: inteligenţa şi inventivitatea. Angajat al fabricii de sticlă din Tomeşti (Timiş), pentru care a realizat, în câţiva ani, 45 de invenţii şi inovaţii, el a fost disponibilizat când a îndrăznit să-şi ceară drepturile (o parte din cele 4,3 miliarde de lei, economii aduse fabricii la nivelul anului 1995, adică… de 4 ori greutatea sa în aur!) şi apoi a fost reangajat ca muncitor… “din milă”!! Ulterior, Ioan Davidoni a mai realizat două invenţii de excepţie: un recuperator de peliculă de ţiţei şi pantofi magnetici antistress ce pot asigura o longevitate de peste 100 de ani… Prima invenţie valorează miliarde de dolari în Vest, a doua a înregistrat-o inutil la OSIM, pentru că atât chinezii cât şi americanii i-au furat şi folosit invenţia cu un profit imens. De exemplu, în SUA s-au vândut peste 10 milioane de perechi, cu un profit de peste 1 miliard de dolari… În acest timp, statul român ignoră în continuare o invenţie, într-adevăr de miliarde…

* În 1991, Carol Przybilla a înregistrat la OSIM brevetul unui aparat bazat pe invenţia sa mai veche, neconcretizat nici până acum. Între timp, principii incluse în tehnologia aparatului au fost utilizate în realizarea hiperboloidului inginerului rus Garin, cu aplicaţii militare malefice… Carol Przybilla a mai realizat şi alte invenţii deosebite: turbina cu combustie internă (1958, vândută de statul român firmei General Motors), termocompresor frigorific cu circuit închis (1959), motor eliptic, fără bielă (vândută Japoniei şi folosită în celebrele motociclete japoneze), armă defensivă antitanc (anii ’90).

* Justin Capra este un inventator celebru al României, din păcate mereu tratat cu indiferenţă (chiar ostilitate) de autorităţile statului, condiţii în care nu e de mirare că unele din invenţiile sale (de miliarde de dolari) i-au fost pur şi simplu furate de americani… În 1956, la nici 25 de ani, Justin Capra a inventat primul rucsac zburător, un aparat individual de zbor. După 7 ani în care “semidocţii savanţi” l-au tratat cu dispreţ pentru că era doar tehnician şi nu inginer, în 1963, americanii Wendell Moore, Cecil Martin şi Robert Cunings au preluat invenţia din România şi au lansat-o fabricaţia de serie… În 1958, Justin Capra a realizat prima variantă a rachetonautului, cu care s-a ridicat de la pământ la… Ambasada SUA din Bucureşti. Rezultatul: şi această invenţie a fost furată şi brevetată în 1962 de Wendell Moore (“specializat” deja!), iar inventatorul… a fost arestat de Securitate pentru că ar fi dorit să fugă din ţară cu aparatul său… Justin Capra mai este şi realizatorul celui mai mic autoturism din lume, “Soleta”, care consumă… 0,5 l/ 100 km şi al unei motorete unică în lume ce funcţionează cu acumulatori (37 kg, 30 km/h, 80 km autonomie cu o încărcare).

* Mihai Ruşeţel a inventat motorul cu apă! “Cazul Ruşeţel”, este elocvent pentru geniul românesc dar şi pentru “talentul” cu care ne risipim forţele şi putem să ne pierdem valorile. Proiectul a fost depus la OSIM în 1980 şi a fost brevetat în… ianuarie 2001. Până atunci, Securitatea l-a şicanat pentru refuzul de a cesiona invenţia statului, iar în februarie 1990, precaut, el a refuzat angajarea ca şi consilier tehnic la “Mercedes” (2.500 DM lunar) pentru a nu pierde, eventual, proprietatea invenţiei… Motorul său se bazează, ca principiu de funcţionare, pe “cazanul Traian Vuia”, invenţie folosită încă la locomotivele Diesel electrice pentru încălzirea vagoanelor. Poate fi utilizat în domeniul transporturilor terestre şi navale, în locul turbinelor din termocentrale şi chiar a centralelor termoelectrice.

În lume, mai există două brevete în domeniu (Japonia şi SUA), dar acestea nu depăşesc nivelul locomotivei cu aburi, necesitând combustibil solid sau lichid. “Motorul Ruşeţel” foloseşte drept combustibil doar apa şi are dimensiunile unui motor de Dacie, sursa de energie iniţială fiind o banală baterie de maşină. Datele tehnice preconizate de a patra sa machetă (10 l/ 100 km consum de apă, 70 km/h viteza maximă) pot fi îmbunătăţite la realizarea prototipului: un motor cu apă montat pe o Dacie 1310. Directorul general al Uzinelor Dacia, ing. Constantin Stroe, care cunoaşte acest proiect chiar din 1980, a afirmat că este dispus să ajute inventatorul cu orice are nevoie pentru realizarea prototipului şi a declarat, încântat: “reuşita ar fi un miracol şi cred că la un asemenea caz ar trebui să se inventeze pentru acest om Premiul Super Nobel”.

Top 10 accidente benefice omenirii

Un băieţel de 11 ani, inventatorul acadelei de îngheţată

La doar 11 ani, americanul Frank Epperson, a creat fără să ştie acadeaua de îngheţată. Într-o noapte geroasă a anului 1905, copilul a lăsat pe veranda casei sale un pahar în care era o amestecătură de bicarbonat de sodiu şi apă, plus un băţ. Aceasta a fost descoperirea. De abia după 18 ani, însă, a început să producă îngheţata pe care o vindea în cadrul propriului stand de limonadă. Iniţial, a botezat produsul Eppsicles. Corporaţia şi brandul “Popsicle” a luat fiinţă în 1924, când Epperson îşi patentase deja invenţia, astfel că, un an mai târziu, i-a fost uşor să găsească un cumpărător. În 1928 Epperson ajunsese să încaseze drepturi de autor în valoare de 60 de milioane de dolari, iar în 1983, anul morţii sale, Unilever a plătit 155 de milioane de dolari pentru a cumpăra brandul Popsicle de la Empire of Carolina Inc.

Povestea super glue

Lipiciul minune îşi leagă numele de chimistul american Harry Coover şi de echipa sa de la Eastman Kodak. Aceştia încercau să realizeze cătări (piesă metalică de formă primatică, montată pe partea de sus a ţevii unei guri de foc şi care , împreună cu înălţătorul, formează dispozitivul de ochire al armei) din plastic transparent pentru mitraliere, folosind un material care s-a dovedit a fi extrem de adeziv: cianoacrilatul.

Proiectul a fost abandonat rapid, pentru că totul devenise foarte lipicios. Ideea efectului pe care-l avea compusul chimic asupra altor obiecte a rămas însă, materializându-se într-un produs comercial: super-lipiciul. Ulterior, echipa lui Coover a realizat alte 320 de produse noi, făcând astfel vânzări de 2,5 miliarde de dolari. În 1980, invenţia a fost vândută către compania National Strach, dar Coover a continuat să găsească noi utilizări lipiciului minune, transformându-l chiar într-un soi de medicament. Spre exemplu, răniţii Războiului din Vietnam erau trataţi cu aerosoli cu cinocrilaţi, iar la ora actuală compuşii se folosesc în spitalele din întreaga lume în intervenţiile chirurgicale, pentru a stopa sângerările.

De la malarie, la primul colorant sintetic

Chimistul britanic Henry Perkin avea doar 18 ani când s-a apucat să caute compuşi pentru medicament, care să trateze malaria. Nu a avut noroc să îi salveze pe bolnavi, dar a făcut în schimb o descoperire de care regina Victoria a Marii Britanii a fost foarte încântată: primul colorant sintetic. A patentat imediat descoperirea şi un an mai târziu, în 1857, a creat prima fabrică de coloranţi artificiali, Greenford Green, pe care a amplasat-o în apropiere de Londra. Produsul şi-a găsit adepţi foarte repede, popularitatea sa culminând în anul 1862, când regina Victoria a purtat la Expoziţia Regală un şal de mătase colorat în mov. Până la finele anilor 60, oamenii îşi pierduseră interesul pentru noua vopsea, dar Perkin făcuse deja avere. În urma vânzării fabricii de lângă Londra, chimistul a primit atâţia bani cât să trăiască toată viaţa retras în casa-laborator unde a continuat să facă tot felul de cercetări.

Cum s-a inventat teflonul

În 1938, cercetătorul american Roz Plunkett lucra pentru Dupont şi făcea experimente cu gaze şi freon refrigerant. Neatenţia l-a făcut să lase în laboratorul său, peste noapte, o mostră descoperită, astfel că, de dimineaţă, a găsit în schimb o ceară albicioasă. Mostra îngheţase. Din fericire, cercetătorul nu a aruncat totul la gunoi. În schimb, a început testările în speranţa că va găsi ceva interesant şi util la descoperirea sa neaşteptată. Până în 1945, americanul îşi transformase deja invenţia în marcă comercială, sub numele de “teflon”, iar managementul Dupont îi găsise deja o serie de întrebuinţări convingându-i pe americani să cumpere. Teflonul şi-a găit loc în casele oamenilor, fie ca ustensilă în bucătărie, fie ca izolaţie pentru diverse cabluri, aducând companiei Dupont miliarde de dolari. Plunkett, în schimb, a fost numit director de operaţiuni pentru produsele din freon şi a rămas alături de companie, până la pensionare.

Povestea plasticului

Chimistul belgian Leo Baekeland căuta în 1907 soluţia pentru realizarea unui material care să protejeze lemnul şi să izoleze cablurile electrice, unul mai bun şi mai ieftin decât ce exista la ora respectivă pe piaţă. Încercările lui au fost zadarnice, dar ghinionul s-a transformat într-o descoperire ce urma să îi aducă în conturi, milioane de dolari. Cercetările sale au dus la descoperirea polimerului Bakelite sau altfel spus, plasticul. Ce făcuse de fapt Baekeland? Tocmai când credea că e pe punctul de a găsi calea  către o mai bună protecţie a lemnului, chimistul a încălzit vechiul material într-o oală cu presiune, rezultând plasticul. Trei ani mai târziu, belgianul a pus bazele General Bakelite, o companie care producea plastic. Recenta descoperire a fost marketată ca fiind “materialul a mii de utilizatori” şi a generat imediat după lansarea pe piaţă o serie de imitaţii. De altfel. academicienii de la acea vreme susţineau că primul care a descoperit plasticul a fost Adolf von Baeyer, care “s-a jucat” cu formaldehidă şi fenol,creând un material cu proprietăţi similare cu ale plasticului, dar pe care l-a aruncat la gunoi. În ciuda acestui lucru, Baekeland a devenit şi mai bogat prin vânzarea companiei sale către Union Carbide, în 1939. Situaţia sa materială era oricum foarte bună pentru că de numele său se leagă şi “Velox”, o tehnică de prelucrare a hârtiei pentru fotografiat, de pe urma căreia încasase 1 milion de dolari.

Petrolistul care a inventat vaselina

Robert Chesebrough lucra în 1859 în Pennsylvania, în industria petrolului. Intenţiona să facă bani de pe urma aurului negru, dar norocul i-a surâs în alt mod. Muncitorii săi i-au arătat o substanţă botezată de aceştia “bagheta de ceară” şi pe care o foloseau  pentru a-şi trata rănile şi arsurile. Interesat de efectele tămăduitoare ale substanţei, chimistul a luat o baghetă acasă şi a început să o studieze. Nu a durat mult până a reuşit să extragă din ceară un fel de jeleu, adică vaselina. Antreprenor din fire, Chesebrough a început să-şi vândă noul produs, astfel că, la finele anilor 80, ajunsese să comercializeze un borcan de vaselină pe minut. Au urmat extinderi pe pieţele  din Marea Britanie, Spania şi Franţa, afacerea ajungând la momentul preluării de către gigantul Unilever, în 1987, la peste 75 de milioane de dolari.

Ideea divină a post-it-ului

Cine şi-ar fi imaginat că post-it-ul, utila hârtiuţă din birourile tuturor, ar fi o mare invenţie a unui om de ştiinţă. Dar iată că a fost. Într-o duminică a anului 1973, pe când interpreta o melodie la biserică, americanului  Arthur Fry  i-a venit măreaţa idee. Totul a pornit de la faptul că semnul de carte pe care îl folosea se încăpăţâna să cadă, astfel că inventatorul pierdea mereu pagina la care se afla. “Dacă l-aş putea lipi de hârtie, ar fi cel mai bun semn de carte”, s-a gândit atunci omul de ştiinţă care participase de curând la un seminar ţinut de Spencer Silver, un alt inventator aflat la pensie. Silver descoperise un tip de adeziv necunoscut până atunci, dar nu ştia cum să-l vândă pe piaţă. Nu a durat mult până ce Fry a pus cap la cap cele două gânduri ale sale, rezultatul fiind post-it-ul. Din cauza reticenţei managementului companiei, au mai trecut însă 7 ani până ce ideea omului de ştiinţă s-a materializat într-o lansare de produs. Acum, la nivel global, se vând 6 miliarde de post-it-uri pe zi.

De la o pastă de curăţat, la plastilină

Play Doh nu a fost dintotdeauna un brand de plastilină. În urmă cu 22 de ani, era o pastă de curăţat tapetul. Radicala transformare este ideea americanului Joe McVicker, un angajat al companiei Kutol, care producea substanţa de consistenţa unui aluat. Cumnata acestuia luase o mostră a produsului la grădiniţa unde lucra, iar copiii care văzuseră pasta înnebuniseră de bucurie. McVicker a sesizat imediat oportunitatea de business, a adăugat coloranţi şi aromă de migdale la pasta de curăţat şi s-a apucat să vândă produsul. Curând a înfiinţat şi o companie, Rainbow Crafts, care funcţiona ca subsidiară a Kutol şi care, în scurt timp de la lansare, a ajuns să vândă mult mai bine faţă de societatea mamă. Spre exemplu, în vreme ce o cutie de pastă de curăţat tapet se comercializa cu 34 de cenţi, plastilina Play Doh era 1,50 de dolari cutia. Astfel, în doar patru ani, Play Doh a propulsat afacerile Kutol de la 100.000 de dolari în 1954, la 3 milioane de dolari în 1958. În 1960, McVicker şi-a patentat invenţia şi s-a despărţit de Kutol, iar în 1964 a vândut afacerea lui General Mils pentru 3 milioane de dolari.

Cuptorul cu microunde, o invenţie a războiului

Inginerul american Percy Spencer “se juca” cu un echipament folosit la detectarea planurilor inamice în cel de-al doilea război mondial, atunci când microundele transmise de radar au topit o bomboană din buzunarul său. Observând “minunea”, Spencer a încercat microundele şi la prepararea floricelelor de porumb sau a ouălor. Şi a mers. La sfârşitul anilor 40, inginerul şi-a patentat invenţia, iar produsul a ieşit pe piaţă bucurându-se de un real succes, deşi era destul de scump.

Cum s-a inventat ariciul

O simplă plimbare în mediul rural l-a transformat pe George de Mestrel dintr-un simplu inginer, într-un inventator. Pe măsură ce călătorea, suedezul a constatat cât de greu este să îţi scoţi din haine ciulinii. Curios din fire, Mestrel a pus un scaiete la microscop, aflând astfel motivul pentru care planta se agaţă atât de uşor: este o adunătură de mii de cârlige minuscule. De aici şi ideea de a realiza o nouă închidere pentru haine: ariciul. Zece ani mai târziu a apărut în Velco o marcă înregistrată ce defineşte procedeul de prindere rapidă a unei suprafweţe de nylon cu o suprafaţă scămoşată, sau altfel spus, ariciul. Sistemul a devenit popular în anii 70, când astronauţii NASA au început să îl folosească pentru costumele spaţiale. Ulterior, Mestrel vindea în jur de 60 de milioane de metri de Velco pe an. Vânzarea companiei sale i-a adus bani cât să trăiască bine 30 de ani.