Spirit călător: Ultima călătorie

Timpul trecea dureros de crud, și la fel de repede se terminau substanțele atât de prețioase pentru mine. Mă gândeam îngrozit la ce se va întâmpla atunci când voi rămâne din nou prizonier în corpul meu imobil, între cei patru pereți detestați. Ar fi însemnat, cu certitudine, cea mai nemiloasă condamnare, o situație care m-ar fi scos efectiv din minți. Poate că aș mai fi găsit bani pentru o nouă tranșă de licori, dar George nu ar mai fi fost de acord să mi le aducă. În plus, corpul îmi era tot mai slăbit și susceptibil să intre în colaps. De aceea se impunea să iau măsuri, înainte de a fi prea târziu și fără să dau de bănuit.

Prietenul mi-a venit la ora obișnuită, dar fără niciun gram de entuziasm. Se vedea clar că nu-i făcea nicio plăcere să mă vadă jucându-mă cu moartea și aștepta să se termine odată aceaste experiențe nocive unei vieți obișnuite. Deși i-am deschis o nouă perspectivă asupra existenței, care i se părea extraordinară și promițătoare pentru viitor, nu ar fi vrut să încerce măcar o dată să experimenteze acele trăiri, chiar dacă nu mai avea nicio îndoială în veridicitatea lor.

După ce mi-a injectat psilocibina, am reușit să trișez și să înghit toată licoarea asiatică. Cred că și-a dat seama, fiindcă m-a privit cu o deznădejde amestecată cu un sentiment de regret, de despărțire, de adio. Îmi părea rău pentru el și pentru situația deloc neplăcută în care se va afla de mâine. Pleoapele mi s-au lăsat pentru ultima oară, iar creierul a început să se răzvrătească. Era începutul sfârșitului sau sfârșitul începutului.

M-am desprins de corp mai ușor ca niciodată și am aruncat o ultimă privire în urmă. Carcasa îmi părea străină și dezgustătoare, camera o închisoare insuportabilă, doar George mă impresiona cu lacrima ce i se prelingea către bărbie. ”Regret, prietene, că am fost egoist și m-am gândit întâi la mine. Poate că ne vom întâlni dincolo și atunci o să mă înțelegi. Iartă-mă!” Cu aceste gânduri am ieșit din încăpere, îndepărtându-mă lin de tot ce-mi era atât de cunoscut: blocul, luminile orașului meu, ale celorlalte orașe din țară, continent, planetă… Rămâi cu bine, Terra!

Bine ai venit Univers! Pe măsură ce mă detașam de atmosferă, măream viteza de deplasare tot mai mult și mai mult către limite, dacă există. Planetele se perindau pe lângă mine precum niște arbori pe marginea șoselei. Din ce în ce mai repede, din ce în ce mai multe. Am trecut cu nonșalanță pe lângă Jupiter, ”mușcând” puțin din straturile sale gazoase, apoi m-am avântat cu întărâtare spre alte stele, tot mai îndepărtate. Trebuia să merg până la capăt.

Viteza luminii era precum cea a unui melc, pentru mine. În curând străbăteam galaxii în câteva clipe, și doar curiozitatea unor descoperiri mă făcea să zăbovesc uneori. Am văzut planete uriașe, cu miliarde de miliarde de ființe minuscule, dar am văzut și planete mici, cu doar câteva creaturi uriașe. Unele specii erau primitive, în timp ce altele dădeau dovadă de o evoluție extraordinară. Atât de incredibilă, încât m-au perceput, pe mine și pe alte spirite cu care m-am întâlnit. Unele dintre ele au rămas, dar eu am plecat mai departe, mânat de o curiozitate nepotolită și o dorință nestăvilită de libertate.

Oare cum arată capătul Universului? Există așa ceva? Mă întrebam după fiecare descoperire și înaintea unui nou avânt. Deși ceea ce vedeam era mereu ieșit din comun, deși tentațiile de a examina mai îndeaproape erau aproape irezistibile, nimic nu mă oprea din îndeplinirea țelului. O singură dată am avut un șoc, simțit ca o sfârșeală, dar mi-am revenit repede. Atunci mi-am dat seama că trupul meu a încetat să mai funcționeze, iar spiritul se eliberase complet. Acum, chiar că nu mai aveam niciun motiv să mă întorc. Galaxie după galaxie, găuri negre și explozii gigantice, spectacole din cele mai grandioase, toate mă fascinau pe moment. La urmă rămânea doar viteza, în căutarea altor minuni, a unui ceva despre care n-aveam nicio idee.

Nu știu cât am rătăcit, pentru că timpul nu avea relevanță și nici nu știam cum se măsoară. La un moment dat, mi s-a părut ceva ciudat și m-am oprit din drum. Cu toate că stăteam, am observat că veneau spre mine miliarde și miliarde de galaxii, cu o viteză tot mai mare. Să fii făcut eu un ocol și să mă fi întors înapoi sau se întâmpla ceva ciudat? Nu aveam vreun ghid alături, astfel că am rămas nelămurit, continuându-mi drumul, multă vreme încă. A venit și momentul în care mi-am dat seama că nu mai e nimic nou de văzut pentru mine. Decât dacă…

Mă apropiam de o nouă Gaură Neagră, iar de data asta n-am mai ocolit-o. Trebuia să merg și pe drumul acesta, să văd ce e dincolo. M-am avântat cu curaj și am simțit puterea vârtejului. De acum nu mai aveam controlul și m-am lăsat dus de curent. Vedeam doar lumini și umbre, lumini și umbre… A urmat doar întuneric și sunete tot mai plăcute. Apoi, dintr-o dată, o lumină puternică… și durere. De când nu mai simțisem durerea! Și nici căldura!

Spirit călător: Interviu cu Ceauşescu

M-a impresionat în mod deosebit o călătorie care mi-a dezvăluit una din tainele spiritelor care părăsesc pentru totdeauna trupurile în care s-au născut şi au evoluat. Se poate spune că a fost o întâmplare norocoasă, dar şi capacitatea mea tot mai mare de a găsi alte spirite ce călătoresc liber prin atmosferă sau Univers. Nu mai era nevoie să-i văd sclipirea aproape insesizabilă într-o zonă neatinsă de vreo altă licărire de lumină, ci puteam să percep căldura infimă, dar de neconfundat care o degaja spiritul când era în apropierea mea.

O astfel de căldură mi-a atras atenţia în timpul unei seri pe care o petreceam hoinărind prin Bucureşti. Mi-am dat seama că era un spirit plin de energie şi m-am străduit să-l urmăresc pentru a vedea cărui corp îi aparţine. Nu făcea ocoluri şi mergea hotărât într-o anumită direcţie, ceea ce-mi uşura sarcina. A intrat într-o casă de la periferia Capitalei şi eu am făcut la fel. Mă aşteptam să văd un corp în stare de inconştienţă, iar alături un asistent, aşa cum eram obişnuit că se procedează în călătorii de acest gen. Dar nu era deloc felul acela de spirit.

Am pătruns într-o cameră mobilată ciudat şi decorată strident în diferite culori ţipătoare, iar altele de-a dreptul morbide. La o masă rotundă stăteau trei persoane. O femeie bătrână, în straie ciudate, parcă de epocă, cu părul vopsit în blond cu mov şi un machiaj exagerat de consistent. În faţa ei era o femeie între două vârste, cu ochii înlăcrimaţi, pe care-i tot ştergea cu o batistă albă ce o frământa în mâinile-i tremurânde. Pe scaunul dintre cele două personaje se mai afla un domn ce se părea că doarme cu capul pe spătarul înalt. Pe masă se mai găsea un vas vechi cu un lichid din care ieşeau aburi. Doamna înlăcrimată se uita la bătrâna care se părea că-i gazda şi apoi întorcea privirea către bărbatul adormit. Cu o voce şoptită se adresă gazdei:

– Acum pot să-l întreb, doamnă Jiji?

Femeia cea fardată, căreia i se adresase, dădu din cap a negaţie şi zise:

– Doamnă Enache, aveţi răbdare să văd dacă am stabilit legătura. Doar v-am spus că nu întotdeauna funcţionează, fiindcă spiritul nu vrea sau nu poate să răspundă.

Atunci m-am luminat şi mi-am dat seama că nimerisem la o şedinţă de spiritism. Niciodată nu am avut încredere în şarlatanii care pretindeau că pot vorbi cu spiritele celor morţi, dar de data asta eram curios fiindcă “văzusem” un spirit care intrase în această încăpere. Să fie un spirit al cărui corp a decedat?

– Sebastian, eşti aici? Mama ta vrea să te audă, se adresă doamna Jiji omului care era în transă.

Se aşternu liniştea în timp ce doamna Enache aştepta cu inima chircită un semn. Când corpul inert al bărbatului se cutremură ca electrocutat, femeia îndurerată tresări la rândul ei. Spiritista întrebă iar:

– Sebastian, mă auzi?

După câteva clipe de suspans, omul grăi:

– Nu sunt Sebastian… Voi ce vreţi?

Doamna Enache se pierdu cu firea şi începu să plângă, astupându-şi gura cu batista. În schimb, doamna Jiji nu se pierdu cu firea şi continuă:

– Părinţii lui Sebastian, domnul şi doamna Enache, aici de faţă, vor să intre în legătură cu spiritul fiului lor pe care l-au pierdut de un an. Se poate să-l laşi pe el să ne vorbească?

– Ghinion, tovarăşelor! Dacă era prin preajmă trebuia să răspundă. Dacă nu a făcut-o, am profitat eu de chemare.

– Dar cine eşti şi ce vrei?

– Ai noroc să vorbeşti cu cel mai mare om din istoria modernă a României. Sunt fostul vostru preşedinte, Nicolae Ceauşescu! Aşa-i că nu vă aşteptaţi?

Doamna Enache nu-şi putu reţine un ţipăt de groază, dar şi gazda era profund răscolită. Totuşi putea să vorbească şi să-şi alimenteze curiozitatea:

– Chiar eşti… cine spui tu?! Dar eu nu te-am chemat…

– Ştiu, dar am venit oricum. Trebuia să mă descarc cumva de frustrările pe care le simt zi de zi, de atâtea lucruri pe care le văd şi n-am cui să i le dezvăluiesc…

– Doamna Elena Ceauşescu e cu dumneavoastră?, se interesă Jiji.

– Nu, ea a plecat de mult spre Eternia şi cred că spiritul ei s-a reâncarnat pe undeva. Nu a mai suportat să vadă toate ticăloşiile pe care le fac criminalii ce ne-au linşat. Eu nu plec şi stau aici, pe teritoriul patriei mele pentru a-i urmări peste tot, chiar şi la WC când se duc. Ei nu mă văd, dar eu văd tot ce fac. Cum vând ţara agenturilor străine, bucată cu bucată, cum fură şi mint poporul în fiecare zi.

Ascultam şi nu-mi venea să cred. Chiar întâlnisem spiritul lui Ceauşescu, iar acum aveam ocazia să-l ascult vorbind prin intermediul altui corp! Era ceva impresionant pentru mine şi se vede treaba că nu numai. Doamnele îi sorbeau vorbele şi gazda punea câte o întrebare:

– Dar, domnule Ceauşescu…

– Te rog să nu-mi spui aşa. Poporul meu îmi spunea tovarăşe Nicolae Ceauşescu şi m-a iubit cu mult mai mult decât pe şleahta asta de parveniţi… O văd când vin la mormântul meu şi când se adună în pieţe, regretând zilele acelea…

– Tocmai asta voiam să întreb? Pe vremea când eraţi preşedinte, nu aveam seara curent, televiziune şi, cei mai rău, stăteam la cozi imense pentru alimente.

– Asta a fost singura mea greşeală: că nu am cercetat situaţia mai îndeaproape. Am crezut ce-mi spuneau cei de lângă mine. Trebuia să mă conving cu ochii mei, să văd care sunt lipsurile şi să le elimin. Dar măcar eu am plătit datoriile externe şi am realizat multe obiective de interes major: Canalul Dunăre- Marea Neagră, Casa Poporului, Transfăgărăşanul, Porţile de fier, Complexul de la Cernavodă şi multe altele. Ei se înglodează în datorii, din care o mare parte o fură, iar poporul va trebui să o plătească. Am  fost de faţă la multe afaceri murdare pe care le-a făcut Ion Iliescu, Traian Băsescu, Victor Ponta, Crin Antonescu, Elena Udrea, Ion Videanu şi toată gaşca de politicieni…

Doamna Jiji interveni din nou:

– Asta o ştim şi noi, dar n-avem dovezi solide. Dumneavoastră aţi avea dovezi dar fiind doar spirit, nu le puteţi expune. Astfel că aproape toate ilegalităţile vor rămâne nepedepsite…

– Nu pentru multă vreme. Crede-mă că nu vorbesc în vânt. Doar am o experienţă de peste două decenii de existenţă sub formă de spirit. Am crezut că e mult, dar m-am întâlnit cu spiritele unor oameni morţi de sute de ani. Şi nu orice fel de oameni. E vorba de Alexandru Ioan Cuza, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare şi alţi conducători care şi-au iubit cu adevărat patria şi care nu au vrut să plece de pe aceste meleaguri. La fel ca voi, cei cu trupuri vii, şi noi evoluăm şi am descoperit comunicarea între noi. Deocamdată veghem deasupra voastră şi vă urmărim. Dar suntem pe cale să punem la punct o metodă prin care vom putea interveni activ şi eficient în activitatea pe care o desfăşuraţi. Atunci va fi ZIUA JUDECĂŢII pentru cei care au înşelat şi au furat poporul. Vor plăti pentru toate păcatele făcute şi dacă vor fi deja spirite, nu vor scăpa decât în Eternia. Iar urmaşii lor vor da socoteală prin boli cumplite şi accidente groaznice. Căci noi nu uităm nimic şi pe nimeni! Şi să ştiţi…

În acel moment am simţit că trupul meu îşi cheamă spiritul, iar această călătorie ia sfârşit.

Spirit călător: Calea spre Adevăr

Ultima călătorie mi-a oferit posibilitatea de a descoperi o nouă şi extraordinară abilitate a spiritului. Subiectul acestei experienţe nu e relevant, decât prin această nouă cale de a explora şi înţelege mintea umană. E vorba de a citi gândurile celui pe care-l investighezi şi a percepe deosebirea dintre ceea ce vorbeşte şi ceea ce mintea lui zămisleşte în tăcere, în spatele chipului mai mult sau mai puţin înşelător. Acest avantaj al dematerializării mi-a fost dat să-l găsesc singur şi l-am împărtăşit Florianei, care l-a aprofundat la rândul ei.

E ceva să ştii ce gândeşte cu adevărat cel din faţa ta! Pentru asta nu e nevoie decât de concentrare şi o penetrare uşoară cu spiritul în mijlocul frunţii subiectului. Acolo gândurile prind glas ca o şoaptă continuă, iar tu eşti copleşit de intensitatea informaţiilor. E nevoie de discernământ pentru a înţelege “transmisia” şi a elimina frânturile de gânduri nesemnificative, ce nu-ţi oferă date relevante. Deşi sunt la început de drum în această nouă facilitate, prin perseverenţă şi ambiţie am reuşit să pătrund în mintea multora şi să găsesc calea spre adevăr. E avantajul incontestabil al eliberării spiritului.

Pentru a-mi confirma progresul făcut, aveam nevoie de investigarea unor firi mai complexe, cu gândiri şi fapte ce necesită un efort intelectual mai intens. Şi cine ar putea fi mai potrivit pentru a fi “citit” decât un politician care vorbeşte mult şi ascunde şi mai multe?

În acea seară se juca meciul de fotbal dintre Steaua şi CFR Cluj, pe Naţional Arena. Eram dornic să vizitez acest stadion despre care auzisem atâtea şi locul era propice pentru a găsi personaje interesante. Plus că înainte eram un stelist înfocat, dar de când echipa a devenit o jucărie pentru un cretin infatuat, nu mă mai atrage deloc. La fel gândea şi prietenul meu, George, care a venit să vadă meciul la televizor, sperând în victoria echipei CFR-ului. Tocmai bine pentru a-mi injecta psilocibina şi a mă asista după înghiţirea licorii asiatice.

Am căzut în coma indusă şi spiritul mi s-a desprins uşor, obişnuit deja cu această procedură. Am parcurs distanţa până la capitală în câteva clipe şi de sus, nu a fost greu să găsesc stadionul inundat de un şuvoi de lumini şi răscolit de o mare de glasuri incitate. Nu mă interesa ce se întâmpla pe teren, ci figurile posibil cunoscute din tribune. Într-una din lojele confortabile şi spaţioase am zărit figura cunoscută a patronului stelist, Gigi Becali. Chiar lângă el era o figură la fel de cunoscută pentru mine: Crin Antonescu, preşedintele PNL şi fostul preşedinte interimar al României. Un dialog dintre cei doi ar fi de nepreţuit pentru mine. Astfel că am zăbovit doar în preajma lor, atent la ceea ce îşi spun.

Era gălăgie mare pe tot stadionul şi cei doi subiecţi erau absorbiţi de meci. Dar a venit pauza meciului, spiritele s-au mai liniştit şi Becali s-a adresat vecinului său:

– Ce zici Crine? Aşa-i că se luptă bine războinicii mei? Trebuia să conducem dacă n-ar fi fost mizeria asta de albitraj.

Crin Antonescu aprobă din cap, aranjându-şi cravata:

– Sunt buni, nea Gigi! Mersi pentru invitaţie. Doar ştii că sunt mare stelist.

Atunci am penetrat fruntea dintre cei doi ochi albaştri şi am ascultat ce gândeşte acest om atât de misterios. Gândul lui zicea: “Oare ce vrea lipitoarea asta de la mine? Precis vrea ceva în schimbul invitaţiei!”

– Cum să nu ştiu asta? Noi doi avem multe în comun. Ţinem la Steaua şi la ţărişoara asta! Ne luptăm pentru ea. Tocmai de asta ar trebui să ne unim forţele.

“Hopa! Iată că a ajuns la subiect.” Gândea Antonescu. Şi zice:

– Cum adică, nea Gigi?

– Măi, Crine, eu m-am săturat să fac naveta la Brucsel, că acolo sunt prea mulţi fiţoşi şi vorbesc nişte limbi îmbârligate. Eu sunt român de-adevărat şi vreau să le arăt eu la străini de ce sunt în stare. Pe-acolo se găseşte câte o damă obraznică de-şi dă aere ca şi cum ar fi bărbat. Ori mie îmi place ca femeia să stea la locul ei. Că aşa a făcut-o Dumnezeu: să asculte de bărbat şi să tacă. De aceea vreau să intru în parlamentul ţării şi să facem legi bune. Ori cu PNG-ul nu sunt şanse, că s-au băgat şi acolo tot felul de hoţi care i-au stricat renumele.

Am încercat să intru în mintea latifundiarului miliardar, dar trebuie să recunosc că în afară de înjurături şi huiduieli nedefinite, nu am reuşit să desluşesc o propoziţie coerentă. Crin Antonescu dădea din cap a înţelegere şi când a prins ocazia a întrebat:

– De ce nu candidezi pe listele PRM, cu Vadim Tudor?

– Cu animalul ăla?, izbucni Becali gesticulând larg. Păi cine se poate înţelege cu el? Nu vezi că-i dus de-acasă? Nu se gândeşte decât la el şi e violent dacă nu-i faci pe plac. Eu m-am gândit să candidez pe listele PLN şi voi vota cum îmi vei zice. Nu ca alţii care şi-au luat-o în cap.

“Deci asta voia tăntălăul ăsta! Dacă-l refuz mă face cu ou şi cu oţet, precum un ţigan. Dacă nu, mă pricopsec cu un analfabet de râde toată ţara. Dar măcar e un prost cu bani!” Gândea Antonescu şi apoi zise cu glas tare:

– Dar cum ai să votezi tu, nea Gigi, că nu prea umbli la lucrări.

– Ei las’ că nici ţie nu-ţi place să pierzi vremea pe acolo!, contracară Becali. Când o să am timp, voi fi prezent. Crine, tu ştii că te-am mai ajutat cu bani, iar dacă intru în parlament, te voi susţine şi mai mult. Vezi că vin alegerile prezidenţiale şi pot să te sponzorizez cu câteva milioane. Ce zici, “domnule preşedinte”?

Şi izbucni într-un acces de râs agasant. Crin gândea: “Nenorocitul are dreptate! Decăt duşman, mai bine sponsor. Ce contează ce-o să zică opoziţia? Ei nu-l au pe Dan Diaconescu? Banii contează şi să ajung preşedinte. Apoi văd eu ce fac. Mă pot dispensa de oricine…”

Am întrerupt conexiunea că prea vedeam o gândire mercantilă şi egocentristă. Am mai apucat să văd cum bat palma şi zâmbesc prefăcuţi. Începea repriza a doua şi nu mai puteai auzi ceva interesant până la final. Aşa că m-am retras în carcasa mea rece.

Spirit călător: Sabotare

Aproape întotdeauna călătoresc seara târziu sau noaptea, când soara mea doarme şi George e liber pentru a mă asista. Din cele povestite până acum s-ar părea că rolul lui este nesemnificativ şi doar stă alături de mine, urmărindu-mi pulsul şi temperatura. Trebuie, însă, să recunosc că de câteva ori mi-a salvat viaţa prin resuscitare şi aducerea corpului la o temperatură mai rezonabilă. S-a speriat în acele momente şi m-a averizat că aceste ieşiri sunt prea riscante, dar munca mea de convingere a dat rezultate şi desprinderile mele au continuat.

Privind în însemnările mele, îmi amintesc de o călătorie destul de recentă, peste munţii Carpaţi, printre staţiuni şi case de vacanţe mari, ale unor parveniţi ai capitalismului regizat din ţara noastră. Îmi place să colind în zonele muntoase, unde nu încetez să mă minunez de creaţiile naturii, care par a fi nealterate de mâna omului. Sunt locuri în care acesta nu poate ajunge, dar eu, cu spiritul neângrădit şi însetat de noi şi noi descoperiri, mă strecor uşor în cele mai ascunse spaţii, în cele mai intime locuri.

Astfel, după un raid pe cele mai înalte şi periculoase piscuri, am coborât mai la vale şi la o casă de vacanţă mai ferită de celelalte am observat două autoturisme ce tocmai sosiseră. Nu băteau la ochi şi aş fi trecut mai departe dacă nu mi-ar fi atras atenţia unul din şoferii care tocmai coborâse. Îmi părea foarte cunoscut şi am început să-i dau târcoale. Era micuţ, slăbuţ, cu părul grizonat şi o figură de copil îmbătrânit prematur.

Din cealaltă maşină a coborât un alt bărbat ceva mai înalt, plinuţ la trup şi tot cu părul grizonat. Şi acesta îmi era cunoscut şi bănuiam că numai de la televizor. Am hotărât să le ţin companie până s-ar putea să mă lămuresc despre cine este vorba. Se pare că cel de-al doilea era gazda, fiindcă l-a invitat cu un gest larg pe primul în vila lui. I-am urmărit îndeaproape şi atunci când cel mai solid i-a spus micuţului pe nume, Dan, am avut o revelaţie.

Era vorba de Dan Diaconescu, realizatorul Tv., şi celălalt nu era nimeni altul decât Adriean Videanu, fost primar şi ministru PDL-ist. Era cumva o întâlnire de taină? Posibil, că în preajma lor nu mai era nimeni, iar şoferii au rămas afară. Merita să pierd câteva minute pentru a vedea ce aveau de discutat.

După ce l-a invitat la o masă şi a deschis o sticlă de vin pe care a lăudat-o cu convingere, Videanu a trecut la subiect:

– Dane, noi ne cunoaştem de mult şi am mai făcut afaceri împreună. Eu zic că nimeni n-a avut de pierdut…

– Depinde cum priveşti lucrurile, a răspuns olteanul zâmbind maliţios.

– Hai să fim serioşi, doar ştii că eu sunt om de cuvânt, a ţinut să precizeze gazda.

– Bine, bine, dacă zici tu! De data asta se pare că ai nevoie de mine.

Videanu ridică paharul cu o mână şi cu mâna cealaltă îl făcu atent:

– Noi suntem oameni de afaceri şi îţi propun una avantajoasă!

Diaconescu zâmbi din nou şi replică:

– Lasă-mă să ghicesc! Nu cumva e vorba de Oltchim?! Dacă se privatizează pierzi tare mult…

– Lasă, măi Dane că nu stau eu numai în Oltchim! Să zicem însă că am putea să câştigăm amândoi de la o vacă ce mai poate da lapte.

Olteanul se scărpină pe barba proaspăt rasă şi ceru lămuriri:

– Cum crezi că s-ar putea? M-ai făcut curios.

– Uite care-i treaba. UE a cerut demararea procedurilor de privatizare, dar nu e obligatorie finalizarea lor. Poate interveni ceva neprevăzut şi privatizarea se amână un an. Aici intervi tu!

Diaconescu tot nu pricepea:

– Mă tem că baţi câmpii. Ce pot să fac eu?

De data asta zâmbea Videanu:

– Simplu, te duci, licitezi suma cea mai mare şi câştigi!

Olteanul se porni pe râs şi apoi zise:

– Tu îţi baţi joc de mine? Cu ce să licitez, că sunt dator vândut! Îmi dai tu banii necesari? De ce nu licitezi tu?

– Lasă-mă dom’le să-ţi explic până la capăt. Eu nu pot licita fiindcă nu vreau să o cumpăr şi nici nu se cade să fiu implicat în scandalul ce va urma. Nici tu nu o vei cumpăra, căci vei invoca diferite chichiţe din contract. Iar banii nu trebuie să-i ai cu adevărat, ci doar să pretinzi că-i ai, eventual cu un cumpărător anonim pe care-l vei invoca. Tot tu vei fi eroul care cică vrea să salveze intreprinderea. Praf în ochii alegătorilor naivi. Îţi faci publicitate pe banii mei.

– Aha, ai spus cuvântul magic! Eu pot fi acuzat de încălcarea legii şi târât prin tribunale. E nevoie de mulţi bani pentru avocaţi. La ce sumă te-ai gândit?

Videanu întinse mâna dreaptă:

-Pentru că suntem prieteni, îţi ofer două milioane de euro!

Diaconescu negă din cap:

– Nu-i suficient. Tu scoţi banii ăştia într-o săptămână prin firmele tale ce căpuşează Oltchim-ul. Fără patru milioane nu mă bag!

– Ei, prea te întinzi măi Dane! Uite îţi ofer trei milioane pe care îi poţi scoate imediat după licitaţie! E ultima ofertă, altfel caut pe altcineva. Batem palma?

După un moment de gândire, olteanul întinse palma şi acceptă “afacerea”. Au golit şi un pahar de vin pentru succes. Eu am plecat dezamăgit de un astfel de sabotaj. Oricum, corpul îşi chema spiritul în carapacea lui.

Spirit călător: Floriana

Era esenţial pentru mine să nu pierd legătura cu spiritul femeii cu care m-am întâlnit în afara planetei. De aceea, imediat când mi-am revenit şi am fost în stare să o fac, am  sunat la informaţii pentru a-i afla  numărul de telefon. Am fost inspirat când, înainte ca trupul să-şi revendice dreptul la proprietate asupra sufletului, mi-am încărcat memoria cu numele de pe uşă şi adresa de pe bloc ei. Astfel am avut norocul să-i găsesc numărul de fix şi am sunat afectat de emoţie.

Telefonul ţârâia întruna, iar eu, deşi eram conștient că nu e civilizat să-l laşi să sune mai mult de cinci ori, mă încăpăţânam să nu închid. Şi insistenţa mea a dat rezultate, căci într-un târziu cineva a ridicat receptorul şi o voce caldă a răspuns, fără nicio umbră de iritare:

– Alo, da.

M-am precipitat şi, prin urmare, m-am bâlbâit zicând:

– Alo… cine e?… Aş dori să vorbesc cu Florica… adică Floriana!

– Eu sunt Floriana. Cine sunteţi?

Eram foarte bucuros şi mi-a trebuit câteva clipe să intru într-un ritm normal al unei conversaţii:

– Cred că ne-am cunoscut azi-noapte… Mai precis spiritele noastre s-au întâlnit şi te-am vizitat acasă, în Alba Iulia…

– Cine eşti?, i-am auzit vocea uimită.

– Numele meu e Serdi Valeriu şi sunt din Baia Mare. Te-am văzut pe pat, în stare de comă indusă…

Un timp nu s-a auzit nimic şi mă temeam că o să închidă. Apoi i-am perceput din nou glasul:

– De fapt noi îi zicem stare de separare… Deci tu eşti spiritul rătăcitor pe care l-am abordat! Călătoreşti de mult?

– Cred că da, am răspuns satisfăcut. Depinde ce înţelegi prin mult. Tu?

– Eu o fac de mai mulţi ani…

– Poţi să-mi povesteşti şi mie? Am atâtea întrebări să-ţi pun!

– Putem să ne cunoaştem mai bine, dar nu prin telefon. Dă-mi adresa ta de e-mail şi am să te conactez.

Bineînţeles că nu am ezitat şi am făcut schimb de adrese. În ziua aceea nu am mai vorbit, dar a urmat o perioadă în care petreceam mai multe ore în faţa camerelor de pe laptop, timp în care am aflat multe lucruri interesante.

Floriana avea 61 de ani şi arăta cu vreo zece ani mai tânără, fiind o ființă firavă şi mignionă. De la o vârstă fragedă a suferit de poliomelită şi a rămas cu sechele grave la membrele inferioare: nu se putea deplasa decât cu căruciorul, aşa ca mine. Mama ei a practicat yoga de când era tânără şi, în măsura în care era posibil, a convins-o şi pe fiica ei să practice anumite mişcări şi trăiri specifice. Astfel a ajuns Floriana să-şi dea seama de existenţa separată a spiritului şi să încerce a se folosi de capacitatea lui de a se desprinde din trupul imobilizat.

Spre deosebire de mine, ea nu avea nevoie de substanţe chimice puternice, care pot avea repercursiuni nocive asupra organismului, ci se folosea exclusiv de esenţe din plante. Acestea au fost aduse de mama ei, din diferite zone ale lumii şi preparate după o reţetă învăţată de la un călugăr ce s-a stins de mult şi care, la rândul lui, a experimentat călătoriile spirituale.

I-am cerut Florianei să-mi dea şi mie din esenţele vegetale, dar mi-a explicat că la mine nu ar evea efectul scontat, din cauza lipsei de practică în yoga. La întrebarea dacă mai cunoaşte călători cu spiritul, mi-a răspuns că sunt destul de mulţi, dar unii dispar în timp. Cum se întâmpla asta? M-a lămurit tot ea.

Poţi să călătoreşti cu spiritul pe toată planeta: în aer, sub apă şi chiar pe sub pământ. Eşti liber să zbori prin sistemul planetar, prin toată galaxia chiar, să vezi planete locuite de diferite specii de vieţuitoare sau sori incandescenţi care nu te pot afecta. Doar căldura sensibilă a unui alt spirit e sesizabilă, atunci când te obişnuieşti cu perceperea ei.

Un singur loc e fatal duce la dispariţia conştiinţei tale şi pierderea spiritului. E vorba de Eternia şi ea constă într-o Gaura Neagră din galaxie. Una nu e departe, şi dacă te apropii prea mult de ea, te aspiră cu o forţă căreia nimic nu-i poate rezista. Astfel trupul îţi va rămâne gol şi se va stinge inevitabil, conducând la starea căruia toată lumea îi zice deces.

Ce se întâmplă însă cu sufletul? Se pare că în miezul Eterniei, scăpând de conştiinţă, memorie şi tot ceea ce-l făcea să aibă personalitate, spiritul devine atât de uşor, practic fără vreo consistenţă, încât nu mai poate fi afectat de atracţia Eterniei. Golit de orice substanţă îşi reia plutirea liberă prin Univers. O altfel de putere este cea care-l atrage către o materie goală, materie vie ce aşteaptă să fie completată cu un spirit pur ce urmează să se reâncarce cu amintiri, conştiinţă şi să formeze o nouă personalitate. S-au văzut cazuri, e drept că foarte rare, când spiritul a scăpat din Eternia, fără să fie purificat complet şi au dat oamenilor senzaţia de reîncarnare. Ceea ce nu e departe de adevăr.

Toate acestea, şi încă multe altele, mi le-a povestit Floriana iar eu le-am notat consecvent în jurnalul meu. Despre călătoriile spirituale făcute cu ea, şi nu numai, voi reveni în alte părţi ale relatărilor mele.

Spirit călător: Întâlnire în Spaţiu

Vreau să vă relatez acum o călătorie care m-a afectat foarte mult şi mi-a schimbat esenţial perspectiva asupra vieţii şi viitorului. Am intrat în coma indusă cu gândul să-mi testez limitele şi să încerc a atinge depărtări nebănuite. Voiam să-i dau spiritului, cu care mă identificam, libertatea de a zbura în toate direcţiile, la orice distanţă, ignorând posibilitatea de a se rătăci şi a rata întoarcerea în carcasa-i deplorabilă. Era un risc pe care trebuia să mi-l asum, în dorinţa de a descoperi noi frontiere, noi posibilităţi de a mă hrăni cu imensitatea Universului.

Am început în forţă şi pluteam cu viteză spre vest, peste pământuri necunoscute mie şi unde oamenii vorbeau alte limbi. Uneori, atras de o privelişte sau o situaţie ce părea interesantă, mă opream brusc şi încercam să o înţeleg. Natura se lăsa descoperită şi admirată, însă fiinţele umane nu le puteam înţelege de multe ori şi plecam mai departe făcând doar presupuneri. Nu aveam timp de pierdut şi am ajuns repede la oceanul Atlantic al cărei întindere mi s-a părut anostă şi de aceea am străbătut-o în câteva minute.

În faţa mea a apărut simbolul intrării în Statele Unite ale Americii: Statuia Libertăţii. Mi-am dat seama că aici era ziuă, căci soarele mijea sfios în orizont. Eram în New York şi mă plimbam printre zgârie norii renumiţi, admirând şuvoiul de lume ce se scurgea către locurile de muncă. Nu mai văzusem atâta aglomeraţie, atâtea clădiri impresionante şi am zăbovit mai mult pentru a le impregna în memorie. Apoi mi-am continuat drumul spre vest, planând mai potolit şi căutând capitala Ţării Făgăduinţelor.

Am ajuns la Washington şi nu mi-a fost greu să găsesc Casa Albă, o clădire ce-ţi fura privirea în lumina matinală a razelor de soare. Nu puteam să ratez ocazia şi am dat o raită prin nenumăratele încăperi ale reşedinţei prezidenţiale. Era frumos şi curat peste tot, iar în ceea ce priveşte postura în care i-am surprins pe membrii familiei Obama, cred că e un lucru intim pe care nu se cade să-l relatez decât în jurnalul meu. Ca un mic detaliu pot să spun că preşedintele se bărbierea când l-am văzut şi a scăpat o înjurătură când, în graba mare, a ratat să radă o porţiune a feţei. La urma urmei e şi el doar un om.

Dar destul am zăbovit pe aici şi am purces mai departe, spre coasta vestica, către California însorită. Aş fi putut vedea multe şi mi-am promis să revin pe aceste meleaguri insolite cu altă ocazie, când voi dedica tot timpul doar unei astfel de incursiuni. Acum însă, aveam altceva în plan, deci am vizitat în fugă Los Angeles-ul şi cartierele selecte din acea zonă. Cuvântul de ordine era luxul şi lascivitatea, dar sunt sigur că am ratat partea mai puţin spectaculoasă a oraşului, cea a oamenilor străzii, fără slujbe şi acoperiş deasupra capului. Acest aspect nu sare în evidenţă şi nu e uşor de văzut de la înălţimea unui spirit călător ce se grăbeşte.

Mă chemau alte orizonturi şi trebuia să-mi drămuiesc cu grijă fiecare minut. Aş fi putut continua goana spre vest, dar eram atras mai cu insistenţă de înălţime şi am răspuns acestei chemări incitante. Urcam mereu în sus, spre cerul care-şi schimba rapid culoarea şi-mi oferea alte şi alte perspective. Pâmântul se depărta vizibil şi continentele deveneau din ce în ce mai mici, împresurându-se de albastrul mirific al oceanelor. Eram copleşit de uimire, pierdusem noţiunea timpului şi a spaţiului. Astfel că m-am trezit din contemplare doar când planeta mamă era departe iar eu eram înconjurat de întuneric.

Ajunsesem pe partea întunecată a Terrei şi nu mai vedeam nimic. Era un fenomen neobişnuit pentru spirit, care putea să vadă şi noaptea, precum ziua, dar să aibă măcar o mică sursă de lumină, precum luna sau o stea mai apropiată. Soarele era mascat de planetă şi parcă eram scufundat într-un abis cu un întuneric profund, cum nu mai văzusem niciodată. Doar în spatele meu se vedeau lucind stelele îndepărtate, dar ele nu aveau puterea să lumineze suprafaţa Pământului. În acele momente, privind în întunecimea absolută, mi s-a părut că zăresc un mic glob de lumină ce se rotea în faţa mea. La început am crezut că e o iluzie dar globuleţul se tot apropia de mine şi se depărta. Uneori parcă mă atingea şi simţeam o urmă vagă de căldură.

Era ciudat şi mi-am dat seama că luminiţa e reală, dar nu ştiam ce reprezintă. Din insistenţele cu care mă atingea şi apoi se ferea parcă, revenind iar şi iar, precum un căţeluş care te cheamă la joacă, m-am gândit că ar trebui să o urmez. Am pornit încet în urmărirea ei şi ea părea că e mulţumită de decizia mea. Dar, când am ieşit din beznă şi luna a mai atenuat întunericul, nu mai desluşeam globul. M-am oprit derutat, însă am simţit curând acea căldură timidă cu care mă obişnuisem deja. M-am ghidat după ea şi am coborât încet în jos, străbătând straturile atmosferice.

Eram curios să văd ce voi găsi la destinaţia unde eram călăuzit şi, când pierdeam senzaţia plăcută de căldură, mă opream derutat pentru a o aştepta şi a o urma supus. Nu mică mi-a fost mirarea când am desluşit că ne coborâm spre Europa şi chiar întrăm în spaţiul ţării mele: România! Vedeam munţii Carpaţi şi apoi un oraş pe care îl cunoşteam din alte călătorii: Alba Iulia. Acolo am intrat printre blocuri şi  în cele din urmă, într-un apartament.  Acolo, pe un fotoliu, se afla o femeie bătrână ce se uita insitent către patul de alături. În acel pat se afla o altă femeie de vreo 50 de ani, palidă de parcă ar fi fost moartă. Privind-o mai atent, mi-am dat seama că aşa arăt şi eu când spiritul îmi părăseşte corpul. Iar bătrâna de alături o fi fost asistenta. Deci nu eram singurul călător cu spiritul!

Spirit călător: Neinvitat la nuntă

George îşi revenea pe zi ce trece şi programul lui de lucru a reintrat în normal. La sosirea din cursele lungi îl aşteptam cu entuziasm şi el venea cât putea de repede pentru a-mi povesti detailat evenimentele importante de pe traseu. Îl ascultam cu atenţie şi cu ochii închişi, pentru a-mi imagina acţiunea şi a mă plasa şi eu la locul faptelor.

În ceea ce priveşte călătoriile cu spiritul, acestea au devenit săptămânale, spre deplina mea satisfacţie. Corpul meu s-a obişnuit cu aceste come impuse şi îşi revenea mai rapid şi fără multă suferinţă. E drept că prietenul meu mi-a adus nişte vitamine din Germania, pentru tonifiere şi fortificare. Dar adaptarea cred că era cea care a contat cel mai mult.

Am făcut multe călătorii şi am învăţat să parcurg distanţe mari în câteva clipe. Am reuşit să prelungesc durata unei “ieşiri” de până la două ore şi asta era foarte important pentru mine. Admiram peisaje nemaipomenite şi imposibil de explorat de un om obişnuit. De asemenea am cunoscut oameni şi am fost martor la multe întâmplări ce s-ar fi dorit să rămână o taină pentru cei care nu erau implicaţi. Unele merită să fie pomenite, iar altele sunt jenante sau nu prezintă interes. De aceea mi-am deschis un jurnal intim în care am notat tot ce consideram că e important să-mi amintesc sau să fac public, ce merită să fie cunoscut de oameni, de popor, de organele competente sau ce e doar amuzant.

Ultima incursiune a fost prilejuită de nunta fiicei preşedintelui, Traian Băsescu, incitat fiind de interdicţia severă impusă la intrare şi de importanţa pe care mass-media a dat-o evenimentului. De altfel şi George era încântat de idee şi la ora când am socotit că petrecerea era în toi, el era pregătit să-mi administreze substanţele stimulatoare. Diana dormea în acel timp şi eram doar noi doi. Mi-a injectat doza obişnuită de psilocibină şi am băut aceiaşi cantitate din lichidul scârbos “Mâna Neagră”. Trupul s-a conformat imediat comenzii şi spiritul abia aştepta să iasă şi să-şi ia zborul.

Am aruncat o privire spre corpul inconştient şi către George, care îl păzea şi am ieşit din clădire. Bineînţeles că era noapte dar pentru mine nu avea însemnătate; vedeam totul clar şi în cele mai mici detalii. Nu voiam să pierd timpul prin împrejurimi şi am marşat spre capitală cu viteza gândului. Am mai fost recent de două ori în călătorii scurte şi nu mi-a fost greu să găsesc locaţia nunţii. Era lume multă, muzică zgomotoasă şi lumini ce îţi sugerau atmosfera unei petreceri impresionante. La intrare şi împrejurul nucleului de oaspeţi roiau oameni de ordine cu staţii în mână şi cu priviri iscoditoare.

Eu pluteam nestingherit deasupra tuturor, căutând din privirile sufletului, perechea de miri. Din vremea prunciei eram atras de mireasă şi de câte ori trecea un alai de nuntaşi, ne buluceam cu mic şi mare să vedem mireasa. Ea era atracţia principală şi cei care o vedeau se mândreau ghinioniştilor, spunându-le cât de frumoasă a fost fericita fată îmbrăcată în alb şi radiind de fericire sau vărsând câteva lacrimi cuvenite.

Am zărit-o în cele din urmă pe Elena Băsescu, dansând în braţele mirelui Bogdan Ionescu. Normal că era frumoasă în rochia de un alb imaculat şi îl sorbea din ochi pe proaspătul bărbat, însă ochii lor nu se întălneau ci ai lui rătăceau impasibili printre perechile ce-i înconjurau. Nu am sesizat nici o pasiune din partea lui şi intuiţia îmi spune că nu a fost o căsătorie din dragoste reciprocă, ci una din interes. E evident ce fel de interes! Părerea mea! Timpul cred că-mi va da dreptate.

Am zburat apoi să-l cau pe socrul mic, care, trebuie să recunoaştem că avea un rol mai important decât socrul mare. Nu era pe afară şi am intrat în clădire. Am colindat curios câteva camere, unele goale, şi în cele din urmă l-am văzut pe domnul preşedinte într-una din ele, la o masă cu Vasile Blaga şi Emil Boc. Aveau în faţă şampanie, caviar şi alte aperitive, dar purtau şi o discuţie tet a tet. Cum curiozitatea e cel mai mare defect al meu, nu m-am putut abţine să prind câteva frânturi din dialog. Zicea Băsescu:

– …chiar că a întrecut orice limită a bunului simţ! Chiar şi la o nuntă să huiduie nişte nesimţiţi?! Dar mă gândesc la fata asta care n-are nici o vină…

– Nu trebuie luaţi în seamă, a intervenit Blaga. Au fost politruci de-ai lui Crin. Hahalere plătite să creeze o atmosferă duşmănoasă…

La care Boc adăugă:

– Vă daţi seama ce greu pot suporta faptul că au pierdut referendumul. USL-ul a scăzut mult în sondaje şi î-şi dau seama ce greşeală au făcut.

– Hă, hă, hă… izbucni preşedintele în râsu-i caracteristic. Am anticipat această gafă politică şi pot să spun că le-am oferit un ”pion otrăvit”.

Cei doi îl priveau miraţi.

– Ţineţi minte când atrăgeau parlamentari de-ai noştri pentru a avea majoritate parlamentară? Ei bine, unul dintre ei, nu vă spun care, a plecat la propunerea mea şi e omul meu din interiorul USL-ului. Chiar el a contribuit la decizia lor de a propune un referendum. Altfel PDL-ul pierdea mereu procente importante din electorat. Nu-i aşa că a fost o mişcare inteligentă?

– Briliant, şefule! exclamă Boc. Dar a fost şi periculos…

– Lasă, mă Emile, că am calculat eu toate variantele. Crin Antonescu a fost atât de sigur pe el încât a jucat totul pe o carte, afirmând că o să aducă 9 milioane de votanţi. Dar crede-mă că la jocul ăsta mă pricep şi când i-am dat foaia albă, am ştiut eu de ce.

Boc şi Blaga au ridicat paharul şi i-au urat noroc la fată, precum şi domnie uşoară, după care s-au ridicat toţi trei şi au ieşit afară, printre nuntaşi. Băsescu s-a alăturat mesei unde trona regele ţiganilor, Cioabă, cu care a ciocnit un alt pahar de şampanie. Aurul greu atârna la gâtul pirandelor şi ceasurile de mii de euro ieşeau ostentativ la vedere de sub mânecile bârbaţilor emancipaţi. Contrar promisiunilor şi a bunei creşteri, era o nuntă opulentă, caracteristică nunţilor ţigăneşti, o etalare a bunăstării, în ciuda celor care nu pot sau nu obişnuiesc să expună atât de ostentativ.

Nu-mi plăcea ceea ce vedeam, mai ales că spiritul nu se hrăneşte cu hrană de genul celei care se găsea pe mese şi am hotărât că am zăbovit destul. Am făcut cale întoarsă, admirând imagini cu mult mai plăcute.

Spirit călător: Repercursiuni

Soră-mea privea năucită la o scenă, care era mai presus de înţelegerea ei şi cu greu a reuşit să se adune. Eu m-am tras până la noptieră şi am sunat la poliţie. Sângele îmi curgea prin pijamale şi, la vederea lui, Diana s-a precipitat, acompaniind cu vaiete. Am convins-o că nu era o rană serioasă iar glonţul minuscul nu a rămas în mine. Apoi s-a postat lângă trupul nemişcat al Puşei, cu tigaia în mână şi pândindu-i orice mişcare. Pistolul era alături şi am considerat că nu era indicat să-l ridic.

S-a potrivit ca echipajul de poliţie care a venit la faţa locului să fie condus de acelaşi comisar Lemnaru, cu care am colaborat în cazul precedent; doar că el nu avea de unde să ştie acest lucru. Tânărul a recoltat arma şi s-a aplecat asupra victimei pentru a-i lua pulsul, dar tocmai atunci aceasta a dat semne violente de revenire: ţipa şi se zvârcolea într-atât încât a fost nevoie să i se pună cătuşele. Ţipetele s-au transformat în răcnete şi înjurături când şi-a văzut faţa opărită în oglindă. A fost nevoie de doi agenţi s-o scoată afară.

Lemnaru m-a ajutat să mă ridic în pat, s-a uitat la rana de la umăr şi chemat o ambulanţă. Apoi a urmat un interogatoriu ad-hoc. I-am spus că am fost atacat fiindcă am aflat că persoana în cauză ar putea fi vestita Călugăriţă pe care o caută şi poliţia din Italia. Comisarul era mirat:

– De unde ştii dumneata toate astea?

– Am dedus din navigările de pe internet şi din felul cum se comporta cu prietenul meu, George, am răspuns fără ezitare şi cu o mină cât se poate de sinceră. Vă rog să verificaţi. Altfel nu m-ar fi ameninţat cu moartea.

Tânărul dădu din cap neîncrezător şi continuă:

– Ce legătură are acest George cu inculpata?

– I-a fost iubită şi zicea că-i însărcinată! Dar eu nu cred. Vă rog să verificaţi.

– Bine, bine, o să verificăm noi. Şi unde-l pot găsi pe prietenul tău?

– Dacă vreţi îl chem acum. Nu cred că a plecat în cursă. În ultima vreme era orbit de dragoste…

L-am sunat pe George şi i-am spus să vină repede. Între timp a venit o asistentă care m-a pansat, iar întrebările au luat-o în vizor pe Diana. Nu se putea afla ceva de la ea şi răspunsurile erau mai mult monosilabice.

George a avut un şoc când a aflat despre ce e vorba şi nu s-a putut discuta cu el, aşa că l-au dus la secţie. Eu am fost scutit de asta şi am semnat o declaraţie pe loc. După-amiază, prietenul meu s-a reîntors şi l-am văzut pentru prima oară plângând cu suspine. Îmi era milă de el şi în sinea mea îmi reproşam o parte din vină, chiar dacă ştiam că acest incident a reprezentat de fapt eliberarea lui din sclavia care l-ar fi dus la pieire. La figurat şi poate şi la propriu. L-am lăsat să se descarce şi să se liniştească. Diana l-a sevit cu două cafele tari şi o palincă de prune ce l-a îndemnat la destăinuiri.

– Nu pot să cred ceea ce s-a întâmplat! Nu e normal… Îmi amintesc că tu nu ai avut încredere în ea şi nu te-am crezut. Nu am vrut să ştiu ce ai aflat când ai vizitat-o cu spiritul şi de aceea nu te-am întrebat. Totul părea atât de frumos! Eram sigur că ea e aleasa… şi azi am aflat că era o infractoare căutată internaţional. Şi-a făcut operaţii estetice pentru schimbarea fizionomiei. E acuzată de crimă, şantaj, fals în acte şi uz de fals şi nici nu mai ştiu câte…

– Au dovezi? – am îndrăznit să-l întrerup.

Şi-a trecut batista peste ochi şi peste frunte, a ridicat din umeri şi a continuat:

– Bănuiesc că da… Amprentele se potrivesc, prietena ei, Maria, a mărturisit tot ceea ce ştia, doar să scape de acuzaţia de complicitate. Mai rămâne să aflu dacă e cu adevărat însărcinată. Totul e dat peste cap şi parcă trăiesc un coşmar. Spune-mi acum adevărul: este acea Călugăriţă despre care am auzit? Ce căuta la tine cu un pistol şi de ce a tras?

Înainte de ai răspunde l-am mai îndemnat la un pahar de tărie, după care i-am povestit tot, fără să omit nici un amănunt. A ascultat tăcut până la capăt; doar gesturile şi mimica feţei trădau frământările prin care trecea la fiecare amănunt mai dureros. Când am terminat s-a aşternut tăcerea şi nu ştiam la ce să mă aştept. După câteva minute de cugetare, am simţit o durere ascuţită pe rana de la umăr şi am gemut. Era mâna lui George care se aşezase acolo în semn de mulţumire, dar uitând că acea parte era beteagă. A sesizat imediat, a mutat-o pe partea cealaltă şi, după ce şi-a cerut scuze, mi-a spus vorbele ce le aşteptam de mult, cuvinte care m-au uns la suflet:

– Îţi mulţumesc, prieten drag! Am fost orb pentru că am refuzat să văd. Iartă-mă că nu te-am ascultat şi-ţi promit că nu voi uita ajutorul tău!

M-am străduit cât am putut să nu dau şi eu apă la şoareci. Bine că tocmai intra Diana şi m-a salvat. Am lăsat-o pe ea să continue cu întrebările.

Spirit călător: Să nu subestimezi un paraplegic!

Aproape toată noaptea m-am gândit la iniţiativa mea şi la repercursiunile ce le-ar putea genera. Poate că am reuşit sa bag frica în vicleana Călugariţă şi am pus-o pe fugă. Pe de altă parte, ma gândeam ca ar fi prea simplu să o sperie un telefon anonim, chiar dacă el conţinea nişte informaţii reale şi secrete. În mintea mea generam tot felul de scenarii posibile şi chiar fanteziste, căutând să mă conving că am procedat bine ameninţând-o cu denunţul. Un denunţ pentru care nu aveam nicio dovadă concretă.

Către orele dimineţii am adormit, obosit de atâtea frământari şi presupuneri. Pe la ora opt m-a trezit soneria şi am auzit-o pe Diana târşâindu-şi papucii spre uşa de la intrare. După câteva minute a intrat în camera mea, însoţita de o femeie îmbrăcată complet în negru, inclusiv o năframă şi ochelarii largi şi întunecaţi.

– Doamna zice că vrea sa vorbească ceva cu tine –  mi-a zis sora, invitând-o pe musafiră să ia loc pe scaunul de lângă pat. Eu ma duc să termin micul dejun. Doriţi un ceai, o cafea? – a mai întrebat-o ea.

Femeia a refuzat, dând din cap şi zâmbind discret. Diana a ieşit, iar străina a închis uşa după ea şi a luat loc pe pat. S-a uitat atent împrejur, zăbovind cu privirea pe scaunul cu rotile pliat, ce se rezema de perete. Apoi m-a luat pe mine în vizor şi a zâmbit  satisfacută. Eram curios şi intrigat de tăcerea ei, aşa că m-am exprimat:

– Ne cunoaştem de undeva?

Femeia în negru nu a binevoit să-mi răspundă, ci a scos mobilul din poşetă şi a format un număr. A sunat telefonul meu fix şi o bănuială m-a făcut sa ma îngrozesc! Pentru a-mi confirma temerea, musafira şi-a scos ochelarii şi a vorbit:

– Eu nu am avut “plăcerea” sa te cunosc, dar se pare că tu eşti cel care te-ai amestecat în viaţa mea…

Am îngheţat când i-am recunoscut vocea şi apoi ochii angelici! Era Puşa, alias Călugariţa! Cum m-a gasit oare?

– Probabil te întrebi cum am dat de tine… Crede-mă ca nu e greu atunci când ai numărul de telefon, o carte de telefon şi multă răbdare. Eu mă intreb ce naiba te bagi în treburile mele şi cum ai ajuns să mă spionezi?! Mi-a povestit George că are un prieten handicapat, dar nu mi-a spus că eşti atât de gelos pe relaţia mea cu el. Spune-mi, de unde ştii atâtea despre mine, din moment ce nu te poţi mişca singur din pat? Cu cine ai vorbit? Ţi-a spus Gicu ceva?

Bănuiesc că Gicu îi zicea lui George, iar ideea care mi-a sugerat sa o sun trebuia încercată. Am dat din cap afirmativ, însă Puşa nu era satisfacută:

– Minţi, nemernicule. Îl cunosc bine pe Gicu şi aş fi ştiut dacă se îndoieşte de mine. Pe de altă parte, ar fi putut sa mi-o spună direct şi nu să pună un paralizat să mă ameninţe la telefon!

La ultimele cuvinte a ridicat tonul nervoasă şi a căutat ceva în poşetă. Mâinile-i micuţe şi înmănuşate în piele neagră au scos un pistolaş lucios, ce ma inhibă şi mai tare. Asigurându-se că l-am observat, femeia continuă mai calmă:

– Nu-mi place să fiu ameninţată. Nu-mi place să mi se ia ceva în care am investit efort şi răbdare. Eu am ambiţia să ma realizez în viaţa. În schimb, tu nu mai ai ce să aştepţi de la viitor şi am auzit că ai încercat deja sa te sinucizi. Ce păcat că nu ai reuşit! Dar uite că nu e totul pierdut. Eu am venit sa te ajut. Un glonte în cap şi suntem amândoi satisfăcuţi. Ce zici? Îţi pun pistolul în mână şi toţi o să fie convinşi că ai reuşit să-ţi duci planul la îndeplinire.

– Şi soră-mea?- am bâiguit eu. O să auda împuşcătura…

– Mai bine nu întrebai, ca să mori mai liniştit. Cred că am s-o elimin şi pe ea. Se va crede ca ai ucis-o tu…

Chiar atunci intră Diana, purtând tava cu micul dejun. Puşa îmi arată discret pistolul şi-şi duse un deget la buze. Eu m-am supus, tăcând mâlc, doar soră-mea zise:

– Ce păcat că nu vreţi să serviţi ceva la noi!… Nu ştiam că vă cunoaşteţi… sau nu?!

Văzând că nimeni nu-i răspunde, a ieşit încurcată. Puşa se ridică să închidă din nou uşa, iar eu mă gândeam febril ce aş putea face. Nu voiam să mor ucis în felul acesta. Ar fi fost o luptă pierdută pentru mine, iar cineva ar fi jubilat ca învingator. Pe noptiera de lângă mine aburea ceaşca, cu ceai clocotit. Am luat decizia instantaneu, cu viteza şi determinare totală.

Când Călugariţa a lăsat clanţa şi s-a întors către mine, am azvârlit cana cu tot cu lichidul fierbinte în fată-i, orbind-o. A apucat totuşi să apuce pistolul şi să tragă, dupa care a scos un zbierăt ascuţit. Am simţit o arsură la umărul drept, dar care nu m-a împiedicat să sar din pat peste femeie. Greutatea, şi mai ales surprinderea, a făcut-o să-şi piardă echilibrul şi să cadă sub mine. Țineam o mână pe armă şi cu cealalta voiam să o strâng de gât.

Avea, totuşi, avantajul picioarelor şi a reuşit să mă doboare de pe ea. Acum era deasupra mea şi avea mari şanse să preia controlul pistolului. Pe uşă a intrat Diana, speriată rău, şi se uita buimacă la lupta noastră. Am strigat la ea să mă ajute şi a disparut din cadrul uşii. Pe când urmăream ţeva ameninţătoare a armei, ce se îndrepta încet dar sigur spre pieptul meu, am auzit o bufnitură şi trupul femeii în negru se prabuşi inert lângă mine. Diana stătea în uşa, cu tigaia din fontă în mână.

Spirit călător: Dragoste cu suspiciuni (IV)

Au trecut zile şi chiar săptămâni, iar vizitele lui George erau rare şi scurte. Chiar şi în acele momente era abătut, cu mintea în altă parte şi dornic să plece la întâlnirea cotidiană cu fiinţa ce-l acaparase. În sinea mea eram gelos şi încercam să-mi reproşez acest sentiment egoist, dar vedeam și cum prietenul meu s-a schimbat şi dragostea oarbă îi măcina sufletul. Nu mai zâmbea ca înainte şi nici nu-mi mai împărtăşea bancurile auzite pe traseu. Alegea doar curse scurte, aşteptând cu nerăbdare să-şi revadă iubita ce-l subjugase întru totul.

Pe de altă parte, mă mustra conştiinţa că nu i-am împărtăşit cele descoperite de mine în scurta incursiune a spiritului, dar nici el și nici eu nu am mai adus vorba despre asta. Poate că se temea de ce ar putea auzi, sau pentru el nu ar mai fi contat  orice dezvăluiri i-aş fi făcut. Parcă era vrăjit şi îndoctrinat de ideile ce i le insufla Puşa. În aceste condiţii nu aveam nici o şansă să fiu crezut şi poate chiar simpla mea încercare de a-l aduce cu picioarele pe pământ, l-ar fi putut îndepărta definitiv de mine.

Astfel că sufeream şi eu, fiind probabil mai repezit şi faţă de Diana, tânjind după zilele bune, prin călătoriile spiritului pe care le-am avut şi care au încetat brusc şi neaşteptat. George nu mai avea răbdarea să mă asiste, iar singur nu puteam să încerc. Pe altcineva nu aveam, așa că mă simţeam din nou inutil şi părăsit.

Vestea pe care mi-a dat-o prietenul meu, în acea după-amiază, a fost picătura ce nu o mai puteam suporta. După aproape o săptămână în care nu-l mai văzusem, a venit şi mai întunecat la chip şi mi-a mărturisit că Puşa e însărcinată. Am tresărit şi l-am întrebat:

– Dar ce e rău în asta? Doar vreţi să vă căsătoriţi, nu? Ce-i cu mutra asta?

George dădea din cap şi ridică mâna să-mi oprească logoreea:

– Nu-i ceea ce crezi tu. Doar ţi-am spus că nu am avut relaţii sexuale împreună, nici înainte şi nici după… şti tu… Deci nu e copilul meu.

În liniştea care s-a lăsat, am reînceput să pun cap la cap piesele pe care le aveam în minte şi puzzel-ul se contura în felul în care bănuiam. Încerc o presupunere:

– Doar nu a rămas atunci când…

Nu m-a lăsat să continui şi s-a răstit:

– Da, da, da! Nenorocitul a deflorat-o şi a lăsat-o şi însărcinată. De atunci am făcut tot ce e omeneşte posibil să dau de urma lui, fără nici un rezultat. Parcă nu ar fi din acest oraş. Puşa mi-a spus că nici poliţia nu ar fi făcut mai mult şi e bine că nu am anunţat-o. De atunci nu o mai las să iasă singură din casă şi o duc eu cu maşina oriunde are de mers. Seara stau de pază până târziu în faţa locuinţei, dar nu am văzut nimic suspect.

S-a ridicat de pe scaun şi făcea paşi în jurul scaunului, gesticulând. Atunci a sunat telefonul şi am înţeles că la celălalt capăt era tocmai cea despre care vorbeam. Îl aştepta peste o oră să o ducă la cumpărături. Am aşteptat să închidă şi l-am acaparat din nou:

– Eşti sigur că e gravidă? Poate doar i-a întârziat…

– Absolut sigur! A fost la medicul ei ginecolog şi i-a confirmat. E în luna a doua şi nu vrea să-l păstreze. Îţi dai seama că i-ar aminti mereu de acele momente de coşmar pe care vrea să le uite. Eu l-aş adopta, că nu are nici o vină, dar…

Acum era pe scaun, vorbea mai potolit şi se juca în neştire cu mobilul, aplecat peste patul meu. Telefonul căzu pe pătură, însă el continua monologul cu ochii pierduţi:

– Nu vrea să apeleze la chiuretaj în România, fiindcă îi e ruşine de gura lumii şi se teme de incompetenţa doctorilor de la noi. Săptămâna viitoare merge în Italia şi are nevoie de 10. 000 de Euro. I-am promis că-i dau eu…

Poate gândea cu glas şoptit şi nici nu mai ştia că sunt lângă el. L-am trezit din rătăcire rugându-l să-mi aducă o cutie cu aspirine din camera Dianei. Am avut grijă ca, în prealabil, să acopăr mobilul cu o mişcare. Până a lipsit el, am aruncat o privire pe numărul de la care sunase Puşa. George a intrat deodată cu soră-mea, ce ţipa indignată:

– Ce aspirine vrei? Nu ştii că sunt la tine?

Mi-am cerut scuze şi i-am înapoiat telefonul prietenului meu, care se grăbea să plece. Apoi, toată seara mi-am făcut planul de acţiune. Am sunat după ora 23, când aveam cele mai mari şanse să o prind acasă, singură. Am recunoscut vocea care m-a întrebat:

– Cine e la telefon?

– Nu mă cunoşti, dar eu te urmăresc de multă vreme!, am răspuns străduindu-mă să fiu calm şi misterios.

– Eşti vreun pervers? Vezi că sun la poliţie!

– Nu cred că ar fii o idee bună, “Călugăriţo”!

Nu se mai auzea nimic de la celălalt capăt şi am aşteptat răbdător. În cele din urmă:

– Cine eşti? Ce vrei?

– Nu e relevant cine sunt, ci mai degrabă ce ştiu despre tine. Aş putea să te torn şi să te bag în puşcărie, unde te aşteaptă maică-ta, dar sunt dispus să facem un târg. Eu tac, iar tu îţi faci bagajele în noaptea asta şi te întorci la Dinu, în Italia. Dacă mâine dimineaţă, mai eşti în Baia Mare, o să regrete toată fiinţa ta angelică şi perfidă!

Am închis fără să-i dau ocazia să mai negocieze. Inima îmi bătea nebuneşte şi nu eram sigur dacă aş fi reuşit să joc dur până la capăt.