Occident Express (13)

Trebuia să fie o ultimă și mare bucurie, înainte de plecarea definitivă. Totul fusese plănuit cu meticulozitate, vremea se anunța potrivită, iar cei doi frați erau plini de energie, de bucurie și de mult entuziasm. Pârtia de schi favorită îi aștepta să le ofere o despărțire de neuitat, iar Nelu și Nicu nu puteau rezista tentației de a o parcurge de la vârful abrupt și până la poalele line, unde puteau să-și tragă sufletul, să facă poze și apoi să mai urce o dată. Zona aceea de lână orașul Borșa era unică și le provoca singurul regret că-și părăsesc țara pentru tărâmuri cu munți vitregi. Ei bine, poate că mai aveau și alte păreri de rău, dar le țineau zăvorâte în adâncul sufletului. Doar marea lor pasiune avea forța să se descătușeze, să-i unească, să-i bucure și să le dea aripi de fiecare dată.

Urcarea a decurs bine, iar faptul că nu erau mulți turiști i-a făcut și mai încrezători într-un zbor liber pe pârtie. Câțiva nori se adunau alene pe cer, dar fulgii de zăpadă în plus nu puteau să le încurce socotelile. Nici măcar nu era frig, deși se aflau în luna ianuarie, când gerul trebuia să domine și să întărească bine stratul deja existent. Au pornit în tandem, luându-se la întrecere și alunecând cu o viteză tot mai mare. Depășeau cu ușurință schiorii întâlniți pe traseu, probabil începători și nefamiliarizați cu zona, în curând rămânând stăpâni peste întinderea albă. Era minunat, înălțător, euforic, exact cum și-au imaginat.

Mai aveau încă pe atât până la capăt, când un tunet puternic ce venea din spate le-a atras atenția. Amândoi au redus din viteză, întorcând capetele și țipând apoi unul către celălalt:

– Avalanșă!!!

Era pericolul cel mai groaznic și greu de evitat, mai ales că nu au mai avut o experiență de acest gen. Tot ce rețineau în memorie era teorie, însă în practică intervin emoțiile, stresul și, nu în ultimul rând, particularitățile terenului. În această situație, singura soluție în care și-au pus speranțele a fost doar viteza cât mai mare. Poate vor reuși să ajungă mai jos, unde zăpada care-i urmărea să-și piardă din cantitate și forță. Dar simțeau tot mai aproape suflul înfiorător ce le îngheța sângele în vine, până când lovitura imparabilă i-a lovit ca pe două păpuși fără apărare, dându-i peste cap. Amândoi și-au pierdut atunci cunoștința.

Nelu a fost primul care și-a revenit și a început să se lupte cu mormanul de zăpadă ce-l acoperea. Era puternic ca un taur și încăpățânat precum un catâr, iar asta l-a ajutat să-și facă loc spre suprafață. Nu a stat o clipă să se odihnească, ci a pornit imediat în căutarea lui Nicu, strigându-i mereu numele și săpând cu mâinile prin grămezile de nea din jur. Era conștient că fiecare clipă putea fi decisivă, iar acest sentiment îi anestezia complet orice durere sau oboseală. Întâi a găsit un schi, apoi încă unul și un băț, însă a țipat de bucurie când a dat cu mâinile de casca fratelui mai mic. Era viu, se mișca și a gemut de durere când l-a extras din marea albă. Și-au dat seama că îi era fracturat piciorul drept, și orice mișcare îl făcea să urle de durere.

– Du-te după ajutoare, l-a rugat Nicu. Eu nu pot să mă mișc, cred că am și niște coaste rupte.

– Nici vorbă, nu te las singur aici. O să chem ajutoare prin telefon, încercă să-l liniștească Nelu.

Noroc că avea semnal și a reușit să contacteze pe cineva de la salvamont. Însă veștile nu erau în măsură să le aducă vreo alinare, echipa nedispunând de mijloace de transport, deoarece le-a fost sechestrat autoturismul de teren. Aveau la dispoziție doar o sanie trasă de cai, cu care nu ar fi ajuns prea departe, mai ales că începuse ninsoarea și drumul devenea tot mai dificil. Nici măcar un elicopter, dacă s-ar găsi, nu ar putea să intervină în aceste condiții. Trebuiau să se descurce singuri, să supraviețuiască măcar până a doua zi dimineață, în cazul fericit că ninsoarea va înceta și cerul se va degaja.

– Hai să ne tragem deoparte, Nicule, îl îmboldi fratele său. Uite acolo un brad sub care ne putem adăposti.

– Nu cred că pot să te ajut prea mult, Nelule. Mă dor toate și aș vrea să mă odihnesc.

– Să nu adormi, viteazule! Te duc eu în spate, dat trebuie să rămâi treaz mereu, altfel murim amândoi.

Nelu își mobiliză din nou forțele și, în ciuda gemetelor de durere pe care le auzea, reuși să-l tragă mai mult decât să-l care, până sub umbrela oferită de bradul falnic.

– E mai bine aici, nu-i așa?, îl provocă pe Nicu la discuție, după ce-și trase sufletul. Acum nu ne mai rămâne decât să așteptăm… De acord?

– Mda…, răspunse fără vlagă rănitul

– Mai cu viață, frate!, se răsti celălalt la el, luându-l în brațe și încercând să-l învioreze. Păcat de biletele de tren pe care le pierdem. La ce oră trebuia să fim la gară?

– Pe la opt și jumătate…, murmură Nicu.

– Deci cam pe la ora asta, constată Nelu în timp ce-și examina ceasul fosforescent. S-a întunecat bine și nu m-aș mira să auzim urletul lupilor.

Ciuli urechile, ca și cum ar fi așteptat o confirmare, dar apoi se gândi că și jivinele s-or fi speriat de avalanșă. Totuși, un sunet lung și subțire îi făcu inima să tresalte. Oare era aievea sau avea deja halucinații, ceea ce n-ar fi de mirare în aceste condiții.

– La ce fel de tren ai luat tu bilet, frățioare?, se interesă el.

– Eu știu?… La unul expres, de pe internet. Parcă Occident… Express, veni cu greutate și acest răspuns.

– Atunci ar fi cazul să te ridici în capul oaselor și să caști bine ochii!, se entuziasmă Nelu, ajutându-și fratele să stea drept

Astfel au putut distinge o lumină care-și mărea încet intensitatea, apropiindu-se de locul în care erau ei. Nu putea fi o iluzie, din moment ce amândoi o vedeau și se minunau cum nu au mai făcut-o vreodată. Doar când minunea a ajuns în dreptul lor, s-au convins că era vorba de un tren nemaipomenit, care împrăștia zăpada din calea lui și își monta singur șinele pe care rula. Dacă era vis, și tot merita trăit până la capăt, pentru frumusețea și unicitatea lui. Acest gând i-a animat pe cei doi tineri, dându-le puterea să se ridice și să urce pe scara vagonului care-i aștepta cu ușa deschisă. Înăuntru era cald și bine, iar oamenii zâmbitori și pregătiți să-i ajute cu tot ce au nevoie. În timp ce trenul porni tot așa de lin, făcând o curbă largă și luând-o spre poalele muntelui. În urma lui, șinele erau recuperate cu precizie, iar zăpada deasă acoperea toate urmele.

Occident Express (12)

Focul de tabără avea menirea să-i adune pe toți nestâmpărații alături de cei doi instructori și acei câțiva copii care și-au ales deja locurile cele mai bune. Firește că primul dintre ei a fost Sandu, care și-a împins scaunul cu rotile în imediata apropiere a lui nea Stamate și a nevestei sale, Monica. Aceasta din urmă a mai întârziat puțin, până i-a adunat pe cei mai încăpățânați și reticenți în a sta locului, cu toată magia flăcărilor și spectacolul scânteilor. Mulți dintre ei se plângeau de lipsa semnalului la mobil, încă un motiv pentru care această inițiativă părea ceva plictisitor.

– Dacă o să fiți cuminți și o să faceți liniște, nea Stamate o să vă povestească ceva frumos, le promise instructoarea, după ce se asigură că toată lumea e prezentă.

– Povești de adormit copii, ținu să-și facă auzită părerea Ionică, cel mai neastâmpărat băiat.

– Un film de pe internet ar fi mult mai interesant, interveni și Stela, o fetiță cu părul împletit și cu ochii ascunși de ochelarii groși. Dar aici suntem parcă în sălbăticie.

– Tocmai asta era și ideea, le aminti doamna Monica. Să ne rupem câteva zile de jungla internetului și să trăim experiențe pe care mulți dintre voi nici nu vi le puteți imagina. Jocuri în aer liber, competiții sportive, observarea faunei și florei, iar seara, câte o poveste sau mai multe, la care să venim cu discuții și aprecieri. Vă asigur că toate acestea o să vă facă bine, iar amintirile nu le veți da uitării.

– Eu vreau să ascult o întâmplare adevărată, povestită de nea Stamate, se arătă nerăbdător Sandu. Am auzit că știe ceva despre un tren super, care poate apărea oriunde.

Instructorul zâmbi afectat și își trecu jucăuș mâna prin părul băiatului, iar după ce liniștea se așternu, își făcu auzit glasul moale și dulce, ca a unui bunic incredibil de tânăr:

– Îmi place să vorbesc despre Occident-Express, pentru că așa se cheamă trenul care mi-a schimbat viața. Fiecare serie de copii care vine în această tabără a rămas impresionată de întâmplările cu acest subiect, iar câţiva revin mai mult pentru a asculta sau chiar a povesti ce s-a mai auzit pe această temă. Eu aș vrea să vă împărtășesc, în această seară, ce am trăit eu și Monica. Nu e o legendă și niciun pic de exagerare, așa cum ar fi înclinați să creadă unii oameni fără credință sau imaginație.

Tăcerea era dominantă acum și doar pocniturile vreascurilor își permiteau să se facă auzite, probabil vrând să sublinieze astfel anumite pasaje din relatarea domoală a instructorului.

– Îmi amintesc că, acum aproape două decenii, lumea râdea de mine când încercam să vorbesc. Pe de o parte, aveau dreptate, pentru că mă bâlbâiam îngrozitor și mulți nu aveau răbdarea să mă asculte. Dar, adesea, simțeam răutatea din spatele expresiilor sarcastice și a privirilor batjocoritoare. Băieții mă evitau perseverent, iar fetele mă ocoleau fățiș, astfel că trăiam o viață solitară, cu gânduri tot mai sumbre. Nici la facultate nu am putut să intru, tot din cauza acestui handicap, la care s-a adăugat și neîncrederea pe care o aveam în mine. Am fost nevoit să mă angajez muncitor necalificat, cu un venit insuficient pentru a-mi întreține părinții bolnavi. S-au stins unul după altul, dar simțeam că i-am pierdut cu mult înainte, atunci când și-au dat seama că nu o să pot vorbi normal niciodată. Rămas singur, simțeam că nu mai are rost să trăiesc nici eu, iar o moarte subită ar fi fost o binecuvântare. Așa mă gândeam privind la râul învolburat care se scurgea la picioarele mele, chemându-mă în brațele sale, să-mi ofere izbăvirea. Și poate că aș fi cedat ispitei, dacă nu s-ar fi auzit în spate un șuierat puternic, urmat de un zgomot stăruitor de fiare manevrate și roți metalice care alunecă pe șine. M-am întors instinctiv și am văzut cu mare uimire cum un tren își construia singur calea și se oprește doar la un metru de mine. Ușa unui compartiment s-a deschis singură, iar eu mă uitam ca bezmeticul la ea, nevenindu-mi a crede. Ce tren poate fi acela care vine fără să-l chemi, își face drum prin pustietăți și stație pe malul erodat al unui râu? Poate e o unealtă diabolică sau o salvare divină, dar ce aveam de pierdut dacă urcam?

– Și… ați urcat?, se auzi o întrebare timidă.

– Am urcat… cu frică, speranță și, mai ales, curiozitate. Țin minte că înăuntru era plin de oameni blânzi, iubitori, veseli și săritori, iar printre ei se afla și Monica. Dragostea dintre noi s-a înfiripat din primele clipe, iar în Germania am coborât ținându-ne de mână și zâmbindu-ne mereu. Dar știți care e partea cea mai interesantă? Nu mă mai bâlbâiam deloc, ci dimpotrivă, vorbeam cursiv și foarte mult, de parcă încercam să recuperez anii de reținere. Nu știu dacă trenul m-a vindecat sau persoana pe care am îndrăgit-o în el, dar călătoria aceea m-a făcut alt om. Nici nu am mai vrut să rămân în străinătate, deși am auzit cum s-a dat dispoziție ca toți călătorii aduși de Occident-Express să fie tratați ca oaspeți de seamă și viitori cetățeni ai țării alese. Ne-am întors cu un tren obișnuit și am găsit repede locuri de muncă, plus oportunitatea de a ne termina ștudiile. În cele din urmă, ne-am împlinit și visul de a ridica o tabără pentru copii ca voi. Toate astea, datorită unei călătorii picate ca din cer, în cel mai sumbru moment al vieții.

Focul se mai domolise, accentuând momentul de tăcere care a urmat. Sandu fu acela care strecură în șoaptă o întrebare:

– Nea Stamate, crezi că dacă aș întâlni acel tren și aș urca în el, mi s-ar însănătoși picioarele?

Instructorul îl mângâie iar pe cap și răspunse încurajator:

– Nu pot să știu, dar pun mâna-n foc că la coborâre vei fi un om mai fericit, mai optimist.

Occident Express (11)

Domnișoara Sirena avea parcă un nume predestinat, făcut cadou de vreo ursitoare strecurată în mintea celui care a venit cu ideea. Toată lumea o admira când își făcea apariția, recunoscând fără nicio îndoială că e cea mai frumoasă fată pe care au văzut-o vreodată. Ziceai că-i într-adevăr o sirenă care și-a lăsat coada în adâncul mării și a împrumutat cele mai frumoase picioare din natură. De asemenea, avea cel mai frumos și bogat păr din abanos, cei mai senzuali ochi negri, cei mai ademenitori sâni, cea mai suavă voce, cele mai pofticioase buze… Pentru toate aceste calități era nevoie de un cerber pe post de pază, iar acest rol îl îndeplinea, cu mult zel, tatăl ei sever și foarte atent la toți cei care zăbovesc prea mult în preajma ei.

Era un om temut, fiind un primar cu autoritate, care pregătise minuțios viitorul singurei sale fiice. Din acel viitor trebuia să facă parte un soț cu mari perspective, o avere pe măsură și o ambiție asemănătoare cu a lui. Acel ginere nu putea fi altul decât tânărul avocat Andreescu Sorin, cu cinci ani mai în vârstă ca ea, dar cu o experiență de viață care-și arăta deja roadele. Primarul Roșioru îl admira pentru asta, mai ales că și el era avocat de profesie și nu se putea înșela în ce privește harul pe care-l dovedea acesta. E drept că Sirena i-a cam înșelat așteptările, preferând să urmeze medicina și moștenind-o pe mă-sa în această înclinație, dar nu putea să greșească și în privința bărbaților. Aceștia erau mai ușor de citit și mai consecvenți în planurile de viitor, cel puțin aceia care-i meritau atenția, iar alesul se potrivea cel mai mult cu aspirațiile sale.

Pe de altă parte, viața fetei devenise un carusel amețitor, după ce-l întâlnise pe Radu. Un tânăr obișnuit, la prima vedere, dar care a cucerit-o în cele trei zile de lucru la faianțarea locuinței lor. Îmbrăcat într-o prăfuită, cu mișcări sigure în tot ce depindea de meseria lui, cu un zâmbet perpetuu în colțul buzelor și glume presărate fin de-a lungul conversației, Radu i-a arătat prințesei o altfel de lume, lipsită de plictisitoarea sobrietate și cu posibilitatea de a mai uita manierele impuse de societatea în care tatăl se încăpățâna să o integreze. Tânărul îi dădea o gură de aer proaspăt, dintr-o lume pe care o credea apusă în copilărie. Acele trei zile au fost destule ca să-și dea seama că s-a îndrăgostit, iar asta să-i schimbe complet concepția despre viață și viitor.

Problema s-a amplificat când tatăl ei, cu vigilența-i binecunoscută, și-a dat seama de sentimentele Sirenei și a trecut la măsuri drastice. A început cu o morală lungă și dură la adresa fetei „imature”, a planificat nunta rapidă cu Sorin și a avut o convorbire între patru ochi cu „obraznicul faianțar”, care i-a luat mințile fetei. Mai mult ca sigur că biletul primit de Sirena era urmare a acestei discuții: „Aș vrea să te văd pentru ultima dată, înainte de a pune capăt acestei vieți. Vino în gară pe la ora opt și jumătate. Te voi iubi o eternitate. Radu.” Ce putea să însemne asta? Că-și va pune capăt zilelor din cauza ei? Trebuia să-l vadă și să-i vorbească, înainte de a face un gest necugetat!

Tatăl ei era absorbit de știrile zilei sau pur și simplu moțăia după cină, în fața televizorului. Își aruncă în grabă o bluză pe ea și ieși tiptil pe ușă, grăbind pasul spre gara din apropiere. Inima i se făcuse mică și se uita mereu cu frică în urmă, de parcă simțea că e cineva care o urmărește. Rochia lungă și strâmtă o împiedica să facă pași mari, dar compensa prin iuțeală și energie, generate de nerăbdare și teama de a nu ajunge prea târziu. Își abandonă în fugă pantofii cu toc, preferând să simtă durerea provocată de pietricelele călcate în grabă, să sângereze dacă trebuie să plătească astfel un minut câștigat.

Trecuse de mult ora opt, când Sorina îl zări pe Radu în fața primei linii de cale ferată. Revederea lor – după câteva zile și nopți în care doar au visat unul la altul – a fost covârșitoare prin emoții, îmbrățișări și sărutări pătimașe. Primele cuvinte întregi au venit doar după o bună perioadă de timp:

– Să nu te sinucizi! Să nu mori din cauza mea!, repeta întruna Sirena, cuibărită în brațele lui puternice.

– Nicio grijă, draga mea, o asigură el în timp ce o strângea la piept.

– Dar ai spus că o să-ți pui capăt vieții, îi aminti ea.

– Ți-am scris că voi pune capăt acestei vieți. Dar voi începe alta, odată ce mă voi urca în trenul pe care-l aștept, răspunse Radu cu același zâmbet șăgalnic.

Atunci se auziră câteva bătăi din palme, urmate de un râs mai puțin natural.

– Frumoasă reprezentație, n-am ce zice, zise tânărul ferchezuit care se apropia de ei. Te-a amăgit iarăși cu o minciună, Sirena, iar tu ai căzut în plasă. Niciun tren nu trece la ora asta.

– Sorine, tu m-ai urmărit?!, se miră tânăra.

– Trebuia să-mi protejez viitoarea nevastă. Tatăl tău i-a spus nenorocitului ăsta că, dacă nu pleacă, îl bagă în mormânt sau la pușcărie. Se pare că nu a înțeles și caută să te vrăjească în continuare. Astăzi a scornit un tren și o sinucidere, profitând de naivitatea ta.

Sirena se întoarse rugătoare spre Radu:

– Spune-mi că există acel tren! Spune-mi că nu m-ai mințit!

Tânărul o privi adânc în ochii mari cât oceanul, dar gura lui părea pecetluită. Răspunsul veni, însă, de departe, printr-un sunet vioi de locomotivă. Surprinderea fu prima expresie care se citi pe chipurile celor trei, iar ea se transformă repede în bucurie pentru iubiți și dezamăgire pentru noul venit.

– Extraordinar!, exclamă Radu. Occident Express chiar există! Vino cu mine, prințesa vieții mele, să trăim într-o lume fără constrângeri și fără prejudecăți.

– Să plec așa… pur și simplu!? Dar nu mi-am luat nimic cu mine!, se minună fata de această propunere trăsnită.

– E nebun!, strigă Sorin. Iubita mea, pleacă de lângă el!

Tânărul avocat se apropie și o luă de o mână, trăgând-o spre el. În acest timp, trenul opri în stație și o ușă se deschise în dreptul lor, ca o invitație pentru cei curajoși. Așa o simți și Sirena, iar această percepție îi dădu un impuls prin care se smulse de Sorin și îi răspunse lui Radu:

– Dacă tu ești nebun, vreau să fiu și eu! Să mergem împreună spre noua viață, dragul meu!

Radu o ridică în brațe, ea se înfășură în jurul lui și, cu privirile la fel de împletite, urcară scara ce-i ducea spre altă lume. Ușa se închise în urmă, iar trenul reîncepu să ruleze, lansând un alt șuierat și lăsând în urmă un om care simțea că lumea s-a prăbușit în jur.

Occident Express (10)

Tănase se bucura de fiecare vizită primită în timpul orelor de serviciu. Indiferent că venea din partea nanei Florica cea surdă, a bețivului Ochiosu sau a bătrânului Mitrache, cel care nu-ți dădea ocazia să-i spui mai mult de două vorbe, fiind mereu pus pe povestiri și sfaturi. Viața de impegat e plictisitoare, mai ales dacă lucrezi într-o gară mică, iar călătorii care sosesc și pleacă din acel loc uitat de lume îi poți număra pe degete. Deși făcea toate treburile de la vânzarea biletelor până la coborârea și ridicarea barierei, tot îi rămânea timp berechet să viseze la trenuri sclipitoare ce nu mai vin pe aici, la pasageri care-i fac fericiți cu mâna, în timp ce el stă impozant în poziție de drepți și dă liber cu steagul din dotare. Acesta era momentul lui de mândrie profesională, mai înălțător când în preajmă se afla și fiica lui, elevă în clasa a cincea.

Mirela nu-l căutase prea des până acum, dar în ultimele săptămâni nu rata o zi să nu-l viziteze, măcar pentru o oră. Alteori își făcea la el și temele, printre care îi punea întrebări despre gară, trenuri, oamenii care trec pe acolo și, mai ales, despre câinele lup ce nu se îndepărta niciodată de șine. Bănuia el că acesta era și motivul principal pentru care fetița lui își făcea mereu drum pe acolo, dar nu se cădea să fie gelos pe un biet patruped, ci mai degrabă recunoscător. Povestea bietului animal era tristă și stârnea compasiunea oricărui om, cu atât mai mult a unui copil plin de afecțiune. I-a spus-o de mai multe ori, dar copila simțea nevoia să o audă iar și iar, ca pe o doină de jale cântată inimilor sensibile.

– Cum a putut un om să-l abandoneze în pustietatea asta de gară?, se tot întreba Mirela.

– Draga mea, îi răspundea molcom tatăl. Nea Iuga nu era un om rău, iar dovada e că Rex s-a atașat foarte mult de el. A vrut să-l ia cu el în tren și apoi în străinătate, dar controlorul a interzis accesul cu el în vagon. Omul dăduse deja banii pe bilet și era așteptat la destinație, așa că nu a avut de ales. I-a poruncit câinelui să stea pe loc, iar acesta s-a supus atât de fidel încât de trei săptămâni nu s-a mai mișcat de acolo. Dacă nu i-am duce mâncare și apă, precis că ar muri în câteva zile. Așa, însă, o mai poate duce încă pe atât, dar a slăbit mult de dor și poate să moară chiar și peste câteva zile.

Fetița se uita pe fereastra micului birou, privind cu inima strânsă spre trupul întins al câinelui, pe care și-l amintea impunător și generator de fiori.

– Am fost și astăzi să-i duc un cârnăcior, l-am mângâiat și am încercat să-l atrag după mine, zise Mirela. A gustat puțin din mâncare, m-a privit cu ochii umezi, dar nici măcar nu s-a ridicat. Mi-ar plăcea să am un astfel de câine, eu nu l-aș părăsi niciodată, orice ar fi.

– Viața e mai complicată pentru adulți, oftă Tănase. Copiii și câinii nu știu asta, de aceea se înțeleg mai bine între ei și pot să sufere mai mult atunci când se ivesc probleme pe care nu le pricep.

– Ce e de priceput, tată!?, se miră fata. Dragostea trebuie să fie întotdeauna pe primul loc… Dar ce se aude? Vine un tren?

– N-are cum să vină la ora asta, o asigură omul. Ți s-o fi părut…

– Eu nu cred, insistă Mirela. Uite că și Rex s-a ridicat în picioare și privește de-a lungul căii ferate.

Tănase privi uimit cum câinele s-a înviorat parcă, ridicând botul în aer și amușinând ceva mult așteptat. Curiozitatea îi împinse pe amândoi să iasă afară și să se apropie de patruped. Și bine au făcut, pentru că, spre marea uluire a omului și copilei sale, din depărtare se vedea apropiindu-se un tren mai altfel decât cele văzute de ei până acum. Un șuierat vioi confirmă că imaginația nu le juca feste și îl făcu pe bărbat să fugă după steguleț. Se întoarse la timp ca să fie martor cum în gara lui intra o garnitură frumoasă pe care scria cu litere mari „Occident-Express”, iar aceasta se opri chiar în fața lor și a câinelui. Ăsta trebuia să fie trenul strălucitor la care visase de atâtea ori impegatul și în fața căruia stătea acum cu mândrie, în poziție de drepți.

– Uite, tată!, erau vorbele Mirelei, care-l treziră din euforie.

Atunci văzu și el cum ușa cea mai apropiată de Rex se deschise, iar câinele se avântă cu curaj în compartiment. Nu dispăru imediat înăuntru, ci se întoarse spre ei, privindu-i pentru ultima dată. Parcă nu mai avea ochii umezi, iar câteva lătrături îi convinseră că starea lui se schimbase radical. Venise trenul pe care-l așteptase și care-l ducea spre persoana mult iubită. Garnitura porni la fel de lin precum se oprise, în timp ce Mirela îi făcea cu mâna patrupedului, iar tatăl privea cu un zâmbet larg pe față la minunea care se scurgea prin fața lui și a fiicei sale. Doar momentul acesta era suficient să-l convingă că a meritat să se facă impegat.

Occident Express (9)

Uite că iară s-a adeverit zicala care spune că de ce ți-e frică, nu scapi. Nicu nu a apucat să facă o duzină de pași, că a și fost flancat de persoanele de care se temea cel mai mult. Capul terorii pe care o simțea era Viorelu’ lu’ Oșanu, îmbrăcat aproape mereu într-o haină de piele lungă, o pălărie din același material, precum văzuse că se poartă în filmele cu mafioți. Cel care-i ținea isonul și îl urma peste tot, Ghiță a lu’ Fage, era nevoit să facă pași mai deși, fiind mai mărunțel și ceva mai plinuț.

– Bună după-amiaza, cum zice englezu’!, i se adresă Viorel lui Nicu, luându-l pe după umăr și zâmbind sarcastic. Sau să zic „bună seara”?, că imediat apune soarele.

– Zi-i cum vrei, dar lasă-mă să-mi văd de drum, îi răspunse omul, vădit iritat.

– Te las, frate, dar nu te superi dacă o să te însoțim?, insistă a lu’ Oșanu. Nu-i așa, Ghiță, că noi avem grijă de prietenii noștri? Mai ales când ne datorează bani.

– Ba chiar mai mult, șefule, răspunse micuțul într-un suflet. Îi apărăm de dușmani și de ispite.

– Unde te duci la ora asta, purtând o sacoșă atât de voluminoasă?, îl întrebă omul îmbrăcat în piele neagră.

– Să-mi vizitez un prieten… și-i duc câte ceva, se exprimă cu greu Nicu. Trebuie să iau trenul de la opt și jumătate, dar vin înapoi în două zile.

Viorel scutură neîncrezător din cap și îl strânse dureros de umăr. Îi zise, tot cu un zâmbet de gheață:

– Trenul de la opt și jumătate… care merge spre… Unde merge, Nicule dragă?

Răspunsul nu veni imediat, astfel că tot el continuă:

– Mi-a șoptit o vrăbiuță că ți-ai comandat un bilet pentru Occident Express. Hai, nu face ochii cât piersicile, că am și eu sursele mele. Trenul acela… care duce românii spre vest… unde curge laptele și mierea. Se poate să pleci fără să-ți iei rămas bun de la prietenii tăi cei mai buni? Cine te-a împrumutat cu bani când ai avut nevoie?

– Dar ți i-am dat înapoi, cu dobândă, răspunse omul încolțit.

– Ai întârziat patru luni, frate. Chiar trebuie să-ți explic de fiecare dată că dobânda se dublează pentru lunile de întârziere? Încă îmi datorezi opt mii de lei, iar asta mă obligă să-ți port de grijă. Așa că, mergem împreună la tren.

Nicu se uită uimit la chipul însoțitorilor, după care întrebă nedumerit:

– Și ce o să faceți? O să urcați cu mine în el? Dar voi nu aveți bilet.

– E drept, nu avem bilet, dar avem astea!, râse Ghiță, arătându-și pistolul pe care-l băgase pe sub cureaua de pantaloni.

De asemenea, Viorel lăsă să se vadă o pușcă artizanala pe care o ascundea sub haina largă. Veni și cu explicații pe măsură:

– Călătorii din acest tren nu merg cu mâna goală, își iau cu ei toți banii de care dispun, toate bijuteriile, pentru a avea din ce trăi până își găsesc un loc de muncă. E floare la ureche să fluturăm armele și să-i scăpăm de grija lor. Mai e și avantajul că oamenii ăștia sunt un fel de fugari, deci nu pot face plângere fără a se auto-acuza. Poate deturnăm și trenul, am auzit că există o recompensă pentru cel care îl dă pe mâna autorităților. Ei, uite că deja am ajuns în gară și nu mai e mult până apare.

– Lăsați-mă… și o să vă trimit banii… cu dobândă mai mare, îi imploră Nicu, încercând să se desprindă, fără succes, de sub brațul puternic.

– Nu se mai poate, că deja avem o altă afacere. Intrăm după tine și ești iertat de datorie. Nu-i așa că-i convenabil?

Râsul celor doi îi înghețară sângele în vine omului încolțit, lăsându-l fără glas și pic de putere. Dacă nu-l sprijineau ei, ar fi căzut grămadă pe peronul pustiu, rămas fără razele blânde ale soarelui. Un sunet, pe care nu-l mai aștepta, l-a trezit din letargie și i-a resuscitat parcă energia. Trenul venea la întâlnirea fixată, fără să știe ce îl așteaptă, iar din cauza lui vor suferi atâția oameni! Ar fi vrut să strige, să facă semne din mâini că nu-i bine să oprească, dar era țintuit pe loc și simțea țeava pistolului care-l împungea în spate. Garnitura își crea propria cale ferată, într-un ritm amețitor, astfel că locomotiva și primul vagon se scurseră curând pe dinainte. Când cel de-al doilea ajunse în dreptul lor, se auzi un scrâșnet scurt, după care urmă o liniște provocatoare. Ușa din dreptul micului grup se deschise fără sunet, invitându-i să îndrăznească a urca.

Viorel și Ghiță îl împinseră întâi pe Nicu, urmându-l îndeaproape, cu câte o mână pe arme. Ușa se închise la fel de silențios, iar trenul începu să alunece pe șinele sclipitoare, derulând siluetele confuze din spatele geamurilor ușor luminate. În urma lui, o altă uzină pe roți înlătura orice dovadă a trecerii sale. Doar că, de data asta, garnitura mai făcu o oprire, după aproape un kilometru de mers încet, lăsându-i să coboare pe cei doi oameni înarmați. Doar după aceea, trenul porni hotărât pe drumul său.

Viorel și Ghiță păreau cu totul schimbați, cu ochii scânteietori și chipurile animate de o revelație euforică. Se uitau în jurul lor, de parcă atunci ar fi descoperit priveliștea, apoi se priviră mirați unul pe altul.

– Ce naiba a fost în capul nostru?, întrebă primul.

Scoase arma și o aruncă cât colo, la fel făcu și cu haina de piele și pălăria. Ghiță își azvârli, la rândul lui, pistolul, după care își urmă mentorul, zicând:

– Ar trebui să plecăm și noi cu un astfel de tren. Cândva…

– Sau să ne angajăm la Sere. Am auzit că se plătește bine, îl completă gânditor Viorel.

Occident Express (8)

O altă gară ce părea pustie, într-o zi care-și încheia socotelile cu soarele, invitând stelele să se alinieze la locurile lor. Doar doi oameni, ce stăteau pe o bancă a peronului, ne sugerau că liniștea serii s-ar putea întrerupe de un tren insensibil la decorurile schimbătoare. Erau colonelul Zamfirescu și locotenentul Pascu, adânciți în gânduri lungi, ce se concretizau apoi în fraze obosite și deprimante. Probabil că veniseră cu mult mai repede, iar așteptarea prelungită îi dădea prilejul celui dintâi să-și descarce multe din ofurile adunate. O făcea lent, aprinzând câte o țigară, cu privirea pierdută de-a lungul șinelor, fără să le vadă.

– Mă bucur că mi-ai rămas alături, Pascule. Nu erai obligat să vii cu mine, dar ai făcut-o, totuși, din prietenie sau loialitate. Sper că nu din compasiune, deși, uneori, și mie îmi venea să-mi plâng de milă. Toți s-au întors împotriva mea, din cauza unei misiuni neîndeplinite, dar au uitat victoriile la care mi-am adus contribuția de-a lungul a două decenii. Nevasta și-a găsit alt bărbat, iar copiii mei o să-i spună „tată”, mai des decât mie. Generalul îmi sugerează să-mi fac cerere de pensionare, o modalitate prin care-mi arată că nu mai sunt de folos. Pensionarea e bună când vine după o decorație, când ai acasă o familie cu care să împarți timpul și dragostea, dar, în situația mea, înseamnă sinucidere lentă.

Colonelul oftă adânc și, cu mișcări lente, își scoase iar pachetul de țigări. Era un moment potrivit pentru locotenent să vină cu încurajări.

– Dom’ colonel, viața și vremurile sunt în continuă schimbare. Cu mintea dumneavoastră de strateg, vă asigur că există cel puțin o cale să vă reveniți și să mergeți mai departe. Sunt atâtea lucruri pe care le-ați putea face, doar să le găsiți pe cele mai potrivite și să vă faceți un plan.

Zamfirescu trase adânc fumul în piept și schiță un surâs amarnic. Răspunse târziu, de parcă ar fi gândit încet, ca un ardelean:

– Poate c-am îmbătrânit sau mi-am ieșit din mână. Ai putea să trimiți în război ofițer superior care nu poate opri un tren pe vreme de pace? Superiorii n-ar avea încredere, iar militarilor le-ar lipsi respectul. Un respect ce se câștigă greu și se pierde al naibii de ușor.

Alte minute de tăcere și o nouă preluare de ștafetă în discuție:

– Nu mi-ați spus pentru ce ne aflăm aici, doar noi doi, îl iscodi tânărul locotenent. E drept că nici eu nu v-am întrebat, nici la telefon și nici de când v-am luat cu mașina.

Colonelul Zamfirescu oftă din nou, de parcă se pricopsise cu un nou tic, și puse mâna pe umărul partenerului său.

– În seara asta, în această gară, se va opri trenul care mi-a adus toate necazurile, zise el liniștit. Trenul-fantomă, trenul-pirat sau Occident Express, după cum vrei să-i spui.

– Nu mă-nnebuniți! Sunteți sigur de asta?, se arătă uluit tânărul ofițer.

– Mai sigur ca niciodată, răspunse calm superiorul.

– Dar ce putem face doar noi doi, cu câte un pistol?, se îngrijoră Pascu. Dacă mai aduceam măcar câțiva oameni, cu câteva grenade, arme grele…

– Nu e nevoie, Pascule. Vrei să speriem prada și să ne ocolească? Ai văzut ce s-a întâmplat când ne-am instalat trupele și armamentul: totul a luat-o razna, iar noi am rămas cu buzele umflate. Puteam să vin și singur, tot o reușită era, dar îmi place să te am alături în aceste momente importante pentru mine.

Locotenentul îi privi chipul cu atenție – atât cât îi permitea lumina difuză – și încercă să ghicească ceva mai mult decât arătau cuvintele.

– Cine v-a dat informația și unde este momeala?, întrebă el.

Superiorul lui zâmbi la fel de amar și se ridică în picioare.

– Să ne dezmorțim puțin, înainte de marea încercare, îl invită el. Simt că nu mai avem mult.

Pascu îi urmă pașii mărunți și se opriră în fața primelor șine. Doar acum își permise Zamfirescu să privească afectat stelele ce sclipeau precum luminile unor locomotive spațiale. Iar luna părea, în gândul lui, ca un far călăuzitor pentru toate acele trenuri ce nu sosesc niciodată. Dar al lui va sosi neîndoielnic, și totul se va schimba. Deja simțea furnicături în tot corpul, transmise de pământul care-i vibra sub picioare, de lumina tot mai mare ce-i încălzea inima și de șuieratul prelung și liniștitor, ca o minusculă simfonie.

Occident Express-ul opri de data asta la linia întâi și vagonul cel mai apropiat își deschise larg ușa.

– Ce facem, dom’ colonel?, se precipită locotenentul. Dăm buzna cu pistoalele în mâini?

Zamfirescu își mângâie cu emoție mustața, după care își desprinse cureaua care-i ținea pistolul. Se întoarse spre Pascu și i-l întinse cu mâna dreaptă, în timp ce cu cealaltă îl bătu din nou pe umăr.

– Eu sunt cel care am comandat trenul, deci numai eu mă voi urca. Fără arme și fără gânduri de răzbunare, ci doar de izbăvire. Rămâi cu bine, dragul meu prieten! Mi-am trimis deja demisia și plec pe alte meleaguri, cu alte oportunități.

Locotenentul era uluit și abia găsi puterea să răspundă:

– Dom’ Zamfirescu…, așa ceva… nu mă așteptam de la dumneavoastră…

– Fii liniștit, nici eu nu mă așteptam în urmă cu ceva vreme. Dar chiar tu mi-ai spus că vremurile sunt în schimbare și ar trebui să caut o altă cale, să-mi fac alte planuri. Asta e calea aleasă de mine, iar planurile le voi face din mers. Mă așteaptă o altă lume, iar eu vreau să devin un altfel de om. Te las, dar nu te voi uita, Pascule. Ai fost un om de nădejde!

Colonelul îl îmbrățișă scurt și se grăbi să urce scările, înainte de a-și da de gol lacrimile sau să i se simtă nodul din gât. Nu se cădea, chiar dacă devenise un simplu civil. Trenul porni pe nesimțite și se pierdu în întuneric, lăsând în urmă un militar cu mâinile pe două pistoale și cu inima răvășită de sentimente.

Occident Express (7)

Colonelul Zamfirescu avea multe calități, nu degeaba a ajuns unul dintre cele mai active și decorate cadre din armată. Toți știau că-i ambițios, perseverent sau încăpățânat – după cum considerau prietenii sau invidioșii -, neiertător și răzbunător din fire. De aceea, un om cu vanitatea lui, nu putea să treacă peste eșecul misiunii de a captura trenul pirat, o operațiune care păruse atât de simplă, dar care-l dezonorase în fața superiorilor. Însă nu reproșurile lor îl dureau cel mai tare, ci lovitura pe care o simțea în mândria lui de militar profesionist și ireproșabil. Acest sentiment dureros l-a împins pe nesimțite către obsesia de a îndeplini cu orice preț acest țel, oricâte sacrificii ar fi trebuit să facă.

I s-a dat mână liberă, după mai multe insistențe în cercurile politice pe care le cunoștea bine. A început cu anunțuri în mass-media, prin care promitea o recompensă substanțială celui care îi va da informații privind traseul Occident Express-ului. Reacția doritorilor de câștiguri ușoare nu a întârziat să apară: sute de oameni l-au contactat, asigurându-l că ei știu precis pe unde va trece trenul într-o anumită zi și la o anumită oră. Însă datele se contraziceau adesea unele pe altele, de parcă ar fi existat mai multe garnituri de acest fel. Iar atunci când pontul părea verosimil și colonelul își mobiliza trupele, ceea ce s-a întâmplat de multe ori, se dovedea că totul a fost o înșelătorie care-l înfuria la culme pe Zamfirescu și îl făcea să se descarce pe toți cei cu care venea în contact. Nici nevasta lui nu era exclusă de la aceste răbufniri care au determinat-o să-l părăsească, luând cu ea și cei doi copii.

Rămas singur, obsesia colonelului nu se diminuă deloc, ci crescu în intensitate și frecvență. Cutreiera incognito toată țara în căutarea ocaziei de a se răzbuna, se întâlnea cu oameni de toate categoriile, intrând în case deocheate sau crâșme prăpădite, însoțit de locotenentul Pascu, singurul care-l compătimea și-l ocrotea în același timp. De obicei, auzea despre trecerea trenului la trecut, iar asta îl scotea iarăși din sărite. Dar, dintre atâtea întâlniri, una l-a convins din nou să-și adune oamenii și să împânzească cu ei o gară de câmpie. Omul cu informația era lângă el, supărat că fiul său apelase la Occident Express pentru a părăsi țara. De mai multe ori a încercat să o facă pe căi obișnuite, dar l-a prins la timp și l-a întors acasă cu forța, după care i-a aplicat câte o bătaie sănătoasă. Ar fi făcut la fel și de data asta, dar auzise că trenul acesta poate veni pe unde nu te aștepți, deci se temea să riște. Mai bine să scape definitiv de amenințarea lui, plus că primea și o sumă frumoasă de bani, ca recompensă.

Colonelul putea să-și mângâie iarăși mustața, prevăzând parcă mult așteptata răzbunare. Soldații erau pe poziții, tunarul era unul nou și fără mustrări de conștiință, iar Pascu își desfășurase oamenii pe partea cealaltă a gării. De data asta nu vor pregeta să tragă cu toate gurile de foc, la prima vedere a locomotivei sau la primele semnale sonore. Evacuaseră gara și personalul de serviciu, pentru a preveni victimele colaterale, dar și martorii unor eventuale nesincronizări. Pasagerul nu putea fi confundat și numai el trebuia lăsat să se miște în voie.

Zamfirescu știa deja pe de rost mersul trenurilor, din câte misiuni a avut parte la fața locului sau pe care le-a pregătit teoretic, aplecat nopți la rând deasupra hărților. Acum, scruta liniștit depărtările ce se expuneau de-a lungul liniei de cale ferată, dreaptă precum lumânarea. Mirarea nu-i fu deloc mică atunci când văzu ceva apropiindu-se, deși băiatul încă nu-și făcuse apariția. Ca niciodată, trenul venea mai devreme, poate pentru a-l surprinde nepregătit, doar că el era precum un pescar veteran, răbdător și experimentat în toate trucurile.

– Simioane!, strigă el tunarului. Fixează ținta pe locomotivă și trage imediat.

Sergentul recepționă comanda și, în câteva secunde, proiectilul țâșni către ținta tot mai vizibilă. O lovitură în plin zgudui trenul și îl opri brusc din cursă, fapt subliniat cu un chiot de entuziasm al colonelului.

– Toată lumea în mașini!, transmise el. Mergem să prindem vinovații și să-i salvăm pe prizonieri. Să sune cineva la Salvare, pentru a prelua răniții.

În timp ce marea majoritate a soldaților se îmbarcau în autovehicule, în frunte cu colonelul, locotenentul Pascu și omul care-și aștepta recompensa, unii au luat-o înainte pe jos, nebăgându-l în seamă pe tânărul cu geamantan ce tocmai intrase în gară. Trenul era la aproape doi kilometri de stație, iar cei motorizați au ajuns imediat. Doar când s-au dat jos și s-au apropiat de vagoane, și-au dat seama că loviseră un tren obișnuit, care trebuia să fi trecut de două ore, dar avea întârziere. Au sărit cu toții să scoată oamenii din vagoane și să selecteze răniții, fiind bucuroși să constate că nu era niciun mort printre ei. În timpul acestei operațiuni, se auzi un șuierat cunoscut prea bine de colonel. Privind dincolo, peste fiarele îndoite și vagoanele răsturnate, văzu cum trece maiestuos Occident Express-ul, construindu-și singur calea temporară și apoi culegând-o cu aceeași rapiditate. Într-un acces de furie, scoase pistolul și îl descărcă înspre acele vagoane sclipitoare, țipând către soldați:

– Trageți în el cu ce aveți! Trageți în nenorocitul ăla de tren!

Dar militarii lăsaseră armele grele în mașini, pentru a fi mai eficienți în ajutorul dat pasagerilor. Până să ajungă la ele, garnitura oprise deja în gară să-l ia pe băiatul care pleca în Occident, lăsându-și tatăl bătăuș să se certe cu colonelul.

– Trebuie să-mi dați banii! V-am dat informații corecte, deci îi merit, căuta el să se facă auzit.

– Mai taci odată, că te împușc aici!, se răsti la el Zamfirescu. Grijania mamii lui de tren!

Occident Express (6)

Coloana militară motorizată atrăgea ca un magnet atenția localnicilor, de parcă ar fi o defilare. Cu toții se opreau din orice altă activitate pentru a admira jeepul decapotabil din frunte, tunul lucios tras de un camion acoperit cu husă, precum și celelalte mașini ce purtau soldați înarmați și cu figuri preocupate, de parcă ar merge la război. Niciunul nu răspundea zâmbetelor venite din partea privitorilor, și nici măcar mâinilor ridicate care-i salutau cu efervescență de pe marginea drumului. Un drum care se îndrepta spre gară, după cum își dădeau cu părerea cei care se mai opreau să comenteze evenimentul. Probabil că acolo urmau să fie îmbarcați într-un tren și duși la vreo aplicație.

Într-adevăr, efectivul de militari se opri înaintea clădirii principale a gării, iar din autoturismul premergător coborî colonelul Zamfirescu, urmat de locotenentul Pascu. La semnul celui dintâi, toți ceilalți soldați părăsiră în ritm alert camioanele și se aliniară în cinci șiruri perfecte în fața celor doi ofițeri. Colonelul trecu prin fața lor, mângâindu-și grijuliu mustața stufoasă și privindu-i pe fiecare, de jos și până sus, în ochi. Era mulțumit de ceea ce vedea, așa că trecu direct la subiect:

– Soldați ai României! Sunteți mâna înarmată care trebuie să o apere de dușmani, doar că dușmanul nu e previzibil și ușor de descoperit. Această misiune ne revine nouă, celor care vă conducem. În această calitate și în virtutea datoriei atribuite, vă pot spune că astăzi vom anihila un inamic perfid, care se tot infiltrează pe pământurile patriei noastre, ne corupe concetățenii și îi duce în Occident pentru a-i exploata. E vorba de un tren pirat, conceput de minți diabolice, care apare și dispare în cele mai diferite locuri. Am o mare bănuială că astăzi o să treacă prin această gară, iar noi avem sarcina să-l capturăm cu orice preț. Vă amintesc că aceasta nu e o aplicație, iar voi aveți muniție de război, incluzând un tun și aruncătoare de grenade. Folosiți tot ce este necesar pentru a distruge locomotiva sau locomotivele, după caz. Apoi vom trece la arestarea elementelor inamice și eliberarea ostaticilor. Misiunea e secretă, de aceea nu vom interveni decât în momentul când trenul este în fața noastră și numai la semnalul meu. Până atunci, amplasați tunul și desfășurați-vă de-o parte și de alta a liniilor ferate. Cei de dincolo veți fi sub comanda locotenentului Pascu și vă veți ascunde după copaci sau tufișuri, iar cei de dincoace, folosiți orice obiectiv pentru a nu vă trăda prezența. Vom comunica între noi pe frecvența de siguranță. Rupeți rândurile!

Într-o clipă, se porni o vânzoleală organizată, ca într-un mușuroi de furnici în care fiecare își cunoștea rolul și își găsea destinația, ajutați de ordinele scurte ale celor doi ofițeri. Între acestea, Pascu găsi ocazia să-și întrebe superiorul:

– Aș fi curios de unde puteți ști că trenul acela va trece pe aici, din moment ce-i imprevizibil.

– Am și eu sursele mele. Așa am aflat cum un cuplu din localitate a solicitat Occident Express-ul pentru astăzi. Noi nu trebuie decât să-i așteptăm și să sperăm că trenul nu-i va dezamăgi.

– Dar de ce nu dinamităm liniile ferate? Ar fi mult mai eficient…

– Ăsta nu vine pe căile ferate obișnuite, ci își așterne și apoi adună singur șinele. Nu putem ști exact pe unde va trece, îl lămuri colonelul pe locotenent.

După care, cel din urmă se alătură trupei sale și traversă liniile, pierzându-se în pădurice. Urma o perioadă de așteptare, condimentată cu intervenții telefonice scurte și necesare pentru pregătirea și coordonarea fiecărui pas al acțiunii. Gara era mică și nu părea frecventată de călători. Un aspect care le lăsa mai multă libertate de mișcare, dar le făcea griji superiorilor, pe de altă parte. Poate cei doi solicitanți simțiseră ceva și se răzgândiseră, iar ei stăteau la pândă ca niște fraieri.

– Atenție, cred că vine momeala.

Era vocea colonelului, iar vestea se propagă ca fulgerul de iute. Doi tineri cu valize în mâini se apropiară de traverse, cercetând zarea într-o singură direcție. Își lăsară bagajele jos și se lipiră unul de altul, șoptindu-și cuvinte de îmbărbătare și sărutându-se adesea.

– Ei trebuie să fie!, rosti Zamfirescu la telefon. Fiți pe fază!

Minutele treceau cu greutate, provocând emoții în multe inimi și solicitând la maxim simțurile celor în așteptare. În cele din urmă, un șuierat prelung veni ca o izbăvire sau alarmare, în funcție de situație. Pământul vibra ușor, iar colonelul Zamfirescu zâmbea, mângâindu-și bucuros mustața. Era momentul lui de glorie, într-un război scurt și spectaculos, ce avea să-i aducă în mod sigur o medalie și poate un scaun de ministru. Pământul se cutremura deja bine, sunetele roților se auzeau clar, însă „trenul pirat” nu-și făcea apariția. Deodată, orice zgomot se stinse și terenul își recăpătă liniștea. În fața cuplului de îndrăgostiți se deschise o gaură dreptunghiulară spre care ei pășiră ca într-un alt univers, după care trapa se închise în urma lor și sunetele de roți se auziră din nou, la fel cum se simțeau vibrațiile pământului.

– E un truc!, țipă colonelul în telefon și la cei din jur. E camuflajul perfect! Trageți cu toate armele!, zbiera el ca înnebunit. Kalman, folosește tunul ăla. Pascu, trage cu aruncătorul de grenade.

– În ce să tragem?, întrebă tunarul, nedumerit.

– În tren!!!, arătă colonelul Zamfirescu înainte.

– Dacă ar fi un tren unde spuneți, nu ne-am vedea colegii de dincolo.

– Prostule! E o imagine filmată și proiectată instantaneu pe vagoanele din fața noastră, la fel cum se întâmplă și pe partea cealaltă. De data asta a venit pe șinele obișnuite, pentru a nu-l detecta când construiește altele. Trage imediat, altfel te împușc cu mâna mea.

Kalman se văzu nevoit să regleze rapid tirul și trase un proiectil spre trenul fantomă, dar acesta căzu undeva pe lângă șina vizată.

– Ce e cu tine, neghiobule? Niciodată nu ai ratat la aplicații, se enervă și mai tare ofițerul.

– La aplicații nu trag în oameni din trenuri invizibile, domnule colonel, răspunse Kalman cu glas domol.

Dar Zamfirescu nu-l mai auzea, fiind înecat în amarul unui eșec pe care nu și-l putea ierta. Trenul Occident Express era deja pierdut în depărtare, iar el rămânea să suporte rușinea de a-l fi scăpat printre degete.

Occident Express (5)

Mergea mereu înainte, prin pădure, hipnotizat de frumusețea exemplarelor de ciuperci. Nici nu și-a dat seama când a trecut granița zonei de siguranță pe care și-o impusese și nici de ora la care trebuia să se întoarcă. Plouase bine în ultimele zile, iar recolta de hribi era mai frumoasă ca niciodată, astfel că își putea permite să aleagă numai din cele mari și sănătoase. Se trezi din reverie doar când ajunse la marginea unui luminiș încărcat cu tufe de zmeură coaptă, ce răspândeau o mireasmă irezistibilă, generatoare de pofte pe măsură. Amândouă plasele îi erau pline, dar stomacul îi era gol și se răzvrătea în felul lui. Merita și el o răsplată, măcar de câteva minute, în care să se delecteze cu savoarea fructelor. Încă nu se înserase și se puteau culege ușor, fiind multe laolaltă și invitându-l parcă să se servească. Pădurea era mai generoasă cu el sau nimerise într-un loc aparte, încărcat mereu cu astfel de bunătăți.

Astfel de gânduri avea badea Nicolae, în timp ce soarele își strângea razele luminoase și se pregătea de apus. Doar această schimbare îl făcu pe omul nostru să-și amintească că pădurea nu e la fel de plăcută și noaptea, iar drumul spre casă era lung și nu prea ușor de regăsit. În momentul când se aplecă să-și ia bagajele, simți o lovitură puternică peste brațul drept, care-l proiectă câțiva metri într-o parte. Apoi auzi un răget puternic, ce făcu să-i înghețe orice intenție de a se mișca. Căzuse pe spate și nu simțea nicio durere, ceea ce-l duse cu gândul la rău. Ursul uriaș care-l atacase îi lăsă un răgaz, timp în care îi sfârteca plasele, împrăștiindu-i nervos toate trofeele de care el se bucurase.

A fost un timp prețios, necesar pentru a-și reveni și a evalua situația. Din umăr îi curgea sânge din belșug, iar mâna dreaptă îi era amorțită. Trebuia să se ridice și să o ia la fugă ca din tun, deși avea slabe șanse să nu fie ajuns din urmă. Cu un „Doamne ajută” în gând și un instinct de supraviețuire ce-i dădea putere, se săltă în picioare și prinse viteză în direcția opusă dihaniei. Un alt răget îl avertiză că aceasta nu era dispusă să-l ignore, ci pornise pe urmele sale. „Ce e de făcut, oare ce e de făcut?” se întreba el luptându-se cu iarba înaltă și tufele ce-i zgâriau nemilos pielea. Salvarea i se păru că vine din partea unui copac tinerel care-i apăru în față și spre care se avântă cu ultima nădejde. Sări pe el, ținându-se numai cu mâna sănătoasă și ajutându-se de picioare, urcând astfel cu disperare, dar cu mare greutate. Jivina era deja acolo și încerca să-l prindă de încălțăminte, dar nu mai ajungea. „Doamne mulțumescu-ți!” își zise cu satisfacție badea Niculae, încercând să-și mențină poziția, ba chiar să și-o îmbunătățească.

Nu-i era deloc ușor, doar cu un braț sănătos, dar reuși, totuși, să ajungă la prima cracă mai solidă pe care să se așeze. Nici aici nu se simțea în siguranță, ursul scuturând cu putere tulpina prea firavă a copacului, hotărât să-l pedepsească pentru încălcarea teritoriului. În acele momente se auzi sunând mobilul telefonului, iar bătrânul mulțumi încă o dată Celui de Sus că nu l-a pierdut în tot acest haos. Îl scoase cu mâna sănătoasă, știind că nu putea fi decât băiatul său, Mihăiță.

– Tată, îi auzi și recunoscu el vocea. Pe unde umbli? La ora asta, trebuia să fii acasă.

– Cred că m-am rătăcit, Mihăiță, și nu cred că voi putea să mă întorc.

– Dar cam pe unde ești?

– În Pădurea Veche, unde vin de obicei.

– Și prin ce zonă? Cât de adânc ai intrat?

– Dragul meu, pe aici nu cred că am mai fost, dar dacă mă uit bine din copac, pot vedea albia unui râu, în apropiere. Cred că-i Izvorul Mort.

– Înseamnă că ești departe și nu poți porni singur spre casă. O să sun la 112, dar nici ei nu pleacă în căutare pe timp de noapte. Dar ce-i urletul acela care se aude?, se miră băiatul.

Badea Nicolae se văzu nevoit să recunoască:

– Vine de la ursul care vrea să rupă copacul în care m-am cățărat.

– Ai fost atacat de urs!? Ești rănit, tată?, exclamă cu îngrijorare Mihăiță.

– Doar la mâna dreaptă, însă mă țin bine cu celelalte părți ale corpului. Numai să nu leșin din cauza hemoragiei.

– Tată, rezită cât poți! Mi-a venit o idee și sper să o pot pune în practică. Dacă va fi așa, cineva o să vină să te salveze. Izvorul Mort, zici?

– Da, dar cine poate să mă găsească noaptea în mijlocul pădurii? Nici măcar elicopterele.

– Nu-i vorba de elicopter. Fii tare și ai încredere, că eu trebuie să închid și să fac o comandă.

Telefonul amuți, lăsând loc grijilor și legănatului tot mai periculos pe care ursul îl aplica periodic obstacolului dintre el și victimă. Bătrânului i se scurgeau speranțele din gând, precum sângele din vine și puterile din trup. Probabil că băiatul său a vrut să-l încurajeze printr-o salvare fictivă, dar nimic nu putea schimba situația. Jivina o să câștige, în cele din urmă, iar ea știa asta, la fel cum începea să creadă și el. Păcat că-i rămăsese cuțitul într-una din plase, altfel ar fi murit în luptă, încercând să-i găurească măcar o dată blana. Dar așa nu avea nicio șansă, se punea doar problema timpului cât va rezista până la cădere sau doborâre. Luna se ițise pe cer, luminând ursul care lingea picăturile de sânge de pe iarbă, ca pe un aperitiv. Timpul se scurgea din ce în ce mai dureros și mai lung, iar badea simțea că răstignirea lui se apropie de sfârșit. Numai că n-avea cum să-și închipuie care va fi cu adevărat acesta.

De undeva, sau parcă de peste tot, se auzi un șuierat prelungit ca de sirenă. Apoi încă unul și încă unul. Ursul își ridică nările în aer, încercând să înțeleagă despre ce-i vorba. Bătrânul credea că are halucinații, înainte de leșin. Chiar și când la capătul luminișului își făcu apariția un ochi mare și strălucitor, el crezu că-i lumina pe care o vede omul înainte de moarte. Însă pământul începu să trepideze, determinând jivina s-o ia la sănătoasa, iar badea își dădu seama că totul e aievea, chiar dacă părea de neimaginat. Un tren, care-și construia singur traversa de cale ferată, pătrundea în pădure exact pe albia secată a Râului Mort. Și nu era o trecere întâmplătoare, din moment ce gigantul din fier se opri la câțiva metri de el. Cu puținele puteri pe care și le mai putea mobiliza, badea Nicolae se lăsă să alunece spre sol, apoi păși cu pași grei spre cea mai apropiată ușă de vagon. Un braț necunoscut i se întinse și îl ajută să urce într-o atmosferă plăcută, unde își permise luxul să leșine. Se simțea pe mâini bune.

Occident Express (4)

La început a fost un zvon venit de la vecinii atoateștiutori, apoi s-a concretizat printr-o știre de pe canalele televiziunii, iar la urmă s-a descărcat ca un trăsnet, printr-un telefon primit de la Londra. Radu al ei a fost rănit grav într-un atentat cu multe victime. Singurul ei copil, lumina și sprijinul vieții sale și a nepoatei Adela, era internat într-un spital străin și îndepărtat, fără ca cei iubiți să-i fie aproape, să-l întrebe cum se simte și să-l aline prin cuvinte iubitoare de mamă și fiică. Inima i se strângea de durere la fiecare gând întunecat, dar mai ales la posibilitatea ca băiatul ei să se stingă tânjind după ei, între oameni necunoscuți, cu fețe preocupate și vizite precipitate.

Se uita cu fereală la chipul necăjit al Adelei, o fetiță care a suferit deja prea mult, întâi prin pierderea mamei, apoi prin plecarea la muncă a tatălui, iar acum prin această tragedie imposibil de suportat. Tocmai când spera că meandrele vieții s-au mai îndreptat, iar viitorul părea că promite măcar o parte din despăgubirile meritate, o astfel de lovitură ar putea să dezechilibreze pentru totdeauna și un om călit, darămite o copilă de doisprezece ani și o văduvă singură, săracă și prea dependentă de dragostea pentru mica ei familie. Simțea cum se sufocă în casa aceea mică, pornea instinctiv să-și facă bagajele, dar își amintea imediat că nu avea cum să ajungă unde-i era vrerea.

Se nimerise să fie o vreme de iarnă sufocantă prin ninsoare, în care avioanele erau oprite adesea la sol, mașinile se împotmoleau pe șosele, iar la trenuri nici nu se mai vindeau bilete. Cu atât mai mult, satul lor era rupt total de orice altă localitate, oamenii se zbăteau să-și facă poteci până la poartă sau către magazinul cu produse alimentare, de unde cumpărau tot ce mai rămăsese pe rafturi. Ici-colo se întâlneau câte doi-trei și își făceau cruce privind la cerul plumburiu și fulgii deși pe care nu înceta să-i împrăștie. De mult nu mai văzuseră atâta zăpadă, iar ăsta trebuia să fie un semn pentru ei și vremurile ce au să vină. Lelea Sofia n-avea nervi pentru a a face pronosticuri și nici în povești n-o mai lăsa sufletul să stea. Pentru ea conta doar ziua de azi, doar gândul neîntrerupt către fiul pe care avea obligația să-l vadă cât mai repede.

Totuși, Adela a reușit s-o smulgă din abisul amărăciunii, provocându-i uimire și o rază de speranță:

– Bunică, poți să faci bagajele și să mergem la gară. Plecăm la tati!

Femeia se uită mai atentă la expresia de pe chipul fetiței, pentru a fi sigură că nu și-a pierdut controlul sau poate face o glumă proastă.

– Cum să plecăm, dragostea mea? Nu vezi ce-i afară? Nu ai auzit că toate mijloacele de transport sunt împotmolite?

– Am auzit, dar eu știu că există un tren care nu poate fi oprit nicicum. Gara nu e departe și, cu puțin efort, putem ajunge în trei ore. Ai încredere în mine, așa cum și eu am încredere în Occident-Express. Tata ne așteaptă și nimic nu ne poate opri.

Ca hipnotizată, lelea Sofia se ridică și, de data asta, începu cu adevărat să înghesuie în geamantane tot ce aveau nevoie la drum, dar mai ales pentru Radu al lor. Câteva borcane cu zacuscă, dulceață, oleacă de slăninuță, cârnăciori, tobă, sarmalele făcute astăzi și câteva plăcinte, preferatele băiatului. Precis că mâncarea din spital nu-i priește, dar asta de acasă îl va pune mai repede pe picioare. Astfel încărcate, au pornit-o încet și hotărât către halta ce părea departe, ținând cont de condiții. Câte un cunoscut curios le privea intrigat și chiar încerca să le descoase, strigând din curte. Dar ele nu-i băgau în seamă și înotau printre troiene, profitând de orice urmă bătătorită pe care alții au făcut-o înainte. Ningea cu sârg în continuare, vederea nu le răzbătea departe, dar îndârjirea lor depășea aceste piedici, lăsând în urmă casă după casă, stradă după stradă.

Au ajuns obosite în fața liniei de cale ferată, unde le-a ieșit în întâmpinare nea Nuțu, paznicul dintotdeauna al micii clădiri din haltă.

– Dar unde v-ați pornit pe o vreme ca asta, lele Sofia?, se minună bătrânul. Nu vedeți ce potop e afară?

– Am venit la tren, răspunse femeia gâfâind. Trebuie să mergem la feciorul meu.

– Ce tren ți s-a năzărit!? Matale nu vezi cum arată șina? Nicio garnitură nu poate circula, cale de sute de kilometri.

– Nepoata mi-a zis că vine unul special, iar eu cred în vorbele ei, îi spuse lelea Sofia.

– Eu cred că durerea te-a cam scrântit la cap, îi răspunse Nuțu, dând din cap a pagubă. Hai mai bine la mine în gheretă, că am făcut focul…

Dar un șuierat prelung și ascuțit îi întrerupse vocea, făcându-l să se întoarcă spre direcția de unde părea că vine. Nu dură mult, căci niște lumini tot mai pătrunzătoare se apropiau de ei, despicând cu încăpățânare perdeaua de ninsoare. Uimirea a atins apogeul când au deslușit cum o suflantă puternică și un plug eficient îndepărtau zăpada din fața trenului, urmând ca, după ele, mai multe brațe ingenioase și iuți în execuție, să instaleze o cale ferată nouă, paralelă cu cea veche și acoperită de nea. Toți trei erau încremeniți de ceea ce le văd ochii, când garnitura a oprit în dreptul lor. Prima care și-a revenit a fost Adela.

– Hai, bunică, să urcăm repede, zise ea trăgând-o de mânecă și ridicând o geantă.

Lelea Sofia se trezi la realitate, puse mâna pe celelalte bagaje și, înainte de a se urca în vagon, se întoarse spre bătrânul paznic:

– Rămâi cu bine, Nuțule! Sper ca minunea asta să nu te scrântească la cap.

După care zâmbi larg și își urmă nepoata nerăbdătoare.