Ultima poză cu Stan și Bran

De nerecunoscut! Stan Și Bran, în ultima lor fotografie împreună

În anul 1956, Laurel și Hardy realizau ultima lor ședință foto împreună. Vizibil îmbătrâniți, cei doi cu greu mai pot fi recunoscuți într-o fotografie postată pe pagina de Facebook Classic Hollywood Los Angeles Times. Un an mai târziu, în 1957, Oliver Hardy murea. Stanley Laurel s-a stins din viață 8 ani mai târziu, în 1965.

În perioada 1930-1950, celebrul cuplu comic a adus zâmbetul pe chipurile a milioane de telespectatori din întreaga lume, iar filmele lor au trecut proba timpului, bucurând generații întregi.

.

Sursa: newsletter

Cinci inventatori care au ajuns să-și regrete creațiile

Doar pentru că cineva a inventat ceva, nu înseamnă că a fost mulțumit de rezultat sau de modul în care a fost folosită invenția sa. Mai jos aveți cinci inventatori care au ajuns să-și regrete creațiile.

1) J. Robert Oppenheimer/Albert Einstein – bomba atomică

J. Robert Oppenheimen, directorul laboratorului Los Alamos în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, este creditat cu invenția bombei atomice, însă aceasta n-ar fi fost posibilă fără munca lui Albert Einstein.

În ciuda asocierii sale cu formațiuni de stânga, Oppenheimer a salutat oportunitatea de a juca un rol în eforturile de război. Ulterior, însă, a ajuns să aibă sentimente incerte în legătură cu bomba atomică. „Nu am niciun fel de remușcare în legătură cu fabricarea bombei… În legătură cu felul în care am folosit-o, înțeleg de ce s-a întâmplat așa și apreciez noblețea cu care oamenii cu care am lucrat au luat decizia. Dar nu am sentimentul că s-a procedat corect. Ultimatumul dat Japoniei a fost plin de platitudini pioase… guvernul nostru ar fi trebuit să fii spus lumii și Japoniei cu mai multă claritate ce înseamnă bomba”, a spus el.

Einstein s-a exprimat mai puțin echivoc. Ani mai târziu el a spus că regretă semnarea scrisorii pentru președintele Roosevelt, în care cerea să sprijine cercetarea privind reacțiile nucleare în lanț și folosirea acestora ca o armă. La acea vreme, el credea că germanii fac deja acest lucru. „Dacă aș fi știut că nemții nu vor reuși să producă o bombă atomică, nu aș fi ridicat un deget”, a recunoscut fizicianul.

2) Mikhail Kalashnikov – AK47

Kalashnikov a dezvoltat pușca semi-automată care îi poartă numele pentru arma rusă, la finele celui de-Al Doilea Război Mondial, după ce a fost martor la moartea a numeroși soldați, fiind la rândul său rănit în bătălie. Destinată a fi o armă simplă ce poate fi făcută ieftin cu ajutorul mijloacelor de producție în masă disponibile la acea dată, Kalashnikov, care a murit în 2014, a trăit să vadă cum arma sa este, în rândul pistoalelor-mitralieră, responsabilă de cele mai multe morți din istorie.

„Mă tot întorc la o întrebare. Dacă arma mea a luat atâtea vieți se poate ca eu… un credincios ortodox, să fiu de vină pentru aceste morți, chiar dacă sunt inamicii mei?”, a scris el într-o scrisoare pentru un cleric rus.

3) Bob Propst – spațiile cubice de birou

În timp ce lucra pe postul de consultant pentru Herman Miller, în anii 1960, Bob Propst i-a făcut cunoștință Americii cu birourile deschise, dar și cu spațiile cubice destinate unui singur angajat. Scopul acestora a fost să le ofere angajaților cu experiență un spațiu mai „flexibil și fluid”, după cum a explicat el pentru New York Time în 1997.

Companiile au privit invenția sa drept o metodă de a economisi bani. Propst a ajuns să-și urască invenția, catalogând-o drept o „nebunie monolitică”.

4) Kamran Loghman – sprayul cu piper

Kamran Loghman a lucrat pentru FBI în anii 1980 și a ajutat la transformarea sprayului cu piper într-o armă. El a fost, de altfel, cel care a scris manualul de folosire a acestuia pentru ofițerii departamentului de poliție.

În urma incidentului de la Universitatea din California, din 2011, când polițiștii au folosit sprayul colorat într-un portocaliu deschis împotriva a ceea ce New York Times a descris a fi „protestatari docili”, Loghman a rupt tăcerea. „Nu am mai văzut până acum o utilizare atât de inadecvată a unor agenți chimici”, a spus el.

5) John Sylvan – capsulele de cafea

Invenția lui Sylvan a făcut posibilă apariția unor branduri precum Nespresso sau Tassimo. Capsulele de cafea le-au permis la milioane de oameni să-și ia „doza” de nicotină cu ușurință. „Uneori mă simt prost că am făcut asta. Este ca o țigară pentru cafea, un mecanism de livrare a unei substanțe ce provoacă dependență”, a spus el în urmă cu câțiva ani.

Sursa: Mental Floss

Șase genii „plecate cu sorcova” au marcat istoria umanității

Deseori, nebunia și talentul merg mână în mână. Doar că, înainte de a aspira cu toții să devenim nebuni de legat, în speranța că succesul ne va îmbrățișa, să aruncăm un ochi spre ororile din secția de psihiatrie. Vom vedea partea întunecată a creatorilor din istoria omenirii, cărora medicii le-au dat un verdict dur: „Da, maestre, sunteți complet sonat!”

 .

EDGAR ALLAN POE, UCIS DE HALUCINAȚII ȘI DE MANIA PERSECUȚIEI

Poet legendar al Americii, nuvelist, romancier și critic, Edgar Allan Poe (1809-1849) este cunoscut, mai ales, pentru celebrul poem „Corbul”.

Deși suferea din copilărie de „tulburare mintală”, un diagnostic precis nu i-a fost stabilit niciodată. Pe parcursul scurtei sale vieți, Poe s-a plâns de frică de întuneric, pierderi de memorie, mania persecuției, plus comportament deviant și halucinații, pe care le „trata” cu alcool, opiu și absint.

În 1842, Poe a făcut o călătorie de la Philadelphia la New York, atras de amintirea lui Mary Devereaux, o fată pe al cărei unchi îl biciuise în copilărie. Mary era căsătorită, iar Edgar a fost cuprins de dorința de a afla dacă aceasta își iubește soțul. După multe încercări, Poe a găsit casa femeii. A urmat un scandal demn de toată isprava, la finalul căruia Poe s-a așezat să bea un ceai. După ce și-a potolit setea, a plecat, nu înainte de a ciopârți cu cuțitul ridichile din grădină și de a-i cere bietei Mary să-i cânte melodia lui preferată. După câteva zile, a fost găsit rătăcind prin pădurile din împrejurimi, cu creierii îmbibați în whisky.

FRIEDRICH NIETZSCHE SĂREA CA ȚAPUL ȘI BEA URINĂ DIN PROPRIA CIZMĂ

Filozoful german Friedrich Wilhelm Nietzsche (1844-1900) este un caz celebru de schizofrenie „mozaicală”, pe fond de sifilis. În ultimii ani, suferea de megalomanie (trimitea scrisori cu textul „peste două luni voi deveni primul om de pe pământ”, a cerut scoaterea de pe pereți a tablourilor, deoarece apartamentul său este un „templu”), tulburări de comportament (a îmbrățișat un cal în centrul orașului) și de dureri severe de cap. În dosarul medical al lui Nietzsche se notează că „pacientul a băut dintr-o cizmă propria urină, a emis strigăte incoerente, îl confunda pe paznicul spitalului cu Bismark (cancelarul Germaniei), a încercat să baricadeze ușa cu fragmente de sticlă spartă, a adormit pe podea lângă pat, a sărit ca un țap, se strâmbă și ridică umărul stâng”. Copil fiind, Nietzsche a avut crize de apoplexie, iar în ultimii 20 de ani, 11 i-a petrecut prin spitale, a suferit dereglări psihice. Culmea, atunci au apărut cele mai importante lucrări ale sale, printre care „Așa grăit-a Zarathustra”.

VAN GOGH I-A TRIMIS IUBITEI SALE URECHEA ÎN PLIC

Automutilarea este o altă prăpastie, iar cazul lui Vincent Willem van Gogh (1853-1890) este edificator. Van Gogh suferea de schizofrenie, manifestată prin halucinații vizuale și auditive, convulsii, accese de agresivitate alternate cu bucurie nemotivată și tendințe sinucigașe. În timpul unei crize, și-a tăiat partea de jos a urechii stângi, pe care a ambalat-o într-un plic și a trimis-o iubitei lui, ca suvenir. Imediat, a fost internat în spitalul de boli mentale din Arles, apoi la Saint-Remy și la Auvers-sur-Oise. Artistul a fost conștient de boala sa („Trebuie, fără echivoc, să mă adaptez rolului de nebun. Totuși, aș prefera să mor din pasiune, și nu din plictiseală”, scrisese el) și până la moarte a continuat să lucreze. A dus o viață de cerșetor înfometat și, în timpul lucrului, își mânca deseori vopselele. În perioada „nebuniei” au fost create celebrele picturi „Cafeneaua de noapte”, „Câmp de grâu cu ciori”, „Noapte cu stele”. La 27 iulie 1890, Van Gogh s-a rănit mortal, împușcându-se cu un pistol.

WAGNER, DEPRESIV ȘI PSIHOPAT SCHIZOID

Richard Wagner (1813-1883) compozitor, dramaturg și teoretician al artei germane, a fost unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai romantismului muzical. Totuși, este de notorietate că autorul „Inelului Nibelungilor” suferea de mania persecuției și fusese diagnosticat încă din tinerețe ca „psihopat schizoid”. Scandalagiu înveterat și rău platnic, a fost dat afară din toate locuințele în urma tămbălăului creat și a neplății chiriilor. A murit la Veneția, la vârsta de 70 ani, în urma unei afecțiuni cardiace, nu înainte de a o ruga pe soția sa, Cosima, fiica lui Franz Liszt, să-i taie părul și să i-l ardă împreună cu manuscrisele sale. Norocul nostru că doamna, care i-a supraviețuit 47 de ani, nu l-a ascultat, ba mai mult, în toată această perioadă a condus „Festivalul Richard Wagner”.

TYCHO BRAHE A MURIT PENTRU CĂ A UITAT SĂ MEARGĂ LA TOALETĂ

Nobilul danez celebru pentru excentritățile sale și pentru firea irascibilă, astronomul Tycho Brahe (1546-1601) a fost profesorul lui Johannes Kepler. Îi plăcea foarte mult să dezbată aprins, chiar să se certe când vorbea despre matematică. Prezent la o petrecere, într-o seară a anului 1566, Brahe a început o discuție despre o anumită formulă matematică, iar unul dintre invitați a îndrăznit să-l contrazică. Revoltat, Brahe l-a provocat pe acesta la duel. S-a dovedit un spadasin jalnic, astfel că și-a pierdut vârful nasului. Pasionat de munca sa, Brahe a murit din pricina unor insuficiențe renale acute, datorate faptului că astronomul s-a abținut în neștire să meargă la toaletă, deoarece urmărea prin telescop un fenomen unic…

JOHN FORBES NASH: MAESTRUL ECHILIBRULUI VORBEȘTE SINGUR

Cunoscut datorită filmului lui Ron Howard, „A Beautiful Mind”, John Forbes Nash este un matematician american, laureat al Premiului Nobel pentru Economie. Născut în 1928, a fost diagnosticat din tinerețe cu schizofrenie paranoidă. Simptomele reclamate de medici erau mania persecuției, ideile obsesive, delirul, problemele de autoidentificare și conversațiile cu interlocutori inexistenți. În 1958, revista „Fortune” l-a numit pe Nash „steaua în ascensiune a Americii în noua matematică”. Un an mai târziu, Nash a fost demis de la locul de muncă și internat într-o clinică psihiatrică dintr-o suburbie a orașului Boston. În 1961, a fost internat în „Trenton State Hospital”, New Jersey. După un timp, a refuzat tratamentul de teamă că medicamentele i-ar putea afecta abilitățile mentale și munca științifică, astfel că starea i s-a agravat din nou.

„Trebuie, fără echivoc, să mă adaptez rolului de nebun. Totuși, aș prefera să mor din pasiune, și nu din plictiseală”. (Van Gogh).

 .

11 ani din ultimii 20 i-a petrecut părintele lui „Zarathustra” în spitale.

 .

După Andrei Dicu

„M-am căsătorit cu Germania”

Adolf Hitler (1889-1945), dictatorul Germaniei naziste (1933-1945), a fost un „sex simbol” pentru miile de femei naziste „seduse” de ideologia național-socialistă, chiar de mustăcioara și ochii lui profund albaștri.

După cum scrie Diane Ducret în masivul volum „Femeile dictatorilor” (2013), afluxul constant de scrisori la Cancelaria privată a Reichului „urmează curba lui Hitler de popularitate”. Din ianuarie până în aprilie 1933, Hitler a primit peste 3.000 scrisori de dragoste. La sfârșitul anului 1933 erau arhivate 5.000. În 1934 i-au fost adresate peste 12.000 scrisori, iar în 1941 peste 10.000. Conținutul acestor scrisori este extrem de divers: unele își exprimă dragostea nemărginită, dorind să se căsătorească cu el ori să facă un copil. Altele îi trimit pachete cu miere de albine, cu dulciuri, îi solicită autografe pe cartea lui „Mein Kampf”.

De exemplu, o nemțoaică din Egipt scrie: „Totul a fost iluminat de o dragoste atât de mare, dragostea pentru Fuhrerul meu, stăpânul meu, încât, uneori aș vrea să mor cu fotografia dvs. în fața mea, ca să nu mai văd niciodată altceva decât chipul dvs.” O admiratoare: „Prin prezentul act semnat, domnișoara Ane-Marie R. vă ia oficial în căsătorie”. Alta: „Îți trimit o fotografie, ca simbol al iubirii mele. Seamăn cu o Madonă din ceruri. Te sărut cu înflăcărare, Bestie mică”.

În multe scrisori este glorificat „geniul cel mai măreț, strategul cel mai grandios al tuturor timpurilor, marele învingător de azi și dintotdeauna” (1941). Hitler, ca orice dictator, s-a sprijinit pe femei în cucerirea puterii, el răspunzându-le, însă, că s-a „căsătorit pentru totdeauna cu Germania”. Când Reichul nazist era înfrânt, s-a căsătorit cu Eva Braun, într-un buncăr din Berlin, sinucigându-se apoi. (v.g.)

Maria Tănase – Mata Hari a României?

Despre Maria Tănase și relațiile ei cu unele servicii secrete se speculează de multă vreme. Nimeni nu se încumetă încă să dea un răspuns clar, dacă a făcut spionaj sau nu. Dar poveștile și legendele despre Mata Hari a României rămân și merită să fie spuse.

 

Istoricul Mihai Pelin, în lucrarea sa „Un veac de spionaj, contraspionaj și poliție politică”, povestește că la sfârșitul anilor ’30 artista era foarte apropiată de Maurice Negre, corespondentul de la București al agenției Havas și rezident al serviciilor speciale franceze. Mai mult, în 1940, Maria face un turneu la Ankara și Istanbul și în acea vreme toată lumea știa că cele două orașe erau locul de întâlnire favorit al agenților secreți.

Se spune că tot anii ’40, Maria Tănase a fost curtată de serviciul secret al armatei germane, Abwehr, care a încercat să o recruteze printr-unul din iubiții ei și că aceasta a refuzat. Tot istoricii susțin că până la urmă Maria Tănase a ajutat Serviciile Secrete Române pe toată perioada celui de-al doilea război mondial. În 1941, diva a avut o relație foarte apropiată cu Alfred de Chastelain, ofițer în serviciile secrete britanice. În februarie 1941, Alfred părăsește România și preia în Istanbul conducerea filialei SOE (structură a spionajului britanic) ce includea și România. În Turcia, De Chastelain avea să-i propună Mariei să nu se mai întoarcă în România, oferindu-i un post la radio Londra. Artista însă refuză oferta și se întoarce în țară, unde e arestată. Este acuzată de spionaj, că ar fi conlucrat cu rețeaua de spionaj britanic. Probele sunt insuficiente, iar artista este eliberată.

A fost sau nu Maria Tănase agent secret? Și-a folosit talentul și pofta de bărbați și în slujba unor servicii secrete? Dovezi certe nu există, iar legendele despre destinul unei femei excepționale ca Maria Tănase nu vor aduce prea curând la lumină adevărul gol-goluț.

 

Justin Capra povestește

„Calea pe care am ales-o este emigrarea în pădure, unde nu aud expresii vulgare, nu aud manele și nu văd imagini de reclamă și nici telenovele. Vreau să înlocuiesc radioul cu muzica sa agresivă, cu muzica ciripitului păsărelelor, cu sunetul apei și foșnetul frunzelor. Refuz artificialul, nu mai vreau bețivi și fumători, vreau oameni adevărați sau fără oameni”. Justin Capră, românul care a inventat rucsacul zburător folosit acum de americani în călătoriile spațiale, stă la Balotești, într-o casă austeră ca o chilie… Când l-au „vizitat”, hoții i-au făcut pagubă doar pentru că au lăsat ușa deschisă la plecare. Era iarnă, el era plecat din localitate și centrala a consumat gaz cât pensia lui pe o lună.

Cu rucsacul zburător în beciurile miliției

Rucsacul zburător i-a adus, la început, doar belele. „„În 1956 l-am propus Academiei și bineînțeles că am produs ilaritate. <Tovarăși, avem nevoie de tractoare, nu de oameni să zboare> și, mă rog, chestii d-astea. În ’58 l-am brevetat. Dar, în ’56, pentru că aveam intenția să realizez un astfel de aparat și niște mașinuțe, am făcut prostia să merg, neștiind puterea comuniștilor, la Ambasada Americană să cer sprijin. Am fost arestat. Nu m-au ținut mult – două săptămâni -, dar dormeam pe ciment și mâncam un sfert de pâine pe zi . Înainte de asta eram ofițer de aviație. După – am fost dat afară din Armată și am fost trecut la index. Spălam mașini, măturam, ca să pot exista. Până la 1962, când a venit Expoziția Americană la București și și-au expus americanii aparatul lor de zbor. Diferența între al meu și al lor era de culoare: al lor era gri și al nostru – negru. Altminteri erau identice”.

O jucărie: curent electric din zgomot

Americanii și mai apoi Henri Coandă i-au făcut pe tovarăși să-și reconsidere poziția față de Justin Capră. L-au reabilitat oarecum, adică și-a putut găsi un loc de muncă mai tehnic decât măturător. Dar și munca de jos a fost o „sursă de inspirație”. Ce faci, de pildă, dacă trebuie să lucrezi într-o cazangerie, într-un zgomot infernal? Evident: încerci să transformi zgomotul în curent electric! „Am folosit un telefon Bell, o membrană cu o bobină și un miez de fier, pusă în hala în care se făcea gălăgie și recoltam în altă parte curent. Nu am reușit să produc mult curent, dar mă gândeam să pun membrane peste tot, în toată hala, ca să meargă măcar polizoarele fără să mai consume din rețea”. Asta este una din invențiile pe care le-a considerat jucării și nu s-a obosit să le breveteze.

„Nu se poate, da’ funcționează”

Există însă o invenție pe care ar fi vrut s-o breveteze, dar n-a putut, pentru că nimeni nu i-a găsit explicația fizică. „Am realizat odată un dispozitiv care micșora masa unui obiect. Folosea teoria impulsului care se certa cu una dintre legile fizicii care spune că fiecărei acțiuni trebuie să-i corespundă o reacțiune egală și de sens contrar. Or, ăsta al meu n-avea jet, n-avea elice, n-avea roți, n-avea interacțiune magnetică și al naibii se mișca. Bineînțeles, consuma, nu era perpetuum mobile. Și atunci m-a luat ministrul Octavian Groza, fiul lui Petru Groza, și m-a dus la Consiliul Național de Știință și Tehnologie. Și acolo a venit un hectar de mărimi – profesori, academicieni, savanți – și prima expresie a fost <nu se poate>. La care Groza zice: <Nu se poate, da’ merge. Cum dracu’ justificăm? Doctor în fizică, Dan Vamanu, care a fost șef de promoție la Oxford, a studiat dispozitivul și mi-a zis: <Justine, să mă ia dracu’ dacă am înțeles. Ăsta n-ar trebui să meargă. Da’ bine că merge, c-om găsi noi justificare matematică>. Nu s-a găsit nici acum”.

Circa 100 de vehicule neconvenționale

Justin Capră a realizat 72 de prototipuri de autoturisme cu consum infim (2 litri de benzină pentru un drum între București și Iași, cu viteza medie de 70 km/h), 7 aparate de zbor neconvenționale pe care le-a testat personal și 15 motoare neconvenționale. Din toate acestea, doar o invenție – automobilul fără caroserie, cu efect pelicular – și-a găsit o oarecare aplicare. Este vorba despre un prototip care a rămas la stadiul de machetă pentru că Justin Capră n-a avut bani să-l construiască. „Un automobil cu caroseria dintr-o perdea aeriană, care creează și o propulsie și poate face, eu știu, și aer condiționat în mașină. Este vorba de un jet de aer evacuat din față și aspirat în spate, care îmbracă ocupanții autovehiculului. Am aruncat și apă pe el, nu se întâmplă nimic – nu plouă, nu ninge”. Iar aplicarea a fost mai mult decât modestă: un cetățean din Bacău a folosit invenția lui Capră pentru a realiza un acvariu care n-are un perete, dar ține, totuși, și apa, și peștii!

Întrebare frecventă: „De ce nu plecați?”

De ce n-a plecat să se realizeze în țări mai civilizate? „M-a întrebat asta un ziarist pe vremea lui Ceaușescu. I-am zis: <Eu să plec? Să plece ei (comuniștii, n.n.). Păi ce, eu am stricat atmosfera în țara asta? Aici este o țară formidabilă – nu se poate da faliment pentru că sistemul e falimentar. Și pe urmă, dacă mă duc cu o sticlă de coniac la ITB, iau un tramvai. În Germania nu poți să faci treaba asta, cade guvernul>. După revoluție, au venit alții să mă întrebe: <De ce nu plecați?>. Păi ce, să mănânc lebede la Viena? Și pe urmă, mi se pare mai interesant să faci ceva într-o țară în care toată lumea spune că nu se poate face nimic. Am fost invitat să rămân în Italia, America, Germania, Canada… Credeți că umblă pe undeva câinii cu covrigi în coadă? Ne uităm la salariile din Occident. Păi cel mai bine plătit om pentru munca depusă e în România…”

Nu există inginer adevărat fără cultură

Acum, Justin Capră are 75 de ani, dar nici vorba, nici mișcarea nu-i arată vârsta. El pune „tinerețea” pe seama familiei. „Tata a murit la 90 de ani pentru că l-a lovit o mașină când era pe bicicletă. Bunicii, mătușile – la 102, 107, 110…” Lucrează la al 73-lea prototip de autoturism și și-ar dori ca cineva să-i continue munca, să cerceteze și să pună în aplicare efectele pe care le-a descoperit. Nu este însă ușor să ajungi ucenicul lui Capră. „Un inginer, dacă nu are cultură, nu poate lega fenomenele. De fapt nu cultură, ci un simț al sintezei. Kant zice <eu sunt propriul meu stăpân>. Ei, cum dracu’ poți să fii propriul tău stăpân într-o lume conjuncturală, înlănțuită? Și spune că morala poate fi în afara moralei creștine, ceea ce iar este o greșeală. (…) Newton zice <Ce este gravitația? Eu pot să vă spun că este direct proporțională cu masa și invers proporțională cu pătratul distanței, e o formulă matematică exactă, dar esența n-o știe nimeni>. Pentru că nu există esențe în materie. Noi, oamenii, ne deplasăm asimptotic spre cunoaștere, pe care nu o s-o întâlnim pentru că, curba asimptotă întâlnește verticala cunoașterii undeva la infinit.”

„Am avut naivitatea, mi-am închipuit că învățând voi fi mai liber și mai fericit… Doamne, ce deziluzie am avut atunci când mi-am dat seama că prin învățătură ne mărim aria întrebărilor, ne mărim exponențial aria de necunoaștere. Și, în fond, ce să cunoaștem, de vreme ce definițiile nu ne apropie de esențe, de vreme ce adevărul e subiectiv? Academicul ne îndepărtează de natură, acesta este diferențial, centrifug, nu dă răspunsul la întrebări. Pretinsele sale răspunsuri nu rezolvă problema cunoașterii. Simt un gol sprijinindu-mă pe adevărul oficial. Nu mai vreau clasicul în abordarea căilor de studiu. Vreau altceva! N-am întâlnit adevărul absolut, n-am întâlnit decât raportabilități, conjuncturi, relativitate. Adevărul în care cred este unul singur: adevărul Divin. Spiritul, în schimb, nu intră în crize, spiritualistul nu disecă multidimensionalitatea Divină, o ia ca postulat, știința spirituală este de aceea interferențială, centripetă și nu dă reacții secundare. Există totuși o cale și anume: evoluția în plan spiritual, în plan creștin, pentru că iubirea, stima, toleranța rezolvă toate problemele.

Să zicem că fericirea este, la urma urmei, un fel de nesimțire, este un fel de a vedea lucrurile. Eu, de exemplu, sunt fericit atunci când sunt obosit fizic și când văd rezultatul muncii mele. Sunt un hobist, un tip dificil, o dualitate psihică, sunt ăla care vede altfel. Pentru acest motiv am fost persiflat, invectivat și chiar agresat fizic, și de ce? Pentru că merg pe alt drum, nu pe cel obișnuit. Deranjez niște somnolențe, niște tipare. Lumea nu are nevoie de oameni care nu cred în definiții, care nu cred în academii și nici în premianți oficiali. Când țin o conferință sau un curs văd discipolii mei plecând mai îngândurați. Am acest defect, această particularitate, pun lumea pe gânduri. Mulțumesc lui Dumnezeu că am ajuns la vârsta la care îmi dau seama că nu trebuie să critic, înțeleg faptul că există o programare din afara noastră, în alt raport spațiu-timp. (Care spațiu, care timp? alte relativități?). Nu-mi permit să critic istoria, de vreme ce aceasta este conjuncturală. Mai întâi că nu cunosc noțiunea de bine și de rău. Dar nici nu înțeleg pe filosoful Kant atunci când afirmă că dânsul își este propriul lui stăpân! Cum poatre un om fi stăpân într-o lume înlănțuită?

Prefer înțelepciunea vârstei, observ că geneticul poate fi optimizat, cromozomii având permeabilitate spirituală. Eu nu sunt în măsură să ofer soluții, nu mă pricep, soluții vă poate da natura, în măsura înțelegerii noastre. Eu nu cred în politicieni, vorbăreți, colesterolizați, cu ținută opulentă și ostentativă. Nu mai cred în imagini, nu cred în virtual. Eu cred în pădure, în apă, în aer, în filosofia țăranului bătrân, pardon, nu în țăranul de lângă metropolă. Cred în adevărul Divin, în legătura Divinului cu omul prin intermediul monarhului și al sacerdotului. Nici pe filosoful Platon nu-l înțeleg atunci când și-a declarat republica ce-i poartă numele, de vreme ce l-a școlit pe Aristotel în spirit monarhic. Cred într-un reprezentant de tip confucian, într-o verticalitate, într-un caracter.

Calea pe care am ales-o este emigrarea în pădure, unde nu aud expresii vulgare, unde nu aud manele și nu văd imagini de reclamă și nici telenovele. Vreau să înlocuiesc radioul cu muzica sa agresivă, cu muzica ciripitului păsărelelor, cu sunetul apei și foșnetul frunzelor. Refuz artificialul, nu mai vreau bețivi și fumători, vreau oameni adevărați sau fără oameni. Vreau să fiu mic pentru a mă bucura de adevărul Divin”.

Justin CAPRA

Cina cea de taină

Există o legendă cu privire la “Cina cea de taină” a lui da Vinci, pe care poate unii dintre voi nu au auzit-o încă:

Când a conceput această scenă, Leonardo s-a izbit de o mare dificultate: trebuia să picteze Binele – sub chipul lui Iisus – şi Răul – sub chipul lui Iuda. Şi-a întrerupt lucrul la jumătate până când avea să găsească modelele ideale.

Într-o zi, în timp ce asista la repetiţia unui cor bisericesc, a văzut într-unul din băieţi imaginea desăvârşită a lui Hristos. L-a invitat la el în atelier şi i-a reprodus trăsăturile în studii şi schiţe. Au trecut 3 ani… Cina cea de Taină era aproape gata – da Vinci însă nu găsise modelul ideal pentru Iuda. Cardinalul care răspundea de biserică începu să-l preseze, cerându-i să isprăvească numaidecât fresca. După mai multe zile, pictorul a întâlnit un tânăr îmbătrânit prematur, zdrenţăros, beat, lungit în şanţ. Cu mare greutate, ajutoarele sale îl duseră până la biserica unde urma să-i picteze chipul fără schiţe prealabile. Da Vinci se apucă să picteze uimit de trăsăturile necredinţei, ale păcatului, ale egoismului atât de bine imprimate pe faţa lui. Când pictorul a terminat, cerşetorul, revenindu-şi oarecum din beţie, deschise ochii şi văzu pictura din faţa lui. Un amestec de uimire şi tristeţe îi apăru pe chip şi zise:

– Am mai văzut pictura asta!

– Când?, întrebă da Vinci surprins.

– Acum 3 ani, înainte de a fi pierdut tot ce aveam. Pe vremea aceea cântam în corul bisericii şi duceam o viaţă plină de vise, iar artistul m-a convins să pozez ca model pentru chipul lui Iisus.

Se pare că Binele şi Răul au unul şi acelaşi chip, totul depinde de momentul în care unul sau altul taie calea oricărei fiinţe umane.

Inima Reginei Maria

Caseta care a adăpostit inima Reginei Maria, confecţionată din argint aurit, email, diamante, smaralde, rubine, poate fi admirată până în luna august într-o expoziţie deschisă la Castelul Peleş. Povestea inimii Reginei Maria este mai puţin cunoscută. Conform testamentului redactat în 1933, inima a fost îmbălsămată, pusă în casetă şi învelită într-un steag dublu: pe o parte drapelul României şi pe alta steagul Marii Britanii. Caseta a fost dusă cu vechiul bric Mircea la reşedinţa reginei, din Balcic, unde a fost depusă cu toate onorurile: tunurile au tras 21 de salve de artilerie, gorniştii companiei de marină au sunat stingerea.
Conform dorinţei reginei, inima a fost depusă în capela Stella Maris din Balcic în anul 1938. Pe 8 septembrie 1940, după ce România cedează Cadrilaterul, caseta cu inima Reginei Maria este preluată de administratorul Castelului Bran. Este adusă în ţară şi depusă în biserica de lemn a castelului. În 1941, a fost aşezată într-o criptă special amenajată, în stânca muntelui Măgura Branului. După al doilea Război Mondial, în 1947, a fost construită Biserica “Inima Reginei Maria”, unde urma să fie depusă caseta, fapt neîntâmplat în condiţiile înlăturării monarhiei.
În 1968, au fost sparte cu o rangă grilajul criptei din munte şi urna din marmură, iar caseta a fost depusă în casa de bani a Muzeului Bran. În 1971, caseta a fost transferată la Muzeul Naţional de Istorie al României. Acum, caseta este expusă la Peleş, iar inima s-ar afla în subsolul muzeului. Unii spun că într-o cutie de pantofi. “Ar fi o lipsă de respect faţă de Majestatea Sa ca inima să fie expusă în public, ca orice curiozitate”, a spus un muzeograf.
.
după Gheorghe Pârja

Despre LIA, soţia prinţului PAUL

 Istoria Prinţesei Lia e presărată de detalii chiar mai picante decât cele din ziarele de scandal din România

Lia Georgia Triff – o americancă de origine română, tatăl ei fiind american şi mama sa, româncă – a fost căsătorită, timp de 16 ani, cu un foarte cunoscut avocat american, Melvin Belli. Supranumit “Regele ofenselor”, Belli a reprezentat nume ca Rolling Stones, Jack Ruby (asasinul lui Lee Harvey Oswald), boxerul Muhammad Ali, actriţa Zsa Zsa Gabor, actorul Tony Curtis.
Lia a fost cea de-a cincea soţie a lui Melvin Belli, dar nu şi ultima, pentru că acesta s-a recăsătorit pentru a şasea oară în martie 1996, cu patru luni înainte de a muri de cancer pancreatic, la vârsta de 88 de ani. Actuala prinţesă Lia s-a măritat cu Melvin Belli în anul 1972, pe când avea doar 23 de ani şi studia istoria şi antropologia la Universitatea din Maryland. Soţul său era cu 42 de ani mai în vârstă şi era unul dintre cei mai cunoscuţi avocaţi din Statele Unite.

Un divorţ răsunător
Mariajul – din care a rezultat o fiică, Melia – s-a destrămat după 16 ani, în 1988, cu un divorţ răsunător. Acuzaţiile de adulter au curs din ambele părţi. A rămas celebră amenda primită de renumitul avocat pentru că şi-a numit soţia “Il Trampo”, acuzând-o de adulter şi de relaţii dintre cele mai şocante. Astfel, potrivit presei americane, Belli le-a spus judecătorilor că soţia sa l-ar fi înşelat, printre alţii, cu arhiepiscopul Desmond Tutu şi cu actriţa Zsa Zsa Gabor. În plus, avocatul şi-a acuzat soţia că i-ar fi aruncat câinele peste Podul Golden Gate. În schimb, Lia a spus la tribunal că soţul ar fi abuzat-o şi că ar fi comandat uciderea ei. În cele din urmă, potrivit presei americane, Lia ar fi obţinut suma de 15 milioane de dolari în urma divorţului de marele avocat.

Dată în judecată de propria fiică, Lia se scuză că are treabă în Kosovo

Povestea picantă a Liei Triff nu se opreşte aici. În 1998, Lia a fost dată în judecată de fiica sa, Melia, care a acuzat-o că ar fi cheltuit 90.000 de dolari dintr-un fond destinat educaţiei sale. Melia a susţinut că a fost nevoită să se retragă de la Universitatea Glasgow pentru că nu ar fi avut bani pentru  taxe.
Lia, care locuia atunci în Bucureşti şi se căsătorise de trei ani cu Prinţul Paul, nu s-a prezentat la proces şi a trimis un răspuns şocant fiicei sale, prin intermediul avocaţilor: “Lia şi soţul său sunt momentan implicaţi în eforturi diplomatice cu privire la războiul din Kosovo. Acest conflict este de o importanţă majoră pentru ei, şi ea (n.r. Lia) îşi va duce la bun sfârşit datoriile diplomatice înainte de a se ocupa de acest proces”.
Această scuză a dus la un răspuns acid din partea avocatului Meliei Belli, care a ţinut să le amintească Liei şi soţului ei că Bucureştiul se află la peste 300 de mile de Kosovo, că “România a devenit republică încă de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi că familia regală nu are niciun fel de rol în politica şi diplomaţia acestei ţări”.

după Marinela Rotaru

Primele doamne ale SUA

Chiar dacă nu sunt recompensate cu salariu şi nu au responsabilităţi clar atribuite, primele doamne americane pot avea un rol nelimitat, dispunând de toate informaţiile pe care le are preşedintele şi putând exercita o influenţa asupra deciziilor politice.

Cea care a îmbinat pentru prima oară aspectele politice şi protocolare ale funcţiei a fost Dolley Madison, soţia celui de-al patrulea preşedinte american. Eroismul ei în timpul războiului din 1812, împotriva britanicilor, a devenit o legendă. Ea şi-a riscat viaţa încercând să salveze simbolurile tinerei republici americane din incendiul care a izbucnit la Casa Albă.

James Buchman a fost singurul celibatar ales vreodată la Casa Albă, aşa încât Harriet Lane a jucat un rol determinant în timpul mandatului unchiului său.

Mary Lincoln a fost prima soţie de preşedinte implicată în scandaluri, în timpul mandatului soţului său.

Lupta pentru obţinerea dreptului de vot de către femei a fost susţinută de Hellen Taft, iar Edith Wilson a asigurat gestiunea preşedenţiei atunci când soţul său a suferit un atac cerebral.

Cea mai activă dintre primele doamne a fost Eleanor Roosevelt, care a avut influienţă în luarea deciziei Statelor Unite de a se implica în cel de-al Doilea Război Mondial. De asemenea, doamna Roosevelt a fost şi preşedinta comisiei pentru redactarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, pe care a prezentat-o de la tribuna ONU, la trei ani după moartea soţului său.

Cea care a sedus o lume întreagă prin şarm, stil şi eleganţa a fost însă Jacqueline Kennedy. La aproape un deceniu şi jumătate de la asasinarea soţului său, Jackie se afla în continuare pe lista celor mai populare prime doamne din SUA.

Pentru protejarea mediului s-a remarcat Lady Bird Johnson, iar Betty Ford a provocat consternare, susţinând dreptul la avort. Nancy Reagan şi Barbara Bush s-au limitat doar la demersuri caritabile.

Laura Bush a călătorit singură în Asia, Orientul Mijlociu şi Africa pentru a promova accesul femeilor la servicii medicale şi educaţie.

Hillary Clinton este prima şi singura prima doamnă care a fost aleasă în Senatul Statelor Unite. Ea a candidat la funcţia de preşedinte şi ar fi putut să devina prima femeie preşedinte al Statelor Unite. A câştigat însă Barack Obama, care i-a oferit funcţia de Secretar de Stat. Ea a declarat că la sfârşitul mandatului ar dori să se retragă din politică, venind vremea odihnei. Vom vedea dacă Obama câştigă un nou mandat, ce decizie va lua doamna Clinton.

Michelle Obama este prima femeie de culoare instalată la Casa Albă. Susţinătorii săi o prezintă drept o nouă Jackie Kennedy, iar adversarii o acuză de lipsă de patriotism şi aroganţă. Unii chiar de rasism. Michelle Obama va conduce delegaţia americană la Jocurile Olimpice de la Londra din 2012. Ea promovează intens mişcarea, luptând împotriva obezităţii, care face ravagii în rândul americanilor.

44 de prime doamne americane scriu şi ele, alături de soţii lor, file din istoria ţării care a reuşit să se menţină prima în topul economic, militar, dar şi al apărării drepturilor cetăţeneşti.

“Corespondenţă specială din SUA, de Viorica Pârja.”