Fără bătrânețe

Tristețile de toamnă le alung
Cu un gând care mă fericește,
Precum că timpul, cât o fi de lung,
Iubirea din noi nu-mbătrânește.

Nostalgia nu se dă bătută,
Rezistă ca și cel mai dur oțel,
Întărind credința absolută
Că amintirile în veci nu pier.

Și astfel, dacă bine ne-am gândit,
Ajungem la supremul adevăr,
Că trupul, cât o fi de stafidit,
Sufletul rămâne mereu tânăr.

Trei daruri ce formează-un caracter
Îngrijit de inimă și cuget,
Ce-l îndreptăm spre oameni și spre cer,
Cu iubire, amintiri și suflet.

Parola spre inima ta

Iar ți-ai schimbat parola de intrare
Către inima pe care o credeam la un link distanță,
Prima oară era doar un simplu ”te iubesc”,
Două cuvinte ce mi-au intrat în reflex.

Apoi, ai mai adăugat câte ceva,
Iar eu căutam asiduu noua formulă,
Uneori era vorba de un buchet de flori,
Alteori, de cuvinte romantice
Sau de expresii tot mai sofisticate.

Ultima parolă e prea complicată,
O caut de multe zile negre și nopți albe,
O fi calculatorul meu virusat
Sau mi-ai blocat complet accesul.

În căutarea rimei potrivite

Caut rime zi și noapte
Pentru orișice simțire,
Doar așa cred că se poate
Să-mi exprim a mea trăire.

Timpul trece și nu-mi vine
Vreo sclipire salvatoare,
Astfel că te rog pe tine
Să m-ajuți în căutare.

Dă-mi o rimă la ”iubire”,
Una să se potrivească,
Să nu-mi spui de ”fericire”,
Pentru că n-o văd firească.

Dă-mi o rimă pentru ”viață”,
Radiind de pasiune,
Să mă ridice din ceață
Și să-mi dea o viziune.

Dă-mi rima universală
Pentru orice poezie,
Să-ți transmit, pe-o simplă coală,
Gânduri într-o frenezie.

Mama noastră

Am crescut sub ochiul ei strălucitor,
Mă hrănea cu dulceața poamelor dulci,
Îmi încălzea trupul cu raze blânde,
Și mi-l mângâia cu adieri binefăcătoare.

Când mă vedea prea zburdalnic,
Mă altoia cu palma frunzelor late,
Punea vântul să mă tragă de păr
Și grindina să mă biciuiască.

Mi-e dor de acele lecții educative,
Dar am devenit adult, pe cont propriu;
Acum eu trebuie să am grijă de mama noastră natura,
Alături de toți copiii pe care i-a crescut.

Suntem frați de la aceeași mamă,
Căreia ar trebui să-i fim recunoscători,
Să o îngrijim, la rândul nostru,
Pentru că i-am secătuit sânul.

Miraculosul Occident Express

În gări mari sau mici se-adună
Lume multă împreună,
Ba și-n câmpuri se arată,
Unde nu-i cale ferată.

Unii au bagaje grele,
Alții vin fără de ele,
Ba n-au nici măcar bilete,
Doar speranțe în suflete.

Pe-alte chipuri vezi mirare
Tradusă printr-o-ntrebare:
”Ce-așteptăm să se petreacă
Și ce cursă o să treacă?”

Iar răspunsul care vine
Nu-i cu lămuriri depline,
Amplificând interesul:
”Trece Occident Expresul!

Trenul ăsta, – țin-te bine -,
Își așterne singur șine,
Iar apoi și le adună
Fără să lase vreo urmă.

În vagoane îi invită
Doar pe cei care merită
Și au suflete curate
Cu-așteptări justificate.

Fie iarnă, fie vară,
N-are nevoie de gară,
Te găsește el oriunde,
Din șes până-n vârf de munte.

Oprește cu dărnicie
Să te ia-n călătorie,
În el orice-i cu putință,
Numai dacă ai credință.”

Ispitiți de-acel miracol
– Un tren fără de obstacol -,
Lumea se calcă-n picioare,
Dornică să plece-n zare.

Dar trenul visat nu vine
Oricând și pentru oricine,
El știe cine merită
Și când e vremea sortită.

 

Copilul din mine

L-am purtat mai mulți ani la vedere
Și ne înțelegeam ca frații gemeni,
Aveam aceleași gânduri și vise,
Ne potriveam când alegeam jocurile.
De la un timp, oamenii mari au început să râdă de el,
Iar eu am crezut că-i bine să-l ascund,
În cămăruțele inimii l-am încuiat
Și îl căutam doar când eram singur.
Nu a rezistat detenției, evadând în scurt timp,
S-a strecurat prin venele cu sânge,
Iar acum se joacă de-a v-ați ascunselea cu mine.
Uneori îmi intră în stomac,
Provocându-mi poftă de bunătățile copilăriei;
Alteori se coboară până în tălpile picioarelor
Și mă îndeamnă să ies desculț prin iarba înrourată.
Dar mai ciudat e când îmi pătrunde în creier,
Atunci mi se reproșează că dau în mintea copiilor,
Însă nu mă pot supăra niciodată pentru năzbâtiile lui,
Dacă ar pleca de tot, aș rămâne complet singur
Și aș tânji după copilul care m-a învățat să zbor fără aripi.

Alegeri

 

N-am ales să vin pe lume,
S-a-ntâmplat aleatoriu,
Și încerc, cât pot de bine,
Să nu cad în derizoriu.

Nu am fost eu acel care
Să își pună propriul nume,
Dar încerc să-i dau onoare
Și să-i clădesc un renume.

Nu am fost nici la-mpărțirea
Calităților râvnite,
Dar, din ce-am primit, am firea
De-a le reda șlefuite.

Doar cu genele din vine
Și-ale mele cunoștințe,
Am găsit că se cuvine
Să am niște preferințe.

Am ales flori în cuvinte,
Optimism cât se cuvine,
Cinstea să mă reprezinte…
Și te-am mai ales pe tine.

O relație deschisă

Ne-am îndrăgostit de la prima întâlnire
Și ne-am despărțit cu promisiuni fierbinți;
Unele le-am încălcat fără supărare,
Pe altele le respectăm cu sacralitate.

Sunt ani în care nu ne putem vedea,
Ea îmi trimite poze, prin intermediari,
Eu îi scriu versuri de preamărire
Și i le transmit pe diferite căi.

Nu sunt gelos când, în imaginile ei,
Se vede cum îmbrățișează alte persoane,
Nici ea nu se supără când, în poeme,
Îmi aștern nenumărate alte iubiri.

Marea mă iubește fără condiții,
Deși are capricii de femeie,
Dragostea noastră va rămâne nealterată,
Pentru că avem o relație deschisă
În care e loc pentru oricine.

Salt fără parașută

Dacă te arunci din înălțimi,
Deasupra unei câmpii cu flori,
Dar fără să ai parașută,
Sunt șanse extrem de mici
Să cazi pe o căpiță de fân
Care să îți salveze viața;
De aceea nimeni nu încearcă.

În dragoste e riscul la fel de mare,
Însă oamenii se aruncă fără măsuri de siguranță,
Cu speranța că vor ateriza pe o inimă protectoare,
Dar foarte rar se întâmplă să o nimerească.

Și eu am sărit de multe ori,
Am ratat ținta și am murit de fiecare dată,
Dar nu îmi pierd niciodată curajul
Și sar spre o altă inimă, fără parașută,
Măcar mă bucur de plutire, până la impact.

Gâsca vrea imunitate

O gâscă din ogrăjoară,
Cu o mare elocință,
M-a abordat într-o seară
Să-și expună o dorință.

”Destul am fost exploatată
Și cer ferm, nu într-o doară,
Să fiu și eu protejată
Ca lebăda, bunăoară.

Grația mi-e similară,
Doar suntem rude de-aproape,
Iar natura se-nfioară
Când alunec peste ape.”

Am ascultat-o cu teamă,
Știind-o periculoasă,
Dar i-am spus că-i o problemă,
Deoarece e cam… grasă.

De-aia nu poate să zboare
Peste gard și peste șură,
Și-n plus, fără supărare,
Se știe că-i rea de gură.

I-am mai zis că-i dat de soartă,
Chiar de pare-o barbarie,
După ce-i sacrificată,
S-ajungă în farfurie.

”Sunteți ființe ciudate”,
Mi-a replicat cu obidă,
”Că nu vă faceți dreptate
Nici în propria ogradă.

Alegeți șefi în palate,
Numai oameni răi de gură
Care au imunitate
Și un câștig peste măsură.

Toată ziua se înjură
Pe interese ascunse,
Iar atuncea când nu fură,
Dorm în scaune imense.

În parlament și-n guverne,
Fără minimă onoare,
Cu toții se umflă-n pene,
Chiar dacă nu-s apți să zboare.

Iar noi, cum deschidem pliscul
Din motive-ntemeiate,
Interveniți cu cuțitul
Și sfârșim decapitate.”

Recunosc c-avea dreptate,
Iar după așa o scenă
Despre-aleșii din palate,
Și-n fața gâștii mi-e jenă.