La moartea unei planete

O regreta întregul sistem solar
Și o plângea cu lacrimi din praf de stele;
”Era ca o soră mai mare pentru mine
Și îi admiram mereu culoarea albastră”,
A spus înfierbântată planeta Mercur.
”Îmi plăcea mult partea feminină a speciei dominante,
Se crede că ea au fost creată pe suprafața mea,”
A mărturisit planeta Venus, cu chipul înnorat de tristețe.
”Iar partea masculină se credea că provine de pe mine,
Aparatele lor mă vizitau tot mai des”.
Și-a arătat părerea de rău Planeta Roșie.
”Eu o urmăream de când era aridă și fără viață
Și mi-am pus mari speranțe în ea”
A tunat grav cea mai mare planetă din familie.
”Și eu o supravegheam peste umărul tău, Jupiter,
Știam că-i plac inelele mele și așteptam mesageri”,
Adăugă Saturn plecându-se în semn de omagiu.
”Eram convinsă că va fi cea mai renumită din Galaxie,
Făcând cinste familiei noastre, prin specia care o domina”
S-a auzit vocea înghețată a planetei Saturn.
”Le sunt recunoscător că m-au descoperit,
Deși sunt departe, au trimis aparate să mă fotografieze”
Rosti cu un glas stins planeta Pluto.
În final, a luat cuvântul Mărețul Soare:
”Planeta Albastră a fost binecuvântată,
Generând nenumărate specii de viață,
Omul a fost cea mai inteligentă dintre ele,
Dar și-a aruncat singur casa în aer.
Care din voi vrea să-i ia locul,
Să-i ofer căldura potrivită pentru a crea viață?”
Liniștea s-a așternut în Sistemul Solar,
Niciuna nu voia să găzduiască creaturi
În stare să le distrugă pentru totdeauna.

Limbajul florilor

Florilor le place muzica lină,
Fie că-i soare sau e lună plină,
Răsfățul lor e când sunt alintate,
Cu șoapte suave și repetate.

Floarea te știe și te recunoaște,
Prin mângâierea-ți, îndată renaște,
Ea te-nțelege și-apoi te alină,
Chiar de nu-i vizibil, chiar ți se-nclină.

Florile pot fi muze inspirate,
Așteaptă doar să fie ascultate
În liniște și cu mare credință,
Tratează-le astfel ca pe-o ființă.

Toate florile sunt niște prințese
Care-s făcute să fie-nțelese
De către un om cu inimă mare,
Dotat cu perceperi superioare.

Istoria din vene

Îmi curge istoria milenară prin vene,
Iar subconștientul îmi redă chipuri din trecut
Pe care le-am trăit în momente memorabile.
Am fost romanul care l-a împuns cu sulița pe Iisus,
Am fost dacul care l-a înfruntat pe Traian,
Am cucerit Asia sub conducerea lui Alexandru Macedon,
De asemenea, am murit luptând alături de Napoleon,
Am fost și samuraiul care lupta pentru shogun.
Indian am fost, ucis de coloniști englezi,
Am mai fost unul dintre evreii gazați la Auschwitz,
Am fost criminal, victimă și om neînsemnat,
Rege și cerșetor, stăpân sau sclav am fost,
Tată îndurerat și copil orfan,
Mamă cu mulți copii și femeie de știință,
Vânat am fost, și vânător totodată,
Am fost de toate și am văzut tot.
Acum, sunt om simplu printre atâtea miliarde,
Nu știu dacă să cred în ceea ce văd
Sau să văd numai ceea ce cred,
Dar presimt că tot eu voi tăia ultimul arbore al planetei,
Voi ucide cel din urmă animal sălbatic,
Voi trage în piept ultima gură de aer,
Voi fi nevoit să-mi sap singur mormântul
Și voi fi cel care stinge lumina la sfârșitul istoriei.

Cât poate să suporte o inimă

Cât poate să suporte o inimă
Cercată de atâtea sentimente?
E uimitor cum mereu se animă
Doar prin speranțe-n loc de tratamente.

Oricât ar fi ea de solicitată,
Chiar de-i strivită sub piatră de moară,
Puterea ei parcă-i nelimitată,
Se scutură și apoi iarăși zboară.

Furtunile aduse de iubire
Sunt printre cele mai apăsătoare,
Dar după timpul scurs de înrobire,
Tot inima îți vine spre salvare.

Iară în ziua cea mai mohorâtă,
Când gândurile-ți sunt mult prea amare,
Din inimă simți cum e izvorâtă
O dulce nostalgie de-animare.

Puternică e inima, tenace,
Dar merită și câte o vacanță
În care să primească ce îi place,
O melodie lină de romanță.

Cu nuanțe de iubire

Când iubirea te lovește,
Inima ți se mărește,
Creierul ți se contractă
Și la ochi ai cataractă.

De simți mulți fluturi în stomac,
Posibil să le vii de hac,
Însă ia bine aminte
Să nu-ți fâlfâie în minte.

Căci dragoste e frumoasă
Dacă stai cu ea la masă
Și simți gust de fericire
Când ești sorbit din privire.

Șapte lacăte-mpreună
Sunt o-ncuietoare bună,
Dar inima ți-e răpită
Oricât ar fi de păzită.

Cât ne-o fi mintea de brează,
Tot inima ne dictează,
Doar după ce-o dă în bară,
Vine capul și repară.

Oamenii cu rea-voință
Se găsesc cu ușurință,
Dar pe cei cu suflet mare
Îi descoperi cu răbdare.

Vreau iubirea vieții mele
Și o caut printre stele,
Dar degeaba-mi tot iau avânt,
Când ea străluce pe Pământ.

Dor de îmbrățișări

Îmbrățișări de mare cu brațe din valuri
Care te momesc cu promisiuni spre larg,
Îmbrățișări de vânt, timide sau brutale,
Ce vin cu răcoriri, ori cu adrenalină.

Îmbrățișări de soare milos sau arzător,
Cu atenționarea că el e zeul care menține viața,
Îmbrățișări de iarbă, de frunze și flori,
În care te arunci ca într-un paradis.

Îmbrățișări de cuvinte care produc emoții
Și îți hrănesc sufletul cu frumuseți,
Îmbrățișări de la oameni cu inimi generoase,
Prin care simți că nu ești niciodată uitat.

Am fost întâmpinat în lume cu îmbrățișări,
Mi-au fost hrană inimii și spiritului,
Acum, când singurătatea mă deshidratează,
Mi-e trupul însetat de-o caldă îmbrățișare.

Rețeta vieții

Viața ne dă bune, rele,
Noi le suportăm pe toate,
Că numai trecând prin ele
Vedem capul ce ne poate.

Dacă azi norii ne-ncearcă
Storcând nori ce ne-tristează,
Mâine, soarele ne-ncarcă
Și prin raze ne tratează.

Când iubirea noastră n-are
Ecou către o ființă,
E bine s-avem răbdare
Căci dragostea nu-i știință.

Norocul de te-ocolește
Să nu crezi c-atât se poate,
Vei vedea cum te lovește
Dacă dai și tu din coate.

Când simți că nu ai putere
Și trupul întreg te doare,
Tu încarcă-ți în artere
Doar gânduri vindecătoare.

Bătrânețea când te-ajunge,
Iar pasul ți-e îndoielnic,
Omule, nu te poți plânge,
Dac-ai fost o viață vrednic.

Și la ultima suflare,
Lasă-ți chipul să zâmbească,
Nu-i motiv de răsculare,
Căci plecarea e firească.

Iarna întârziată

Pare că trece iarnă fără de zăpadă,
De sărbători, voiam măcar un centimetru,
Dar oamenii-s închiși parcă în acoladă,
Iar eu nu îmi iau ochii de la termometru.

Arată ca o specie periclitată
De un deșert fatal care ne tot pândește
Și sabotaje ce nu se opresc odată,
Prin care omul fără minte tot lovește.

Dar mai e timp până la pura primăvară,
Iar noi avem încă speranțe neciuntite
Că o să vină iarna cunoscută, iară,
Să ne îmbrace blând în haine potrivite.

Și ne vom bucura ca în copilărie
De giuvaerul pur pe care-l va așterne,
Toate-i vor fi iertate și, cu bucurie,
Vom aduna în suflet amintiri eterne.

Bulgărași de zăpadă

Bulgărașii de zăpadă…
O eternă provocare
Care ne îmbie-n stradă,
De la mic pân’ la cel mare.

Puf din apă ne așteaptă
Și din cer se tot coboară,
Din ele se face-ndată
Muniția necesară.

Taberele se-nfiripă
Cu oricine-o fi să fie,
Toți se bulgăresc în pripă
Debordând de veselie.

Un bătrân stă și privește
– Încărcat cu nostalgie -,
La lupta ce-i amintește
De a lui copilărie.

Hârjoana se întețește
Și se transmite în valuri,
Mulțimea se molipsește
De la șes până pe dealuri.

Dintr-o curte evadează
Un câine care-i surprinde,
Căci va fi mereu pe fază,
Încercând bulgări a prinde.

Când oboseala dă semne,
Toată gașca se desparte
Cu promisiuni solemne
Că a fost doar prima parte.

Sufletul nu se plagiază

Întâlnirea noastră a fost un test confuz,
Tu ai început să-mi vorbești despre scriitori,
Așternând covor de citate din erudiți celebri,
În timp ce eu așteptam să-ți cunosc propriile concepții,
Mai prețioase decât cugetările memorate în timp.

Am trecut apoi la păreri despre viață,
Subiect pe care l-ai acoperit cu eseuri profunde,
Așternute de autori consacrați,
Dar eram însetat să te descopăr pe tine,
Fără perdele țesute de înaintași.

Când am abordat tema dragostei arzătoare,
Mi-ai amintit de Romeo și Julieta,
Iar apoi de Tristan și Isolda,
Deși mi-ar fi plăcut să întinzi o punte între inimile noastre,
Oferind o șansă unei iubiri fără asemănare
În care să desfășurăm o poveste cu final fericit.