Poftiți în vagoane!

Vreau o locomotivă
Cu două-trei vagoane,
O șină costelivă
Și mai multe peroane.

Din fiecare gară
Am să aleg destine
Strivite de povară
Și-am să le iau cu mine.

Să urce în cușete,
Un șuier să răsune,
Cu manevrări încete
Voi da startul spre lume.

Mai repede ca vântul,
Vrând să ne minuneze,
Trenul calcă pământul
Fără să deraieze.

Pe căile terestre,
Cu frumuseți cât carul,
Privind lung pe ferestre,
Să-și uite toți amarul.

Iar inima-mi tresaltă,
Sperând că se cuvine
Ca dintr-o mică haltă
Să te iau și pe tine.

 

Rătăcire

Am primit permis de liberă trecere
și te-am căutat în Rai,
dar nu te-am găsit;
nici în Iad nu ți-am dat de urmă.
Știu că nu poți să-mi trimiți
măcar un SMS, de acolo,
și nici Google nu-mi e de ajutor,
dar o să te caut în continuare,
chiar dacă nu știu cum arăți acum
și nici eu nu mai știu cine sunt.

 

În urmărirea timpului

A fost o vreme când am vrut să prind timpul,
Folosindu-mă de toate cele cinci simțuri,
Să-l încătușez cu lanțul încremenirii
Sau cu o funie care să-i răstrângă mult mișcarea;
Îi adulmecam mirosul de flori proaspete,
De ploaie tânără sau frunze îmbătrânite;
Îi auzeam simfonia într-un concert amplu,
Cu instrumente ce nu aveau contur, nici nume;
Îi simțeam trecerea peste frunte,
Ca o adiere ce-mi săpa riduri;
Îl vedeam întrupându-se în anotimpuri
Cărora nu le puteam percepe granița;
Îi simțeam gustul în fiecare rod,
Dar nu-l puteam separa de substanță.

A fost o vreme când am vânat timpul
Cu toate armele trupului,
Dar mi-am dat seama că nu-s destule…
Și am plecat capul, resemnat;
E nevoie de mai multe simțuri
Pentru a prinde timpul în capcană,
A-l face prizonier sau aliat
Și a cuceri prin el Infinitul.

Darul poeziei

Dacă inima te doare,
Din lipsă de înțelesuri,
Îți vei găsi alinare
Așternând gânduri în versuri.

La o bucurie mare,
Ce-o arăți cu frenezie,
Îi vei da amplificare
Apelând la poezie.

Când iubirea ți-e amară
Și-ți simți sufletul cum geme,
Vei prinde tărie iară,
Spovedindu-te-n poeme.

Natura de te-nfioară,
Îmbrăcând lucioase stofe,
Poți să-i cânți ca din vioară,
Punând metafore-n strofe.

Iar când Muza nu-i cu tine,
Părând doar o iluzie,
Te vei simți mult mai bine
Recitând o poezie.

De-a v-ați-ascunselea prin galaxie

Mai ții minte când ne jucam
de-a v-ați-ascunselea printre stele?
Eram copii și aveam multă imaginație
în a ne ascunde și în a ne descoperi.

Dar a venit o zi în care
tu te-ai ascuns atât de bine
încât nu te-am mai găsit,
oricât de mult m-am zbătut.

Nici astăzi nu am renunțat,
și te caut în fiecare noapte,
după toate stelele pe care le văd,
sperând mereu să te reîntâlnesc.

 

Călăuza

Oamenii care au fost buni
și au dovedit-o de-a lungul vieții,
trec granița dintre viață și moarte
călăuziți de sufletul celei mai îndrăgite persoane.
De aici provine și chipul împăcat cu care se sting,
un semn care ne sugerează Raiul mult visat.

Oamenii care au făcut mult rău altora
și au luptat doar pentru ei,
părăsesc această lume neîmpăcați,
călăuziți de chipul celui mai mare dușman.
Pe figura lor se va citi deznădejdea,
ce poate fi similară cu Iadul înfricoșător.

File fără coperți

Biblioteci în aer liber
Cu coperțile ascunse în pământ
Sau arse și puse în ulcele;
Mesaje scurte, scrise pe cruci de piatră,
Ce ne întorc în trecut
Și ne invită la comemorări.
Tezaur vizitat în tăcere,
Cu pași mici, șovăielnici,
Și cu sufletul temător.
Ne pregătim un loc pe raft,
Pentru ziua când vom fi depozitați
Și despărțiți în două;
Carcasa o înapoiem naturii,
Rămânem doar cu esența viețuirii,
Scrisă în câteva rânduri,
Vesele sau triste,
După cum ne-am împlinit destinul
Și cum l-am afectat pe al altora.

Inima nu comunică prin cuvinte

Am întrebat o mie de oameni îndrăgostiți: ce e iubirea?,
Dar am primit o mie de răspunsuri diferite;
Am pus aceeași întrebare vântului capricios,
M-am adresat apoi codrului înțelept,
Izvorului de la sânul muntelui,
Mării, care știe atâtea povești de dragoste,
Stelelor ce par înțepenite în eternitate.
Vântul mi-a șuierat ceva la ureche,
Codrul a vibrat în frunzișuri unduitoare,
Izvorul a clipocit pe mai multe voci,
Marea și-a pus valurile pe portativ,
Iar stelele mi-au făcut cu ochiul complice.
Nu am reușit să descifrez aceste simboluri
Și mi-am dat seama că nici nu-i posibil,
Pentru că iubirea e găzduită în inimă,
Iar inima nu folosește cuvinte.

 

Tic-tac

Nimic nu e etern, firește,
Doar timpul care nu se-oprește,
El ne adună laolaltă
Și tot el ne desparte-odată.

Nimic nu dăinuiește veșnic,
Oricât ar fi de mult sau trainic,
Iar tot ce are un început,
Se va termina, neabătut.

Să ne împăcăm cu acest gând,
Savurând momentele pe rând,
Cu ochii largi și strălucitori,
De parcă am fi nemuritori.

Trăiește fiecare clipă,
Făcând de zâmbete risipă,
Și de speranțe, totodată,
Împărtășite-n lumea toată.

Iar înainte de plecare,
Vom avea zilele ușoare
De vom păstra în amintire
Doar vremurile de iubire.

Cu gândul la primăvară

 

De cu zori și până-n seară,
Iarna o tot cercetez
Și-i urez aer de vară
Ca să mă eliberez.

Luciul gheții mă-nfioară
Și adesea mă-ntristez,
Resimțind o grea povară
Că nu știu să patinez.

Cât mai e până se cară?
Influent e al meu crez?
Mă întreb a mia oară
Și de speranțe vibrez.

Las’ că dăm în primăvară
Și am să recuperez
Plimbările de afară
Pe care le tot notez.

Aștept căldură mai multă,
După cum e și firesc,
Să te-admir în fustă scurtă,
Și să simt că-ntineresc.