Parteneră la cafea

Chiar peste drum de blocul meu,
E un balcon ce-l urmăresc,
Din zori de zi aștept mereu
Clipa în care s-o zăresc.

Îmi prepar la fix cafeaua
Și o pândesc când apare
Să lumineze șoseaua
Cu chipul ei ca din soare.

În mână cu o ceșcuță,
În cealaltă, cu-o țigară,
Se așează pe băncuță
Și cugetă solitară.

Eu îmi beau licoarea-n casă
Și-o salut cum se cuvine,
Dar perdeaua mi-e prea deasă
Și ea nu mă vede bine.

Asta nu-i cu supărare,
Ci cu-adieri de catifea
Care-mi transmit o alinare:
Că nu sunt singur la cafea.

Simbioză

Când tu ești noapte, eu mă preschimb în zi,
În acest fel soarele meu își va găsi rostul,
Iar luna ta îi va domoli pornirile fierbinți;
Când eu sunt iarnă, tu vii cu adieri de vară,
Ne încălzim și răcorim în același timp,
Cu nuanțe de primăvară sau de toamnă;
Când tu ești furtună, eu cobor velele,
Te las să mă ridici pe valuri înalte,
Fiind sigur că marea se liniștește după urgie
Și vom pluti în larg, alături precum pânzele corăbiei.
Am învățat să ne completăm unul pe celălalt,
Chiar dacă ne schimbăm zilnic starea de spirit,
Și tocmai aceste încercări ne întăresc,
Cu schimbări care nu lasă loc gândurilor terne,
Ci ne provoacă mereu să le transformăm în viață.

Un altfel de dresor

Nu mă pricep să dresez sălbăticiuni periculoase,
Sunt destui care reușesc să le îmblânzească,
Eu mă limitez la ceva mai simplu,
Cum ar fi domesticirea unui nor mic
Pe care l-am atras cu gesturi prietenoase,
Făcându-l să-mi adulmece palma întinsă.
Dar a venit o adiere mai rebelă
Și l-a ridicat înapoi printre semenii lui,
Spre regretul amândurora.
Atunci mi-am încercat norocul cu vântul,
Căruia i-am fredonat melodii blânde
Și l-am făcut să mi se așeze pe creștet.
De atunci mă ocolesc furtunile,
Ploaia-mi vine încălțată în papuci de casă,
Iar soarele se arată în costum de baie.

 

Alegeri esențiale

Împrăștiate-s gândurile mele,
Dar când se-adună toate laolaltă,
Doar tu ești numitor comun în ele
Și singurul care mă mai exaltă.

Nenumărate vise am în somnuri,
Multe dispar pe rând, spre dimineață,
Dar îmi rămân în minte ca îndemnuri,
Acele-n care tu apari măreață.

Multiple idealuri mă animă,
Însă doar unu-l iau în supradoză:
În care-ți pun în palmă o inimă,
Iar eu mai respir doar prin simbioză.

Nu vreau să am iubiri fără de număr,
De-aceea am să-ți ies mereu în față
Să te conving că îți ofer un umăr
Ca sprijin pentru o întreagă viață.

Custodele cerurilor mele

Ți-am pus cheia cerurilor mele în palmă,
Cu încrederea că mă vei ridica spre ele,
Penetrând boltă după boltă
Și cunoscând bucurii tot mai intense,
Până la Nirvana celui de-al nouălea cer.

La început, ți s-a părut o misiune plăcută,
Te amuzai cu suișurile și coborârile mele,
De parcă aș fi fost o marionetă amuzantă,
Dar apoi te-ai plictisit de rolul tău
Și ai lăsat să cadă cerul peste mine.

Nu m-a rănit la cap, care-mi era oricum în nori,
Dar mi-a zdrobit inima cu greutatea celestă,
Singura inocentă care avea încredere în tine,
Și rămânea mereu pe pământ, lângă a ta,
Iar acum, mi-a rămas creierul fără puls,
Rătăcitor într-o lume fără simțăminte.

Caietul cu sentimente

Curajul l-am primit de la un ghiocel temerar,
Pus la păstrare între filele albe ale unui caiet,
Nostalgia mi-a fost transmisă de florile liliacului,
Din care am ales să colecționez o rămurică, tot între coli imaculate;
Floarea de nu mă uita mi-a răscolit amintirile
Și am așezat-o la loc de cinste între celelalte.
Iubiri nenumărate mi-a insuflat trandafirul,
Care cu greu s-a pliat între două pagini;
Bujorul roșu de câmpie mi-a dăruit modestia,
Iar de la narcise mi-a încolțit încrederea în mine;
Multe flori am adunat de-a lungul vieții
Și fiecare a venit cu un dar aparte.

Mi-e sufletul un caiet de sentimente
Pe care îl răsfoiesc de câte ori mă simt secătuit,
El mă ajută să mă apropii de alți oameni
Cu o colecție la fel de impresionantă,
Dispuși să ne împărtășim recolta spirituală.

Iubirea din curcubeu

Pe o mare fără valuri
Și un cer fără de nori,
Nu se nasc iubiri cu lauri
Care să îți dea fiori.

Între un băiat și-o fată
Supuși de timiditate,
Dragostea nu se arată,
Ci se-ascunde în citate.

Când aștepți un prinț aparte,
Iar acesta-i lângă tine,
Privește-l mai de departe,
Să-l percepi cum se cuvine.

După frământări interne
Și uragane demente,
Un curcubeu se așterne
Ca un pod de sentimente.

Din acele culori crește
O iubire oportună,
Care nu se risipește
Nici la cea mai grea furtună.

Al treilea vestitor

”A venit primăvara!”,
Ne-a anunțat timid un ghiocel,
În timp ce se încovoia să iasă de sub stratul de zăpadă,
Noi l-am privit cu bucurie, dar și neîncredere,
Pentru că frigul ne făcea să tremurăm ca o piftie.

”A venit primăvara!”
Au strigat și păsările migratoare,
În călătoria de întoarcere spre locul de cuibărit,
Le priveam zborul curajos și riscant,
Temându-ne ca ninsoarea să nu le frângă aripile.

”A venit primăvara!”
A anunțat și soarele,
În timp ce strălucea fără dinții fioroși;
Doar atunci am ieșit cutezători afară,
Lăsând în urmă hainele groase
Și purtând în mâini boboci de flori.
De data aceasta, cu adevărat a venit primăvara!

Mireasa din vis

Te-am visat a nu știu câta oară,
Cum erai mireasă la o nuntă,
Se-auzea un cântec de vioară,
Însă tu aveai inima frântă.

Purtai rochia cea mai frumoasă,
Ți se potrivea ca o mănușă,
Te-admira o lume numeroasă,
Însă tu priveai doar către ușă.

Cred că pe mire-l așteptai, vibrând,
Nimeni n-ar fi lipsit cât încă-i viu,
Îndată m-a străfulgerat un gând:
Poate sunt eu acela, dar nu știu.

Îmi răscoleam fiece buzunar
Să caut un inel ce-adeverea
Că eu sunt elementul lacunar,
Iar tu mireasa ce mi se-oferea.

Atuncea m-am trezit îngrijorat,
Obsedat de-aceeași întrebare,
Și-am căutat răspuns elaborat
La o talentată ghicitoare.

M-a convins că îmi ești hărăzită
Mai trebuie să-ți spun cât te iubesc,
Nunta noastră va fi împlinită,
Când voi fi pregătit să te găsesc.

Ți-am găsit rochia mult visată
Și port inelele-n buzunăraș,
Să le-ncerce fiecare fată
Care se mărită-n acest oraș.

Deși chipul nu ți-l rețin de mult,
Iar lumea din jur e nemiloasă,
Totuși previziunea mi-o ascult:
Că tu ești a mea Cenușăreasă.

Primăvara în refugiu

Soarele a cerut azil de refugiat,
Venea de la vecinii noștri din nord,
Avea razele îmbâcsite de fumul bombelor
Și simțea nevoia de o glie pașnică.

Vântul a trecut granița purtând antifoane în urechi,
Era pe cale să asurzească din cauza exploziilor,
Tocmai el, care șuiera pe diverse tonuri,
Trebuia tratat pentru a-și recăpăta auzul.

Au fugit de ruși și ploile de primăvară,
Dezorientate de ploaia de gloanțe necontenită,
Simțeau nevoia să-și regleze debitul
Și să cadă pe un pământ nemăcinat.

Primăvara a fost nevoită să-și schimbe hotarele,
Retrăgându-se din fața unei orori de neînțeles
Și aducându-și cu ea forțele de primenire,
Pentru a recupera din pierderile suferite.