Deprindere

Mi-a fost sete și nu am primit apă,
Am răbdat foame și nimeni nu mi-a dat pâine,
Mi-era frig, dar eram ținut departe de foc,
Tânjeam după iubire, dar nimeni nu observa,
Eram închis în întuneric, după lacăte și draperii groase.

Mă mir că nu m-am stins, ci m-am întărâtat,
Adăpându-mă cu speranțe împrospătate,
Hrănindu-mă cu dorința de viață,
Încălzindu-mă cu vise frumoase,
Iubind fecioare din imaginație,
Luminat fiind de spiritul incandescent.

Azi, mi se oferă apă cristalină, dar nu mi-e sete,
Mi se întinde pâine aburindă, însă nu mi-e foame,
Nu pot să zăbovesc în apropierea sobei
Și nici lumina puternică nu mi-e benefică,
Iar iubirea s-a transformat în nostalgie,
Pe care mi-o ofer prin amintiri netrăite.

Doar gânduri în rânduri

Acestea nu sunt versuri,
chiar dacă se revarsă ca o mare de iubire,
se aștern ca o pădure de flori,
zboară precum un cârd de lebede albe,
plâng aidoma unui copil lipsit de țâță
sau râd ca un bunic cu dinți știrbi.

Aceasta nu e o poezie,
sunt doar gânduri așezate în rânduri,
iubiri care-și caută destinatar,
emoții ce se insinuează în cuvinte,
speranțe cu aripi rănite
și un suflet care le pansează.

Acesta nu poate fi un poem,
lipsindu-i de la început rima,
sau un poet cu mintea răzvrătită,
cu inimă înecată în amar,
cu ochii pierduți printre metafore
și cu mâinile ca două ancore.

Reîntrupare

De la mine pân’ la stele,
Trec pe-un câmp de albăstrele,
Și-apoi mă întorc la tine
Întrupat din prafuri fine.

Mă voi presăra-n câmpie,
Peste înflorita-ți ie,
De-a lungul unui izvor
Și pe părul tău fuior.

Mă vei respira-n neștire,
Îți voi pătrunde-n gândire,
Inima ți-o voi cuprinde
Și în vise te-o surprinde.

Chipul meu o să-ți apară
În dorințe de fecioară,
Dar nu vei afla niciunde
Persoana ce-i corespunde.

Căci trupul meu se împarte
Peste tot și peste toate,
Prin văzduh, păduri și apă,
În ființe ce se-adapă.

Într-o tufă sau o floare,
Într-un om cu suflet mare,
Câte-un fir tu mă adună
Să ne formăm împreună.

Poftiți în vagoane!

Vreau o locomotivă
Cu două-trei vagoane,
O șină costelivă
Și mai multe peroane.

Din fiecare gară
Am să aleg destine
Strivite de povară
Și-am să le iau cu mine.

Să urce în cușete,
Un șuier să răsune,
Cu manevrări încete
Voi da startul spre lume.

Mai repede ca vântul,
Vrând să ne minuneze,
Trenul calcă pământul
Fără să deraieze.

Pe căile terestre,
Cu frumuseți cât carul,
Privind lung pe ferestre,
Să-și uite toți amarul.

Iar inima-mi tresaltă,
Sperând că se cuvine
Ca dintr-o mică haltă
Să te iau și pe tine.

 

Rătăcire

Am primit permis de liberă trecere
și te-am căutat în Rai,
dar nu te-am găsit;
nici în Iad nu ți-am dat de urmă.
Știu că nu poți să-mi trimiți
măcar un SMS, de acolo,
și nici Google nu-mi e de ajutor,
dar o să te caut în continuare,
chiar dacă nu știu cum arăți acum
și nici eu nu mai știu cine sunt.

 

În urmărirea timpului

A fost o vreme când am vrut să prind timpul,
Folosindu-mă de toate cele cinci simțuri,
Să-l încătușez cu lanțul încremenirii
Sau cu o funie care să-i răstrângă mult mișcarea;
Îi adulmecam mirosul de flori proaspete,
De ploaie tânără sau frunze îmbătrânite;
Îi auzeam simfonia într-un concert amplu,
Cu instrumente ce nu aveau contur, nici nume;
Îi simțeam trecerea peste frunte,
Ca o adiere ce-mi săpa riduri;
Îl vedeam întrupându-se în anotimpuri
Cărora nu le puteam percepe granița;
Îi simțeam gustul în fiecare rod,
Dar nu-l puteam separa de substanță.

A fost o vreme când am vânat timpul
Cu toate armele trupului,
Dar mi-am dat seama că nu-s destule…
Și am plecat capul, resemnat;
E nevoie de mai multe simțuri
Pentru a prinde timpul în capcană,
A-l face prizonier sau aliat
Și a cuceri prin el Infinitul.

Darul poeziei

Dacă inima te doare,
Din lipsă de înțelesuri,
Îți vei găsi alinare
Așternând gânduri în versuri.

La o bucurie mare,
Ce-o arăți cu frenezie,
Îi vei da amplificare
Apelând la poezie.

Când iubirea ți-e amară
Și-ți simți sufletul cum geme,
Vei prinde tărie iară,
Spovedindu-te-n poeme.

Natura de te-nfioară,
Îmbrăcând lucioase stofe,
Poți să-i cânți ca din vioară,
Punând metafore-n strofe.

Iar când Muza nu-i cu tine,
Părând doar o iluzie,
Te vei simți mult mai bine
Recitând o poezie.

De-a v-ați-ascunselea prin galaxie

Mai ții minte când ne jucam
de-a v-ați-ascunselea printre stele?
Eram copii și aveam multă imaginație
în a ne ascunde și în a ne descoperi.

Dar a venit o zi în care
tu te-ai ascuns atât de bine
încât nu te-am mai găsit,
oricât de mult m-am zbătut.

Nici astăzi nu am renunțat,
și te caut în fiecare noapte,
după toate stelele pe care le văd,
sperând mereu să te reîntâlnesc.

 

Călăuza

Oamenii care au fost buni
și au dovedit-o de-a lungul vieții,
trec granița dintre viață și moarte
călăuziți de sufletul celei mai îndrăgite persoane.
De aici provine și chipul împăcat cu care se sting,
un semn care ne sugerează Raiul mult visat.

Oamenii care au făcut mult rău altora
și au luptat doar pentru ei,
părăsesc această lume neîmpăcați,
călăuziți de chipul celui mai mare dușman.
Pe figura lor se va citi deznădejdea,
ce poate fi similară cu Iadul înfricoșător.

File fără coperți

Biblioteci în aer liber
Cu coperțile ascunse în pământ
Sau arse și puse în ulcele;
Mesaje scurte, scrise pe cruci de piatră,
Ce ne întorc în trecut
Și ne invită la comemorări.
Tezaur vizitat în tăcere,
Cu pași mici, șovăielnici,
Și cu sufletul temător.
Ne pregătim un loc pe raft,
Pentru ziua când vom fi depozitați
Și despărțiți în două;
Carcasa o înapoiem naturii,
Rămânem doar cu esența viețuirii,
Scrisă în câteva rânduri,
Vesele sau triste,
După cum ne-am împlinit destinul
Și cum l-am afectat pe al altora.