Te iubesc mereu altfel

Ți-am spus de mii de ori că te iubesc,
De fiecare dată ca o revelație
Însoțită de o atmosferă diferită,
Cu o altă căldură și exprimare,
Nuanțe pe care numai noi doi
Puteam să le descifrăm.
Primul „te iubesc” a fost timid,
Al doilea, plin de speranțe,
Iar următoarele tot mai încrezătoare.
De atunci ți-o spun în fiecare zi de câteva ori,
Dimineața, în șoapte recunoscătoare,
La amiază, plin de entuziasm,
Seara, într-un mod incandescent,
Iar noaptea, printre suspine de amor.

Te iubesc mereu altfel ,
Cu proaspete simțăminte,
Și nu mă repet defel,
Când spun aceleași cuvinte.

Disecă-mi inima…

Dacă aș putea să descriu iubirea pe care ți-o port,
Ar însemna că nu e suficient de mare,
Dacă aș putea să-ți redau frumusețea prin cuvinte,
Ar însemna că nu e divină,
Dacă aș putea să te asigur de credința mea eternă,
Mi-aș da viața fără șovăire
Și ți-aș lăsa moștenire inima
Pe care să o diseci cu un bisturiu;
Acolo, în partea ei cea mai fierbinte,
Ai găsi dovada dragostei indescriptibile,
În forma unui univers cu chipul tău.
Dacă voi ajunge la acest sacrificiu,
Strecoară-l în palmă și dă-i binecuvântarea ta,
Înainte să facă implozie.

Sorcova mea

Mergând pe ideea că în politică și societate nu s-a schimbat încă mare lucru, consider că Sorcova de anul trecut e încă actuală și nu strică să repet urările până se împlinesc în cea mai mare parte.

Așadar, mă primiți și anul acesta cu sorcovitul? Considerând că sunteți gazde generoase, iaca și versurile mele:

Sorcova nu s-ar preta
Să ureze altceva,
Decât noi guvernatori,
Mai buni și mai creatori;
Românii să vin-acasă,
La o viață luminoasă,
Copiii să aibă școli,
Noi să fim tratați de boli;
Să avem autostrăzi,
Nu poimâine, ci astăzi,
Să trăim cu cumpătare
Și să n-aruncăm mâncare;
Să fim drepți și iubitori,
Învățați și muncitori;
Pe corupți să-i pedepsim,
De hoți să ne mântuim.
Sorcova originară,
Ce v-o spun în astă seară,
E temeinică urare
Pentru omul care are
Conștiință în dotare
Și se vrea semnal de-alarmă,
Ca românii să n-adoarmă
La promisiuni absurde,
Ce ne transformă în ciurde.
N-o să vă rețin prea mult
Cu o sorcovă de-adult,
Ci mi-ar plăcea să vă spun
C-o s-aveți un an mai bun,
Cu fericire non-stop,
Precum e în horoscop,
Dar eu sunt mai circumspect
Și v-o spun, așa, direct:
Dacă vreți de toate cele,
Luptați-vă pentru ele,
La anul și la mulți ani!

Ultima comandă

Mi-ai spus „caută-mă” și te-am găsit,
Mi-ai spus „iubește-mă” și te-am iubit,
Mi-ai spus să te părăsesc și am făcut-o,
Cu inima strânsă de durere, dar ascultătoare,
Însă când mi-ai poruncit să te uit,
Mintea nu mi-a fost la fel de supusă;
A continuat să te păstreze închisă într-o moleculă,
Ilegal și ilogic, am zice amândoi,
Dar ce pot face eu împotriva ei?
Pentru că e rebelă și încăpățânată,
Ca un copil căruia vrei să-i confiști cea mai scumpă jucărie
Sau ca un calculator care nu mai înțelege comenzile,
Ultima dereglându-i tot sistemul.

 

Oamenii au aripi

Oamenii au aripi crescute în interior,
Ele se deschid doar noaptea, în timpul somnului,
Silențios îi poartă în lumi edenice
Sau în tărâmuri ce se aseamănă iadului,
Îi ridică în cele mai înalte sfere,
Ori îi aruncă în abisuri întunecate,
După cum li-s gândurile de peste zi
Și speranțele strecurate în inimă.
Oamenii au aripi nevăzute
Prin care se eliberează de trup,
Dar ei se amăgesc că visează.

 

Spune-i iernii că-i frumoasă

Iarna vine ca o fată
În rochie de mireasă
Ce se-așterne lungă, lată,
Peste glia somnoroasă.

Naș îi este Gerul Mare,
Care ne cam trage-n țeapă
Și se-nfoaie-atât de tare
C-auzi pietrele cum crapă.

Vântul, lăutar de seamă,
Scoate sunete divine
Și ne cântă într-o gamă
De-ngheață sângele-n vine.

Invitați suntem cu toții,
Ne întrecem în cadouri,
Încercând mii de emoții
Pentru nunta de sub nouri.

Ornamente naturale,
De un alb ce ne surprinde,
Ni se-aștern mereu în cale
Și ne-ndeamnă la colinde.

Dar atenție sporită,
Când e vorba de-o mireasă,
Chiar de crezi că-i mai urâtă,
Spune-i iernii că-i frumoasă.

Minunea preferată

Aș putea pătrunde până în centrul Pământului,
Să-i smulg inima și să ți-o aduc în dar;
Aș putea să dau iama în cea mai deasă junglă,
De unde să-ți extrag verdele cel mai pur;
Aş putea să mă scufund în adâncul Oceanului
Şi să-ţi făuresc cel mai lung şirag de perle;
Aș putea să dresez vântul năvalnic,
Pentru a adia în ritmul respirației tale;
Aș putea să fac toate aceste minuni
Și altele mult mai impresionante,
Din dragostea impetuoasă pe care ți-o port.
Dar tu îmi stăvilești elanul,
Cerându-mi doar câte o floare
La fiecare mic dejun luat împreună,
O minune atât de simplă…
Și totuși atât de frumoasă.

 

Spirit călător

Adesea, îmi doresc să-mi desprind gândul de trup,
Lăsându-l să zboare cu viteza-i de poveste,
Către iubirea cea îndepărtată
Sau prin Universul nemărginit.

Dar gândul mi-ar fi orb, fără ochi,
Nu aș putea să-ți văd chipul drag,
Nici frumusețile spațiului cosmic,
Ci doar să mi le închipui.

N-ar fi posibil să-ți aud cuvintele blânde,
Cântecele cu care mă înfiorai,
Aș fi surd la freamătul naturii,
Înconjurat de un ocean al tăcerii.

N-aș putea să-ți simt pielea mătăsoasă,
Doar să apelez la amintiri confuze
Sau să-mi folosesc imaginația limitată
Fără să pot cunoaște alte senzații.

Nu te-aș recunoaște nici după miros,
Iar parfumul florilor mi-ar fi străin,
Risipit zadarnic pe căile gândului meu,
Ce face din viteza luminii o bagatelă.

Chiar și gustul tău mi-ar rămâne străin,
La fel ca alte ispite îmbietoare
Create pentru limba lăsată trupului,
Din care am evadat cu nesăbuință.

Atunci mă răzgândesc cu amărăciune
Și încerc să-mi țin gândul îl lesă,
Care nu ar avea bucurii fără simțuri,
Iar acestea aparțin carcasei neîndurătoare.

 

Femeia în ipostaze

Femeia poate fi trofeu
Cu care te fălești mereu,
Când ieși în societate
Sau la serate dansante.

Femeia poate fi pradă
Pe care-o vânezi pe stradă,
Cu o mașină selectă
Și-o abordare directă.

Femeia poate fi un dor
Ce-și are abundent izvor
În vise dulci și amintiri
La care încă mai aspiri.

Femeia poate fi un vis
Din care ești mereu respins,
Însă, de privești mai bine,
Ea este chiar lângă tine.

Femeia poate fi un dar
De care să nu ai habar
Și să-nțelegi ce ai avut
Numai atunci când l-ai pierdut.

 

Moartea lui Tudor

Un pocnet și-o înțepare
Ce-am simțit-o într-o parte,
Apoi o durere mare
Ce mă sperie de moarte.

Să fie vreo vânătoare
Cu un glonț în rătăcire?
Sau m-a luat în cătare
Un om dușmănos din fire?

Cine ar putea să fie?
Că-s iubit de fiecare,
Chiar mi-au dat un nume mie,
De alint și de chemare.

Tudor mă strigau cu toții
Când mă vedeau în pădure
Și își aduceau nepoții
Să-mi dea câte-un pumn de mure.

Zi de zi, lună de lună,
În urmă frica am lăsat
Și le-am sorbit vorba bună,
Pășind pe urma lor în sat.

Acolo, eram răsfățat
Cu bunătăți și mângâieri,
Simțindu-mă ca adoptat
De oameni ospitalieri.

I-am vizitat mereu de-atunci,
Iar ei mă așteptau cu drag,
Că erau moși sau erau prunci,
Le poposeam zilnic în prag.

Acum mi-e trupul suferind,
Dar merg la ei neabătut,
Să-mi vadă rana sângerând
Și poate-or știi ce-i de făcut.

Pășesc cu greu, pas după pas,
Încheieturile mă dor,
Însă mă zbat și nu mă las
Până ajung în fața lor.

Sunt primit cu-amărăciune
Și-s cercetat de un oier,
Care cu regret le spune:
– E crimă de braconier.

Lumea-n jurul meu se-adună,
Mângâindu-mă-n tăcere,
Dar eu știu, fără să-mi spună,
Că nu am nicio scăpare.

Puterea mi se sfârșește,
Ochii-mi văd lumina albă,
Inima încetinește,
Trupul îmi cade în iarbă.

Măcar mă sfârșesc în tihnă
Și lângă oameni dragi eu pier,
Convins că nu-s ei de vină,
Ci oarece… Braconier.