Știi că mereu îți ceream brațul,
chipurile să te sprijin,
dar de fapt tu îmi ofereai echilibru,
așa cum ai făcut-o toată viața,
poate fără să-ți dai seama,
sau nu ai vrut să recunoști,
pentru că ești o Mare Doamnă,
Doamna care îmi dă mereu tărie
și încurajări puternice de susținere.
Mi-e teamă că în acești ani de restriște
Se naște, undeva în țara asta tot mai părăsită,
Românul care peste un veac, ce pare inaccesibil,
O să fie ultimul care va rămâne în România,
Ar putea să-l cheme Gheorghe.
Atunci o să se adune lume străină în jurul lui,
Deși o sută de ani pentru un om va fi o bagatelă,
Dar el va face senzație prin numele greu de pronunțat
Și faptul că vorbește o limbă dispărută pe aici,
Căreia i se spune română.
Va fi întrebat cum de a rezistat de unul singur,
Iar el o să răspundă că speranța revenirii românilor
I-a dat putere să poarte dorurile pe umeri,
Pentru fiii, nepoții, prietenii și vecinii,
Precum și vremurile de altădată.
Mulți au să dea din cap neîncrezători,
Și vor crede că bătrânul vorbește aiurea,
Căci români nu au trăit niciodată pe aici,
Doar Gheorghe a ajuns cumva prin zonă,
Venind din alte zări.
Curând se va odihni și el sub o cruce ieftină,
Înhumat de câțiva vecini miloși,
Care vor scrie pe lemn doar câteva cuvinte
Lăsate de bătrân, dar neînțelese de ei:
„Aici e îngropat ultimul român din România,
Cu numele de Gheorghe”.
Viața fără poezie
Ar fi tristă și pustie,
Ca soțul fără soție
Sau mândra fără de ie.
Poezia se găsește
În bobocul ce-nflorește,
În omul care iubește
Și-n cartea ce se citește.
Poezia e în toate,
De la ziuă până-n noapte,
Prin rămurișuri bogate,
Ori în frunzele uscate.
Versurile te tratează
De dorurile ce oftează,
Iar inima ți-o pansează
Cu emoții ce rimează.
Poezia e o stare
Ce te-ndeamnă la visare
Și-ți aduce alinare
Cât o fi rana de mare.
Am crezut că sunt topit după Femeia-Bibelou,
A cărei strălucire atrăgea multe priviri,
Iar pe mine m-a fermecat din prima clipă,
Dar ne plictisim repede de bibelouri,
Nu le mai ștergem de praf, ci căutăm altele.
Apoi m-a atras Femeia-Mister,
Pe care am încercat să o descopăr,
Însă era prea complicată pentru mine
Și m-am declarat depășit de problemă,
Lăsând altora să o dezlege.
M-a intrigat Femeia-Bărbat,
Care își spunea feministă,
Neclintită, puternică și luptătoare,
Doar că m-am simțit prea slab în fața ei
Și m-am declarat învins.
Femeia-Enciclopedie a fost o altă experiență,
Cu atâtea informații interesante,
Doar cu practica stătea mai rău,
Iar viața cere multe aplicații,
Așa că am mers mai departe.
Poate sunt eu prea pretențios
Sau ghinionul se ține de mine,
Dar aștept să întâlnesc Femeia-Femeie,
Cu ceva din frumusețea bibeloului,
Un mister care să mă incite,
O putere care să nu epateze
Și cunoștințe cu care să mă completeze.
Frunză verde din costreie,
Strâng doruri de pe alee
Și le-mpart în buchețele
Cu expeditor pe ele.
Și iar verde mărăcine
Simt câte unul cum vine
Să mi se fixeze-n minte
Ca scaiul pe-mbrăcăminte.
Frunze de pelin amare,
Fiecare dor mi-e mare,
Mai ales unul anume
Pe care nu vi-l pot spune.
Frunză aspră de urzică,
Dorurile mă ridică
Și mă poartă peste glie
Cu aripi de păpădie.
Multe-s dorurile mele,
Câte frunze-n rămurele,
Însă recunosc pe față
Că ele mă țin în viață.
Cu o cafea alături și pipa fumegând,
Privesc de la fereastră, purtat de câte-un gând,
Sunt spectator fidel al fiecărei zile
Ce-n stradă își expune toate culorile.
O lume se perindă, cu pașii lenți sau iuți,
Copii frumoși și veseli, zburdând lângă adulți,
Ori printre cei bătrâni, ieșiți din amorțeală,
Care scrâșnesc din dinți și-nfruntă câte-o boală.
Un june urmărește, prin ochelari obscuri,
Trupuri de domnișoare purtate pe tocuri,
Altul redă tristețe și un oftat ușor
Că nu se întâlnește nici azi cu-al lui odor.
O tânără dotată cu tot ce-i de-admirat
Stârnește exclamații și câte-un claxonat,
Doar câte o femeie cu părul mai cărunt
O toacă din privire, cât poate de mărunt.
Chiar de se-adună norii și se prevăd stropi grei,
Sporind pulsul mișcării pe trotuar și-alei,
Eu nu plec din fereastră, până nu simt fiori
La trecerea-ți de zână printre admiratori.
Iubeam cândva o fată frumoasă ca o promisiune veșnică,
M-am prezentat în fața ei cu o floare și un diamant,
Chipul ei a strălucit la vederea pietrei prețioase
Și a uitat de floare, lăsând-o să se veștejească;
Atunci mi s-a ofilit dragostea pentru ea
Și nu am mai căutat-o niciodată,
Fiindu-mi milă de florile ce se sacrifică în zadar.
Hoinărind prin parcul înflorit,
Te-am cunoscut apoi pe tine
Și am repetat cu emoție același gest,
Oferindu-ți un trandafir și un diamant,
Dar, spre marea mea încântare,
Te-ai dus imediat să pui floarea în apă ,
Lăsând piatra prețioasă deoparte;
Astfel m-am îndrăgostit de tine,
Am pus diamantul pe un inel,
Dăruindu-ți-l în genunchi,
Cu rugămintea de a primi de la mine flori…
Toată viața.
Cum aș putea să uit vreodată
Acele clipe de plăcere,
Dintr-o iubire ne-ntinată
De alte gânduri efemere?
Cum aș putea să-mi scot din minte
Acele doruri împlinite,
Sculptate în mii de cuvinte
Și-n așternuturi răvășite?
Cum aș putea să mai am parte
De-o dragoste adevărată,
Când gândurile mi-s o carte
Ce nu va fi reeditată?
Cum aș putea să-ți uit sărutul
Cu gustul răcoros de mare,
Să dau uitării jurământul
Depus la răsărit de soare?
Cum aș putea să uit de tine
Când te-am încoronat zeiță,
Și sufletul îți aparține,
Iar inima mi-e o troiță?
Încă de la primul nostru sărut,
în timp ce-ți dezlegam nodul din gât,
ți-am simțit inima pulsând năvalnic,
după ce am ridicat piatra de pe ea;
sângele călătorind liber prin vine,
plămânul vibrând cu sete de aer,
temperatura corpului fiind răcorită
de bătaia fluturilor din stomac,
iar creierul tău exaltând,
descătușat de orice stres.
A fost o investigație completă și reciprocă
pe care ar trebui să o repetăm cât mai des,
pentru a fi liniștiți în privința analizelor
și a nu aduce daune prin nefolosință
instrumentului numit „sărut”,
precum și tratamentului plăcut
de care putem beneficia prin el.
Mi-a fost sete și nu am primit apă,
Am răbdat foame și nimeni nu mi-a dat pâine,
Mi-era frig, dar eram ținut departe de foc,
Tânjeam după iubire, dar nimeni nu observa,
Eram închis în întuneric, după lacăte și draperii groase.
Mă mir că nu m-am stins, ci m-am întărâtat,
Adăpându-mă cu speranțe împrospătate,
Hrănindu-mă cu dorința de viață,
Încălzindu-mă cu vise frumoase,
Iubind fecioare din imaginație,
Luminat fiind de spiritul incandescent.
Azi, mi se oferă apă cristalină, dar nu mi-e sete,
Mi se întinde pâine aburindă, însă nu mi-e foame,
Nu pot să zăbovesc în apropierea sobei
Și nici lumina puternică nu mi-e benefică,
Iar iubirea s-a transformat în nostalgie,
Pe care mi-o ofer prin amintiri netrăite.
