La mulți ani, dragă Românie!

Când întreaga țară se îmbracă-n ie
Și-al ei imn se-aude pe cuprinsul gliei
Din voci ce răsună pline de mândrie,
Poți să știi că este ziua României.

Când vezi tricolorul la fiece casă
Cum flutură falnic, ca o-naripată,
Ziua ți se pare cea mai luminoasă
Și patriei-mamă îi e dedicată.

Când cu mic cu mare vedem defilarea
Armatei semețe care ne păzește,
Ni se-nviorează parcă răsuflarea
Și speranța-n mâine de îndată crește.

Când ne curge-n vene marea sărbătoare
Și zâmbim cu toții într-o armonie,
Ca un singur suflet sub același soare,
La mulți ani îți zicem, dragă Românie!

Iarna ca un doctor

Ca un doctor iarna vine,
În halat alb îmbrăcată,
Cu anestezii divine
Și rețeta implicată.

Virușii, de orișicare,
Nu mai au nicio speranță,
Când acest medic apare,
Îi alungă-n transhumanță.

Afară se tot răcește,
Vântul bate ca la carte,
Dar neaua te-nsuflețește
Cu căldura ei aparte.

Natura se primenește,
Ascunzând rănile grele,
Ce-a fost hidos – strălucește
Sub puzderia de stele.

Iarna e o sărbătoare
Cum peste an nu mai este,
Și așteptăm cu ardoare
S-o petrecem ca-n poveste.

Chiar și sufletele noastre
Trec printr-o purificare,
Iar luminile măiestre
Ne induc plăcută stare.

P.S.  – Temă sugerată de președintele cenaclului literar din Seini, doamna profesoară Betty Kirmaier

Melancolie acută

M-au trimis prietenii la psihiatru,
După vădite simptome de melancolie acută,
Doctorul mi-a ascultat neliniștea interioară
Și mi-a scris o rețetă cu un tratament spiritual.

Pentru inima închistată mi-a recomandat poezii de dragoste,
Pe care să le recit cu glas tare, ca pe rugăciuni,
Până mă aude cineva care să rezoneze
Și să-mi răspundă pe aceeași frecvență.

Poeme despre inepuizabila paradă a naturii
Mi-au fost prescrise pentru ochii încețoșați,
Versurile trebuiau compuse de mine,
În mijlocul frumuseților nealterate.

Pentru sufletul secătuit de așteptări
M-a sfătuit să parcurg versuri despre relații eșuate,
Doar așa voi înțelege că merită să simt nenumărate dezamăgiri,
În așteptarea unicei iubiri împlinite.

Toamnă rănită

În toamna asta n-am parte de-o floare,
Adun doar multe frunze ruginite
De ploaia care ține loc de soare
Și alte alduiri nedefinite.

În toamna asta zâmbetele-s rare,
Umbrite de-nnorări nenumărate,
Spre inimi razele nu-și fac cărare,
Iar bucuriile sunt alterate.

Această toamnă a venit rănită
De grijile-ascuțite ca săgeata,
Se-arată tristă și descumpănită
Că nu mai este ea laureata.

Să o-nțelegem că nu-i vinovată
Și a trecut prin multe suferințe,
Produsă de-aste vremuri ce arată
Cum noi o subminăm prin ingerințe.

Rătăcitor irecuperabil

Tot caut cărarea către acea pajiște înflorită
În care ne înconjurau un noian de margarete,
Iar când s-a întâmplat să găsim o singură bălărie,
Am privit-o ca pe o mare anomalie.
Astăzi, încerc să mă conving că am rătăcit drumul,
De câte ori găsesc câmpii acoperite cu buruieni
Printre care trebuie să umblu multă vreme
Pentru a găsi o floare ascunsă și singuratică.

Noaptea îmi îndrept privirile spre cer,
Sperând să regăsesc aceeași puzderie de stele,
Ademenindu-ne să le botezăm cu nume îndrăgite,
Convinși că vom fi nemuritori ca Universul.
Acum, mi se pare că sunt mai puțini aștri
Sau nu se mai lasă ei descoperiți
De către pământenii ieșiți pe balcon
Și înconjurați de lumini artificiale.

M-am întors melancolic în satul natal,
Unde copiii se adunau ciorchine în jurul bătrânilor
Care le spuneau povești nemaiauzite,
În timp ce-i mângâiau pe creștet.
Am văzut vârstnicii stând pe o bancă
Și ascultând cu ochii înlăcrimați
Mărturisirile singurului prichindel din sat,
Despre visul lui de a pleca spre zări îmbietoare.

Mi-e tot mai clar că nu voi regăsi trecutul
Și voi rămâne un rătăcitor irecuperabil.

 

Florile săptămânii

Luni o să-ți dau o garoafă,
Ca s-o prinzi cu o agrafă
Lângă inima-ți zglobie
Ce mă ține în robie.

Marți îți ofer trei narcise,
Cu sentimente concise
Și delicate ca ele,
Așa-s trăirile mele.

Miercuri vin cu o zambilă,
Să-ți fie viața stabilă,
Cu dragoste pentru mine,
Care zilnic mă susține.

Joi te surprind cu un bujor,
Sperând că e un pas major
Către un dor ce îl aștept
Să ți-l ademenesc din piept.

Vineri îți aduc lalele
Să ai parte ca și ele,
De dragoste și speranță,
Resimțite cu constanță.

Sâmbătă te-mbăt cu crinii,
De-or să simtă și vecinii,
Că serbăm mână în mână
Un sfârșit de săptămână.

Duminica-i cu trandafiri,
Cei mai nobili musafiri,
Într-o zi de sărbătoare,
Ei îți aduc încântare.

Poemul țânțarului

E conceput de natură ca fiecare specie să-și aibă poeții ei,
Din care nici țânțarii nu fac excepție,
Îi auzim insistent seara, cum ne recită la ureche,
Versuri compuse de femelele lor îndrăgostite,
Iar dacă dăm semne că nu le înțelegem,
Ne sunt scrijelite în piele, cu sânge,
Pentru ca să nu se piardă după moartea lor,
Dar noi nu le percepem nici așa profunzimea,
Ci lovim fulgerător artistul,
Ucigându-l înainte să-și termine poemul.

Apus-au zorii

Apus-au zorii și un asfințit răsare,
O altă ușă se deschide la plecare,
Apare ca sfârșit, pentru că-i necunoscut,
Pas final care te poartă spre un început.
E doar centura de-ntuneric ce desparte
Două experiențe cu trăiri aparte,
Fără să aibă vreo tangență între ele,
Iar noi le spunem universuri paralele.
Așa cum după iarnă vine primăvară
Și după noapte altă zi o să apară,
La fel și după moarte vine-o altă viață,
Făr’ de-amintiri, care îți vor rămâne-n ceață.
Fii bucuros că lași atâtea griji în urmă,
Prejudecăți, concepții și spirit de turmă,
În soarta nouă care ți se hărăzește,
Se cer alte valori și altfel se gândește.

Pasărea umanizată

Am întrebat o pasăre grațioasă dacă vrea să facem schimb de trupuri,
A încuviințat și m-am trezit că am aripi adevărate
Cu care străbăteam zările fără să simt oboseala,
În timp ce ea se obișnuia să se comporte ca om.

Zburam peste oceane și munți înalți,
Sorbind avid frumuseți la care doar visasem,
Aripile îmi erau tot mai vânjoase
Și depărtările mi se înclinau cu supunere.

În ziua când m-am apropiat prea mult de pământ,
Un plumb mi-a pătruns adânc în pieptul sensibil,
Pasărea grațioasă m-a împușcat deliberat,
Fără să mă recunoască, după atâta timp
În care și-a însușit și alte… calități umane.

Schimb de anotimpuri

Era primăvară, când ne-am întâlnit,
Dar tu purtai o toamnă în privire,
Cred că tocmai astă stare ne-a unit,
Tristețea ta cu a mea fericire.

Și mi-am făcut atuncea un țel tainic,
Să îți zidesc castele aurite,
Scoțând din mine ce aveam mai trainic,
Doar vise mari și fapte împlinite.

Așa ai înflorit ca o grădină,
Zâmbeai în vise și râdeai sub soare,
Iar chipul îți era tot o lumină,
Și eu te admiram ca pe o floare.

Dar ai plecat fără vreo remușcare,
Luând cu tine primăvara noastră,
În ochii mei o toamnă rece-apare,
Iar inima mi-o simt tot mai albastră.