Vieți paralele

 

Trăiesc într-o dilemă presupus incognoscibilă,
Un balans între două vieți care se succed zilnic,
Cea diurnă și prea plină de luciditate
Și cea care se derulează în timpul somnului.
Oamenii ”normali” cred că m-am pierdut între două lumi,
Îmi prescriu un medic de specialitate și o cură de socializare,
Zic că numai așa am șanse să revin la realitate.
Eu mă întreb însă care viață-i mai recomandată,
Cea în care simt multe dureri și sunt mereu judecat
Sau cea onirică, în care pot să zbor când vreau,
Să iubesc în ce culoare îmi place
Și să-mi dau seama că viața de după trezire e absurdă,
La fel cum mi se pare cea din vis, în timpul zilei.

Trăiesc într-o dilemă continuă,
Nu știu care-i viața reală
Și cum aș putea s-o aleg pe cea perfectă.

Trac

Mă înfior de emoție la fiecare căutătură,
Mâinile îmi tremură ca iarba sub vântul neîndurător,
Inima-mi bate ca o tobă în surdină,
Sufletul meu se perpelește sub ochii ascuțiți ai auditorului,
Cuvintele mi se rostogolesc sub formă de gheme inegale,
Iar trupu-mi simte răceala unui aisberg polar.
Sunt o frunză care se zbate pe ram,
Cu frica desprinderii sub greutatea privirilor.

Toamna pe neașteptate

A-nceput c-o adiere
Care s-a-ntețit îndată,
Păsările-n deviere
S-au adăpostit pe-o baltă.

A urmat o ploaie mică,
Iar apoi una mai mare,
Necazuri pentru furnică,
Dar pentru pești… o-ncântare.

Vântul s-a trezit la viață,
Se avântă-n rămurișuri,
Toate frunzele le-agață
Și le-aruncă prin hățișuri.

Soarele se-ndepărtează,
Tot mai mică-i a sa sferă,
Pentru că și el migrează
Spre o altă emisferă.

Se vede că-i supărată
Și vrea autoritate,
De aceea ni se-arată
Toamna pe neașteptate.

Mai merg cu ulciorul după apă

Ulciorul meu s-a învechit
Și a fost ciobit de la primul drum,
Dar mai merg cu el după apă,
De unde mă întorc îndestulat.

Chiar dacă se scurge din lichidul vital,
Stropind verdeața de pe cărare,
Florile tresaltă după darul fortuit ,
Iar eu sunt fericit când aplaudă din petale.

Lumea se uită cu compasiune la mine,
Gândește că-i vai de ulciorul pe care-l port,
Însă eu am prins drag de el
Și îi mulțumesc în fiecare seară.

Mi-am găsit un izvor apropiat,
Cu apă scăldată în soare,
Filtrată de pietre antice,
Numai bună pentru trăinicia ulciorului
Și vigoarea celui care-l poartă pe umeri.

Schimb de neveste

Într-o zi, pe o terasă,
Întâlniți la ”una mică”
Ce se tot umplea pe masă,
Povesteau Ghiță și Lică.

Familiști de ceva vreme,
Fără de copii, niciunul,
Dezbăteau aceleași teme,
În timp ce-și fumau tutunul.

Mai de asta, mai de aia,
Printre știrile modeste,
Lica a propus trăsnaia:
Să facă schimb de neveste!

– Ai văzut că e frumoasă
Și fără vreun pic de fiță,
Lia mea ți-e bună-n casă,
Zise-acesta către Ghiță.

– Ana mea-i la fel de faină
Și deloc nu este proastă,
Dar te plictisești de-o haină,
Darămite de-o nevastă.

Soațele-au fost întrebate
Și, fără vreo supărare,
S-au arătat încântate
Să facă rocada mare.

Despărțirea a fost scurtă,
Ca un troc făcut la piață,
Și, după câte o nuntă,
Au început altă viață.

În căsnicia cea nouă,
Resimțind numai plăcere,
Cuplurile amândouă,
Au trăit trei luni de miere.

Lia a fost prima care
S-a săturat de hachiță
Și-a plecat în lumea mare,
Abandonându-l pe Ghiță.

Lică  a primit de veste
Și reproșuri, totodată,
Că în schimbul de neveste,
A lui a fost o… stricată.

Dar el a răspuns cu bine:
– N-am vrut să te-nșel, știi asta,
Și pentru că țin la tine
Îți dau înapoi nevasta.

Ghiță a-nceput a geme:
– E drept că mi-ar pansa rana,
Dar mă tem că-n astă vreme…
Ai stricat-o și pe Ana.

Omul roditor

Înverzesc idei ca frunze,
Cu boboci mici, în culori,
Parcă ar fi buburuze
Care se transformă-n flori.

Cele bune sunt parfumuri,
Transmise adiacent,
Cele rele iscă fumuri
Cu un miros indecent.

Transformă-le în cuvinte,
Dulci precum cireșele,
Și le presară-nainte,
Înflorindu-ți faptele.

Iar din florile candide
O să vezi cum, natural,
O minune se conchide,
Ca un cadru pictural.

Roade binecuvântate
Vei avea, precum un pom,
Și-ți vor fi apreciate
Calitățile de om.

Oameni din stele

Oamenii visează că vor ajunge stele,
Să lumineze și să trăiască etern;
Aștrii universului aspiră să ajungă muritori,
Să simtă și să iubească la fel ca noi.
Stelele își așteaptă rândul, pe cer,
Și cade câte una, la nașterea unui pui de om.
Noi ne punem o dorință, când le vedem,
Iar ea se împlinește înnobilată
De acel suflet nou, venit din ceruri,
O geneză stelară căreia îi spunem suflet.

Cioban la vise

Se-aude, de la o vreme,
Cu-ntemeiate premise
Și motive de-a ne teme,
C-au apărut hoți de vise.

Vine-un om de astă teapă,
Când ți-e somnul cel mai dulce,
În filmul oniric sapă
Și cu visul tău se duce.

Hoția se tot repetă,
Speranțe se pierd în ceață,
Tu rămâi o siluetă
Fără niciun chef de viață.

De-aia sunt cioban la vise,
Le-ngrădesc în țarc de pleoape
Și eliberez permise
Doar celor ce-mi sunt aproape.

Vai de cel care dorește
Zestrea viselor să-mi fure,
Coșmarul îl altoiește
În creștet, ca o secure.

Relații

Prima căsătorie s-a înfiripat cu viața,
Am primit un certificat și un nume,
Binecuvântați fiind amândoi de un popă solemn
Și de mâna impasibilă a unui funcționar.

Cel de-al doilea mariaj a fost cu tine,
Tot cu acte și credință în divinitate,
Am crezut că și acesta e pe viață,
Dar inimile noastre băteau în alt ritm.

Recunosc că am mai avut legături,
Cu marea, cu muntele și fenomenele naturii,
Viața nu a fost geloasă pentru aceste slăbiciuni
Și așteptăm să prindem nunta de platină.

Ultima căsătorie va fi cu moartea,
Acel certificat care pune punct relațiilor mele,
Ar trebui să fie sărbătorit la fel de frumos,
Cu flori multicolore și zâmbete de sărbătoare.

Fără bătrânețe

Tristețile de toamnă le alung
Cu un gând care mă fericește,
Precum că timpul, cât o fi de lung,
Iubirea din noi nu-mbătrânește.

Nostalgia nu se dă bătută,
Rezistă ca și cel mai dur oțel,
Întărind credința absolută
Că amintirile în veci nu pier.

Și astfel, dacă bine ne-am gândit,
Ajungem la supremul adevăr,
Că trupul, cât o fi de stafidit,
Sufletul rămâne mereu tânăr.

Trei daruri ce formează-un caracter
Îngrijit de inimă și cuget,
Ce-l îndreptăm spre oameni și spre cer,
Cu iubire, amintiri și suflet.