Dacă inima te doare,
Din lipsă de înțelesuri,
Îți vei găsi alinare
Așternând gânduri în versuri.
La o bucurie mare,
Ce-o arăți cu frenezie,
Îi vei da amplificare
Apelând la poezie.
Când iubirea ți-e amară
Și-ți simți sufletul cum geme,
Vei prinde tărie iară,
Spovedindu-te-n poeme.
Natura de te-nfioară,
Îmbrăcând lucioase stofe,
Poți să-i cânți ca din vioară,
Punând metafore-n strofe.
Iar când Muza nu-i cu tine,
Părând doar o iluzie,
Te vei simți mult mai bine
Recitând o poezie.
Mai ții minte când ne jucam
de-a v-ați-ascunselea printre stele?
Eram copii și aveam multă imaginație
în a ne ascunde și în a ne descoperi.
Dar a venit o zi în care
tu te-ai ascuns atât de bine
încât nu te-am mai găsit,
oricât de mult m-am zbătut.
Nici astăzi nu am renunțat,
și te caut în fiecare noapte,
după toate stelele pe care le văd,
sperând mereu să te reîntâlnesc.
Oamenii care au fost buni
și au dovedit-o de-a lungul vieții,
trec granița dintre viață și moarte
călăuziți de sufletul celei mai îndrăgite persoane.
De aici provine și chipul împăcat cu care se sting,
un semn care ne sugerează Raiul mult visat.
Oamenii care au făcut mult rău altora
și au luptat doar pentru ei,
părăsesc această lume neîmpăcați,
călăuziți de chipul celui mai mare dușman.
Pe figura lor se va citi deznădejdea,
ce poate fi similară cu Iadul înfricoșător.
Biblioteci în aer liber
Cu coperțile ascunse în pământ
Sau arse și puse în ulcele;
Mesaje scurte, scrise pe cruci de piatră,
Ce ne întorc în trecut
Și ne invită la comemorări.
Tezaur vizitat în tăcere,
Cu pași mici, șovăielnici,
Și cu sufletul temător.
Ne pregătim un loc pe raft,
Pentru ziua când vom fi depozitați
Și despărțiți în două;
Carcasa o înapoiem naturii,
Rămânem doar cu esența viețuirii,
Scrisă în câteva rânduri,
Vesele sau triste,
După cum ne-am împlinit destinul
Și cum l-am afectat pe al altora.
Am întrebat o mie de oameni îndrăgostiți: ce e iubirea?,
Dar am primit o mie de răspunsuri diferite;
Am pus aceeași întrebare vântului capricios,
M-am adresat apoi codrului înțelept,
Izvorului de la sânul muntelui,
Mării, care știe atâtea povești de dragoste,
Stelelor ce par înțepenite în eternitate.
Vântul mi-a șuierat ceva la ureche,
Codrul a vibrat în frunzișuri unduitoare,
Izvorul a clipocit pe mai multe voci,
Marea și-a pus valurile pe portativ,
Iar stelele mi-au făcut cu ochiul complice.
Nu am reușit să descifrez aceste simboluri
Și mi-am dat seama că nici nu-i posibil,
Pentru că iubirea e găzduită în inimă,
Iar inima nu folosește cuvinte.
Nimic nu e etern, firește,
Doar timpul care nu se-oprește,
El ne adună laolaltă
Și tot el ne desparte-odată.
Nimic nu dăinuiește veșnic,
Oricât ar fi de mult sau trainic,
Iar tot ce are un început,
Se va termina, neabătut.
Să ne împăcăm cu acest gând,
Savurând momentele pe rând,
Cu ochii largi și strălucitori,
De parcă am fi nemuritori.
Trăiește fiecare clipă,
Făcând de zâmbete risipă,
Și de speranțe, totodată,
Împărtășite-n lumea toată.
Iar înainte de plecare,
Vom avea zilele ușoare
De vom păstra în amintire
Doar vremurile de iubire.
De cu zori și până-n seară,
Iarna o tot cercetez
Și-i urez aer de vară
Ca să mă eliberez.
Luciul gheții mă-nfioară
Și adesea mă-ntristez,
Resimțind o grea povară
Că nu știu să patinez.
Cât mai e până se cară?
Influent e al meu crez?
Mă întreb a mia oară
Și de speranțe vibrez.
Las’ că dăm în primăvară
Și am să recuperez
Plimbările de afară
Pe care le tot notez.
Aștept căldură mai multă,
După cum e și firesc,
Să te-admir în fustă scurtă,
Și să simt că-ntineresc.
Am crezut că spunându-ne Adio
Ne vom despărți pentru totdeauna,
Dar cuvântul acesta ne-a unificat pe viață
Și mi te-a imortalizat așa cum te știam atunci:
Mereu tânără și ireal de frumoasă;
Așa te văd mereu și îți savurez sărutul,
Îți percep parfumul din floarea preferată,
Ascult melodiile noastre
Și adorm cu tine în gând,
Îmi zâmbești întruna și nu ne mai certăm niciodată;
Doar sufletul tău rătăcește prea departe
Și sunt speranțe să-l întâlnesc
Când Soarele se va învârti în jurul Pământului,
Lumina va înainta cu viteza melcului,
Întunericul va încălzi în miezul zilei,
Iar cuvântul ADIO va însemna că vom fi mereu împreună,
Într-un altfel de Univers.
Omul e plămădit din apă de mare,
De aceea simte nevoia să meargă anual în pelerinaj
Spre o plajă care să-l revitalizeze,
De unde se întoarce mai energic,
Mai bun, mai sărat și mai sănătos,
Mai fericit, mai generos și mai iubitor,
Precum un prunc ce a supt de la sânul mamei,
Hrănindu-și ancestrala genă
Și subconștientul avid de dor,
Până la o nouă chemare
Ce e urmată cu aripi neștiute,
Ori domolită de aerul respirat cu nesaț
Prin nări lacome, aidoma celor de lup;
Marea are hrană pentru toate ființele pământene,
Le-o transmite pe diferite căi, în orice anotimp
Și oriunde s-ar afla ele.
Sorcova nu s-ar preta
Să ureze altceva,
Decât noi guvernatori,
Mai buni și mai creatori;
Românii să vin-acasă,
La o viață luminoasă,
Copiii să aibă școli,
Noi să fim tratați de boli;
Să avem autostrăzi,
Nu poimâine, ci astăzi,
Să trăim cu cumpătare
Și să n-aruncăm mâncare;
Să fim drepți și iubitori,
Învățați și muncitori;
Pe corupți să-i pedepsim,
De hoți să ne mântuim.
Sorcova originară,
Ce v-o spun în astă seară,
E temeinică urare
Pentru omul care are
Conștiință în dotare
Și se vrea semnal de-alarmă,
Ca românii să n-adoarmă
La promisiuni absurde,
Ce ne transformă în ciurde.
N-o să vă rețin prea mult
Cu o sorcovă de-adult,
Ci mi-ar plăcea să vă spun
C-o s-aveți un an mai bun,
Cu fericire non-stop,
Precum e în horoscop,
Dar eu sunt mai circumspect
Și v-o spun, așa, direct:
Dacă vreți de toate cele,
Luptați-vă pentru ele,
La anul și la mulți ani!
