Ești peste tot

Te întâlnesc în visele fiecărei nopți,
În primele gânduri matinale,
Îmi încerci inima de-a lungul zilei
Și mă alinți la fiecare amurg.

Te regăsesc în primele raze de soare,
În susurul trepidant al izvorului,
În frunzele ce-și încearcă elasticitatea
Și în ploile ce purifică natura.

Te percep în fiecare poezie,
Te simt în toate melodiile romantice,
Te întâlnesc în oricare pictură nud
Și te miros în florile pământului.

Ești peste tot, fără ca tu să știi,
Mi-ai invadat complet universul,
Poate nu e bine, dar dispariția ta
M-ar lăsa într-un vid de emoții
Și steaua mea s-ar stinge.

O toamnă unică

 

Peste pătura de rouă
Din dimineți somnoroase,
Peste oameni, peste case…
A sosit o toamnă nouă.

Încă nu ne afectează,
Își țese încet fuiorul
Și ne ia cu binișorul
Până se acomodează.

Azi, un vânt ceva mai tare,
Mâine, o ploaie-ndesată,
Cu răcorire treptată
Se-așterne la guvernare.

Ne ia cu daruri frumoase,
În nuanțe pastelate,
Prin mișcări alambicate
Ne pătrunde până-n oase.

Mulți susțin că e o doamnă
Cu capricii de femeie
Ce stârnesc multe condeie
Și la cugetări ne-ndeamnă.

Dar să nu ne fie frică,
Deși ne cam dă emoții,
Ba s-o gratulăm cu toții
Că e o toamnă unică.

Cuvinte ofilite

Am pornit din două puncte,
Cu semne de întrebare,
Bazându-ne pe instincte,
Sperând într-o atașare.

Vorbele ni se grupară
În propoziții și fraze,
Inimile ne visară
În ferice ipostaze.

Cratimele ne răsfață,
Vor unire chiar și ele,
Însă noi trecem prin viață
Precum două paralele.

După virgule, o mie,
Și semne de exclamare,
Nu-mi arăți mărinimie,
Deși stau în așteptare.

Iarba verde din baladă
S-a uscat pe metereze,
Eu te țin în acoladă,
Tu mă-nchizi în paranteze.

Nu mă lăsa

Nu mă lăsa să mor de dor,
Aprinde lumina-n pridvor,
Că am să vin încă o dată
Să mai respir din tine, fată.

Nu mă lăsa nici să trăiesc,
Căci mă topesc când te privesc
Și-mi dai fiori de nemurire,
Sorbindu-te dintr-o privire.

Nu mă lăsa să mă-ntristez,
Căci s-ar putea să dezertez,
Aprinde-mi puzderii de stele
Și du-mă aproape de ele.

Nu mă lăsa prea fericit,
Să cred că sunt oricum iubit,
Și prin această siguranță
Să mă cufund în ignoranță.

Nu mă lăsa singur vreodat’,
De nimbul tău neprotejat,
Și să devin, prin rătăcire,
Un sclav pentru altă iubire.

 

Cu inima la pământ

Mi-a sărit inima din piept
Și a căzut înaintea ta;
Puteai să o calci și nu m-ar fi durut,
Dar ai ocolit-o,
Să nu-ți murdărești pantofii
Cu stropi din suspinele ei
Sau să aluneci pe dorurile străpunse
De tocurile tale ascuțite.
M-ai privit ca pe un pierzător
Ce nu-și mai găsește liniștea,
Nici sentimentele adunate,
Și nici măcar inima,
Rămasă pe trotuarul încins.

 

Rugăminte

Dă-mi o mână, și am să-ți dau
Două, într-o-mbrățișare,
Dă-mi un zâmbet, și am să-l iau
Ca pe o frumoasă floare.

Dă-mi priviri încrezătoare,
Să-mi fie de energie
Pentru fapte uimitoare
Și tristeți, de-or fi să fie.

Zi-mi vorbe de-ncurajare
Și îndeamnă-mă la luptă,
Să nu simt extenuare
Cât o fi viața de-abruptă.

Dă-mi câte-o speranță nouă,
Exprimată în dulci șoapte,
Să fiu tare când e ziuă
Și tandru pe timp de noapte.

Ai răbdare, cât permite
Viața ce ne dijmuiește,
Să purcedem înainte
Spre destinul ce unește.

Zestrea mea

Nu am aripi de zburat,
Nici picioare de-alergat,
Însă pășesc apăsat
Pe destinul ce mi-e dat.

N-am decât o inimă,
Nici aceea intimă,
Ce m-a trădat deseori,
Stimulându-mi falși fiori.

Nu-ți promit că-ți dau o stea,
Nici pulberea de pe ea,
Doar zilnic câte-un boboc
Dintr-o floare cu noroc.

Nu am puteri uimitoare,
Nici minte strălucitoare,
Însă am multă răbdare
Să fac lucruri de valoare.

N-am gânduri de-navuțire,
Nici speranțe de mărire,
Doar de-o viață împlinită,
Slobodă și ostoită.

Depinde de tine

Ți-am oferit un buchet din cuvinte,
Figuri de stil alese din gânduri admirative,
Metafore, comparații și epitete generoase,
Asortate cu sentimente ținute în frâu.

Te rog să le încălzești cu privirea,
Să le luminezi cu zâmbete,
Să le mângâi cu spiritul
Și să le vorbești cu inima.

Se pot transforma în orhidee gingașe,
În crini cu parfum amețitor,
În gladiole semețe
Sau în cactuși vătămători.

 

Of, inima…

Te-aș ridica în brațe
Și te-aș trece praguri
În fiecare zi,
De fiecare dată.

Aș face schimb de inimi cu tine,
Să batem în pieptul celuilalt,
Simțindu-ne unul pe altul,
Să ne alinăm dorul.

Dar nu mă mai țin genunchii,
Brațele mi-au slăbit,
Iar inima…
Of, inima…

 

Nu mai pot să plâng

Am plâns la venirea pe lume,
Și nu doar să respect cutume,
Presimțeam poate că m-așteaptă
O soartă crudă și nedreaptă.

Am plâns la boli nenumărate,
Mai mari sau mai neînsemnate,
Vărsam lacrimi torențiale
Ce mă ardeau curgând la vale.

Am plâns la orice căzătură
Sau la o simplă-nțepătură,
La despărțirile de mamă
Și sentimentele de teamă.

Am plâns când mi-a murit tătuca
Și m-am sfrijit precum năluca,
Eliberând zeci de cascade
De sub perechea de arcade.

Am plâns când m-a lăsat iubita,
Crezând că ea-mi era ursita
Ce trebuia să îmi aline
Din avalanșa de suspine.

De-o vreme, s-a stricat zăvorul
Prin care răzbătea izvorul
De lacrimi lungi, sărat-amare,
Ce se-ntreceau la întristare.

Acum, privirea mi-e curată,
Iar piedicilor ce s-arată,
Eu le răspund cu osârdie,
Prin zâmbete și ironie.