Știați despre București?

1. Bucureștiul este a 6-a capitală ca mărime din UE.

2. Cea mai veche gară în București este Filaret.

3. Primul drum din București a fost Drumul de Lemn, astăzi Calea Victoriei. Calea Victoriei era pavată cu trunchiuri de copaci.

4. Primele omnibuze cu cai au fost inaugurate în București, în 1840, fiind printre primele orașe care aveau astfel de mijloace de transport.

5. Cimitirul Bellu era locul preferat al hoților de căciuli de blană. Stăteau cocoțați pe zid și le pescuiau din capul doamnelor, cu o sfoară și un cârlig de pescuit. Apoi le vindeau în parcul Tineretului.

6. Intrarea hotelului Novotel este fațada fostului Teatru Național. În timpul celui de-al doilea război mondial, mai exact în 26 august 1944, s-a urmărit de către aviația germană distrugerea Palatului Telefoanelor, bomba însă a ratat ținta și a căzut pe Teatrul Național.

7. Denumirea veche a parcului Cișmigiu era balta lui Dura Neguțătorul, dar în 1779, Alexandru Ipsilanti, pentru a organiza mai bine aprovizionarea cu apă a orașului, poruncește să se construiască o cișmea spre ieșirea Știrbei Vodă de astăzi.

8. Numele străzii Lipscani provine de la orașul Leipzig din Germania, lucru ce amintește de viața comercială extrem de dinamică a Valahiei.

9. Orașul București este desemnat capitala Țării Românești în 1659, de către domnitorul Gheorghe Ghica.

10. Între 1798 și 1831, populația Bucureștiului se dublează. Recensământul din 1798 număra puțin peste 30 de mii de locuitori, în timp ce 33 de ani mai târziu se ajunge la 60.587 locuitori. Între 1948 și 1992, populația Bucureștiului a sporit cu peste 1 milion de locuitori, de la 1.025.000, la 2.067.000. La ultimul recensământ, numărul de locuitori ai orașului a fost de 1.929.000.

11. Peste 20 de biserici și așezăminte monahale au fost distruse, parțial sau total, în perioada comunismului. Dintre cele mai vechi amintim: Biserica Crângași (1564), Biserica Albă-Postăvari (1568), Mănăstirea Mihai Vodă (1591) și altele.

12. Bucureștiul este înfrățit cu 9 orașe din întreaga lume. Cele mai importante sunt Beijing, Atlanta, Budapesta sau Hanovra.

13. Palatul Telefoanelor din București a fost construit între 1929-1934, în stilul zgârie-norilor americani și a fost până în anii ’70 cea mai înaltă clădire din București.

Podul-Radu-Voda-F-Duschek-1874

14. Unul dintre cele mai cunoscute preparate culinare românești – mititeii – au fost inventați la sfârșitul secolului al XIX-lea de Iordache Ionescu, proprietarul restaurantului supranumit „La o idee”, care se afla pe strada Covaci. Numele le-a fost dat de ziaristul, pamfletistul și umoristul N.T. Orășanu, care a compus lista de bucate într-un mod original, pâinea numind-o „o abodanță”, gheața – „cremă de Siberia”, scobitoarea – „o baionetă”, țuica – „o idee”. Cârnații mici au fost numiți „mititei”, atunci când, fiindcă se terminaseră mațele pentru cârnați, Ionescu a folosit doar carnea amestecată cu bicarbonatul de sodiu, făcând cârnați mai mici și fără înveliș. Aceștia au fost un succes.

15. Balta Albă – Aici se afla o groapă de var, unde, în vremea lui Caragiale, se topeau cadavrele ciumaților. Când ploua, locul devenea o baltă. Albă.

16. Băneasa – Nevasta banului. În cazul de față, ea era nevasta banului Dimitrie Ghica.

17. Berceni – Francisc Rákóczi al II-lea pleacă la turci (nici el și nici turcii nu se înțelegeau cu Habsburgii, iar asta îi făcea prieteni). La fel procedează și o parte din apropiații lui Rákóczi. Mai exact, o ceată de husari conduși de groful Miklós Bercsényi. Nu știu dacă au stat doar ca să-și tragă sufletul ori s-au oprit de tot, cert este că, undeva la sud de București, husarii Berceni au luat o pauză.

18. Colentina – Probabil e doar o legendă (asemănătoare cu legenda numelui Bucureștilor). Astfel, Colentina vine de la „cole-n-tina” – cu referire la locul băltit unde Matei Basarab i-ar fi urlat pe turci într-o bătălie. O vreme s-a numit și „Olintina”.

20. Cotroceni – Numele îi vine de la „a cotroci”, „cei care cotrocesc”. Un vechi regionalism care înseamnă „a cotrobăi”, „a scotoci”, „a scormoni”.

21. Crângași – Etimologia este evidentă. Cândva aici era o prelungire din Codrul Vlăsiei – un crâng. Aici trăiau, normal, crângașii.

22. Dămăroaia 0 această moșie parcelată a aparținut boieroaicei Maria Damaris.

23. Dealul Spirii – După numele doctorului Spiridon Kristofi (de i se mai zicea și „Spirea”), care a ridicat în 1765, pe Dealul Lupeștilor, o biserică (Spirea Veche).

24. Dristor – vine de la breasla piuarilor care și-au avut satul în această parte a Bucureștilor. Așezarea meșterilor piuari care se numea „darstari”, „darsta” fiind piua din piatră folosită la fabricarea postavului și dimiei. Piuarii fabricau „darste” și pentru sutele de mori de pe cursul Dâmboviței, care timp de sute de ani au fost prezențe cotidiene, de mare relevanță economică pentru târgul Bucureștilor.

25. Drumul Taberei – Tudor Vladimirescu, intrând în București pe la vest, în anul 1821, își așează aici tabăra de panduri.

26. Ferentari – paradoxal, Ferentariul are cea mai rafinată origine a numelui: vine din latină (!!!) „Ferentarius” – Soldat din infanteria ușoară a legiunilor romane. După unele opinii, aici s-ar fi aflat câmpul de exerciții al ferentarilor din oastea lui Mihai Viteazul.

27. Floreasca – după numele boierilor care au stăpânit locurile respective: Floreștii.

28. Ghencea – Din turcă vine. Pe vremea fanarioților, Ghenci-aga era șeful arnăuților din garda domnească. Aici s-a ridicat o biserică. Biserica era a Ghencei.

29. Giulești – O proprietate boierescă: a Juleștenilor.

30. Lipscani – din slavă Lipsk, Lipsko („locul cu tei”). Acest „loc cu tei” este Leipzig (Lipsca). Negustorii veniți în București cu lucruri aduse de la târgul din Leipzig se numeau, evident, Lipscani.

31. Militari – În secolul 19 aici era zona de instrucție militară, probabil și o garnizoană. O vreme a funcționat aici „Pirotehnia Armatei!.

32. Pantelimon ă își ia numele după Mănăstirea Sf. Pantelimon. În greacă „pan” înseamnă „tot” și „éléïmon” înseamnă milă. Panteleimon = cel milostiv, întreg-milostivul.

33. Rahova – Aici e simplu. Numele e relativ nou și vine de la Calea Rahovei, una dintre cele cinci artere botezate în secolul 19, spre aducere aminte a Războiului de Independență: Calea Griviței, Calea Plevnei, Calea Rahovei, Calea Victoriei și Calea Dorobanților.

34. Sălăjan – Un nume și mai nou. Nu vine de la Sălaj, ci vine de la Leon Szilaghi, cunoscut și sub numele de Leontin Sălăjan.

35. Titan – își ia numele de la fabrica de ciment „Titan”, construită la începutul secolului XX.

36. Vitan – De la D. Papazoglu aflăm ce-i ăla un vitan: „În ocolul orașului, spre nord, este câmpia Vitanului, unde vitele orășenilor își aveau păsciunea”.

Sursa: e-mail

 

Advertisements

Cei mai răi din istorie

1o. Delphine LaLaurie

LaLaurie a fost o persoană foarte sadică, dar care făcea parte din înalta societate a New Orleans-ului. Casa acesteia era un loc al groazei. Pe 10 aprilie 1834, un incendiu a izbucnit în bucătăria vilei acesteia, iar pompierii au găsit doi sclavi legați cu lanțuri de plită. Se pare că aceștia provocaseră incendiul pentru a atrage atenția. Pompierii au fost conduși către pod, unde era o adevărată surpriză. Peste o duzină de sclavi desfigurați și mutilați erau încătușați de zidurile și podeaua încăperii. O mare parte a acestora fuseseră supuși unor experimente medicale macabre. Un bărbat părea a fi subiectul unei bizare operații de schimbare de sex, o femeie era închisă într-o cușcă, iar membrele îi fuseseră rupte și rearanjate astfel încât să semene cu un crab, o altă femeie cu mâinile și picioarele amputate, iar pielea tăiată circular pentru a semăna cu o omidă. Gurile câtorva erau cusute și astfel muriseră de foame, în timp ce mâinile altora erau cusute de diferite părți ale corpului. Majoritatea erau morți, însă mai erau și câțiva care implorau să fie uciși pentru a le fi curmată suferința. LaLaurie a reușit să fugă și nu a mai fost prinsă niciodată.

9. Ilse Koch

Poreclită „Cățeaua de la Buchenwald”, din cauza cruzimii sadice cu care trata prizionierii, Ilse Koch a fost căsătorită cu un alt nazist malefic, membru SS, Karl Otto Koch, dar l-a depășit pe acesta cu felul ei depravat și inuman, dar și lipsa totală de respect pentru viața umană. Se folosea de sexualitatea sa umblând goală prin lagăr, iar dacă vreun bărbat îndrăznea să-i arunce o privire era împușcat pe loc. Cea mai infamă acuzație la adresa ei a fost aceea că alegea prizionieri cu tatuaje interesante pentru a fi uciși. Din pielea acestora ar fi confecționat mai apoi lampadare pentru propria casă. Din nefericire nu s-au găsit dovezi pentru a putea proba această acuzație. După război a fost arestată și a stat în închisoare sub diferite acuzații, spânzurându-se în celulă, în 1967, din cauza sentimentului de vinovăție.

8. Shirõ Ishii

Ishii a fost un microbiolog și general-locotenent al Unității 731, o unitate pentru războiul biologic al armatei Imperiale Japoneze, din timpul celui de-al doilea război Chinezo-Japonez. Acesta s-a născut în fostul sat Shibayama și a studiat medicina la Universitatea Imperială Kyoto. În 1932 și-a început experimentele preliminare legate de războiul biologic, într-un proiect secret al armatei Japoneze. În 1936 a fost înființată Unitatea 731. Ishii a construit un complex uriaș – peste 150 de clădiri și peste 6 kilometri pătrați – lângă orașul Harbin din China. Numeroasele atrocități comise de Ishii, împreună cu subordonații săi din unitatea 731, includ: vivisecția oamenilor, inclusiv a femeilor însărcinate (după ce, în prealabil, fuseseră însărcinate de către doctori), amputarea membrelor prizionierilor și reatașarea acestora în alte părți ale corpului. Unora dintre prizionieri le erau congelate membrele pentru a studia cangrena rezultată în urma decongelării.

Tot oameni erau folosiți și pentru a testa efectele grenadelor sau ale aruncătoarelor de flăcări. De asemenea, prizionierii erau inoculați cu diferite boli sub pretextul vaccinării, pentru a putea fi studiate efectele respectivelor boli. Pentru a putea studia efectele bolilor venerice, prizionierii erau infectați în mod deliberat cu sifilis și gonoree, prin viol. Deoarece i-a fost oferită imunitate de către Forțele Americane de Ocupație, la sfârșitul războiului, Ishii nu a făcut nici măcar o zi de închisoare pentru faptele sale și a murit la 67 de ani, în urma cancerului la gât.

7. Ivan al IV-lea al Rusiei

Cunoscut și ca Ivan cel Groaznic a fost Cneaz al Moscovei între 1533 și 1547 și a fost primul conducător al Rusiei care a luat titulatura de Țar. În 1570, Ivan a crezut că elitele orașului Novgorod plănuiau să fugă în Polonia și a plecat în fruntea unei armate pentru a le opri fuga. Soldații conduși de Ivan au construit ziduri în jurul orașului, pentru a preveni ieșirea populației. Între 500 și 100 de persoane erau adunate zilnic de către trupe, pentru a fi torturate și ucise în fața lui Ivan și a fiului acestuia. În anul 1581, Ivan și-a bătut nora însărcinată pentru că nu purta haine modeste, lucru care a dus la avort. Fiul acestuia, numit tot Ivan, a iscat o ceartă cu tatăl său la aflarea veștii, ceartă care l-a făcut pe Ivan tatăl să-și lovească fiul în cap cu sceptrul. Lovitura a dus la moartea „accidentală” a fiului său.

6. Oliver Cromwell

„Cucerirea Cromwelliană a Irlandei” (1649-1653) se referă la recucerirea Irlandei de către forțele Parlamentului Englez, (forțe conduse de către Oliver Cromwell) în timpul Războiului celor Trei Regate. Consecințele acestei cuceriri (pentru a alunga autoritatea catolică) au fost moartea a 200.000 de oameni, ca urmare a foametei sau a bolilor, și luare a 50.000 de irlandezi în sclavie. Cromwell considera catolicii ca fii eretici, așa că a socotit cucerirea ca fiind propria sa „Cruciadă” modernă. Amărăciunea cauzată de către cotropirea Cromwelliană a fost o sursă puternică pentru naționalismul irlandez, începând cu secolul al 17-lea. A murit în 1651, și era urât atât de tare încât în 1658 a fost exhumat și executat postmortem – corpul i-a fost atârnat în lanțuri la Tyburn și a fost dezmembrat mai târziu, resturile fiind aruncate într-o groapă, iar capul, înfipt într-o prăjină, a fost expus în fața Westminster Wall timp de 24 de ani.

5. Jiang Qing

Se crede că a fost principala forță care a condus Revoluția Culturală. În timpul Revoluției Culturale, majoritatea activităților economice au fost oprite și nenumărate clădiri antice, artefacte, cărți antice și picturi au fost distruse de către Gărzile Roșii. Cei 10 ani de Revoluție Culturală au dus practic la prăbușirea sistemului de învățământ și mulți intelectuali au fost trimiși în lagăre. Drepturile umane au fost anulate pentru milioane de chinezi, în timpul acestei revoluții. Alte câteva milioane au fost strămutate cu forța. Estimările legate de numărul morților (civili, cât și Gărzi Roșii) sunt în jurul a 500.000, în perioada 1966-1969, însă alte estimări vorbesc de 3.000.000 de morți și 36 de milioane persecutați.

4. Pol Pot

A fost conducătorul Khmerilor Roșii și Primul Ministru al Cambodgiei, între 1976 și 1979, fiind însă liderul de facto din 1975. În timpul conducerii sale, Pol Pot a impus o versiune extremă a comunismului agrar, când toți locuitorii orașelor au fost mutați la țară, pentru a lucra în ferme colective. Efectele sclaviei, malnutriției, proastei îngrijiri medicale și a execuțiilor militare au dus la uciderea a 2.000.000 de cambodgieni (aproximativ o treime din populație). Regimul său a câștigat notorietate prin acuzarea intelectualilor și a altor „inamici burghezi” de crimă. Khmerii Roșii au făcut execuții în masă, în locuri cunoscute sub numele de „Câmpurile pentru Ucis”. Cei executați erau îngropați în gropi comune. Pentru a economisi muniție, execuțiile erau făcute de multe ori folosind ciocane, toporiști, săbii sau bețe de bambus ascuțite.

3. Heinrich Himmler

A fost arhitectul Holocaustului și al Soluției finale și este considerat de unii cel mai mare ucigaș în masă (deși în realitate este Josef Stalin). Dacă nu ar fi existat acest om, Holocaustul nu ar mai fi avut loc. Himmler a încercat să creeze o rasă dominantă cu aspect Nordic, rasa Ariană. Planurile sale pentru puritatea etnică au fost zădărnicite de orgoliul lui Hitler de a lua personal decizii militare, în loc să-și lase generalii să le ia, ducând astfel la terminarea prematură a războiului. A încercat fără succes să negocieze cu Vestul și a fost șocat pentru că a fost tratat ca un criminal în momentul capturării. S-a sinucis mușcând o capsulă cu cianură.

2. Adolf Hitler

A fost numit Cancelarul Germaniei în 1933, a fost „Fuhrer” din 1934, până în momentul sinuciderii sale, în 1945. Până la sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial, politicile de expansiune teritorială și subjugare rasială ale lui Hitler au dus la moartea și distrugerea a zeci de milioane de oameni și genocidul a șase milioane de evrei, în Holocaust. Pe 30 Aprilie 1945, după lupte de stradă intense, când trupele sovietice au fost observate în apropierea Cancelariei Reichului, Hitler s-a sinucis împușcându-se și mușcând simultan dintr-o pastilă de cianură. Hitler este clasat peste Himmler doar pentru că ar fi putut opri implementarea politicilor lui Himmler, însă nu a făcut-o.

1. Iosif Stalin

Secretar General al Partidului Comunist al Comitetului Central al Uniunii Sovietice, din 1922 până în momentul morții, în 1953. Sub conducerea lui Stalin, Ucraina a suferit o foamete (Holodomor) atât de mare încât este considerată de mulți a fi un act de genocid din partea lui Stalin. Estimările legate de numărul morților variază de la 2,5 milioane, la 10 milioane. Foametea a fost cauzată de decizii politice și administrative directe. Pe lângă foamete, Stalin a ordonat epurări în interiorul Uniunii Sovietice, represiunea fiind îndreptată către toți cei considerați ca fiind inamici ai statului. În total, se estimează că numărul celor uciși în timpul conducerii lui Stalin este între 10 milioane și 60 de milioane.

Uimitoarea poveste a lui Pazavante Chioru’ (II)

Jaf şi durere în Valahia

Sultanul nu putea lăsa nepedepsită îndrăzneala nebună a lui Pazvante, astfel încât, în anul 1798, trimite o expediţie militară de pedepsire compusă din 100.000 de oameni condusă de aga Husein Kucuk. În mod bizar, armata lui Kucuk nu reuşeşte să cucerească Vidinul şi, implicit, să-l captureze pe Pazvante. Pus în faţa acestei situaţii, aga Kucuk dă vina pe domnitorul fanariot din Ţara Românească, Constantin Hangerli, pe care îl acuză că nu i-a aprovizionat suficient armata. Hangherli trebuie să plătească oalele sparte. În consecinţă, sultanul emite un firman de mazilire şi de execuţie a domnitorului fanariot, act dus la îndeplinire de aga Kucuk la data de 18 februarie 1799. În vara aceluiaşi an, sultanul decide să-l ierte pe Pazvan şi se hotărăşte să-l numească, în sfârşit, paşa de Vidin, impresionat de ambiţia de neoprit a băiatului din Balcani.

Stăpânit de o sete nestinsă de bani şi bunuri, Pazvante întreprinde unele dintre cele mai crunte expediţii de jaf şi distrugere din întreaga istorie a Ţării Româneşti. Bolnav de ură, nu se mulţumeşte cu jefuirea satelor şi târgurilor, ci ordonă incendierea acestora. Astfel de fapte, alături de siluirea femeilor şi uciderea bărbaţilor, duc la întărirea sentimentului antiotoman printre români precum şi la constituirea primelor cete de haiduci, organizate pe sistem militar, din Ţara Românească. În anul 1800, trupele sale, denumite pazvangii, jefuiesc şi incendiază Craiova, dintre cele circa 7000 de case de la acea vreme doar 300 fiind salvate de incendiu. Această situaţie a dus la un fapt straniu: depăşit total de realitate, domnitorul fanariot Alexandru Moruzi îşi cere singur auto-mazilirea! În ianuarie 1802, Bucureştii sunt terorizaţi la aflarea veştii că Pazvante şi-a trimis trupele spre capitală. Domnitorul Mihail Suţu fuge şi ordonă garnizoanei de arnăuţi albanezi să apere oraşul. Bucureştiul cade în anarhie, fiind stăpânit de bandele de pazvangii care fraternizează cu vagabonzii şi cerşetorii locali. Această situaţie dramatică ia sfârşit odată cu intervenţia brutală a trupelor turceşti care restabilesc ordinea.

Mort de mâna Jianului?

Distrugerile aduse de Pazvante nu au rămas fără replică. Într-un episod remarcabil, şi din nefericire prea puţin cunoscut al Istoriei Românilor, trupele de haiduci olteni conduse de Iancu Jianu reuşesc să dea o replică pe măsură atacurilor pazvangiilor. Astfel, celebrul haiduc şi erou naţional, Iancu Jianu, organizează o serie de incursiuni de urmărire şi pedepsire dincolo de Dunăre. Într-una din încleştări ajunge să se lupte personal în iatagane cu Pazvante. Cuprins de setea răzbunării, Jianu-i scoate un ochi cu iataganul temutului Pazvante, de unde acesta se alege cu porecla de Pazvante Chioru’. Grav rănit de Jianu, el este salvat în ultimă instanţă de garda personală. Supărarea peste măsură a Jianului este reţinută în unele balade, celebre atât în România cât şi în Serbia şi Bulgaria. Conform versurilor, Jianu ar fi strigat: “Cu mâna asta ţi-am scos un ochi, tot cu mâna asta te omor, câine de păgân!”. Marele nostru haiduc nu se opreşte, şi alături de cetele de panduri olteni continuă să treacă Dunărea. În anul 1809, haiducii lui Iancu incendiază Vidinul şi Plevna, ucigând orice turc întâlnit în cale, în replică la acţiunile lui Pazvante, care atacase Craiova şi incendiase oraşele din Oltenia. Trupele de panduri distrug din temelie raiaua turcească de la Turnu Măgurele, care devenise bază favorită de incursiuni a lui Pazvante. Iancu Jianu în persoană aprinde fitilul care va arunca în aer moscheea din Turnu Măgurele. În urma acestor lovituri, turcii nu vor mai încerca niciodată construirea vreunui edificiu musulman în Valahia.

Sfârşitul lui Pazvante este neclar, existând două surse care precizează acest moment. Într-una dintre variante, Pazvante moare la data de 27 ianuarie 1807, otrăvit de către medicul evreu al oraşului Vidin, din ordinul sultanului, variantă puţin probabilă datorită faptului că Pazvante era o sursă importantă de stoarcere a birurilor din Balcani. Mai plauzibilă rămâne varianta morţii sale în urma distrugerii Vidinului de către Iancu Jianu, care probabil că şi-a îndeplinit dorinţa de a-l ucide pe Pazvante. De altfel, după episodul distrugerii Vidinului de către panduri, nu mai apare nici o referire la Pazvante Chioru’, decât o simplă expresie, des folosită şi în zilele noastre… În oraşul Vidin din Bulgaria mai pot fi văzute şi astăzi moscheea, biblioteca şi cazarma construite… pe vremea lui Pazvante.

Uimitoarea poveste a lui Pazvante Chioru’ (I)

ADEVĂRATA ISTORIE A ROMÂNILOR

Acum mai bine de 200 de ani isprăvile unui rebel zguduiau provinciile balcanice ale Imperiului Otoman. Ecouri ale acelor vremuri s-au păstrat până în zilele noastre sub forma unei expresii care ne trimite cu gândul la o perioadă istorică îndepărtată şi anacronică. Puţin se cunoaşte în prezent despre personajul istoric Pazvante. Viaţa şi isprăvile sale au fost strâns legate de suferinţele românilor de pe malurile Dunării, iar sfârşitul său a fost pe măsura vieţii sale…

Viaţa şi isprăvile celui care a dat limbii române una din cele mai vechi expresii, des uzitată şi în prezent, sunt atipice pentru majoritatea celor care au servit de generaţii întregi interesele Înaltei Porţi. De fapt, îndrăzneala de neconceput pentru un supus al sultanului din acele timpuri l-a dus pe paşa Pazvante direct în cărţile de istorie turceşti, el rămânând până astăzi singurul paşă care a îndrăznit să se revolte contra autorităţii supreme de la Stambul şi să creeze un adevărat “stat” independent, cu capitala la Vidin, relaţii diplomatice private şi monedă proprie. Pentru istoricii pasionaţi, Pazvante este şi astăzi o personalitate greu de etichetat. Diplomat, egocentrist, maniac, fanatic, linguşitor, sadic, prieten fidel, nostalgic, învăţat, vizionar, haimana, arivist, complexat, depresiv, ambiţios, misogin, răzbunător, el întruchipează perfect figura dusă până la extrem al unui slujbaş de rangul doi din Balcanii începutului de secol 19.

Băiatul din Balcani

Undeva prin iarna anului 1758, se năştea într-un sătuc din vilayetul Bosniei, un copil a cărui faimă de mai târziu va străluci puţin dar intens în noianul de intrigi şi taifasuri care zugrăveşte perfect imaginea unui Imperiu Otoman a cărui stea începe să apună. Orfan de tată de la o vârstă fragedă, micuţul Osman, duce în spate o zestre genetică diversă şi un caracter pestriţ şi maleabil cum numai Balcanii puteau da naştere în acele vremuri. Există o sursă conform cărora Osman era fiul unei familii de români din Valea Timocului, trecuţi la Islam din simplul motiv că astfel erau scutiţi de taxele comerciale percepute de turci cetăţenilor non-musulmani din provinciile stăpânite de ei. Nu există, însă, mai multe izvoare care să confirme ipoteza originii româneşti. Astfel, se pare că bunicul său făcuse parte din gărzile de akigii bosniaci ale oraşului Sofia. De aici rezultă, de fapt, al doilea nume al tânărului Osman, Pazvantoglu, o derivaţie a poreclei Pasban-Oglu, adică fiul gardianului. Bunicul său era născut în Bosnia din tată turc şi mamă croată. Mama sa avea rădăcini amestecate, rudele după bunică fiind formate din albanezi, evrei, sârbi, bulgari şi turci. Tipic balcanic!

După moartea timpurie a tatălui, Osman ajunge în grija bunicului său. Alături de acesta deprinde arta armelor, îşi însuşeşte primele noţiuni de politică şi se apucă de cămătărie. Cum pentru orice credincios musulman, cămătăria este o îndeletnicire strict interzisă de perceptele religioase, Osman se află pentru prima dată în viaţă în faţa pericolului de a sfârşi în ştreang. Prins de autorităţile turce, are de ales între spânzurătoare şi exil. În urma intervenţiilor bunicului şi datorită mitei avansate de acesta judecătorilor, Osman scapă de la moarte şi fuge într-o noapte din închisoarea din Sofia unde, spre norocul său, o parte dintre gardieni erau vechi cunoştinţe ale bunicului. Câteva zile mai târziu, Osman Pazvantoglu străbate pe furiş, într-o barcă, apele Dunării şi ajunge în Ţara Românească. Aici, după multe peripeţii, datorate caracterului său bătăios şi a câtorva scandaluri datorate escrocării unor boieri, Pazvantoglu ajunge să frecventeze cercul de apropiaţi ai domnului muntean de origine fanariotă, Nicolae Mavrogheni.

Politichie, şmecherie, tâlhărie…

Aflat în element propriu printre demnitarii fanarioţi care parazitau Ţara Românească, Pazvantoglu este brusc înflăcărat de ideea de a ajunge şef al gărzilor domnitorului. Pentru început se angajează în paza palatului domnesc din Bucureşti, oferindu-şi serviciile ca simplu mercenar. Ajutat de insistenţa şi ambiţia nativă, dublate de numeroase pungi de galbeni, Pazvantoglu avansează, ajungând în doar doi ani şef al gărzilor personale de arnăuţi ale domnitorului Mavrogheni. Fire sensibilă, simte o stranie atracţie pentru poezie, astfel ajunge să îl cunoască şi să se împrietenească cu renumitul poet revoluţionar grec de origine română, Rigas Feraios. Atras de frumuseţea domniţelor românce, Pazvante, după cum l-au denumit românii, este respins de o aşa numită jupâniţă Anica. Pazvante cade într-o depresie care l-a ţinut la pat timp de două luni. Ridicându-se plin de răzbunare, dezvoltă o ură bolnavă împotriva femeilor, ură care va fi concretizată mai târziu, în timpul raidurilor de jaf efectuate în Valahia, când personal îndeamnă hoardele de pazvangii să siluiască orice femeie româncă întâlnită în cale, indiferent de vârstă sau de rang social.

Pofta de glorie şi mărire a lui Pazvante nu mai putea fi ţinută în frâu, astfel încât, în scurt timp, ajunge să comploteze cu boierii fanarioţi, mazilirea lui Mavrogheni. Acesta află şi, turbat de furie, ordonă decapitarea lui Pazvante pe o platformă construită undeva în apropiere de Strada Lipscani. Nesăbuitul aventurier bosniac este salvat de la moarte, în ultimă instanţă, de către intervenţia lui Rigas Feraios, intervenţie dublată de o sumă considerabilă de bani plătită în prealabil de acesta domnitorului Mavrogheni. Pazvante trece înapoi Dunărea şi organizează o bandă de turci şi albanezi cu care începe să jefuiască sistematic Balcanii în lung şi-n lat. Reuşeşte astfel să strângă o sumă considerabilă de bani pe care o va trimite direct sultanului Selim, împreună cu asigurarea că dacă va fi pus agă, va dubla peşcheşul trimis Înaltei Porţi. Sultanul acceptă momeala, iar Pazvante devine agă. Nemulţumit, doreşte să ajungă paşă în cel mai scurt timp. Cum politica de la Stambul era indiferentă la insistenţele lui, el strânge o armată de mercenari aduşi din toate colţurile Europei şi se răscoală împotriva stăpânirii turceşti a sultanului Selim al treilea.

Pazvante nu mai poate fi oprit. În nebunia sa creează un stat independent cu capitala la Vidin şi se autoproclamă paşă. Fascinat de puterile occidentale, dezvoltă relaţii diplomatice cu toate ţările din jur, ajungând chiar să-şi deschidă un consulat în Republica Franceză! În anul 1798, Pazvante stăpânea deja un teritoriu mărginit de Dunăre, Munţii Balcani, cetatea Belgradului şi oraşul Varna. Dus de val, nu se lasă până nu ajunge să bată monedă proprie care pe o parte îl înfăţişa, iar pe cealaltă avea gravată puşcăria din Sofia.

Un Om Mare: Petre Ţuţea

NU DE CITIT, CI DE SAVURAT!
.
* Prima funcţie a unei religii reale este consolatoare, fiindcă fără religie am lătra precum câinii.
* Ne naştem, trăim, ne îmbolnăvim, îmbătrânim şi murim. Şi întreg peisajul speciei om culminează în cimitir.
* Destinul uman nu e o invitaţie la fericirea de a trăi.
* Singurul mod de-a evita neliniştea metafizică a cimitirilor este religia. Cu religia intri în cimitir la plimbare. Cu filozofia intri în cimitir – cum a intrat prietenul meu Cioran – prin disperare.
* Când va dispărea ultimul ţăran din lume – la toate popoarele, vreau să spun – va dispărea şi ultimul om din specia om. Şi atunci or să apară maimuţe cu haine.
* A fost întrebat un ţăran, în închisoare: ce înţelegi din tot ce spune Petre Tutea! Zice: nu înţeleg nimic, dar e o grozăvie!
* Treisprezece ani de închisoarea… Aveam doar o hăinuţă de puşcăriaş. Ne dădeau zeamă chioară şi mămăligă friptă. M-au bătut… M-au arestat acasă. Nici nu ţin minte anul… Când m-au anchetat am leşinat din bătaie. Iacătă că n-am murit! Am stat la Interne trei ani. Am fost după aceea la Jilava, la Ocnele Mari şi pe urmă la Aiud. Eu mă mir cum mai sunt aici.
* De multe ori îmi doream să mor. Am avut mereu laşitatea de-a nu avea curajul să mă sinucid. Din motive religioase…
* Treisprezece ani! Nu pot să povestesc tot ce am suferit pentru că nu pot să ofensez poporul român spunându-i că în mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozităţi.
* M-a întrebat un anchetator: – De ce ai vorbit împotriva noastră, dom’le?
– N-am vorbit, dom’le.
– Cum n-ai vorbit?
– Păi împotriva voastră vorbeşte tot poporul român. Ce să mai adaug eu?
Şi mi-au dat 20 de ani de muncă silnică, fără motive. Mi s-a prezentat sentinţa de condamnare ca să fac recurs. La cine să fac recurs, la Dumnezeu?
* Eu, cultural, sunt european, dar fundamental spiritual sunt ţăran din Muscel. La închisoare, grija mea a fost să nu fac neamul românesc de râs. Şi toţi din generaţia mea au simţit această grijă. Dacă mă schingiuiau ca să mărturisesc că sunt tâmpit, nu mă interesa, dar dacă era ca să nu mai fac pe românul, mă lăsam schingiuit până la moarte.
* Eu nu ştiu dacă vom fi apreciaţi pentru ceea ce am făcut; important e că n-am făcut-o niciodată declarativ, ci am suferit pentru un ideal. E o monstruozitate să ajungi să suferi pentru un ideal în mod fizic.
* Eu n-adun nimic. Îmi spunea un popă, zice: – Păi dumneavoastră vă risipiţi aşa, vă poate fura oricine… Zic: – Uite, părinte, eu, zic, am adoptat concepţia regelui Franţei în materie de risipire a ideilor mele. Concepţia lui despre cartof. Când au venit cartofii din America, ţăranii nu-l cultivau. “Să mâncăm noi buruiana asta din pământ…” Ce a zis regele Franţei? “Mă, seamănă, mă, cartofi pe moşia mea şi, când or vedea ţăranii că îi păzesc, or să-şi dea seama că-s lucru bun. Lăsaţi-i să fure, că aşa se răspândesc cartofii în ţară.”
* (Vlad Ţepeş) are meritul de a fi pus pe tronul Moldovei pe cel mai mare voievod român, pe Ştefan cel Mare. Cu armele! Are meritul că l-a şi bătut. Şi mai are meritul că a coborât morala absolut prin ţepele puse în cur la nivel absolut. Dormeai cu punga de aur la cap şi ţi-era frică să n-o furi tu de la tine, ăsta-i voievod absolut, Vlad Ţepeş. Păi fără ăsta istoria romănilor e ca o pajişte cu miei!

Spionul care i-a salvat pe Aliaţi

Gevork Vartanian: Spionul care i-a salvat pe Aliaţi

Uneori, soarta întregii lumi a fost decisă de către un singur om, aflat bineînţeles la momentul şi locul oportun. Un astfel de personaj a fost şi armeanul Gevork Vartanian, unul dintre cei mai importanţi agenţi din istoria spionajului universal. Inteligenţa sa sclipitoare, curajul şi simţul înnăscut de a anticipa acţiunile inamicului, au dus la deconspirarea şi anihilarea celei mai îndrăzneţe operaţiuni a naziştilor. Nimeni alţii decât Iosif Visarionovici Stalin, Winston Churchill şi Franklin Roosevelt i-au datorat vieţile acestui om. Fără Gevork Vartanian, lumea ar fi fost altfel…

Ce se naşte din agenţi, spionaj mănâncă!

Pe data de 17 februarie 1924, în Nor Nackhicevan, o zonă populată de armeni din regiunea Rostov pe Don, se năştea cel mai longeviv spion sovietic şi unul dintre personajele cheie care au influenţat cursul celui de-al doilea Război Mondial. Cum nimic nu pare întâmplător în lumea fascinantă, dar atât de puţin cunoscută a spionajului, Gevork s-a născut într-o familie de spioni de anvergură.

Tatăl său, Andrei, a fost un spion sovietic armeano-iarnian care, sub acoperirea unui comerciant de succes, a activat clandestin în Teheran timp de peste douăzeci de ani. Tânărul Gevork Vartanian a debutat devreme în solicitanta şi periculoasa lume a spionajului.

În anul 1940, pe când avea doar 16 ani, Gevork avea deja prima sa misiune, alături de primul nume de cod, Amir. Nu avea să fie singur în această tagmă a spionajului său. Soţia sa, Gohar, a activat de asemenea, în spionaj. Gohar a fost recrutată chiar de cel care avea să-i devină soţ şi partener de servici pentru toată viaţa. Aceeaşi Gohar a acţionat alături de el timp de peste treizeci de ani în diverse locaţii şi numeroase misiuni.

În cadrul primei sale misiuni, Gevork, de acum agentul sovietic Amir, trebuia să identifice agenţi germani şi britanici. Cu toate că luptau ca aliaţi împotriva unui inamic comun, britanicii antrenau la Teheran o serie de agenţi care aveau apoi misiunea de a se infiltra ca spioni în Caucaz şi proaspetele republici sovietice din Asia Centrală. În acest scop, britanicii înfiinţează în capitala Iranului o celulă clandestină care se ocupa cu recrutarea de spioni pe care-i învăţau ulterior limba rusă în regim de urgenţă.

A fost tocmai motivul pentru care au fost descoperiţi de adolescentul Gevork. Acesta s-a infiltrat cu succes în rândurile lor, după care a transmis Moscovei informaţiile detaliate despre celula britanică. Foarte rapid, agenţii vorbitori de limba rusă trimişi pe teritoriul URSS-ului au fost capturaţi, fie recrutaţi de serviciile secrete sovietice pe poat de agenţi dubli. Fiul se anunţa pe măsura tatălui său…

Operaţiunea “Salt Lung”

În toamna anului 1943, pe când avea vârsta de doar 19 ani, Gevork Vartanian avea să anihileze la Teheran probabil cea mai importantă misiune a serviciilor secrete ale Germaniei Naziste. Având numele de cod “Salt Lung”, misiunea era aprobată şi susţinută de adolf Hitler, şi era condusă de temutul şef al Poliţiei Siguranţei, Ernst Kaltenbrunner. Dacă ar fi reuşit, misiunea nazistă ar fi schimbat nu numai finalul războilului mondial, ci însăşi lumea aşa cum o cunoaştem astăzi.

Ambiţiosul complot în care Hitler îşi punea mari speranţe, viza nici mai mult, nici mai puţin decât asasinarea sau capturarea în cel mai bun caz, a lui Stalin, Roosevelt şi Churchill. Hitler personal l-a numit conducător al echipei de lichidatori pe celebrul şi redutabilul Otto Skorzeni. Cu toate acestea, prima parte a planului a fost identificată de spionajul sovietic. Primele informaţii cu privire la misiunea nazistă din Iran au fost furnizate de agentul sovietic Nikolai Kuzneţov. Episodul merită amintit!

Dându-se drept Paul Siebert, chipurile un sublocotenent din Wermacht aflat în Ucraina, Kuzneţov l-a tras de limbă pe beţivul Ulrich von Ortel, un ofiţer SS de rang înalt. Cum, evident, neamţul nu ţinea la băutură ca rusul, în timpul partidei de băut, von Ortel a divulgat informaţia capitală către falsul Paul Siebert.

Atunci a intrat în scenă Vartanian, Spionul armean şi grupul său de tineri recrutaţi în Iran primiseră denumirea de cod “cavaleria uşoară”, deoarece se deplasau mai tot timpul pe biciclete. Mobili şi iuţi, agenţii descoperiseră astfel nişte aliaţi de nădejde în biciclete care-i ajutau să se strecoare uşor şi să-şi piardă repede urma pe străzile înguste şi aglomerate ale Teheranului de atunci. Grupul coordonat de Gevork mai cuprindea şapte agenţi, dintre care cinci erau compatrioţi armeni, un creştin asirian şi un lezghin. Mica celulă de agenţi s-a dovedit în cele din urmă extrem de eficientă, Dacă în primă instanţă misiunea lor consta în supravegherea activităţii agenţilor germani, acţiunile lor au dus la arestarea a peste 400 de agenţi nazişti de pe teritoriul Iranului.

Înaintea importantei Conferinţe din Teherin, celula lui Vartanian a depistat un grup de şase operatori radio germani paraşutaţi lângă oraşul Qum, situat la circa 100 kilometri de Teheran. Atenţi să nu fie descoperiţi, subordonaţii lui Vartanian i-au urmărit pe germani până în capitala Iranului, unde au avut inspiraţia să-i lase pe aceştia să contacteze celulele spionajului german care menţineau legătura cu Berlinul.

În acele momente, oamenii lui Vartanian au început o supraveghere ca la manual. Toate comunicaţiile agenţilor germani cu Berlinul au fost monitorizate, decodificate şi înregistrate, fiind remise imediat Moscovei. Astfel, sovieticii au descoperit că nemţii plănuiau de fapt trimiterea unui nou grup de acţiune condus personal tot de Skorzeny, pentru a duce la bun sfârşit asasinatele. De fapt, Skorzeny vizitase deja sub acoperire Teheranul şi identificase terenul şi punctele importante ale acestuia. Ce nu ştia temerarul german, era că fusese imediat identificat şi urmărit de oamenii armeanului. Odată ce sovieticii şi britanicii au aflat toate coordonatele asasinatului, grupul de radiotelegrafişti germani a fost arestat. Pe baza memoriilor lui Vartanian aceştia au acceptat să colaboreze cu sovieticii şi să trimită Berlinului informaţii false.

Totuşi, încă loial, unul dintre operatorii germani a introdus în mesajul trimis Berlinului un cod secret de urgenţă care semnifica faptul că fusese capturat şi dezinforma sub controlul sovieticilor. Descoperiţi de sovietici, germanii au hotărât anularea operaţiunii. Skorzeny simţise ceva în neregulă, imediat ce a observat inadvertenţele între informaţiile primite din Teheran şi situaţia de la faţa locului pe care o evaluase în prealabil, dar nimeni nu-l luase atunci în seamă.

Un erou cu multe necunoscute

Gevork Vartanian şi-a continuat activitatea în cadrul serviciilor sovietice de informaţii, cu specificarea că în afară de operaţiunea “Salt Lung”, nu se cunosc detalii importante despre cariera şi restul activităţii sale. Acestea sunt încă clasate în arhivele Moscovei. Se ştie bunăoară despre el doar că a absolvit în anul 1955 Institutul de Limbi Străine din Erevan, devenind un veritabil poliglot care vorbea fluent un număr de opt limbi străine, iar agenţia ITAR-Tass a subliniat că după încheierea celui de-al doilea Război Mondial, Vartanian a îndeplinit misiuni sub acoperire în Iran, Franţa, Grecia, Italia şi multe alte ţări.

Pe lângă multe alte ordine şi decoraţii primite pentru serviciile sale, Vartanian a primit în anul 1948 faimoasa Stea de Aur a Eroului Uniunii Sovietice pentru activitatea sa de ofiţer din al doilea Război Mondial şi perioada Războiului Rece. A decedat relativ recent, pe data de 10 ianuarie 2012, luând după sine în mormânt multe secrete. Imediat după deces, preşedintele armean în funcţiune, Serxh Sarkisian a trimis o scrisoare de condoleanţe soţiei, familiei şi apropiaţilor lui Vartanian, scrisoare în care elogiază profund serviciile şi eforturile întreprinse de către cel numit cu respect nelimitat “preţiosul fiu al naţiunii armene”. Vartanian s-a retras din FSB, succesorul KGB, de abia din anul 1992, dar cum dintr-un asemenea serviciu secret nu te retragi niciodată, venerabilul armean a continuat să predea tinerilor agenţi până aproape de momentul morţii sale. Identitatea sa a fost dezvăluită de abia în anul 2000.

Medalia Erou al Uniunii Sovietice – Cea mai înaltă şi preţuită decoraţie din perioada URSS-ului

Vladimir Putin, prim-ministru al Rusiei la acea dată a luat parte la funeralii şi a ţinut să-şi prezinte personal condoleanţele văduvei lui Vartanian, care a contribuit la crearea faimei celui mai important cuplu de spioni sovietici din istorie. Preşedintele rus de atunci, Dmitri Medvedev a ţinut un discurs în cadrul înmormântării în care l-a descris pe Vartanian drept un “Agent de o inteligenţă legendară, un patriot profund devotat ţării sale, care a scris istorie pentru Serviciul de Informaţii Externe al Rusiei”. Pe baza legendei sale, în anul 1981 s-a realizat o coproducţie cinematografică sovieto-franceză intitulat “Teheran-43” cu Alain Delon, o legendă vie a cinematografului mondial în rolul adevărat al unei alte legende, de data aceasta a spionajului mondial.

Cazul său ne pune încă o dată pe gânduri în privinţa atâtor necunoscuţi, care fac de fapt istoria, dar al căror nume nu le vom afla probabil niciodată.

CODUL BIBLIEI (II)

Un criptograf veteran de la strict secreta National Security Agency din SUA, Harold Gans era sigur că putea dovedi falsitatea demonstraţiei realizată de Rips pentru codul biblic. Gans a realizat propriul său program de calculator şi a refăcut căutările făcute de Rips în codul biblic, în legătură cu datele despre 32 de personalităţi care apăreau codificate în Biblie. Spre marea uimire a lui Gans, informaţiile existau: datele la care se născuseră şi muriseră acele personalităţi erau codificate în Biblie, împreună cu numele lor. Lui Gans nu i-a venit să creadă, dar tot mai era convins că nu există nici un cod în Biblie.

Astfel, el a hotărât să caute şi alte informaţii în legătură cu cele 32 de personalităţi care apăreau codificate în Biblie, în speranţa că va găsi ceva cu care să dea la iveală falsul din experimentul lui Rips, eventual chiar şarlatania matematicianului israelian. Gans a pornit de la ipoteza că, dacă există un cod adevărat, atunci el ar trebui să conţină şi informaţii exacte despre localităţile unde s-au născut cele 32 de persoane codificate. După aproximativ 400 de ore de căutări, Gans a verificat concordanţa celor 32 de nume cu localităţile lor natale. În plus, Gans a mai realizat o căutare asemănătoare pentru alte 34 de personalităţi cunoscute, pentru care a verificat concordanţa nume-loc de naştere, iar rezultatul a fost exact. Concluzia lui Gans a fost că în Biblie sunt codificate informaţii despre trecut şi viitor într-un mod care exclude, din punct de vedere matematic, orice coincidenţă, iar acest gen de informaţii nu se găsesc în nici un alt text. După spusele lui Gans, experimentele pe care le-a realizat în legătură cu codul Bibliei l-au transformat dintr-un ateu convins într-o persoană profund religioasă.

Rips şi Wiztum au prezentat articolul lor uneia dintre cele mai importante reviste americane de matematică, “Statistical Science”. Mai mulţi matematicieni care lucrau pentru acea revistă au verificat demonstraţia matematică ce susţine existenţa codului. Teoria codului Bibliei a trecut cu succes şi toate aceste teste, fiind astfel acceptată de “Statistical Science”.

În continuare vă prezentăm unele exemple de personalităţi marcante ce apar codificate în Biblie, precum şi menţiunile despre acestea pe care le oferă codul. Homer apare codificat ca fiind “poet grec”; Shakespeare apare codificat ca “reprezentant de scenă”, alături fiind codificate şi unele opere a lui: “Hamlet” şi “Macbeth”. Şi Beethoven şi Bach apar codificaţi în Biblie, pentru fiecare apărând menţiunea “compozitor german”. Mozart apare şi el în cod, alături de cuvintele “compozitor” şi “muzică”, iar Rembrant este codificat “pictor olandez”.

Fiecare progres al tehnologiei moderne a fost înregistrat în codul biblic. Fraţii Wright apar codificaţi alături de cuvântul “avion”, Edison este codificat cu “electricitate” şi “bec electric”, iar Marconi este codificat cu “radio”. Newton apare codificat cu “gravitaţie”. După cum am menţionat anterior, Newton intuia existenţa unui cod ascuns în Biblie, pe care însă nu l-a aflat; codul însă, “ştia” de Newton, deoarece, în codul biblic, alături de expresia “codul Bibliei” apare şi numele de Newton.

Einstein apare codificat în Biblie doar o singură dată. Enunţul “s-a prezis o persoană cu mintea ageră” apare în acelaşi loc. Cuvântul “ştiinţă”, peste care se suprapune expresia “o nouă şi excelentă înţelegere” intersectează numele savantului. Şi chiar deasupra lui “Einstein”, textul ascuns menţionează “el a răsturnat realitatea prezentă”. Teoria relativităţii, principala descoperire a lui Einstein, este de asemenea codificată. Este posibil ca şi teoria “câmpului unificat” să fie codificată în Biblie. Împreună cu numele lui Einstein, în matricea în care figurează unica lui menţiune, împreună cu teoria relativităţii, codul oferă şi indiciul “adăugaţi o a cincea parte”, lucru pe care l-a urmărit şi Einstein în studiile sale despre “a cincea forţă”.

În iulie 1994, lumea a asistat la cea mai mare explozie observată în sistemul nostru solar. O cometă a supus planeta Jupiter unui bombardament echivalent cu forţa a peste un miliard de megatone, generând globuri incandescente de mărimea Pământului. Coliziunea cometei cu Jupiter este codificată de două ori în Biblie, o dată în Geneza şi o dată în Isaia. Cometa “Shoemaker – Levy”, apare de ambele dăţi cu numele complet – numele astronomilor care au descoperit-o în 1993, iar impactul cu Jupiter este codificat aproape ca o reprezentare grafică. În codul Bibliei, numele cometei şi numele planetei Jupiter se intersectează de două ori, iar data impactului era menţionată anticipat: 16 iulie. Astfel, evenimentul pe care astronomii fuseseră în măsură să-l prevadă doar cu câteva luni înainte de a se produce, a fost prezis în codul Bibliei cu 3000 de ani înainte de a avea loc.

Despre ocuparea Tibetului de către chinezi, în codul biblic apare “Şi i-a pus sub pază în temniţă”, expresie care intersectează cuvântul “Tibet”.

Marea criză economică prin care a trecut SUA, în 1926, este codificată împreună cu prăbuşirea pieţei bursiere. “Colaps economic” şi “criză” apar laolaltă în Biblie, alături de cuvântul “acţiuni”. Anul în care s-a declanşat criza, 1929 – adică 5690 în calendarul ebraic – este codat în acelaşi pasaj. Un alt eveniment bulversant petrecut pe scena politică a Statelor Unite, căderea lui Richard Nixon în urma afacerii Watergate, este de asemenea codificat în Biblie. “Watergate” apare împreună cu “Nixon” şi cu anul în care acesta a fost silit să demisioneze – 1974. În pasajul în care a fost codat “Watergate”, textul codat al Bibliei formează o întrebare: “Cine este el? Preşedinte, dar a fost alungat.”

De asemenea, cu şase luni înaintea alegerilor pentru preşedenţia SUA din 1992, codul a dezvăluit alegerea lui Clinton. Alături de “Clinton” apărea viitorul titlu: “preşedinte”.

Aselenizarea primei nave pământene pe Lună este codificată şi ea în Biblie. “Om pe lună” apare în cod împreună cu “navă spaţială” şi “Apollo 11”. Până şi data la care Neil Amstrong a făcut primul pas pe Lună – 20 iulie 1969 – se regăseşte în Biblie. Cuvintele lui Amstrong: “Un pas mic pentru om, un salt uriaş pentru omenire” îşi găsesc şi ele ecoul în codul biblic: în pasajul unde apare data aselenizării, “Luna” este intersectată de expresia “Realizat de omenire, realizat de om”.

Cu acest gen de exemple am mai putea continua, însă cele oferite până acum sunt suficiente pentru a demonstra realitatea codului. Ar mai fi totuşi interesant să aflaţi rezultatele unor căutări în codul Bibliei ce au avut drept scop aflarea mai multor informaţii despre România. Astfel au fost găsite informaţii impresionante despre ţara noastră, chiar dacă nu s-a folosit un program foarte performant de căutare în codul biblic. Textele biblice pe care noi le-am avut la dispoziţie pentru căutare au fost următoarele:

– textul original în ebraică a Genezei, aşa cum apare el în cea mai cunoscută ediţie a Bibliei – “Biblia de la Ierusalim”;

– o traducere în greceşte a Noului Testament, recunoscută ca fiind foarte valoroasă;

– cea mai veche şi mai importantă traducere în engleză a textului Noului Testament, ce aparţine versiunii cunoscute sub numele “King James Version”, publicată în 1611.

Chiar dacă cele mai numeroase şi autentice informaţii pot fi găsite apelând în special la textul original al Bibliei, cel în ebraică, datorită încărcăturii spirituale excepţionale pe care o are textul biblic, anumite date se pot afla chiar în cazul în care apelăm la unele traduceri inspirate ale Bibliei.

Cu toate că în cele trei surse conţinute în programul de căutare în codul biblic (menţionate mai sus) nu am avut la dispoziţie traducerea integrală a Bibliei, chiar şi o bază de date limitată a fost de natură să ofere unele informaţii profunde. Pentru traducerea în română a pasajelor din Biblie a fost folosit textul Bibliei în limba română.

În textul ebraic original al Genezei, numele României apare codificat de 17 ori. Cele mai relevante informaţii le-am considerat a fi prezente în următoarele trei exemple:

– în secvenţa de mai jos, alături de “România” (ortografierea ebraică a numelui ţării noastre este încadrată în text) apar următoarele citate: “Iată Eu (Dumnezeu) sunt cu tine şi te voi păzi pe orice cale vei merge…” şi “nu te voi lăsa până nu voi împlini toate câte ţi-am spus”. (Geneza, cap. 28, versetul 15).

– într-o altă secvenţă din originalul Genezei în care apare codificat numele “România”, textul care intersectează numele ţării este următorul: “Şi cutremurându-se Iacov a zis: ,,Cât de misterios este locul acesta! Aceasta nu e alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului!” (Geneza, cap. 28, versetul 17).

– în cea de-a treia situaţie, numele codificat “România” este intersectat de citatul următor: “Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse, şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească.” (Geneza, cap. 2, versetul 15).

În textul Noului Testament tradus în greceşte, numele “România” apare de 2 ori. Informaţii mai importante au fost găsite în secvenţa pe care o prezentăm mai jos: numele “României” este codificat cu următorul pasaj: “Zis-a lui Stăpânul: ,,Bine slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria Domnului tău.” (Matei, cap. 25, versetul 21).

În cazul Noului Testament tradus în engleză, numele “România” apare de două ori. Vă prezentăm o secvenţă concludentă şi pentru această căutare în codul Bibliei: în secvenţa de text care va urma se observă cu uşurinţă cum expresia “His own house Jesus, care se traduce prin “însăşi casa lui Iisus”, intersectează numele României. Toate aceste informaţii din codul biblic vin să confirme profeţiile despre ţara noastră, şi anume că România a fost aleasă de Dumnezeu să fie centrul spiritual al planetei în epoca ce va urma.

Majoritatea oamenilor consideră că Biblia este o simplă carte şi doar pentru o mică parte dintre aceştia, Biblia este o lucrare divin inspirată. Având în vedere informaţiile despre codul biblic, putem spune că a început un nou mod de explorare a Bibliei. Toţi cei care au avut posibilitatea să se convingă de existenţa codului Bibliei consideră acum că, ceea ce numim noi Biblie – cartea propriu-zisă – este doar primul său stadiu (nivel). Biblia s-a dovedit a fi şi un program de calculator, nu doar o carte pe care Rips a introdus-o într-un computer, ci un program pe care autorul său l-a conceput ca interactiv şi mereu adaptabil. Codul Bibliei se prezintă ca o serie de revelaţii temporizate, fiecare dintre ele fiind programată pentru a corespunde nivelului epocii sale. Eliyahu Rips spunea referitor la cod: “Cantitatea de informaţii din codul biblic este incalculabilă şi probabil infinită. Iar acesta nu este decât începutul, primul nivel şi cel mai simplu al codului biblic. Codul este mai puţin asemenea unui joc de cuvinte încrucişate, cât mai degrabă, asemeni unei holograme. Noi observăm doar matrice, adică tablouri bidimensionale, când probabil ar trebui să privim în cel puţin trei dimensiuni, dar nu ştim cum.”

CODUL BIBLIEI (I)

,,Iar tu Daniele, ţine ascunse cuvintele şi pecetluieşte cartea până la sfârşitul lumii.” (Daniel, 12:4.)

Cercetările unor oameni de ştiinţă au confirmat, în ultimii ani, o ipoteză (de altfel mai veche, dar nedemonstrată) care susţinea că în Biblie există inclus, alături de informaţiile spirituale evidente, şi un anume cod secret care poate dezvălui evenimente care au avut loc cu mii de ani după ce a fost scrisă Biblia.

Codul biblic a fost descoperit în versiunea originală a Bibliei, în limba ebraică, în Vechiul Testament. Cel care a descoperit codul biblic este Dr. Eliyahu Rips, care este la ora actuală unul din cei mai mari experţi din lume în teoria grupurilor, un domeniu al matematicii care stă la baza fizicii cuantice.

Eliyahu Rips este un om modest. El are, mai mereu, tendinţa de a acorda altora meritul pentru propriile sale realizări, astfel încât la prima vedere nimeni nu ar bănui că de fapt el este un matematician de renume mondial. Majoritatea ziariştilor care l-au văzut au fost tentaţi să susţină că descoperirile sale nu au nimic de luat în seamă. Descoperirea lui Rips a fost însă confirmată de matematicieni de renume de la Harvard, Yale şi Universitatea Ebraică.

Acest cod a fost verificat, de asemenea, şi de un specialist în cifruri şi coduri de la Ministerul Apărării al SUA şi a mai trecut cu succes trei expertize efectuate de specialişti la NASA…

Teoria legată de codul biblic a devenit mai cunoscută în mass-media şi a fost luată mai în serios abia după un tragic eveniment prezis cu ajutorul codului şi care, datorită faptului că nu a fost luat în seamă de persoana direct vizată, s-a adeverit mai apoi, din păcate. Iată derularea evenimentelor: la 1 septembrie 1994, ziaristul american Michael Drosnin a plecat la Ierusalim pentru a-i înmâna lui Ytzhak Rabin următoarea scrisoare:

“Un matematician israelian a descoperit în Biblie un cod secret care pare să dezvăluie amănunte ale unor evenimente care au avut şi au loc la sute şi mii de ani după ce a fost scrisă Biblia. Motivul pentru care vă aduc la cunoştinţă acest fapt este acela că singura dată când numele dumneavoastră complet, Ytzhak Rabin, apare în Biblie, el este intersectat de de expresia “criminal va asasina”. Faptul n-ar trebui tratat cu indiferenţă, deoarece atât asasinarea lui Anwar el-Sadat, cât şi atentatele cărora le-au căzut victime John şi Robert Kennedy sunt, de asemenea, codificate în Biblie. Cred că sunteţi într-un real pericol, dar acest pericol poate fi evitat.”

La 4 noiembrie 1995 a venit cumplita adeverire: un glonţ în spate, tras lui Ytzak Rabin, de către un om care se credea investit cu o misiune divină. Aceasta era o crimă codificată în Biblie acum 2000 de ani.

Acelaşi ziarist – Michael Drosnin – a mai urmărit să-l avertizeze pe şeful Cartierului Generakl al Serviciului de Contrainformaţii al Israelului despre războiul din Golf şi de intenţia Irakului de a lansa rachete asupra Tel-Avivului. Rips îi arătase ziaristului o secvenţă din codul biblic unde cuvintele “Hussein”, “Scud” şi “rachetă rusească” apăreau codificate împreună.

De asemenea “Hussein a ales o zi” era o expresie ce apărea în acea secvenţă. Aprofundând căutările în acest sens, Rips a găsit în cod “foc în 3 Şevat” – dată din calendarul ebraic ce corespundea zilei de 18 ianuarie 1991. Aceasta a fost şi ziua în care Irak-ul a lansat prima rachetă Scud împotriva Israelului, confirmând datele oferite de cod. La întrebarea lui Drosnin: “Cine poate şti cu 3000 de ani înainte că va fi un război în Golf, ca să nu mai vorbim de lansarea unei rachete împotriva Israelului pe 18 ianuarie?”, Rips a răspuns foarte tranşant: “Dumnezeu!”.

După aceste evenimente prezise de cod şi mai apoi adeverite, Michael Drosnin declara următoarele: “În mod cât se poate de limpede, codul nu este la fel ca profeţiile lui Nostradamus, nu este ceva de genul ,,o stea se va arăta pe cer de la Răsărit şi un mare rege va cădea”, cuvinte ce pot fi interpretate ulterior, astfel încât să corespundă oricărui eveniment care se petrece în realitate. Nu, aici este vorba de detalii la fel de precise ca acelea din ştirile transmise de CNN, toate acestea fiind descoperite înainte ca evenimentul să se producă.”

Teoria lui Rips despre codul biblic consideră Biblia ca o gigantică grilă de cuvinte încrucişate. Pentru a găsi codul, Rips a eliminat toate spaţiile dintre cuvinte şi a transformat întreaga Biblie originală într-un şir continuu de litere, cuprinzând 304.805 caractere. Informaţiile sunt obţinute prin selectarea a fiecărei a N-a literă, unde N are o valoare precisă şi corespunzătoare aleasă – de exemplu: 4,5,12,18,etc. Un exemplu foarte simplu ar fi următorul: avem propoziţia “Cum să obţii date.”, pe care o compactăm şi ea devine “cumsăobţiidate” din care vom selecta, începând cu prima, fiecare a cincea literă: “cumsăobţiidate” şi rezultă astfel cuvântul “cod”.

Cu ajutorul unui calculator, sunt căutate în această matrice formată de textul biblic adus în forma descrisă mai sus, cuvinte şi fraze ascunse de codurile de intervale. Se începe de la prima literă a Bibliei şi se caută pentru fiecare secvenţă de intervale posibilă cuvintele pe care noi le solicităm, care sunt descifrate cu intervale de una, două, trei litere, ş.a.m.d. până la câteva mii. Apoi se repetă aceeaşi operaţiune de căutare începând de la cea de-a doua literă şi continuând astfel până la ultima literă a Bibliei. După ce găseşte cuvântul-cheie, calculatorul începe să caute informaţii asociate aflate cât mai aproape de acesta. Astfel, de exemplu, unde a fost găsit numele de Rabin, se aflau alături şi alte date: Amir (care s-a dovedit ulterior a fi chiar numele asasinului), Tel Aviv, anul ebraic 5756 care începea în septembrie 1995, toate aceste informaţii reale fiind codificate în acelaşi pasaj.

Primul indiciu modern al codificării Bibliei a fost găsit cu peste cincizeci de ani în urmă, de către H.M.D. Weissmandel, un rabin din Praga. Acesta observase că, dacă sărea cincizeci de litere şi apoi alte cincizeci şi apoi alte cincizeci, găsea cuvântul “Tora”, înscris la începutul “Genezei”. De asemenea, observase că aceeaşi secvenţă de intervale ortografia din nou cuvântul “Tora” în “Ieşirea”, “Numerii” şi “Deuteronom”. Weissmandel nu a dat niciodată această descoperire publicităţii. Discipolii săi au publicat însă, ulterior, o carte cu tiraj limitat “Torat Hemed”, în 1958, în care se făcea pe scurt referire la cercetările rabinului Weissmandel în legătură cu codul, pe care acesta le efectuase în perioada premergătoare celui de-al doilea război mondial. Unul dintre aceşti discipoli, rabinul Azriel Tauber, a relatat că în acei ani, dinaintea apariţiei calculatoarelor, Weissmandel transcrisese întregul text al Torei pe fişe cuprinzând câte 100 de litere, dispuse pe 10 rânduri de câte 10 litere, şi apoi căutase cuvintele ortografiate cu litere aflate la intervale echidistante.

Primul savant modern, omul care a înţeles mecanica sistemului nostru solar şi a descoperit forţa gravitaţiei, Sir Issac Newton, era şi el încredinţat de faptul că în Biblie există un cod secret care dezvăluie viitorul. Newton a învăţat ebraica şi a urmărit aproape jumătate din viaţă să descopere acest cod. Isaac Newton considera acest cod mult mai important decât legea atracţiei universale.

J.M.Keynes, biograful lui Newton, susţine că acest cod biblic a fost o obsesie pentru marele savant. Când Keynes a văzut documentele lui Newton a avut un şoc: cea mai mare parte a lucrărilor lui Newton nu se refereau, aşa cum se aştepta el, la matematică sau la astronomie, ci la teologie esoterică. Acele scrieri dezvăluiau faptul că marele fizician era încredinţat că în Biblie era ascunsă o profeţie a istoriei omenirii. Newton avea certitudinea că Biblia, de fapt chiar întregul univers, era o criptogramă alcătuită de Dumnezeu, pe care el voia să o descifreze.

Newton nu a reuşit însă să descopere acest cod. Munca sa nu a dat niciun rezultat, oricare au fost formulele matematice aplicate. Descoperirea care i-a scăpat lui Newton a fost făcută de Eliyahu Rips, pentru că matematicianul israelian dispunea de un instrument esenţial pe care Newton nu-l avea: un calculator. Se pare că textul ascuns al Bibliei a fost codificat cu un fel de “zăvor” temporizat, care nu a putut fi deschis până la descoperirea calculatorului.

Cu tot scepticismul unor matematicieni, nimeni nu a putut găsi vreo eroare în demonstraţia matematică. Nimeni nu a putut să infirme cu argumente solide faptul uluitor că Biblia era codificată şi că dezvăluia evenimente care ulterior s-au petrecut după descrierea ei.

Unii oameni de ştiinţă, mai convenţionalişti, nu au acceptat codul. Un astfel de exemplu a fost cel al lui Avraham Hasofer, care a atacat codul biblic înainte ca Rips să fi publicat demonstraţia matematică. Hasofer a argumentat că este posibil ca anumite tipuri de configuraţii să existe în orice ansambluri mari de date.

La atacul lui Hasofer, Rips a replicat că este posibil ca, de exemplu, să găseşti într-un ansamblu de date suficient de mare numele de Saddam Hussein. Dar este aproape imposibil să găseşti termenii “Scud”, “rachetă rusească”, precum şi data declanşării războiului, în acelaşi loc, dezvăluite într-un mod anticipat.

Nimeni nu poate înţelege încă modul în care a fost creat codul. Toţi oamenii de ştiinţă care au constatat realitatea codului biblic sunt de acord cu faptul că nici cele mai rapide calculatoare de care dispunem în ziua de astăzi şi nici toate computerele de pe pământ lucrând împreună, n-ar fi putut să codifice Biblia, aşa cum a fost ea codificată acum trei mii de ani. Rips declara că: “Este vorba de o minte care depăşeşte cu mult orice imaginaţie a noastră. Informaţia inclusă în cod este probabil infinită.”

Nimeni nu ştie dacă, nu cumva, fiecare dintre noi, cu tot trecutul şi viitorul său, figurează în vreun cod de nivel superior şi încă necunoscut al Bibliei şi dacă aceasta nu este într-adevăr o “Carte a Vieţii”. Toţi marii conducători ai lumii din timpul celui de-al doilea război mondial – Roosvelt, Churchill, Stalin, Hitler – sunt menţionaţi în cod. America, ”revoluţie” şi anul 1776 apar la un loc. Napoleon este codificat alături de Franţa, dar şi de Waterloo şi Elba.

“Când am folosit un calculator, am dat lovitura”, relatează Rips. El a povestit că a găsit mult mai multe cuvinte codificate decât prevedea domeniul statisticii în virtutea “legilor hazardului”, iar atunci a fost cel mai fericit moment din viaţa sa.

Rips a elaborat un model matematic complex care, atunci când a fost implementat pe un program de calculator, a confirmat faptul că Vechiul Testament este, într-adevăr, codificat. Rips s-a împotmolit însă în drumul spre “victoria finală”, care trebuia să fie o metodă simplă şi elegantă de a dovedi realitatea codificării Bibliei. Pentru a reuşi, a fost ajutat de fizicianul israelian Doron Witzum, care a completat modelul matematic.

În rezumatul de pe pagina de deschidere a referatului asupra experimentului lor iniţial, intitulat “Secvenţe de litere echidistante în Geneză” se menţiona: “Analiza indică faptul că în textul ,,Genezei” sunt intercalate informaţii ascunse sub forma unor secvenţe de litere echidistante. Rezultatul este semnificativ în proporţie de 99,998%”. Rips şi colegii lui căutaseră numele a 32 de mari învăţaţi, înţelepţi, din epoca biblică până în vremurile moderne, pentru a determina dacă numele şi datele calendaristice ale naşterii şi morţii lor erau codificate în prima carte a Bibliei. Pe de altă parte, căutaseră aceleaşi nume şi date şi în traducerea ebraică a romanului “Război şi pace”, al lui Tolstoi, precum şi în alte două texte originale ebraice. În Biblie, numele şi datele erau codate laolaltă, pe când în “Război şi pace” şi în celelalte două cărţi, nu.

Probabilitatea ca informaţiile codificate să apară datorită unor coincidenţe accidentale s-a dovedit, în cele din urmă, a fi de 1 la 10 milioane. În cadrul experimentului său final, Rips a luat cele 32 de nume şi 64 de date şi le-a amestecat în 10 milioane de combinaţii diferite, astfel încât 9 999 999 dintre ele să nu corespundă şi doar o singură combinaţie să fie corectă. Apoi a efectuat o verificare pe calculator, pentru a vedea care dintre cele 1o milioane de combinaţii dădea cel mai bun rezutat şi a constatat că numai în Biblie numele şi datele corecte apăreau împreună. “Nici una dintre combinaţiile aleatorii nu era corectă. Rezultatele erau zero contra 9 999 999 sau, altfel spus, 1 la 10 milioane.”

Astfel de experimente, cum este cel descris anterior, au mai fost realizate folosind şi alte opere literare cum ar fi “Crimă şi pedeapsă”, de Dostoievski, un text ce cuprinde 304.805 litere, fiind deci comparabil cu şirul de litere din Biblie. Aici, numele Ytzak Rabin nu apărea deloc, în nicio secvenţă de intervale. Alte nume codificate în Biblie, cum ar fi Shakespeare sau Kennedy, apăreau şi aici. Cu toate acestea, în timp ce în Biblie cuvintele ce apăreau după numele lui Kennedy erau “va muri”, iar oraşul Dallas era codificat în acelaşi pasaj, în “Crimă şi pedeapsă” nu apărea nici un fel de asociaţie logică. La fel, “Shakespeare” apărea o singură dată în romanul lui Dostoievski, dar nicidecum asociat cu numele unor opere ale sale, cum apare acesta în Biblie.

“Distincţia dintre prezent, trecut şi viitor este doar o iluzie, oricăt ar fi de persistentă”. Albert Einstein, 1955 codificări şi alte scrieri l-au ajutat pe Rips să-şi susţină teoria şi să concluzioneze: “Fireşte că dacă s-ar căuta suficiente exemple într-o carte, s-ar găsi până la urmă unele cuvinte asociate logic sau apărând la un loc. Dar numai în Biblie apar informaţii asociate în mod constant şi coerent. Nimeni nu a descoperit nimic asemănător în nici o altă carte, în nici o traducere şi în nici un alt text ebraic original, cu excepţia Bibliei.”

Cârciumile de altădată ale Braşovului

În perioada interbelică, Braşovul era un oraş vesel. Oamenii îşi permiteau destul de des să meargă la o cârciumă sau la o terasă pentru a mânca sau bea ceva. Centrul vechi era plin de localuri de lux, dar şi de tot felul de cârciumioare, care aveau fiecare clienţi fideli. Se mânca bine şi se bea pe săturate, fără a sărăci. Nu lipseau, în cartierele mărginaşe, aşa zisele bombe, unde muncitorii îşi înecau amarul în alcool.

Patronii de localuri o duceau bine, dacă e să ne luăm după o statistică – în 1920, la Braşov, exista o crâşmă la 20 de locuitori. La cârciumă se făcea politică, se aflau “ultimele ştiri”, se încheiau afaceri sau se încingea câte o partidă de cărţi. Era un fel de club al bărbaţilor, care se relaxau la o friptură şi la un pahar de vin sau… mai multe. În presa vremii, apăreau anunţuri mari care anunţau deschiderea vreunui local sau în care patronii îşi îmbiau potenţialii clienţi cu tot felul de atracţii gastronomice.

* Coroana, local de lux

Pe strada Republicii, se afla unul din cele mai vechi localuri de lux din oraş. Restaurantul Coroana a fost inaugurat în anul 1910. Până la apariţia restaurantului ARO, în 1939, Coroana era considerată de mulţi cel mai select din oraş. Şi pentru că erau mulţumiţi de cum şi cu ce au fost serviţi, clienţii lăsau şi un bacşiş care mergea până la 10 la sută din nota de plată. În perioada comunistă, Coroana a fost rebotezat în Postăvarul, pentru că vechea denumire aducea aminte de monarhie. După 1990, şi-a reluat prima denumire. În Piaţa Sfatului, unde se află acum Restaurantul Chinezesc, era pe vremuri un loc select de întâlnire a elitei Braşovului, restaurantul Luther. Era localul pe care-l frecventau intelectualii – medici, profesori şi, în special, avocaţi. Patronul restaurantului Luther era renumitul comerciant Ioan Moşoiu, care era considerat un adevărat fiu al Braşovului, datorită donaţiilor pe care le făcea, în special pentru liceul Şaguna.

* La Aro, vinuri de la ,,mama lor”

În 1939, crème de la crème de la restaurante a devenit Aro, care făcea parte din complexul hotelier Aro, proiectat de către arhitectul Horia Creangă, nepotul îndrăgitului povestitor din Humuleşti. Restaurantul Aro a devenit un simbol al gastronomiei şi al divertismentului de înaltă clasă. Seara, cânta orchestra condusă de Jean Sibiceanu. Profesorul braşovean Dimitrie Cazacu îşi aduce aminte cât de bine se prepara peştele la Aro, dar nu uită nici azi de ghiveciurile, musacalele sau tocăniţele de aici. Inspiraţia culinară venea de la celebrul Capşa din Bucureşti. Dată fiind calitatea serviciilor, şi preţurile erau pe măsură, dar totuşi, nu de speriat. Un profesor, de exemplu, nu-şi permitea să mănânce în fiecare zi la celebrul Aro, dar în ocaziile în care o făcea, nu sărăcea. Vinul pentru clienţi venea direct din pivniţa hotelului, care îşi ademenea muşterii cu anunţuri în ziare: ,,Pivniţele Aro care primeau vinuri de la ,,,mama lor”’ aveau deviza: “Pentru sănătatea şi economia dumneavoastră, încercaţi vinurile noastre!” Şi Casa Sfatului adăpostea odinioară, în pivniţă, o vinotecă extrem de apreciată. Modelul a fost preluat din Austria, unde erau vestite acele Rathauskeller. Vara, în subsol era întuneric şi răcoare, iar aburii vinului pluteau în aer. Mai greu le era clienţilor când ieşeau la lumină şi căldură. Pământul începea să se învârtă cu cei care au uitat măsura.

* Tuzlama regală, la Ursu

Lângă Aro, pe colţ cu strada Mureşenilor (în superbul palat Czell), se afla un alt local căutat – Ursu. Era un restaurant elegant, care avea însă şi o braserie, unde era deschis de la 5-6 dimineaţa. Chelfii de la alte cârciumi care închideau în zori veneau cu sufletul la gură la Ursu, pentru a se drege cu o ciorbă de potroace. De la ora 7, era gata şi ciorba de burtă, iar pe la 8 se puteau ghiftui cu celebra tuzlama regală-bucăţi fragede de burtă cu sos cu smântână şi usturoi. Profesorul Dimitrie Cazacu şi-l aminteşte pe patronul de la Ursu, Nicu Cătănoiu, ca fiind un om jovial ce vorbea cu clienţii, trecea pe la masa fiecăruia şi lăuda meniul zilei. Nu ezita să ciocnească un pahar cu vin cu vreun muşteriu fidel. Peste drum, la parterul clădirii de azi a Rectoratului era un alt local de prestigiu – Transilvania. Aici îşi organizau nunţile românii. Clădirea (ridicată în 1902), care azi găzduieşte Muzeul de artă, a aparţinut Asociaţiei meseriaşilor germani. Şi cum, după o întâlnire a meseriaşilor, era binevenit un chef, la parter era un restaurant vestit pentru concursurile de bere. Uneori, se chema ambulanţa pentru a duce la spital un concurent care se ,,delecta” cu atâta bere, încât nu mai putea să se mişte.

* Flechii de la Gaura Dulce

În spatele restaurantului Cerbul Carpatin, din Piaţa Sfatului, se afla celebra Gaura Dulce. Odinioară, la acest birt se servea o specialitate a Braşovului – flechii. Cele mai frumoase bucăţi de carne din măcelărie erau cumpărate dimineaţa, de birtaş. Grătarele sfârâiau non-stop la Gura Dulce. Carnea friptă se aducea pe un fund mare de lemn, numit cârpător, iar chelneriţa o tăia cu mare iuţeală în formă de tăieţei, peste care se presărau sare şi piper, dând naştere la delicioşii flechi. Delicioasele flechii se stropeau din belşug cu vin cu borviz, adică apă minerală, în limba maghiară. Circula prin oraş şi o glumă pe seama acestui local. Când cineva întreba unde era Gaura Dulce, i se răspundea s-o caute în fundul Cerbului. Dacă voiai să te distrezi până în miez de noapte într-un bar, animatoarele te ţineau treaz cu dansuri speciale, fetele dându-şi chiar şi poza la ziar. Pe lângă diverse restaurante se ştia că funcţionau case de toleranţă, prostituţia fiind legală până la venirea comuniştilor.

* La Mielul Alb, chefuri electorale

Pe strada Lungă, era deschis localul Mielul Alb, iar câteva case mai jos era Gambrinus, ce funcţiona în clădirea unde este actualul sediu al Partidului Democrat Liberal. Cărturarul braşovean Sextil Puşcariu îşi aminteşte că la Gambrinus erau vestite cotletele de porc sau vacă, servite pe farfurii de lemn. Mielul Alb nu a fost niciodată un local pretenţios. Denumirea cârciumii venea de la un miel alb, sculptat pe frontispiciul clădirii ridicate în 1909. Se spune că aici se adunau, pe vremuri, liberalii. În campania electorală, simpatizanţii partidului erau cinstiţi la Mielul Alb. Restaurantul şi-a păstrat denumirea şi în comunism, însă calitatea acestuia a scăzut, ajungând o bombă, iar în cele din urmă s-a închis.

Restaurantul Gării din Braşov îşi anunţa clienţii: ,,Bufetul extraordinar de bogat cu variate răcituri, pescărie, trufandale şi comestibile fine, pentru toate pungile. Şuncă fiartă de Praga, salam de Sibiu, frankfurter, caşcavale de penteleu. Toate turneele artistice, excursiunile şcolare şi domnii voiajori comerciali, la consumaţie şi mese au rabat mare. Trenurile au opriri suficiente pentru masă.”

* Catering de la fabrica de avioane

Şi în perioada interbelică exista serviciul de catering, adică livrarea de mâncare gătită, acasă sau la diverse evenimente. Iată cum îşi făcea reclamă cantina fabricii de avioane: ,,Ocazie minunată pentru elita Braşovului de a aranja ospăţuri şi banchete selecte cu prilejul sărbătorilor aniversare, onomastice, etc. Cantina fabricii de avioane din Braşov trimite la domiciliu atât preparate executate de bucătari specializaţi în Franţa, cât şi inventarul necesar şi oameni de serviciu.” Cărturarul braşovean Sextil Puşcariu scria în ,,Braşovul de altădată” despre obiceiurile casei, atunci când se mergea la cârciumă:

* Lăutarii cântau în birturi cu vin bun şi în grădini cu copaci umbroşi. Ţiganii ştiau ce cântări îi plac fiecăruia dintre noi. Conducătorul tarafului pleca capul pe vioară, se apropia de tine şi, fără să ceri, îţi cânta la ureche cântecul favorit.

* De obicei, vinul se bea cu borviz, de Borsec, de Vâlcele sau din alt izvor din Carpaţii estici. Jumătate şi jumătate. Dacă lăsai acest amestec mai multă vreme în pahar, se înnegrea. De aceea, el se servea în pahare mici, pe care le goleai dintr-odată. Vinul greu şi vechi din Ardeal era numai de desert.

* La bodega Erenias. Se găseau vinuri bune înfundate şi avea, a doua zi, murăturile şi sărăturile cu care te puteai drege, castraveţi, scrumbii, sardele şi alte pescării, care la rândul lor cereau băutură, ca să stingi focul intern.

* Berea se bea mai mult ziua. Toţi ţineau ca gulerul să fie întreg, semn că berea nu era stătută. Şi temperatura berii trebuia să fie potrivită. Unii suflau în spuma albă şi groasă, ca să o dea la o parte şi să nu-şi umple mustăţile cu ea. Alţii ştergeau paharul unde puneau buzele, iar alţii beau de lângă toartă, unde ştiau că nu se obişnuieşte să se pună gura.

după Elena Cristian

Monarhi şi amantele lor

Cei trei monarhi au în comun nu doar numele de CAROL, ci şi reputaţia de Don Juan-i… (al Suediei, al Spaniei şi al României)

AMANTA regelui Suediei, DEZVĂLUIRI INCENDIARE despre PERVERSIUNILE din dormitor: “Se excita când arunca în mine cu sushi”

Cântăreaţa Camilla Henemark este în centrul unui imens scandal în Suedia, după publicarea unei cărţi în care vorbeşte despre relaţia pe care ar fi avut-o cu regele Carl XVI Gustaf.

  • Camilla Henemark

În cartea “Adio, viaţă dulce!”, artista dezvăluie cu lux de amănunte cum s-a desfăşurat relaţia ei timp de doi ani cu monarhul suedez. Camilla Henemark povesteşte că la prima întâlnire, după ce au mâncat într-un restaurant, s-au retras într-un separeu şi au făcut sex. Numai că picanteriile încep în momentul în care Camilla vorbeşte despre gusturile ciudate ale regelui Carl Gustaf în materie de sex: “Adesea, înainte să facem sex, arunca în mine cu sushi şi prăjiturele, apoi ne îmbătam, ne îmbibam de alcool. Era ca un armăsar în călduri…”

  • Carl Gustaf

Se pare că pasiunea pentru această cântăreaţă a fost destul de puternică, din moment ce, într-o altă carte, apărută în 2010, “Monarhul fără chef”, este dezvăluit faptul că regele a vrut la un moment dat să fugă în lume cu aceasta. “Regina Silvia, în vârstă de 34 de ani, ştia, dar nu a putut face nimic în privinţa asta, căci regele s-a îndrăgostit ca un adolescent, vrând să fugă cu Camilla, undeva, pe o insulă pustie, şi să trăiască cu nuci de cocos”, susţin autorii cărţii.

Şi nu este singurul scandal sexual dezvăluit în această carte! Cele relatate de Thomas Sjoberg (unul dintre autorii cărţii) au lăsat cu gura căscată opinia publică suedeză: sex în grup, stripteuze, fete sărace ispitite cu promisiuni să se culce cu el, prostituate sau folosirea Serviciilor Secrete drept paravan pentru o cât mai deplină intimitate.

Scandalos este faptul că regele Carl Gustaf nici măcar nu s-a străduit să nege dezvăluirile despre aventurile sale cu fete sărace, recunoscându-le senin.

Regele Juan Carlos a dezvirginat o tânără de 18 ani

Publicaţia spaniolă Semana a dezvăluit recent numele mai multor femei care se pare că au fost, pe rând, amantele regelui Juan Carlos. După ce în urmă cu câteva luni a ieşit la iveală relaţia pe care suveranul a avut-o cu bogătaşa nemţoaică Sylvia, timp de 4 ani, acum tot mai multe dive din alte ţări sunt trecute pe lista iubirilor bătrânului cuceritor.

  • Regele Juan Carlos şi regina Sofia

Lovitură după lovitură pentru regina Sofia a Spaniei, care se vede zilnic umilită de apariţia poveştilor de amor pe care le-a trăit soţul ei cu diverse femei, de-a lungul celor 50 de ani de căsnicie ai lor. Publicaţia Semana insistă asupra unei relaţii extraconjugale a regelui Juan Carlos, acum în vârstă de 74 de ani, care a durat nu mai puţin de 18 ani, cu o tânără Marta Gaya, care chiar ar fi fost dezvirginată de suveran pe când ea avea doar 18 ani. Povestea a început, conform jurnaliştilor iberici, în anii ’90, după ce Juan Carlos ar mai fi trecut şi prin patul celebrei prezentatoare Raffaella Carra. Aceasta s-ar fi mutat special în Spania pentru rege, dar el a lăsat-o cu buza umflată.

Blestemul infidelităţii din familiile regale din toată lumea a lovit şi Spania. Pentru prima dată după 50 de ani de căsătorie, Regina Sofia lasă să se înţeleagă că sunt probleme în căsnicia ei. Suverana a anunţat oficial că nu va celebra nunta de aur cu Regele Juan Carlos, care a înşelat-o timp de 35 de ani.

  • Sara Montiel

Coşmarul Reginei Sofia a început în ianuarie 1976, când suverana, împreună cu cei trei copii, a vrut să îi facă o surpriză soţului ei, care, oficial, se afla la vânătoare la unul dintre domeniile lor de lângă Toledo. Sofia a plecat după el, dar proprietarul vilei care îl găzduia pe Juan Carlos nu a lăsat-o să treacă. Regina l-a dat la o parte, a deschis uşa şi şi-a găsit soţul în braţele altei femei. Aceasta era Sara Montiel, pe care se spune că regele a iubit-o ani în şir.

Din acea zi, cuplul regal spaniol a dormit separat, relaţia lor devenind pentru totdeauna rece şi distantă. Aşadar, regina şi regele nu mai împart patul conjugal de 35 de ani, ba mai mult, Sofia nu-l mai suportă pe Juan Carlos în preajma ei! Toate detaliile despre viaţa de cuceritor a regelui, supranumit “suveranul cu 1.500 de femei”, au fost dezvăluite în cartea “Singurătatea unei regine: Sofia, o viaţă”, a jurnalistei Pilar Eyre, care prin dezvăluirile sale a stârnit un imens scandal, dar le-a şi arătat ibericilor ce fel de om e suveranul lor.

800.000 de dolari pentru cerceii oferiţi amantei de regele Carol

O poveste incredibilă a fost dezvăluită ieri de presa din Anglia. O familie de britanici a anunţat că scoate la licitaţie, în Salisbury, o pereche de cercei cu perle rare, care au aparţinut amantei regelui Carol al II-lea, Elena Lupescu. Preţul de pornire este de nu mai puţin de 800.000 de dolari.

  • Cercei cu perle rare

Timp de 35 de ani au stat cerceii cu diamante şi cu perle albe cu irizaţii roz şi bleau, deosebit de rare, într-un sertar prăfuit din mobila unei familii britanice. Doamna casei, care a primit bijuteriile de la o bună prietenă în urmă cu mai bine de trei decenii, a considerat cerceii prea opulenţi. Zilele trecute însă, femeia i-a găsit şi s-a gândit să-i vândă, profitând de povestea din spatele lor: Elena Lupescu, femeia pentru care regele Carol al II-lea a abdicat în 1940, după ce a ieşit la iveală relaţia lor de dragoste. Plecând într-o călătorie prin Europa, fostul monarh i-a dăruit iubitei această pereche de cercei cu diamante şi perle, pe care Elena Lupescu i-a oferit unei prietene din Anglia, prin anii ’60. Aceea i-a dăruit, la rândul ei, actualei posesoare a bijuteriilor, care, menţionând povestea unor specialişti bijutieri, a aflat că astfel poate lua o sumă colosală pe ele.

  • Regele Carol al II-lea

Zeci de bogătaşi, interesaţi de perlele Elenei Lupescu

Casa de licitaţii Wooley and Wallis a listat cerceii în programul ei, iar zeci de bogătaşi din toată lumea, majoritatea bijutieri faimoşi, şi-au anunţat prezenţa la Salisbury. Institutul de Gemologie din Elveţia, care reuneşte cei mai mari experţi în bijuterii din lume, şi-a pus ştampila de autenticitate şi valoare: “Cerceii au caracteristici uluitoare, merită o atenţie specială. Sunt o comoară excepţională pentru oricine”.

  • Elena                                                          Lupescu,                                                          femeia pentru                                                          care regele                                                          Carol al                                                          II-lea a                                                          abdicat