Anglia anilor 1500

Amintiri din secolul al XVI-lea

Data viitoare când te speli pe mâini şi nu-ţi place temperatura apei, gândeşte-te la următoarele lucruri din anii 1500:

– majoritatea oamenilor se căsătoreau în iunie deoarece îşi făceau baia anuală în mai şi încă mai miroseau cât de cât bine în iunie. Totuşi, miresele aveau cu ele un buchet de flori pentru a acoperi eventualul miros. De aici vine obiceiul de a avea un buchet de flori la nuntă.

– baia consta într-o singură cadă mare plină cu apă fierbinte. Bărbatul casei avea privilegiul de a se spăla în apa curată, apoi fiii şi restul bărbaţilor din casă, urmaţii de femei şi în final copiii – ultimii fiind bebeluşii. Între timp, apa devenea atât de murdară încât era posibil să pierzi pe cineva în ea. De unde şi zicala: “Don’t throw the baby out with the bath water” (“Nu arunca şi copilul cu apa de baie”).

– casele aveau acoperişuri înalte şi pufoase de stuf, fără lemn dedesubt. Era singurul loc unde animalele se puteau încălzi, aşa că toţi câinii, pisicile şi alte fiinţe mici (şobolani, gângănii) stăteau acolo. Când ploua devenea murdar şi alunecos şi uneori animalele alunecau şi cădeau de pe acoperiş. De unde zicala: “It’s raining cats and dogs” (“Plouă cu câini şi pisici”).

– nimic nu împiedica ceva să cadă în casă. Asta era o mare problemă în dormitor, unde gândaci şi alte mizerii puteau murdări patul. Deci, un pat cu stâlpi şi un cearşaf pus deasupra oferea ceva protecţie. Aşa au apărut paturile cu baldachin.

– cei bogaţi aveau podele de ardezie care deveneau alunecoase când se udau pe timpul iernii, aşa că împrăştiau paie (“tresh” – restul de la treierat sau pleavă) pe jos ca să poată merge. Cu timpul, până în primăvară, paiele se adunau până când alunecau afară când se deschidea uşa. Astfel s-a proptit o bucată de lemn la intrare. Aşa a apărut pragul (în engleză se numeşte “threshold”, care vine de la “thresh” şi “hold” – a ţine, a opri pleava).

– pe atunci se gătea într-un ceaun mare care atârna întotdeauna în bucătărie deasupra focului. În fiecare zi se aprindea focul şi se adăugau ingrediente în ceaun. Oamenii mâncau în general legume şi foarte puţin, sau deloc, carne. Consumau din amestec (tocană, mâncare înăbuşită) la cină şi lăsau restul în oală să se răcească peste noapte, adăugând altceva peste ele a doua zi. Uneori mâncarea avea în ea resturi foarte vechi. De unde rima: “Peas porridge hot, peas porridge cold, peas porridge in the pot nine days old” (“Terci de mazăre fierbinte, terci de mazăre rece, terci de mazăre în oală vechi de nouă zile”).

– uneori făceau rost de carne de porc, ceea ce îi făceau să se simtă destul de speciali. Când aveau musafiri, atârnau şunca de tavan ca să se dea mari. Era semn de bogăţie că un bărbat “could bring home the bacon” (“era în stare să aducă şunca acasă”). Tăiau puţină ca să împartă oaspeţilor şi apoi stăteau toţi în jurul mesei şi “chewed the fat” (“mestecau grăsimea”).

– pâinea era împărţită conform statusului. Muncitorii luau partea arsă de pe fundul pâinii, familia lua mijlocul şi musafirii partea de sus (“upper crust”).

– căni de plumb erau folosite pentru a bea bere şi whisky. Combinaţia asta de alcooluri dobora de obicei un om pentru câteva zile. Cineva, care trecea pe drum, îi putea lua drept morţi şi îi pregătea de înmormântare. Erau întinşi pe masa din bucătărie vreo două zile, în timp ce familia adunată în jur mânca, bea şi aştepta să vadă dacă se trezesc. Aşa a apărut obiceiul de “priveghi”, care în engleză se traduce “wake” (“to wake up” – “a se trezi”).

– Anglia este o ţară veche şi mică, aşa că oamenii începuseră să rămână fără locuri de îngropat. Aşadar dezgropau coşciugele şi duceau oasele la o “casă-de-oase” (“bone-house”) şi refoloseau mormintele. Deschizând acele sicrie au observat că unul din 25 aveau urme de zgârieturi pe dinăuntru şi au realizat că unii din acei oameni fuseseră îngropaţi de vii. Aşa că s-au gândit ca, de atunci încolo, să prindă o sfoară de încheietura mâinii mortului care să treacă prin acoperişul sicriului şi prin pământ până la suprafaţă şi să lege de ea un clopoţel. Cineva a stat de atunci noaptea în cimitir (aşa a fost inventată “graveyard shift” – “tura de noapte în cimitir”) să asculte clopoţeii; astfel, oamenii vii erau “salvaţi de clopoţel” (“saved by the bell”), acesta mai fiind numit şi “soneria mortului” (“dead ringer”).

A spus cineva că istoria e plictisitoare?

După 2500 de ani!!!

UN CITAT:

,,Copiii din ziua de azi iubesc luxul. Nu au maniere, dispreţuiesc autoritatea şi dovedesc lipsă de respect faţă de bătrâni. Nu se mai ridică în picioare când oamenii în vârstă intră în încăpere. Îşi contrazic părinţii, mănâncă în grabă delicatesele de pe masă, stau picior peste picior şi sunt tirani cu profesorii.

Tinerii din ziua de azi nu se gândesc decât la ei înşişi. Nu au pic de respect pentru părinţi sau persoane în vârstă. Vorbesc ca şi cum ei înşişi ar şti totul şi ceea ce noi considerăm înţelepciune este lipsit de relevanţă pentru ei. Cât despre fete, sunt directe, lipsite de modestie şi nefemenine în limbaj, comportament şi îmbrăcăminte.”

{Socrate (470 î.Hr. – 7 mai 399 î.Hr.)} Au trecut 2400 de ani…

URAAAA!!! Am ajuns … de unde am plecat!

Puţini ştiu însă că, atunci când Socrate spunea asta, Atena tocmai se prăbuşise deja din cauza acestei realităţi sociale decadente. Moleşită de bunăstare, pierduse toate războaiele şi era ruinată. Când Socrate le-a pus în faţă această oglindă, soluţia imediată a fost… condamnarea lui la surghiun sau sinucidere! Şi astfel, toate lucrurile inteligente care s-au spus vreodată, pun în evidenţă unicul lucru neperisabil din patrimoniul universal: prostia comunităţilor umane.

Şi s-a rejudecat procesul… După 2500 de ani. Filosoful antic grec Socrate, care a plătit cu viaţa pentru învăţătura şi activitatea sa neconformistă, a fost achitat în 2012, după 2500 de ani de la moarte, într-un proces rejudecat, simbolic, în Grecia, fiind reprezentat de zece avocaţi şi apărători ai drepturilor omului, rejudecarea procesului fiind organizată de Fundaţia Onassis.

Haremul – închisoarea femeilor favorite

Haremul – închisoarea femeilor favorite

I

Chiar dacă este cel mai adesea asociat societăţilor medievale arabe, care i-au dat de altfel şi denumirea (,,harim”, în limba arabă înseamnă ,,locul interzis”), haremul reprezintă un fenomen social larg  răspândit în Asia, mărturii despre existenţa unor asemenea palate ale plăcerilor provenind din China şi India antică. În India, ele se numeau purdah sau zenana, în vechea Persie, andarun. Se spune că regele hindus Tamba din Banaras (secolul VI î.Chr.) ar fi avut un harem cu 16.000 de femei – o cifră desigur exagerată, dar care ne dă o idee despre importanţa acordată acestei instituţii. Peste această armată de femei era stăpână favorita regelui, frumoasa Sussondi, care îl cucerise pe acesta, spune legenda, prin talentul ei la aruncatul zarurilor… Regii perşi aveau şi ei haremuri cu sute de fete şi devenise o tradiţie ca, după o expediţie de pradă, satrapii să trimită suveranilor cele mai frumoase femei capturate.

Săracii eunuci bogaţi…

Desigur, cele mai cunoscute haremuri au aparţinut sultanilor turci, iar această instituţie, care de multe ori a dictat politica unui întreg imperiu, nu va dispărea decât în 1909, odată cu abdicarea ultimului sultan, Abdul al-Hamid al II-lea. La ora actuală, oricât ar părea de curios, există încă haremuri în unele ţări arabe, dat fiind faptul că religia islamică permite bărbaţilor să aibă mai multe femei, funcţie de avere. Vă imaginaţi, aşadar, de ce ,,colecţii” pot dispune bogaţii şeici petrolişti ai Arabiei…

Haremul sultanilor turci adăpostea sute de femei, dintre care multe nici nu ajungeau vreodată să treacă prin patul stăpânului, mucezind până la bătrâneţe dincolo de zidurile intangibile ale palatului imperial. Toate erau sub supravegherea strictă a mamei sultanului, care alegea ea însăşi favoritele pentru fiul său, dintre cele mai frumoase şi mai distinse tinere din harem, şi a eunucilor.

Aceştia erau bărbaţi care deveniseră impotenţi prin mutilarea sau îndepărtarea totală a organelor genitale externe. De obicei, lor li se tăiau, încă din copilărie, testiculele, dar iniţial, în antichitate, soluţia adoptată era mult mai radicală: copiilor de sex masculin destinaţi să devină eunuci nu li se mai dădea voie să bea apă trei zile, apoi li se retezau, cu un brici ascuţit, toate organele sexuale, legate cu o sfoară. Pentru a nu se infecta, rana era arsă cu fierul roşu şi deasupra se presăra cenuşă. Timp de alte câteva zile, li se umezeau doar buzele cu apă, apoi, când rana de sub pântece prindea coajă, li se administrau mari cantităţi de apă. În cele din urmă, lichidul venit pe tractul urinar reuşea să ,,spargă” coaja, într-un loc, şi de atunci înainte, bieţii oameni urinau doar pe acolo… Puţinii care rezistau acestui tratament – mortalitatea era de aproape 90% – intrau în slujba suveranilor.

Ultimul eunuc al ultimului împărat

Deşi sunt asociaţi haremurilor orientale, eunucii au cunoscut gloria mai întâi în societatea romană şi cea bizantină (termenul eunouchos este de origine greacă şi înseamnă ,,păzitorii camerei de culcare”). Într-adevăr, în Roma imperială, eunucii aveau ca sarcină paza împăratului şi a soţiei acestuia, precum şi educaţia tinerelor lor odrasle. Şi în China, unde eunucii au o tradiţie milenară, ei erau însărcinaţi cu supravegherea femeilor din casa imperială. Interesant e faptul că mulţi eunuci proveneau din familii nobile, care vedeau în castrarea fiilor lor o cale de a-şi sluji împăratul. Privaţi de plăcerile sexuale, eunucii agoniseau averi uriaşe şi deseori deveneau mai puternici decât stăpânii lor.

În secolul XVII, bunăoară, eunucul Wei Zhongxian a condus efectiv China, închizându-l pe împărat în harem! Un alt eunuc, Zheng He, a devenit amiral, descoperind se pare America înaintea lui Columb. Sun Yaoting, ultimul eunuc chinez, a murit în 1996, la venerabila etate de 94 de ani, după ce-l slujise cu credinţă pe ultimul împărat, Pu Yi…

Organizare şi diversificare

Revenind la harem, să spunem că, în afara soţiilor şi concubinelor suveranilor, ori a eunucilor, el mai găzduia şi fiii naturali ai sultanului, ce nu împliniseră încă vârsta maturităţii. De altfel, acesta era şi scopul haremului: să ofere cât mai mulţi potenţiali urmaşi la tron, într-o perioadă când nivelul mortalităţii infantile era foarte crescut. Organizarea era exemplară şi regulile respectate cu stricteţe. Împăraţii chinezi dispuneau de o soţie principală – care purta titlul oficial de împărăteasă, trei prime-concubine, nouă soţii de rang secund, 27 concubine de rangul trei şi 81 de ranguri mai mici, în total 121 de femei aflate permanent la dispoziţia lor.

Sultanii turci aveau, de obicei, 300 de femei, iar gradele erau în ordine inversă decât la chinezi: cele de rangul unul erau doar slujnice, cele de rangul doi se culcau o singură dată cu stăpânul, cele de rangul trei treceau frecvent prin patul acestuia şi în sfârşit, cele de rangul patru erau considerate ,,favorite”, ele dăruindu-i sultanului copii. Desigur, dintre acestea cea mai apreciată era cea care îi oferea sultanului primul născut de stirpe bărbătească. Dacă micuţul devenea cândva, la rândul său, sultan, mama lui era numită sultană ,,valide”, primind puteri discreţionare asupra întregului harem.

Odaliscele au inventat jocul de cărţi

Spre deosebire de femeile din haremurile turceşti, care puteau fi şi sclave sau prizionere de război, împăraţii chinezi nu acceptau decât fete de rang înalt, provenite din rândurile aristocraţiei şi beneficiind de o educaţie fără cusur. Femeile sultanilor primeau această educaţie abia în harem, ele având dascăli eunuci care le învăţau să scrie, să citească, să cânte la instrumente muzicale, şi fiind iniţiate în arta plăcerilor de către concubinele mai experimentate, în aşa fel încâr să ştie cum să trezească simţurile sultanului. Ca o anecdotă, să adăugăm că tot femelile din harem au fost cele care au inventat jocul de cărţi, probabil din plictiseală…

Femeile care îi dăruiau fii sultanului aveau un statut social foarte ridicat. Ele primeau propriile apartamente, erau înconjurate de armate întregi de servitoare şi eunuci şi adunau averi fabuloase. La turci, ca şi la chinezi, sultanul îşi alegea partenerele nu văzându-le direct, ci admirând tablourile acestora, pictate de artiştii de la curte. Abia după ce parcurgea o întreagă asemenea ,,expoziţie”, sultanul era în măsură să decidă dacă o femeie merită sau nu să fie aleasă…

Recorduri incredibile

Printre cele mai numeroase hareme atestate ca atare, un loc fruntaş îl ocupă cel al şeicului arab Ghiyas-ud-Din Khilji, care a domnit în secolul XV. Până la vârsta de 50 de ani, când a preluat tronul, la moartea tatălui său, acesta se dedicase exclusiv pasiunilor sale: vânătoarea şi strângerea cât mai multor femei în harem. Dacă auzea despre existenţa vreunei femei frumoase, Ghiyas nu se lăsa până nu o cucerea, ori cu bani, ori cu forţa armelor, declanşând adevărate războaie din această cauză. Regele Mongkut al Siamului (1804-1868) se putea lăuda şi el cu 9000 de soţii şi concubine, care locuiau într-un oraş special construit pentru ele, Nang Harm (Oraşul femeilor cu văl). Înconjurată de ziduri puternice, aşezarea nu găzduia decât femei şi eunuci, orice bărbat în putere care îndrăznea să pătrundă acolo fiind ucis. Nu-i de mirare că, având o asemenea ,,bază de reproducţie”, suveranul siamez a lăsat în urmă 66 de copii… Un alt campion în domeniu a fost hanul mongol Kublai (1215-1294), ce dispunea de 7000 de concubine, care erau înlocuite la fiecare doi ani de alte fete, tinere şi proaspete.

Haremul – închisoarea femeilor favorite

II

Atunci când auzim cuvântul harem, imaginaţia ne poartă imediat către tărâmuri exotice, către palate fabuloase, desprinse parcă din ,,o mie şi una de nopţi”, către frumoase diafane, cu trupuri învăluite în văluri străvezii şi cu chipurile ascunse privirii muritorilor de rând, lăsând să se vadă doar ochii migdalaţi… Adevărul este însă mai puţin romantic decât această imagine languroasă, întrucât de-a lungul vremii haremurile au reprezentat locuri unde s-au ţesut cele mai mârşave intrigi şi s-au comis cele mai groaznice crime. O istorie a acestor stabilimente fascinante şi în egală măsură terifiante ne-am propus să vă înfăţişăm în rândurile ce urmează…

Suveranul se culca în fiecare noapte cu o fecioară

Marele cuceritor mogul Akbar (1542-1605) a dobândit, de-a lungul domniei sale asupra Indiei, mii de soţii şi concubine. Luminatul suveran nu era deloc pretenţios în ceea ce priveşte vârsta lor sau aspectul fizic, întrucât singurul lucru după care se ghida era importanţa politică a acestor ,,achiziţii”. Aşa se face că în haremul său convieţuiau fetişcane abia ieşite din copilărie, cu femei aproape bătrâne, dar care se înrudeau cu stăpânitorii regatelor învecinate, asigurându-i astfel abilului rege aliaţi puternici. Mai mult decât atât, Akbar şi-a format chiar o gardă personală de ,,amazoane” din Rusia şi Absinia, care-l apărau cu îndârjire de orice tentativă de asasinat – şi acestea nu au lipsit.

Deşi se declara un musulman fanatic, Akbar nu avea nici un fel de reţinere în a încălca regulile impuse de Coran, întreţinând peste 300 de neveste ,,cu acte în regulă” cum am spune noi. Un supus al lui Akbar, nobilul Ismail Quli Khan, întreţinea, la rândul său, un harem de 1200 de femei. El era atât de gelos, încât, neîncrezător în eunuci, poruncea ca ferestrele palatului unde locuiau frumoasele sale concubine să fie sigilate, peste zi. Grija exagerată pentru femeile lui i-au atras însă ura acestora, iar Quli Khan a pierit otrăvit.

Şi regele Marocului, Mulai Ismail (1646-1727), manifesta o apetenţă deosebită pentru sexul slab, adăpostind în palatul său aproape 4000 de tinere fete. Istoricul britanic Ockley scrie, citând surse apropiate suveranului african, că acesta ,,se culca în fiecare noapte cu câte o fecioară”. Haremul său era probabil cel mai cosmopolit din câte se cunosc, căci se regăseau fete din Spania, Italia, Georgia, Arabia, Anglia, Franţa, Rusia şi multe alte ţări. Pentru a nu veni în contradicţie cu perceptele musulmane, fetele erau convertite – la nevoie, prin tortură – la Islam.

Pe ,,scaunul plăcerilor”

Tot un conducător cu vădite deviaţii de comportament şi cu un apetit sexual instabil a fost şi împăratul chinez Yang Ti, din dinastia Sui (569-618), posesor al unui harem de 3000 de femei. Printre metodele sale de a face amor se număra şi aşa-numitul ,,scaun al plăcerilor”, invenţie a meşteşugarilor de la curtea sa. Îndată ce o femeie se aşeza pe scaunul respectiv, se trezea imobilizată de nişte cătuşe metalice, ce ieşeau din el, picioarele îi erau îndepărtate iar un mecanism îi împingea trupul în faţă, expunându-l astfel poftelor împăratului. Când călătorea, acesta avea permanent la dispoziţie zece fetişcane goale, plimbate în trăsuri deschise, înaintea sa, gata oricând să-l satisfacă.

Şahul persan Firuz, ce a domnit între 1351 şi 1388, şi-a neglijat total atribuţiile de conducător, lăsând guvernarea ţării în seama vizirilor săi şi dedicându-se ,,colecţionării” de femei. Negustorii lui străbăteau lumea în lung şi-n lat, selectând cele mai frumoase femei şi trimiţându-le stăpânului, care nu se uita la bani… Trecând la islamism, el a consultat învăţaţii musulmani şi, când a aflat că religia îi permite să se însoare cu 300 de femei, a făcut nunta cu toate 300 într-o singură zi. În ciuda exceselor sale sexuale, şahul a trăit până la 80 de ani, având o sănătate de fier şi o vedere excelentă, dovadă certă că lipsa activităţii sexuale duce la orbire…

Misteriosul palat Topkapi

Revenind la sultanii turci, cei mai faimoşi posesori de haremuri din lume, să spunem că iniţial, până la stabilirea capitalei Imperiului Otoman la Constantinopole-Istambul, femeile nu aveau un palat special destinat, ci trăiau în apartamentele sultanului ori îl însoţeau pe sultan în expediţiile sale războinice, alături de o numeroasă suită. Abia după căderea Bizanţului, Mehmed al II-lea va ridica palatul Topkapi, reşedinţa suveranilor turci pentru următoarele patru secole. În limba turcă, Topkapi înseamnă ,,poarta cu tunuri”, trimitere la faptul că palatul era puternic fortificat, fiind înălţat pe o colină, între Bosfor, Cornul de Aur şi ţărmul Mării Marmara.

Nu trebuie să ne imaginăm însă că Topkapi era un palat destinat exclusiv haremului. Iniţial, el adăpostea întreaga curte otomană, aproape patru mii de sclavi, funcţionari şi militari, dedicaţi trup şi suflet slujirii sultanului. Dacă în aripa palatului numită ,,selamlik”, bărbaţii aveau acces, căci sultanul îşi primea oaspeţii şi se sfătuia cu miniştrii săi, în harem nimeni, în afara eunucilor albi sau de culoare, nu puteau pătrunde. Cele mai apreciate odalisce proveneau din Caucaz şi erau faimoasele sclave circaziene. Dar nici europencele nu erau de lepădat.

Roxelana – o odaliscă, ajunge stăpâna Imperiului

De altfel, mama lui Mehmed Fatih a fost o sclavă provenită de pe coasta Adriaticii, Dobra, o fiică a doamnei Chiajna (apriga văduvă a lui Mircea Ciobanu) a fost dăruită sultanului Murad al III-lea, iar Roxelana, soţia lui Soliman Magnificul, era rusoaică. Această femeie aprigă a condus practic Imperiul Otoman în perioada lui de apogeu; după ce l-a convins pe Soliman să-l numească pe Ibrahim-Paşa, favoritul ei, mare vizir, aceeaşi Roxelana, văzând că demnitarul nu-i mai ascultă ordinele, a ţesut intrigi, determinându-l pe şovăielnicul Soliman să ordone executarea lui. Când noul vizir, Lufti-Paşa, l-a avertizat pe sultan că niciodată în istoria Imperiului nu se pomenise ca femeile din harem să dicteze decizii politice, s-a trezit şi el înlăturat.

Roxelana a manevrat în aşa fel încât fiul ei preferat, Mehmed, să fie numit succesor al sultanului, în locul lui Mustafa, cel mai vârstnic fiu al lui Soliman, un tânăr sârguincios şi talentat, căruia toţi îi prevesteau o domnie glorioasă. Intrigile Roxelanei l-au făcut însă pe Soliman să-şi piardă capul şi să poruncească decapitarea lui Mustafa… Dar curănd, şi Mehmed, beizadeaua aleasă, a murit şi în locul său va domni un alt fiu al rusoaicei, Selim, poreclit, din pricina viciului său, ,,cel beţiv”. El şi-a dedicat viaţa plăcerilor, întreţinând un numeros harem şi schimbându-şi deciziile, ca şi Soliman, în funcţie de influenţa favoritelor sale.

Unul dintre sultanii cei mai ahtiaţi după plăceri carnale a fost Murad al II-lea (1546-1595), care a preferat să-şi petreacă viaţa izolat între zidurile haremului, în vreme ce imperiul clădit de Baiazid, Mehmed Fatih şi Soliman se risipea… Plăcerea cea mai mare a acestui sultan era să privească zbenguiala odaliscelor, pe când acestea se îmbăiau, goale, înaintea lui. Se pare că acest act de voyeurism avea un efect deosebit de excitant, de vreme ce sultanul a lăsat în urmă nu mai puţin de 103 odrasle, care s-au măcelărit apoi între ele, slăbind considerabil forţa otomanilor. De altfel, timp de aproape şapte decenii, până în 1656, Imperiul va fi guvernat nu de sultani, ci de concubinele lor, această perioadă rămânând în istorie sub denumirea de ,,sultanatul femeilor”.

Cum arătau însă frumoasele de ai căror nuri se bucurau sultanii? Erau frumoase, trebuie să o spunem, după standardele musulmane, căci ambasadorii străini care aveau ocazia rarisimă de a le vedea le considerau ,,munţii de grăsime”, din simplul motiv că pentru musulmani frumuseţea era dată şi de numărul kilogramelor. Ca urmare, femeile din harem nu doar că erau epilate, parfumate şi date cu henna, un fel de praf de cărbune, cu care li se pictau pleoapele şi părţile intime, dar şi supuse  unui regim barbar de îngrăşare, fiind îndopate cu carne grasă şi dulciuri!

Veronica Micle

Un destin tragic : VERONICA MICLE

MARILE IUBIRI ALE LITERATURII ROMÂNE

Sticluţa cu arsenic

La sfârşitul vecerniei, aproape de miezul nopţii, călugăriţele de la mănăstirea Văratec au rămas nemişcate. Clopotele bisericii începuseră să bată rar şi funebru, a moarte. În casa cu etaj a maicii Fevrona Sârbu, poeta Veronica Micle se stinsese din viaţă în a cincizecea noapte scursă de la trecerea în nefiinţă a lui Mihai Eminescu.

Suntem în 4 august, 1889. O agonie de douăzeci de ore punea capăt unei vieţi de 39 de ani. O viaţă care fusese, cum însăşi poeta o definea, ,,o complicare ciudată de întâmplări, de fericiri care m-au fericit”. Chemat urgent de la Iaşi, doctorul Taussing explica decesul printr-o fulgerătoare congestie cerebrală. Sticluţa cu arsenic fusese golită repede, după miezul nopţii de 3 spre 4 august, cu ,,lăcomie hotărâtă”. O sinucidere pregătită din timp. În ultima scrisoare, datată 1 august, Veronica Micle o ruga pe Smaranda Garbea, una din apropiatele sale, să-i procure, prin fratele ei, medic la spitalul din Băltăreşti, încă o doză de picături de arsenic, necesare pentru tratamentul anemiei de care suferea fiica ei cea mică, Virginia.

În seara de 3 august primise în vizită mai multe persoane – câteva femei cunoscute din Iaşi, familia Curelaru din Roman, câteva călugăriţe. În discuţii revenea, inevitabil, figura lui Eminescu, detaliile morţii lui. (Trecuse abia o lună de când sicriul cu trupul său fusese depus în biserica Sf. Gheorghe din Bucureşti.) Revenise, desigur, şi întâmplarea bizară de la Poana Ţigăncii, care o urmărea obsesiv: în timp ce-şi oglindea chipul în apa pârâului, îi apăruse imaginea lui Eminescu. Tradiţia rămasă în mănăstire fixează această întâmplare în dimineaţa zilei de 3 august, când deprimarea poetei atinsese cota maximă. Ciudata viziune a speriat-o, accentuând gândul morţii.

Veronica Micle se retrăsese la Văratec la două săptămâni după moartea lui Eminescu. Văratecul era locul odihnei estivale a intelectualilor moldoveni. În ultima vară se afla la Văratec şi Elisabeta Conta, sora filosofului Vasile Conta, care avea să povestească despre marea amărăciune a Veronicăi Micle, ,,un caracter ferm şi o inteligenţă ieşită din comun”. O viaţă trăită în adoraţia geniului eminescian, dar asaltată de bârfe şi calomnii, o viaţă plină de nefericiri şi greutăţi materiale, marcată de stranii simetrii (moare exact la 10 ani de la decesul soţului său, Ştefan Micle, în 4 august 1879). ,,Doamna Veronica”, îşi amintea maica Epraxia Diaconescu, moartă în 1967, la 107 ani, ,,era frumoasă, cu părul bălai şi răvăşit, ochii mari şi albaştri ca cerul senin, cânta ca un înger…”

Un destin tragic: VERONICA MICLE

Pe lângă plopii fără soţ…

În cadenţa eminesciană care îi marchează întreaga poezie, Veronica Micle îşi presimţea moartea într-un poem neterminat, datat 1 august: ,,O! Moarte vin de treci / Pe inima-mi pustie şi curmă a mele gânduri / S-aud cum uraganul mugind în grele cânturi, / Se plimbă în pustie mânat de aspre vânturi,/ Mi-e dor de-un lung repaos… Să dorm / Să dorm pe veci.” La 6 august 1889, întunericul mormântului închidea pentru totdeauna trupul bălai al Veronicăi Micle, înhumat lângă bisericuţa Sf. Ioan de la Văratec.

,,Răutatea şi invidia omenească nu vor putea să ierte niciodată îndrăzneala Veronicii de a fi iubit cu sinceritate şi pasiune pe Eminescu”, scria în 1914 Octav Minar. Mulţi – chiar condeie ilustre – au minimalizat numele acestei femei cultivate, de un talent cert, fermă în gesturi şi de o sinceritate teribilă. Dragostea nefericită pentru Mihai Eminescu a fost plătită scump. Ura s-a prelungit dincolo de mormânt. Să fi presimţit Veronica Micle şi acest lucru, aşa cum a presimţit moartea lui Eminescu? Foarte posibil: ,,Am urât această lume! / Şi cum pot să n-o urăsc? / Un necaz nu se sfârşeşte / Alte-n loc se pregătesc! // Şi sperând de-o zi pe alta / Văz că sper tot în zadar, / Căci în loc de vreun bine / Chinul meu e mai amar, // De aceea, eu adese / tot suspin după sicriu; / Dar… ah! cine-mi poate spune / Şi-n mormânt cum o să fiu! // Poate-acolo mă aşteaptă / Un necaz cu mult mai greu; / M-am deprins cu chinul lumii / Moarte, fugi când te chem eu!”. (Moarte, fugi)

Orfana din Năsăud

Un destin tragic: VERONICA MICLE

Născută în acelaşi an cu Eminescu, 1850, la 22 aprilie, la Năsăud, de religie greco-catolică, Veronica Micle rămâne orfană de tată în acelaşi an. Cizmarul Ilie Câmpeanu luptase ca voluntar şi fusese rănit în 1848, în Munţii Apuseni, sub famurile lui Avram Iancu. Prigoana se abătu şi asupra familiei, mama Veronicăi, Ana Câmpeanu, fiind anchetată de poliţia habsburgică. Situaţia grea o face să treacă munţii în vara lui 1850, în Moldova. Banii obţinuţi din vânzarea modestei case din Năsăud şi împrumuturile îi ajung pentru a-şi cumpăra o casă în Târgu-Neamţ. Mănăstirea Neamţului îşi vindea ,,odăiţele humuite” de pe Uliţa Mare, pentru a termina spitalul şi noul local al şcolii. Peste ani, în 1886, Veronica Micle va dărui această casă cu cerdac, acoperită cu draniţă, mănăstirii Văratec, pentru a servi drept locuinţă maicilor bolnave sau celor aflate în târg cu treburi. Curând familia se mută la Iaşi. Ana Câmpeanu, femeie simplă, spăla rufe cu ziua şi se ocupa cu moşitul.

În iunie 1863, Veronica Micle absolvă Şcoala Centrală cu diploma de eminenţă. Din comisia examinatoare fac parte, între alţii, Ştefan Micle, viitorul rector al Universităţii din Iaşi. Născut la Feleac, lângă Cluj, şcolit la Blaj, voluntar în 1848, după licenţa în drept la Sibiu, apoi absolvent al Politehnicii din Viena, impresionat de frumuseţea şi inteligenţa fetei, Ştefan Micle o cere în căsătorie pe Veronica în anul următor. Căsătoria se încheie la 7 august, la Cluj, spre bucuria unei mame excedate de grijile cotidiene.

Mireasă la 14 ani

Din adolescentă, Veronica Micle păşeşte într-o căsnicie în care admiraţia şi respectul elevului rămân precumpănitoare. Diferenţa de 30 de ani e, la urma urmei, cât o viaţă de om. Cu fineţe paternă, Ştefan Micle se ocupă de educaţia atât de tinerei sale soţii. Doamna Micle ia lecţii de franceză, de canto şi pian, de literatură universală. Talentul îi e ocrotit şi încurajat de soţul blând, ,,un cuget bun, onest şi organizat”. ,,Bălăuca” (porecla Veronicăi Micle, folosită mai târziu cu răutate) începe să aibă orgoliul, motivat, al prestanţei sale. Cultura, limbile străine exersate (franceza, în care îsi redactează o parte a corespondenţei, şi germana), universul intelectual depăşesc cu mult nivelul doamnelor de salon.

La 29 aprilie 1866, se naşte primul copil, Valeria, care îi moşteneşte talentul literar şi vocea. În anii de şcoală, Veronica Micle cântase aria Violetei din ,,Traviata”, în faţa directorului unei trupe italiene. Printr-o farsă pusă la cale de profesorul de muzică, tânăra îmbrăcată în rochie albă fusese prezentată drept cea mai vestită cântăreaţă română. Respectivul director îi propusese pe loc un angajament, aflând doar în ultima clipă adevărul.

Întâlnirea cu Eminescu

Un destin tragic: VERONICA MICLE

Îl cunoscuse la Viena, în 1872, unde plecase pentru a-şi trata o eczemă. Tânăra doamnă blondă, cu părul foarte lung, uşor ciufulit, ridicat într-un coc parcă ireal, din care scăpau cu blândeţe două şuviţe transparente, atrage atenţia imediat. Naturaleţea ei dovedea inteligenţă, ştia să fie spirituală cu graţie. Fotografia din 1868 fixează privirea tristă, de o melancolie adâncă, a Veronicăi Micle. La Viena, Eminescu o conduce prin parcuri şi muzee, pe bulevarde, în împrejurimi. Poetul care o impresionase în paginile ,,Convorbirilor literare” devenea acum, treptat, idolul de o viaţă. ,,M-am gândit cu drag la tine până nu te-am cunoscut, / Te ştiam numai din nume, de nu te-aş mai fi ştiut! / Şi-am dorit să pot odată să te văd pe tine eu, / Să-ţi închin a mea viaţă, să te fac idolul meu.” (M-am gândit…, 1883). Chipul imaginar corespundea, oare, cu omul real, tânărul entuziast, de o frumuseţe seducătoare, care trezea admiraţia tuturor celor ce-l cunoşteau?

Înaripat de imaginaţia romantică a poetului, portretul Veronicăi Micle domină lirica de dragoste eminesciană a anilor 1874-1877, numită de unii istorici literari ,,perioada veroniană”. Veronica e ,,floarea albastră”, ,,floarea albă de cireş”, ,,liana”, ,,copilul cu păr bălai” etc. Mitul ,,îngerului blond” se născuse.

Moarte, dragoste, ură

La Iaşi, în perioada 1874-1877, Eminescu se afla constant în casa familiei Micle, la seratele literare ale Veronicăi. Se ştie că femeile nu erau acceptate la şedinţele ,,Junimii”, chiar dacă publicau în ,,Convorbiri literare”, unde Veronica Micle tipăreşte, relativ frecvent, începând cu numărul din 1 decembrie 1875. Sunt ani de stabilitate materială, dar melancolia rămâne starea dominantă a poetei.

Un destin tragic: VERONICA MICLE

Casa în care se presupune că a trăit Veronica Micle

,,Şi ce-i această melancolie dacă nu starea unei triste reverii?”, se întreabă Veronica Micle într-o scrisoare. Legenda plimbărilor celor doi îndrăgostiţi în Copou, a visării pe banca de sub teiul devenit şi el mitologie revarsă, în anii respectivi, o sumbră realitate. Colportările, bârfa, calomniile la adresa doamnei Micle fierb. Dragostea pentru Eminescu şi succesul literar năucesc femei cu caracter mărunt. Dacă e să-l credem pe Octav Minar, biograful cel mai entuziast al Veronicăi, casa Micle primeşte curent scrisori anonime cu insulte triviale. ,,Spionajul” e curent în salonul literar al Veronicăi. Moartea lui Ştefan Micle, în 1879, stinge pentru o clipă bârfele şi acuzaţiile. ,,O milă dispreţuitoare începuse să planeze în jurul acestei femei” (Octav Minar).

Urmează zece ani grei, deprimanţi. Situaţia materială se înrăutăţeşte vizibil, pensia de urmaş nu e aprobată decât târziu, după mulţi ani. Veneratul profesor, cel care înfiinţase catedrele de fizică şi chimie ale Universităţii ieşiene, le dotase cu aparatură şi colecţii ştiinţifice, întemeiase Observatorul meteorologic din Iaşi, nu întrunea condiţiile administrative pentru acordarea pensiei de urmaş. Îi lipseau câţiva ani vechime. Pentru a-şi căpăta drepturile, tânăra văduvă călătoreşte la Bucureşti, la începutul lunii septembrie, unde rămâne, lângă Eminescu, o lună şi jumătate. Se înfăptuia un vis.

Corespondenţa din această perioadă stă mărturie pentru nestinsa pasiune dintre cei doi. ,,Superstiţioasă şi fatalistă după cum mă ştii”, scrie Veronica Micle, ,,scrisorile tale sunt singurele, când tu nu eşti de faţă, care mă asigură şi mă liniştesc.” ,,Eminescu al meu, singurul obiect al dragostei mele, singurul şi unicul motiv al durerii şi fericirii mele”, începe o epistolă din 23 decembrie 1881. Pline de o infinită tandreţe, aceste scrisori acoperă cu străluciri fugare o viaţă amară.

Un destin tragic: VERONICA MICLE

Mormântul poetei

Moartea lui Ştefan Micle, bucurie pentru mulţi duşmani, nu însemnase acelaşi lucru pentru Veronica Micle, adâncită în singurătate şi pesimism. Proiectul de căsătorie cu Eminescu prinde contur, dar este zădărnicit de Maiorescu, în primăvara lui 1880. Explicaţia de ordin material pe care i-o da criticul poetului ascunde de fapt un resentiment încă puternic. În 1864, Veronica Micle şi mama ei apăruseră într-un proces răsunător intentat vanitosului critic. Preşedinte al Comitetului de inspecţiune şcolară, Maiorescu era învinuit de ,,fapte scandaloase” în care era implicată subdirectoarea Şcolii Centrale de fete, domnişoara Emilia Rckert. Făcând parte, prin soţul său, din cercul simpatizanţilor Şcolii Ardelene din Blaj,  adversari ai lui Maiorescu, Veronica Micle susţine cu înverşunare acuzaţia, poate reală. Cercul junimist se împotriveşte căsătoriei, invocând, între altele, flacăra poeziei ce trebuie ţinută trează prin suferinţă.

Conform mărturisirii Virginiei Micle, în mai-iunie 1880, Veronica Micle are un copil cu Eminescu, născut mort. Din vara aceluiaşi an până în decembrie 1881 urmează o ruptură, ce aduce şi mai multă mâhnire în sufletul poetei. De la adresarea plină de gingăşie, de la vocea caldă care răzbate în aceste cuvinte, ,,Scumpul şi iubitul meu Emin”, cele câteva scrisori din această perioadă trec la severul ,,Domnul meu”, chiar dacă efuziunea discretă, filtrată de raţiune, nu lipseşte: ,,Eminescu meu, va veni un timp când vei simţi toată amărăciunea mea, de a mă fi sacrificat pe mine, idolul tău de altădată, unor considerente care nu-ţi vor da nicicând nimic de ceea ce te lasă a întrevedea, şi nimic din cele pierdute”.

Deşi în ultima lună a lui 1881 vine în Bucureşti, îşi ocoleşte, din ambiţie, idolul de-o viaţă. Urmează regrete amarnice, iar împăcarea dovedeşte, în corespondenţă, o pasiune aproape morbidă: ,,Te vei convinge că din mii de fiinţe, abia una poate iubi cum te iubesc eu pe tine; şi dacă m-ai ucide, te-aş iubi şi în minutele agoniei”. Scrisorile din prima parte a anului 1882 exprimă frenezia dragostei şi, în plus, dorinţa femeii de a se simţi ocrotită: ,,Deprinsă de copilă, chiar, a fi sub aripile cuiva, îndată după moartea lui, tu ai venit, te-am văzut şi m-ai mângâiat”. Dar gândul întors în urmă nu aduce decât o imensă durere. La sfârşitul lui ianuarie 1882, Veronica Micle revine în Bucure€ti pentru câteva zile, vizitându-l pe Eminescu în locuinţa din str. Buzeşti nr. 5. Proiectul căsătoriei se reaprinde, din nou zadarnic, nu numai datorită opoziţiei, pentru a doua oară a lui Maiorescu, ci şi a sfâşietoarei deprimări eminesciene.

Cununa de ,,Nu-mă-uita”

Nici relaţia lui Eminescu cu Mite Kremnitz, secretara particulară a regelui Carol, nici dragostea pentru Cleopatra Poenaru-Lecca, nici curtezanii insistenţi, între care poetul bucureştean Iuliu I. Roşca, cu care poartă o elegantă corespondenţă, nu o putuseră clinti. ,,Prefera să fie metresa lui Eminescu decât nevasta unui prinţ”, avea să spună mai târziu fiica Veronicăi, Virginia Micle. Fugara aventură a Veronicăi Micle cu Caragiale, purtarea îndoielnică a acestuia sunt folosite cu dibăcie de duşmanii celor doi mari îndrăgostiţi ai literaturii române. Iubirea uriaşă dobândeşte chip tragic. Afirmaţia dintr-o scrisoare: ,,Sunt lucruri în lume pe care ai dori să se întâmple (căsătoria cu Eminescu), dar şi de care mulţumeşti cerului că nu-ţi împlineşte dorinţa, aşa e cazul meu”, e consecinţa unui orgoliu rănit în perioada rupturii.

Un destin tragic: VERONICA MICLE

Biserica Mănăstirii Văratec

Odată cu declanşarea bolii lui Eminescu, în 1883, începe un veritabil calvar. Ponegritorii poetei nu încetează, ba chiar găsesc de cuviinţă (ca Iacob Negruzzi) să insinueze murdar (vestea spitalizării lui Eminescu ar fi lăsat-o indiferentă pe Veronica Micle, care avea în vizită un ofiţer). Iarna lui 1883-1884, cu relativa însănătoşire a lui Eminescu, îi readuce în Copou, pe urmele de odinioară. În 1886, o găsim pe Veronica în Bucureşti, unde se mutase, obligată de studiile de Conservator ale Valeriei. Locuieşte pe Calea Victoriei la nr. 73, apoi pe str. Dreaptă, în sfârşit pe str. Soarelui (din 1888). Face demersuri pentru a obţine o bursă în străinătate pentru Valeria, care va studia la Paris.

În 1887, primul exemplar al volumului de Poezii (Editura Ig. Haimann) este trimis lui Eminescu, cu dedicaţia: ,,Scumpului meu Mihai Eminescu, ca o mărturisire de neştearsă dragoste, Bucureşti, 6 februarie 1887″. ,,Şi te iubesc ca şi atunce / Cu tot avântu-nchipuirii / Şi cu acea simţire dulce / Ce-o dă trecutul amintirii.” În aprilie 1888, se duce de două ori la Botoşani, stăruind pe lângă Eminescu s-o urmeze la Bucureşti, pentru un tratament mai bun. Sora poetului, Harieta, o detestă şi o defăimează în fel şi chip. Intervenţia precipitată a Bălăucăi e considerată un blestem (,,bălăuca”, ,,berecheta”, ,,îndrăcita”, ,,cu o droaie de nespălaţi”).

Un destin tragic: VERONICA MICLE

Casa lui Eminescu de la Văratec

La sfârşitul anului, Veronica Micle e din nou la Botoşani, lângă poetul bolnav. La 10 aprilie 1889, când evoluţia bolii se dovedea ireversibilă, Veronica Micle îi răspunde lui A.C. Cuza, care se interesa de starea sănătăţii poetului: ,,Lumea m-a acuzat de lipsă de simţire şi de umanitate faţă de Eminescu. Sunt lucruri mai presus de puterile cuiva, vă mărturisesc sincer, nu pot să-l văd lipsit de minte, eu care am cunoscut pe Eminescu în cea mai splendidă epocă a vieţii sale intelectuale. Şi aşa sunt fără nici o lege şi fără nici un Dumnezeu, să-mi rămâie cel puţin acela al poeziei, care pentru (mine) s-a fost întrupat în fiinţa lui Eminescu”. Moartea poetului, în dimineaţa de 16 iunie 1889, în sanatoriul doctorului Sutu, o găseşte pe Veronica în Bucureşti, scriind chiar în acea zi, printr-o fatală coincidenţă, poezia ,,Raze de lună”, ce apare în cotidianul ,,România” din 20 iunie, în încheierea reportajului funeraliilor lui Eminescu. A scris-o înfrigurată, în numai 20 de minute, înainte de a fi aflat cumplita veste. La slujba prohodirii din biserica Sf. Gheorghe, o doamnă din Moldova, citim într-un ziar din Transilvania, aşeza pe pieptul poetului o cunună de ,,Nu-mă-uita”. Doamna era, fără îndoială, Veronica Micle.

după Adrian Tudor

Badea Cârţan, păstorul cărţilor

Distrugerea unei naţiuni se face falsificându-i istoria, distrugerea culturii şi alterarea limbii. O naţiune fără istorie, cultură şi limbă, e ca un arbore fără rădăcini. Aşa s-a întâmplat cu ţara noastră încă de pe timpul războaielor cu Roma şi continuându-se fără ruşine până în zilele noastre (a.d. 2012). Vincente.

BADEA CÂRŢAN, PĂSTORUL CĂRŢILOR

În noaptea de 4 iunie 1907, cerul Braşovului a fost luminat de o mare vâlvătaie. La cărămidăria lui Lajos Schmidt, focul a mistuit zeci de mii de cărţi şi ziare. Toate erau ale ciobanului Gheorghe Cârţan. 76.621 de volume, operele unor clasici precum Eminescu, Coşbuc, Şincai, Bariţiu, Bălcescu s-au făcut scrum. Românii braşoveni au fost îngroziţi de barbaria autorităţilor maghiare care au distrus miile de cărţi.

Înrolat în războiul de independenţă

Badea Cârţan s-a născut în anul 1847 într-o familie de ciobani din Cârţişoara, sat de la poalele munţilor Făgăraşului. Primii ani din viaţă i-a petrecut păstorind turma părinţilor prin munţi. Transhumanţa l-a dus în câmpiile Bărăganului. Aici va deprinde tainele cititului şi scrisului de la un student din Săcelele Braşovului, Ion Cotiga. În 1877 s-a înrolat ca voluntar în armata română, pentru a lupta în războiul de independenţă. A trebuit să treacă pe ascuns munţii pentru a ajunge în trupele române. După terminarea războiului s-a întors în satul natal. Imediat s-a încorporat în Compania 19, regimentul 2 din Făgăraş. A dezertat, dar s-a întors la unitatea militară după câteva săptămâni. Pentru că a fugit, a fost închis trei luni.

100.000 de cărţi pentru ardeleni

După eliberarea din armată, între anii 1881-1890, a făcut mai multe drumuri peste Carpaţi şi chiar a vrut să deschidă o bibliotecă. În 1896 a cumpărat de la un căpitan două căruţe cu cărţi şi ziare. Pentru a-şi procura cât mai multe cărţi şi-a vândut cele 1.000 de oi pe care le avea. A vizitat şcoli, universităţi, biblioteci, mănăstiri, redacţiile unor ziare. S-a întâlnit cu oamenii de cultură ai vremii, printre care Caragiale, Coşbuc, Nicolae Iorga şi Take Ionescu. Scopul lui era să adune cărţi în limba română pe care să le răspândească în Transilvania ocupată. A reuşit să aducă peste 100.000 de volume.

,,A căzut un dac de pe Columna”

La 3 ianuarie 1896, pe ger şi viscol, Gheorghe a ieşit din bordei cu straiţa în spate. Pentru a ajunge la Roma şi-a rupt patru perechi de opinci. Mânca pâine uscată înmuiată în apă. În cele din urmă, şi-a văzut visul cu ochii. Columna lui Traian. Din traistă a scos un pumn de pământ românesc, unul de grâu şi unul de sare. Le-a pus la baza impozantului edificiu. Vlăguit şi flămând, a adormit. A fost trezit brusc de strigătele unui jandarm italian. ,,Excelenţă, un dac a căzut de pe Columnă”, s-a adresat jandarmul primarului Romei. Asemănarea cu dacii de pe monument era izbitoare.

Banchet în cinstea sa dat de un marchiz

Timp de două săptămâni, a fost primit cu mare fast de oficialităţile locale. Marchizul Pandolfi a dat un banchet în onoarea sa. Scriitorul Duiliu Zamfirescu, care era pe atunci ministrul României la Roma, l-a prezentat personalităţilor italiene. La Vatican, întrebat fiind care-i este naţia, răspunde: ,,civis Romanus sum”. La Roma este din nou încărcat cu cărţi, i se dă bilet de tren ca să se întoarcă acasă, dar el mai vizitează înainte Neapole, Pompei, Bologna, Padova şi Veneţia.

Considerat agitator de guvernul de la Budapesta.

După călătoria la Roma, Badea Cârţan a fost arestat de o patrulă de jandarmi din Arpaşul de Jos, sub acuzaţia că răspândeşte cărţi interzise de autorităţi. A fost eliberat, dar autorităţile au rămas cu ochii pe el. Guvernul de la Budapesta vedea în el un ,,agitator, un conspirator şi un aţâţător”, o primejdie pentru existenţa statului. Poliţia austro-ungară nu-i permite să răspândească cărţile în Transilvania. Supărat îşi vinde oile: nu mai e cioban, a devenit om politic. Pe afişul reprezentanţei circului din Bucureşti stă scris drept reclamă: ,,Va asista ciobanul român care a mers pe jos până la Roma”.

Carte cu autograf de la Regina României

Se duce din nou la Viena, dar nu obţine audienţă la Împărat. Trece apoi în Italia, vizitează Franţa şi la întoarcere se opreşte la Zurich, ,,cel mai frumos şi mai chibzuit oraş din lume”. La Sigmaringen este primit de mama Regelui Carol I şi de fratele acestuia. Întors în ţară este primit de Rege şi Regină la Peleş. Carmen-Sylva îi dăruieşte un volum din operele personale cu dedicaţie. Se fotografiază între Rege şi Regină, el cu un pas mai înainte, sprijinindu-se de bâtă.

S-a scăldat în Iordan

Cum ajunsese la originile latinităţii noastre, aşa vrea să ajungă şi la începuturile creştinităţii. Pleacă la Ierusalim. Până la Ţaringrad are bilet de vapor, mai departe munceşte pe un vapor rusesc care-l duce până la Yaffa. Pornind spre Ierusalim, apostoleşte, cum îi era obiceiul, e atacat de nişte bandiţi cărora nu are ce le da decât o sfântă de bătaie cu ciomagul lui ciobănesc. La Ierusalim îl aşteaptă o mare deziluzie: dărâmături şi mizerie. Se scaldă în apa Iordanului. În apă până la gât se trezeşte cântând: ,,În Iordan botezându-te Tu Doamne…”

Cărţi cu coperţi înlocuite

La revenire în satul natal, aduce în desaga de cioban noi cărţi în limba română. Pentru a înşela vigilenţa grănicerilor, cărţile de cultură şi istorie românească erau trecute peste munţi sub coperţi false. ,,Neamul Românesc” a purtat pe rând numele de ,,Iarna” sau ,,Primăvara”, iar ,,Istoria Românilor” a lui Iorga era ascunsă sub coperta unei cărţi de agricultură, ,,Cultura cartofilor”. Încercând să stopeze cu orice preţ răspândirea culturii româneşti, autorităţile din Ardeal interziseseră până şi foiţele de ţigări care purtau numele de producător ,,Cuza”.

Aruncat în temniţă de două ori, la Braşov

În 15 septembrie, 1903, trecând prin oraşul Braşov cu cărţile în spate, Badea Cârţan a fost văzut de căpitanul oraşului Braşov, Farkaş Lup, care l-a arestat şi aruncat pentru două luni în temniţă. În timp ce era întemniţat la Braşov, prim-pretorul din Predeal, Simon Béla, l-a sesizat pe prefectul de Braşov, care a ordonat şi organizat o percheziţie la Cârţişoara. Autorităţile venite de la Braşov au spart uşa casei ţărăneşti şi au intrat înăuntru. Numeroasele cărţi aduse de Badea Cârţan au fost încărcate şi aduse la Braşov. După două luni, ieşit din temniţă, s-o dus la autorităţi să-şi ceară drepturile. Din nou a fost aruncat în temniţă pentru încă o lună de zile.

Peste 76.000 de cărţi inventariate la Braşov

A stat închis până la sfârşitul anului 1903, în timp ce organele poliţieneşti din Braşov începeau o complicată muncă de inventariere a impresionantului număr de peste 76.000 de cărţi şi tipărituri confiscate. Operaţia înregistrării cărţilor găsite la domiciliul său a durat până în octombrie 1905; din ea au rezultat trei registre compacte într-un volum de 275 de file, în care sunt consemnate ,,4.858 de cărţi în 76.621 de volume, foi volante şi alte tipărituri”. Inventarierea a fost făcută de Orz György, un funcţionar al Ministerului de Interne venit de la Budapesta.

Sub supravegherea jandarmilor

La 12 octombrie, acelaşi Simon Béla, prim-pretorul din Predeal, localitatea de graniţă pe unde erau traficate cărţile, atrage atenţia prefectului că ,,Ghorghe Cârţan are în magazia căilor ferate române circa 10 măji (1000 kg – n.n.) de cărţi pe care le-am ţinut sub continuă observaţie. În lunile din urmă m-am convins că jumătate din stocul acesta lipseşte din magazie pe care, probabil, le-a trecut prin contrabandă în Ungaria”. În continuare, arată că patrula de jandarmi care-l urmărea nu l-a putut surprinde asupra faptului. La rândul său, prefectul raportează Ministerului de Interne această veste, adăugând că prin jandarmerie va asigura o severă supraveghere.

,,Conţinut instigator”

În 28 februarie 1905, delegatul ministerial, Huszár Antál, raportează primului ministru, Tisza Istvan, că a examinat cele 76 de mii de tipărituri depozitate la căpitănia oraşului Braşov, din care a ales 268 de exemplare de cărţi ,,al căror conţinut instigator după toate probabilităţile e îndreptat împotriva statului”… În 13 ianuarie 1906, arestat din nou pentru instigare, a fost trimis în faţa Tribunalului Braşov. La 18 iunie 1906, Procuratura din Braşov, cu adresa nr. 4737, cere tribunului din localitate să dezbată şi problema distrugerii publicaţiilor care au un conţinut instigator şi răzvrătitor.

,,Raţiuni politice”

Apărătorul ţăranului din Cârţişoara este avocatul Eugen Lemeni. ,,De mic copil am învăţat de la părinţii mei să respect întotdeauna legile ţării şi să nu mă judec cu nimeni. Mie nu mi-a spus nimeni că nu este admis să am cărţi. Dimpotrivă, pretorii care mi-au văzut biblioteca mi-au spus că fac un lucru bun, folositor, adunând cărţi”, spunea ciobanul în faţa instanţei. N-a fost condamnat, guvernul de la Budapesta invocând ,,raţiuni politice”. În schimb, cărţile au fost arse.

Cărţi arse la o cărămidărie din Braşov

La 4 iunie 1907, şeful chestiunii poliţiei, căpitanul Farkaş M., raporta stăpânului său, groful Mikeş Zsigmond: ,,toate cărţile şi imprimatele de la Gheorghe Cârţan au fost transportate sub pază şi în prezenţa mea de către căruţaşul Schmidt Lajos la fabrica de cărămizi <<Schmidt şi soţii>>, unde au fost arse”. O mică parte a cărţilor aduse cu desaga de Badea Cârţan, precum şi opincile sale călătoare şi alte obiecte interesante, se află astăzi la muzeul înfiinţat în casa memorială de la Cârţişoara.

Înmormântat la Sinaia

În toamna anului 1910, la o vârstă de peste 60 de ani, îşi mai încearcă opincile pe munţi. Îl prinde însă iarna şi străbate cu greu nămeţii. Era pentru prima dată că nu purta cărţi. Ajunge în sfârşit acasă. ,,M-oi spovedi creştineşte, spune el, dar tot n-oi muri aici. Vreau să mor dincolo, în ţara liberă”. În vara anului 1911, porneşte cu un nepot să treacă munţii dincolo. Avea să fie pentru ultima oară. Ajuns la Poiana Ţapului e cu totul sfârşit. Internat în sanatoriul din localitate, a murit de plămâni pe 7 august 1911. ,,Doarme visând la înfrăţirea neamului”, scrie pe mormântul său din Sinaia. În august, 2011, s-au împlinit 100 de ani de la moartea sa.

,,Eu cerşesc lumină, pentru cei ţinuţi în întuneric”

,,Un fanatic ţăran român”

Gheorghe Cârţan a fost numit de Nicolae Iorga ,,un fanatic ţăran român al romantismului naţional”. Ciobanul din Cârţişoara a călătorit pe jos până în Italia, Franţa, Germania, Grecia, Spania, Belgia, Macedonia, Viena şi Ierusalim, aducând în satul său natal zeci de mii de cărţi scrise în limba română. ,,Precum adunam oile, adunam slovele. Tare-mi plăcea să citesc, de credeam că-s împărat”, avea să se confeseze Gheorghe unui ziar din România.

Dată de naştere controversată

La Muzeul Ţării Făgăraşului, anul naşterii lui Badea Cârţan este trecut 1847. În schimb, la muzeul din Cârţişoara el figurează ca născut în 1849. Ştefan Suciu, fost director la Arhivele Statului Braşov, a găsit documentul prin care preotul Victor Vulcan atesta că Gheorghe Cârţan s-a născut în anul 1847. Ştefan Suciu a scris cartea ,,Procesul lui Badea Cârţan”.

Muzeul şi casa memorială

În satul Cârţişoara, locul de unde Badea Cârţan a plecat în pelerinajele sale, este amenajat un muzeu şi o casă memorială. Primele obiecte pentru muzeu au fost strânse începând din 1960 de către secretarul primăriei şi preotul local. Muzeul cuprinde o colecţie de icoane pe sticlă ale pictorilor populari, cărţi rămase de la Badea Cârţan, gospodăria ţărănească de la mijlocul secolului al XIX-lea, compusă din casă şi şură, dotată cu mobilierul specific zonei şi perioadei, o colecţie de fotografii vechi reprezentând portul popular din secolele al XIX-lea şi al XX-lea, lăzi de zestre executate de meşteri locali în secolele al XIX-lea şi al XX-lea, ceramica lucrată de meşteri olari din comună.

Celebrii nespălaţi

Cele mai noi bancuri spun că NASA a decis să trimită români pe Marte, că ei oricum nu folosesc apa. E adevărat că suntem codaşii Europei în această privinţă şi că , cu mai puţin de 100 de ani în urmă, jandarmii îi alergau pe ţărani cu furtunul ca să-i spele, dar până de curând nici cealaltă parte a continentului nu excela la acest capitol. Ciuma, tuberculoza şi alte boli apărute din cauza lipsei de igienă făceau ravagii prin oraşele care azi se spală cu şampon şi te uimesc cu curăţenia lor.

Oraşele şi palatele nobililor, cele mai murdare

În secolul XVIII, măcelarii, de exemplu, îşi tranşau animalele chiar pe stradă, iar câinii trăgeau de intestinele animalelor sacrificate, sângele curgând în voie pe trotuar. Resturile, care nu puteau fi prelucrate şi refolosite, continuau să zacă pe străzi, iar mirosul pestilenţial trecea dincolo de oraşe. Doar ploaia mai reuşea să spele străzile, iar atunci resturile se scurgeau în adevărate şuvoaie şi torente de gunoi. La acea vreme, satele erau mult mai curate decât oraşele, palatele şi castelele nobililor, pentru că ţăranii şi-au săpat gropi pentru nevoile fiziologice. Orăşenii, în schimb, se uşurau pe unde apucau, pe stradă, pe scările clădirilor sau direct de la balcon.

În palatul francez Luvru, nu exista nici o toaletă. Dacă era nevoie, oaspeţii, curteni şi regi, fie se aliniau pe pervazul lung de la fereastră, fie li se aduceau oliţe de noapte, al căror conţinut se elibera în spatele palatului. Aşa era şi la Versailles. Doamnele de la palat, îmbrăcate strălucitor, aveau obiceiul ca în timpul discuţiilor şi uneori chiar în timpul slujbelor religioase, să se ridice şi, extrem de afectate, să se uşureze într-unul dintre colţurile camerei. Umbra arbuştilor frumos crescuţi din parcurile regale erau un loc preferat al curtenilor şi al slujitorilor pentru satisfacerea nevoilor fiziologice. Oamenii nu făceau notă distinctă.

Dar asta nu e tot. Oamenii nu erau nici ei mai curaţi decât oraşele. Se credea că băile slăbesc organismul şi deschid porii din piele, ceea ce ar fi condus la contractarea unor boli grave şi mortale. Băile publice se închideau, una câte una, prin decret regal. Dacă în secolele XV-XVI nobilii îşi făceau o baie o dată la 6 luni, în următorii două sute de ani ei, pur şi simplu, uitau definitiv unde se află cada. Toată igiena intimă în acele vremuri consta în spălarea fugitivă a mâinilor şi a gurii, dar nu şi a dinţilor. Conform medicilor vremii, faţa nu trebuia spălată cu niciun chip, deoarece acest lucru ar fi adus riscul deteriorării definitive a vederii. Dinţii albi şi sănătoşi erau un semn de pauperitate, iar cei cariaţi şi negri, un semn al bogăţiei.

Dacă ne referim la igiena corporală, oamenii mai înstăriţi foloseau câteva şerveţele parfumate cu care îşi ştergeau zonele intime; bărbaţii purtau între cravată şi cămaşă mici săculeţe cu ierburi aromate, iar femeile foloseau o pudră puternic aromatizată. Celebrele parfumuri franţuzeşti apar ca o nevoie de a acoper cu ceva aceste mirosuri, care erau emanate din cauza igienei intime inexistente. Cu toate acestea, oamenii îşi schimbau lenjeria de corp destul de des, deoarece se credea că aceasta adună toată mizeria corporală.

Preoţii catolici îi îndemnau pe enoriaşi să nu se spele, pentru a nu îndepărta de pe corp apa sfinţită de la botez. Nunţile la englezi aveau loc în general în luna iunie, pentru că singura baie din an se făcea în luna mai şi în prima lună a verii viitorii soţi încă miroseau acceptabil. Oricum, corpul era deja îmbibat de ,,miresmele” transpiraţiei şi ca să mascheze cât de cât mirosul neplăcut, miresele purtau în braţe un buchet de flori, de unde obiceiul buchetului purtat de mireasă!

Regina spaniolă Isabella Castillo a recunoscut că în toată viaţa ei s-a spălat de doar două ori, la naştere şi la nunta sa. Maria Stuart primeşte următoarele reproşuri de la mama ei: ,,Din totdeauna ai fost leneşă şi nu-ţi scoteai jegul de pe cap”.

Fiica unui rege francez a murit plină de păduchi. Regina Elisabeta I a Angliei a rămas celebră şi prin următoarea declaraţie, făcută cu mândrie: ,,Fie că e nevoie sau nu, eu o dată la trei luni tot mă spăl!”. Din cauza mizeriei în care trăia, papa Clement al V-lea se îmbolnăveşte de dizenterie, boală din cauza căreia va şi muri. Exemplele de acest fel sunt extrem de multe şi se întind şi de-a lungul secolelor următoare.

Henric IV

Regele care a pus interesele regatului mai presus de credinţa personală când a dat Parisului o liturghie, era şi un duşman al apei şi săpunului. Chiar dacă de o eleganţă deosebită – îşi schimba cămăşile în fiecare zi – acest rege cu pasiuni sexuale cel puţin dubioase nu s-a spălat niciodată. Pasionat vânător, el călărea ore în şir, urmând prada prin pădurile Franţei, după care, spre a-şi masca damful de transpiraţie, se stropea din belşug cu parfum. O amantă mai îndrăzneaţă, Gabrielle d’Estrees, i-a spus cândva că miroase ca un stârv, ceea ce probabil era perfect adevărat, iar a doua sa soţie, Maria de Medicis, a leşinat atunci când l-a întâlnit prima dată şi s-a spălat efectiv cu parfum, pentru a putea rezista alături de rege, în noaptea nunţii.

Ludovic XIV

Nici nepotul lui Henric, Ludovic XIV, măreţul Rege Soare, nu era atras de igienă. Se ştie clar că el nu a făcut în toată viaţa lui decât două băi, şi acelea la insistenţele medicilor, care le considerau un mijloc terapeutic. El prefera ca, în loc să se spele, să-i fie curăţată pielea cu o piele îmbibată în alcool şi apoi să fie pomădat cu o pulbere parfumată. Speriat de tot ce însemna medicină – e drept că la acea vreme chirurgia era încă la stadiul de ,,măcelărie” – Ludovic a refuzat o intervenţie la un picior cangrenat, intervenţie care i-ar fi putut salva viaţa, şi a murit.

Frederic cel Mare

Frederic a transformat Prusia dintr-o putere de mâna a doua într-o forţă militară de prim rang. Dar Frederic nu iubea doar glasul tunurilor, ,,muzică” plăcută urechilor sale, ci şi arta. El a fost un mare patron al artiştilor, coresponda cu iluminişti francezi, se voia despot şi cânta, cu plăcere, la flaut. A construit, la Sanssouci, un palat cum puţine sunt în Europa, dar pe de altă parte era extrem de deficitar la capitolul curăţenie. De pildă, în splendidele săli ale palatului său umblau nestingheriţi uriaşi ogari de vânătoare, care-şi făceau nevoile pe unde nimereau, iar regele făcea crize de isterie dacă îndrăznea cineva să cureţe după ei. Spre sfârşitul vieţii, probabil având mintea afectată de o maladie psihică, Frederic a devenit tot mai reclusiv. Nu-şi schimba hainele cu lunile, nu se spăla şi când a murit, în 1786, cămaşa lui era atât de murdară şi de ruptă încât valetul a trebuit să-i ofere una dintre cămăşile sale, pentru a fi îngropat.

Charles Howard, duce de Norfolk

Mare om politic britanic, ferm inamic al lui George III şi lider al opoziţiei faţă de acesta, în Regatul Unit, Charles Howard, duce de Norfolk ar fi fost un personaj admirabil dacă ar fi accepat, de bună voie, să se îmbăieze. Nu a făcut-o însă niciodată şi nu-i de mirare că a rămas în istorie drept ,,Dirty Duke”. Valetul său obişnuia să-l îmbete zdravăn şi doar aşa reuşea să-l bage în baie şi să-l săpunească, într-o epocă în care nasurile domnişoarelor de la curtea regală deja nu mai suportau mirosul de sudoare.

Harald I al Norvegiei

La 20 ani, Harald a moştenit de la tatăl său conducerea câtorva stătuleţe nordice, slabe şi risipite. El a făcut atunci jurământul că nu-şi va mai tunde părul până ce nu va unifica întrega Norvegie sub sceptrul său. A reuşit acest lucru, dar abia peste zece ani de zile, timp în care păduchii şi-au format adevărate comunităţi în pletele sale, de unde i-a rămas şi supranumele de Harald cel Păduchios.

Ludowig van Beethoven

Probabil că veţi fi uimiţi, poate chiar oripilaţi, să-l regăsiţi pe lista ,,nespălaţilor celebri” şi pe cel mai mare compozitor din toate timpurile. Dar acesta e adevărul. Beethoven nutrea o aversiune teribilă faţă de baie, aversiune dată de durerile de cap pe care apa i le provoca, din cauza intoxicării cronice cu plumb. Bolnav, ursuz, neînţeles – nu doar la figurat şi la propriu, fiindcă avea un defect de vorbire care-i făcea pe ceilalţi să nu înţeleagă adesea sensul cuvintelor sale, Beethoven s-a retras în sine şi a devenit un mizantrop, dar şi un adversar al curăţeniei. Puţinii prieteni pe care-i mai avea erau nevoiţi să-i fure, efectiv, hainele în timp ce dormea şi să i le dea la spălat.

Karl Marx

Filosoful de numele căruia se leagă una dintre cele mai întunecate perioade din istoria omenirii nu suporta apa deoarece îi provoca dureri atroce: gânditorul german suferea de o dermatoză extrem de gravă, manifestată prin apariţia de furuncule dureroase. El considera că igiena personală constituie un exces burghez, în schimb n-avea habar că durerile erau accentuate de fumatul excesiv şi de abuzul cronic de alcool. Marx se mândrea că paginile manuscrisului original de la Das Kapital erau pătate de propriul lui sânge, pretinzând că prin dureile sale, simţea pe deplin suferinţele proletariatului.

Mao Zedong

Programele social-politice ale lui Mao au dus la uciderea a milioane de chinezi, dar au ajutat la transformarea ţării sale dintr-un stat înapoiat, aproape feudal, într-una dintre cele mai mari puteri ale planetei. Atitudinea sobră, aproape cazonă, pe care liderul chinez o afişa în public nu era de complezenţă. Toată viaţa el a trăit foarte cumpătat, fără excese şi privea cu reticenţă confortul. Inclusiv baia sau spălatul pe dinţi îi provocau repulsie. De altfel, nu s-a spălat niciodată pe dinţi, ci prefera să mestece frunze de ceai, în vreme ce concubinele sale îi frecau trupul cu prosoape umede. Când un medic a avut îndrăzneala să-i ofere o periuţă de dinţi, Mao l-a privit cu dispreţ, argumentând că n-a văzut până atunci ca un tigru să-şi spele colţii.

Che Guevara

Revoluţionarul cel mai celebru al epocii moderne, care l-a ajutat pe Fidel Castro să ajungă la putere, iubea rugby-ul, vinul, friptura argentiniană de vită, îi plăcea să fumeze trabuc şi să poarte ceas Rolex, dar ura să facă baie. În copilărie, i se spunea ,,Chanco” (Purceluşul) din cauza acestei aversiuni şi se mândrea să poarte acelaşi tricou timp de o săptămână. Când a fost capturat în Bolivia, nu se mai spălase de luni de zile şi avea, în loc de pantofi, cinci perechi de ciorapi groaznic de murdari.

18 mari mituri istorice…

1. Eva a muşcat din măr

Mărul este fără îndoială un fruct folositor, deşi are parte de reputaţie proastă în calitate de fruct interzis, deoarece Eva l-a smuls din pomul cunoaşterii ce se afla în Grădina Edenului, lipsindu-ne pe noi, descendenţii săi, de viaţa din paradis. Cu toate acestea, un cititor atent trebuie să fi observat că nicăieri în Biblie fructul nu e numit măr. Desigur, ar fi putut fi un măr, în ceeaşi măsură în care ar fi putut fi un mango, o caisă sau orice alt fruct. Dar ştampila a primit-o mărul

2. Un măr a căzut în capul lui Newton

Din nou mărul! Anume acest fruct nefericit s-a învrednicit să cadă pe capul lui Sir Isaac Newton şi să-l inspire la inventarea legii gravitaţiei universale. O poveste simpatică, dar cel mai probabil, este doar o poveste. Prima dată ea a fost povestită public de către Voltaire, în eseul despre Newton. Singura persoană care a spus acest lucru înainte de publicaţia lui Voltaire, a fost sora lui Newton, Catherine Conduit.

3. Walt Disney l-a desenat pe Mickey Mouse

Se crede că cel mai celebru personaj de desene animate, Mickey Mouse, a fost desenat de însuşi Walt Disney. Dar nu e aşa. Mickey a fost desenat de către animatorul numărul 1 din studiourile Disney, Ub Iwerks, care era faimos pentru faptul că desena extrem de rapid. Primul film despre Mickey (pentru el s-au desenat 700 de imagini pe zi) a fost realizat în doar două săptămâni. Dar mai târziu, când desenele animate au căpătat sunet, Disney s-a reabilitat – anume cu vocea lui a început să vorbească Mickey Mouse.

4. Marie Antoinette a spus: ,,Să mănânce cozonac”

În 1766, Jean Jacques Rousseau a scris despre un eveniment care a avut loc cu 25 de ani mai devreme. Atunci când Marie Antoinette a auzit că ţăranii francezi nu mai au pâine, le-a sugerat să mănânce cozonac. Problema este că în acei ani, Marie avea doar 11 ani şi încă mai locuia în casa părintească din Austria. Cel mai probabil, aceste cuvinte au fost răspândite de propagandiştii revoluţionari, pentru a ilustra cât de departe de oameni sunt cei care-i conduc.

5. ,,Marele jaf al trenului” a fost primul film artistic de lung metraj

Filmul a fost făcut în 1903, dar nu a fost primul lung-metraj. Acesta dura doar 10 minute. Primul film artistic de lung metraj a fost filmul australian de 100 de minute ,,The story of the Kelly Gang”, filmat 3 ani mai târziu. Iar filme precum ,,The Great Train Robbery” au fost filmate foarte multe la sfârşitul anilor 1890.

6. Van Gogh şi-a tăiat urechea

Marele artist Van Gogh, care în toată viaţa a vândut un singur tablou, la scurt timp înainte de sinucidere, într-o ceartă cu prietenul său Gauguin, un pic mai de succes în vânzarea operelor, nu şi-a tăiat întreaga ureche, ci doar o bucată din lobul stâng. Doare, dar nu e atât de îngrozitor cum pare.

7. În Salem au fost arse vrăjitoarele

În Salem (Massachusetts), în 1692, în timpul procesului vrăjitoarelor au fost arestate 150 de persoane, 31 au fost condamnate, 20 dintre acestea la moarte. Dintre aceste 31 de persoane nu toate au fost femei, ci au fost şi 6 bărbaţi. În plus, persoanele condamnate nu au fost arse pe rug, ci au fost ucise cu pietre, apoi corpurile au fost atârnate de frânghii.

8. Napoleon a fost scund

Mulţi cred că ambiţia excesivă a lui Napoleon este un fel de compensaţie pentru statura sa mică. În fapt, statura Micului caporal a fost de 5 picioare şi 7 inci (168 cm) – mai mare decât statura unui francez mediu din acele timpuri. De ce dar a fost numit astfel? Această poreclă era menită să-l tachineze pentru rangul său militar modest. Napoleon a devenit împărat, dar porecla a rămas aceeaşi.

9. Magellan a făcut o călătorie în jurul lumii

Toată lumea ştie despre Magellan două lucruri: că el a făcut o călătorie în jurul lumii şi că în această călătorie a fost ucis, în Filipine. Una exclude pe cealaltă. De fapt, Magellan a făcut doar jumătate de drum, iar călătoria a fost terminată de Juan Sebastian Elcano, adjunctul său.

10. Împăratul Nero cânta la vioară în timp ce Roma era în flăcări

Această poveste este cunoscută de toţi: în 64 î.Hr., Roma arde, iar Nero cântă la vioară. Dar acest lucru era imposibil. În primul rând, vioara a fost inventată după 1600 de ani. Dar chiar dacă vioara ar fi fost, nero ar fi putut cânta la ea de la o distanţă de 30 de mile de Roma, căci în timpul incendiului, acesta nu se afla în Oraşul Etern, ci în vila sa din suburbii.

11. Căpitanul Cook a descoperit Australia

Desigur, australienii nici nu vor să creadă astfel. Încă înainte de 1770, aici au fost olandezii Abel Tasman şi Dirk Hartog, precum şi piratul englez William Dampier. Apoi, continentul a fost descoperit acum 50.000 de ani de locuitorii săi originali – australienii. Singurul lucru pentru care Cook ar putea fi numit ,,pionier” în Australia, dar şi asta în ghilimele – este pentru descoperirea de noi terenuri, care mai târziu au devenit un prilej pentru sosirea coloniştilor albi.

12. Shakespeare a inventat povestea lui Hamlet

William Shakespeare este cunoscut ca cel mai mare dramaturg din istoria omenirii. Cu toate acestea, cele mai multe dintre piesele sale nu au fost lucrările lui personale, ci mai degrabă adaptări ale unor scurte povestiri, poveşti şi legende. Piesa ,,Tragedia lui Hamlet, prinţul Danemarcei”, după cum susţin istoricii, a fost bazată pe folclorul scandinav.

13. America a câştigat independenţa pe 4 iulie 1776

Nu este aşa. Da, părinţii fondatori ai Americii au semnat Declaraţia de Independenţă în acea zi. Dar războiul pentru această independenţă a durat încă 7 ani, şi abia pe 3 septembrie 1783 a fost semnat în cele din urmă tratatul de pace între America şi regele George III.

14. Edison a inventat becul electric

1093 de brevete: Edison – marele inventator. Dar cele mai multe dintre invenţiile sale au fost făcute de către colaboratori neidentificaţi din laboratoarele sale. Şi în plus, cu patru decenii înainte de naşterea lui Edison, lumina electrică a fost inventată de un anume Humphrey Davy. Becul său putea arde numai 12 ore, iar Edison a trebuit doar să găsească materiale adecvate pentru filament, ca becul să ardă tot timpul. Da, e o realizare, dar nu o descoperire.

15. Columb a demonstrat că Pământul e rotund

Toată lumea credea că Pământul este plat, iar Columb i-a convins pe toţi de contrariul. De fapt, începând cu secolul 4 î.e.n. nimeni nu mai credea că Pământul este plat ca o clătită. Columb nu putea dovedi că Pământul are formă de pară. El nu a vizitat niciodată America şi a ajuns doar până la insulele Bahamas, care chiar au formă de pară.

16. Gandhi a eliberat India

Gandhi este cel mai faimos lider al mişcării de independenţă din India. El a îndemnat ţara să renunţe la violenţă. Avea 16 ani (în 1885), când a format Congresul Naţional Indian. Dar şi fără participarea lui Gandhi, India ar fi obţinut independenţa prin alte metode, mai eficiente poate decât non-rezistenţa la violenţă, poate chiar mai devreme, dacă ar fi urmat calea indicată de Netahi Chandra Bose.

17. Iisus s-a născut pe 25 decembrie

25 decembrie – Crăciunul. Dar nu există nicio dovadă, nici în Biblie, nici în altă parte, că Iisus s-a născut în acea zi. Dar de ce 25 decembrie a fost făcută ziua naşterii lui Iisus? Poate pentru că în această zi grecii îl sărbătoreau pe zeul Mitros, născut dintr-o fecioară şi în acelaşi timp, aceasta era şi ziua Păstorului.

18. George Washington a fost primul preşedinte american

Toată lumea ştie că George Washington a fost primul din cei 44 de preşedinţi ai S.U.A. Dar iată că nu! Primul a fost Peyton Randolph – anume acesta a ales Congresul revoluţionar. Primul pas în marea funcţie a fost Crearea Armatei Continentale pentru protecţia împotriva trupelor britanice şi numirea în funcţia de comandant suprem a… generalului Washington! Randolph a fost urmat, în 1781, de către John Hanson, care a trimis o scrisoare de felicitare lui George Washington, după victoria sa în bătălia de la Yorktown, pe care a semnat-o ,,Eu, John Hancock, preşedinte al Americii.” Washington a devenit în schimb primul preşedinte ales prin vot popular din SUA – dar al cinsprezecelea conform numărătorii

Dezvăluiri şocante depre 1989

Citiţi cu obiectivitate şi trageţi singuri concluzii. Nu vă pripiţi!

DEZVĂLUIRI ŞOCANTE DESPRE 1989

Col. (r.) Paulian Păsărin a fost şeful Serviciului de Contraspionaj. El a condus serviciul de la înfiinţarea sa, în anul 1974, până la dizolvare, în decembrie 1989. Acesta declara că în decembrie 1989 nu a fost revoluţie, iar evenimentele care au dus la înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu şi chiar împuşcarea lui şi a Elenei Ceauşescu, au fost planificate cu mult timp înainte, de Uniunea Sovietică şi Statele Unite. Paulian Păsărin a murit în anul 2007, iar apropiaţi ai săi au declarat că ultimele sale cuvinte ar fi fost: ,,Mi-au făcut-o şi mie.”

Reporter: Domnule colonel, a ştiut Nicolae Ceauşescu ce i se pregăteşte, sau a fost luat prin surprindere de Revoluţia din Decembrie 1989?

Paulian Păsărin: Despre evenimentele din 1989 pot să spun adevărul, pentru că am cunoscut faţa nevăzută a lucrurilor, dar nu voi folosi termenul de revoluţie, pentru că nu împărtăşesc această variantă şi vă voi argumenta în continuare de ce. S-a ştiut cu mult timp înainte ce va urma. Au existat informaţii în mediul oamenilor de informaţii şi nu de genul că s-ar putea, ci au fost informaţii certe. Totul a plecat de la o greşeală a lui Nicolae Ceauşescu.

La sfârşitul anilor 70, după moartea lui Brejnev, s-a pus problema cine să fie succesorul lui la conducerea Partidului Comunist din Uniunea Sovietică. Printre posibilii succesori a apărut şi Andropov, care era şeful KGB-ului din Uniunea Sovietică. Atunci Ceauşescu a făcut greşeala (nu ştiu dacă sfătuit, sau din proprie iniţiativă, dar cred că a fost iniţiativă personală), de a ieşi pe postul naţional de televiziune, cu părerea că nu este Andropov cel mai potrivit să-l urmeze pe Brejnev la conducerea partidului. De aici au sărit scântei şi de o parte şi de alta, dar mai ales din partea lui Andropov, care a ajuns în poziţia de preşedinte al Uniunii Sovietice. Deci înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu a fost pusă la cale la Moscova.

În plan informativ, un subordonat de-al meu a venit şi mi-a spus că, în fiecare zi de marţi şi de vineri ale săptămânii, la blocul din Piaţa Aviatorilor, bloc care era al sovieticilor şi era un cămin-hotel, vin un autocar sau două cu turişti, care a doua zi nu făceau altceva decât să împânzească Bucureştiul. În urma verificării informaţiilor am constatat că turiştii verificau pieţele, magazinele, dar mai ales se familiarizau cu dispozitivele de pe traseele pe care circula Ceauşescu. Dacă bărbaţii aveau ca sarcină să monitorizeze intersecţiile şi să vadă lipsurile cu care se confruntă populaţia, femeile au mers până acolo încât îi identificau pe băieţii noştri aflaţi în dispozitiv şi încercau să le facă ,,ochi dulci”, in ideea de a intra în vorbă cu ei. Am mers mai departe cu verificarea şi am aflat că aceste grupuri făceau parte dintr-o divizie amplasată în Basarabia. Unii dintre ei îşi căutau anumite poziţii, din care să poată acţiona cu arme de foc. Eu îmi întăresc afirmaţia prin faptul că toţi care s-au aflat în mulţime şi asupra cărora s-a tras, au fost împuşcaţi de la înălţime, după traiectoria gloanţelor.

R.: Coincid clădirile în jurul cărora au stat mai mult presupuşii turişti cu cele din care s-a tras în timpul evenimentelor din Decembrie 1989?

P.P.: Da, cele mai studiate clădiri de către respectivele persoane au fost chiar cele din care sau de pe care s-a tras în mulţime. De exemplu, în jurul Televiziunii au fost instalate acele simulatoare, iar eu cunosc un caz concret, al unui anume Popescu, de pe Zambaccian, care a mânuit tot timpul simulatorul şi a recunoscut ulterior acest lucru. Este un fost agent KGB, care a povestit că a mânuit simulatorul, iar pe masă avea un pahar cu apă şi o pastilă, pe care trebuia să o ia, ca să moară, dacă acţiunea ar fi eşuat, iar el ar fi fost prins.

R.: Ce se făcea concret cu acele simulatoare?

P.P.: Simulatoarele erau de mai multe categorii: de zgomot, care imitau trecerea unui tanc, o rafală de mitralieră, o explozie, dar şi simulatoare cu efecte luminoase, cu trasoare. Deci, revenind la întrebarea iniţială, dacă s-a cunoscut sau nu ce urmează, este cert că Ceauşescu a fost informat despre faptul că urmează să fie înlăturat. Astfel, pentru că ştia că i se pregăteşte ceva, nu a rămas niciodată pe timp de noapte în URSS, de câte ori s-a dus în vizită, n-a acceptat niciodată să se facă aplicaţii pe teritoriul României, împreună cu celelalte state din Tratatul de la Varşovia şi nici măcar să treacă trupele pe teritoriul ţării, singurul lucru pe care l-a acceptat fiind aplicaţiile pe hartă.

Mulţi spun că ar fi fost vorba despre o trădare a Securităţii, dar Securitatea şi-a făcut datoria, aceea de a culege informaţii, de a le verifica şi de a informa pe preşedinte despre ce se întâmplă, ori noi asta am făcut. Trebuie precizat că eu şi cu oamenii mei ne ocupam strict de securitatea preşedintelui şi nu aveam nici o legătură cu trupele de securitate, care se ocupau de securitatea naţională. Poate am fost acuzaţi că nu am acţionat în timpul evenimentelor din 1989, dar trebuia să te gândeşti întâi la ţară şi apoi dacă e bine sau nu să-l aperi pe Ceauşescu. Dacă ar fi acţionat Securitatea, ar fi însemnat măcel naţional.

Trebuie spus că s-a afirmat că în România a fost genocid şi că sunt 62.000 de morţi, o cifră lansată dinainte de sistemul de dezinformare sovietic, ca să justifice intervenţia militară, o altă variantă pusă la cale de sovietici, dacă varianta începută ar fi eşuat. S-a acţionat cu planuri de dezinformare, s-a acţionat cu zvonuri, propagandă defăimătoare, prin Europa Liberă şi cu mobilizare de oameni, ceea ce s-a întâmplat la Timişoara şi la Bucureşti. Asta pentru că lumea era nemulţumită şi era uşor de scos în stradă. Iar la acţiune n-au participat numai sovieticii, au participat şi americanii, aceştia din urmă în partea aeriană.

R.: Deci, concret, cine şi ce a hotărât în legătură cu soarta soţilor Ceauşescu?

P.P.: Bush cu Gorbaciov s-au întâlnit în vara lui ’89 la Malta şi au hotărât înlăturarea lui Ceauşescu de la conducerea României, dar s-a hotărât că treaba să fie executată pe cale terestră de Uniunea Sovietică şi pe cale aeriană de Statele Unite.

Reţeaua informativă, însă, a fost îmbunătăţită, pentru că, pe lângă serviciile secrete ruse şi americane ce au acţionat pe plan informaţional, s-a colaborat şi cu serviciile de informaţii ale evreilor, sârbilor. De altfel, vreau să-i informez pe cititori, că primul partid comunist care a rupt legăturile cu Nicolae Ceauşescu a fost Uniunea Comuniştilor Iugoslavi, în frunte cu Miloşevici, iar principala poartă de intrare a trupelor de comando în România, care au declanşat evenimentele de la Timişoara, a fost graniţa sârbească.

R.: Am înţeles cine au fost actorii acestor scene, dar care era scopul, ce voiau, de fapt, să facă?

P.P.: Gorbaciov voia înlăturarea lui Ceauşescu şi o Perestroika, adică schimbarea şi destinderea, care să ducă la un grad mai mare de libertate, dar tot într-un socialism cu un singur partid. De Ce? Pentru că Gorbaciov era finul lui Andropov şi a fost şeful direcţiei de dezinformare din KGB, deci acţiona ca un profesionist.

De altfel, la întâlnirea şefilor de state şi de guverne din Tratatul de la Varşovia, care a avut loc la Moscova, Gorbaciov s-a întâlnit separat cu fiecare şef de stat, iar când s-a întâlnit cu Ceauşescu i-a spus că trebuie făcută o schimbare, iar aşa cum s-au retras alţii (Honeker a plecat, Brejnev a plecat, Jivcov a plecat), e cazul să se retragă şi el, la al XIV-lea congres.

Răspunsul lui Ceauşescu a fost destul de categoric, cum că e treaba partidului şi a poporului său, iar atunci Gorbaciov l-a ameninţat că-l şterge de pe faţa pământului, la care Ceauşescu a trecut şi el la ameninţări, spunând: ,,Dacă te mai amesteci în ţara mea îţi fac din Europa un Vietnam cum n-ai mai văzut niciodată şi-ţi cer Tezaurul, Insula Şerpilor şi Basarabia!”

… Efectul discuţiei lor s-a văzut şi în întâlnirea generală, pentru că Ceauşescu a anunţat că s-a înţeles cu şefii de state şi cu primii miniştrii, ca următoarea întâlnire a primilor miniştrii să aibă loc la Bucureşti, iar Gorbaciov din prezidiu i-a zis: ,,Să vedem dacă mai apuci!…”

R.: A fost acea întâlnire de la Moscova semnalul de începere a evenimentelor din decembrie 1989?

P.P.: Categoric! La cererea lui Gorbaciov, a pornit ofensiva şi trebuie să clarificăm ce s-a întâmplat la Timişoara. Se tot vorbeşte de cei 42 de morţi, care au fost împuşcaţi la Timişoara şi arşi în crematoriu la Bucureşti.

Nu au fost oameni din Timişoara, ci oameni din trupele de comando, care trăgeau de aproape în oamenii care manifestau. Au fost depistaţi, împuşcaţi şi duşi la Morgă. Din toţi, n-a venit până acum vreo rudă să spună că le-a fost ars cineva la crematoriu. Ei erau oameni recrutaţi cu ani în urmă din străinătate, e drept că români, dar despre care nu se mai ştia nimic. Ei au fost recrutaţi şi pregătiţi în Ungaria şi au fost pregătiţi special. Ei au fost cei care i-au scos pe studenţi afară cu forţa. Mulţi se tem să spună, dar ei ştiu, pentru că am cules informaţii.

R.: Pe aceşti oameni din trupele de comando cine i-a împuşcat?

P.P.: Oamenii generalului Nuţă Constantin, şeful Inspectoratului General al Miliţiei i-au împuşcat, iar el a fost trimis la Timişoara de Elena Ceauşescu, pentru că Ceauşescu era în Iran. Iar ca o dovadă că aşa a fost, Ungurii au făcut deja un monument celor 42 de morţi, în Ungaria.

Când a plecat din Timişoara, Nuţă a luat cu el toate documentele şi probele pe care le avea de la acţiunea care a avut loc, inclusiv probe video. Ruşii au ştiut, însă, că acesta are probe împotriva lor, aşa că l-au interceptat în tren, la Alba Iulia, şi l-au urcat într-un elicopter, care a pierit într-o explozie, iar Nuţă, echipajul şi dovezile au ars.

Deci, după cum vedeţi, totul a fost pus la punct, spontane fiind doar manifestaţiile oamenilor în stradă, dar şi ieşirea lor a fost provocată de cei care au organizat totul. Asta pentru ca o simulare de revoluţie a poporului să mascheze intervenţia externă.

Scrisoare către fiică

“Viaţa e grea, nu cocoloşeşte pe nimeni. Să nu spui despre nimic că nu e treaba ta”.

Pe 8 iunie 1950, la nouă luni după ce a fost arestată de poliţia secretă cehă pentru că ar fi condus un complot împotriva regimului comunist, Milada Horakova(politician) a fost găsită vinovată de ,,înaltă trădare”. A urmat un proces transformat în show de radio (a fost transmis în direct la radio), în timpul căruia Horakova şi-a păstrat atitudinea sfidătoare.

Pe 27 iunie, în ciuda strigătelor de protest internaţionale din partea unor personalităţi precum Albert Einstein sau Winston Churchill, Milada Horakova a fost executată la închisoarea Pankrac din Praga. În noaptea de dinaintea execuţiei, Milada Horakova i-a scris o scrisoare fiicei sale de 16 ani.

În 1991, preşedintele Vaclav Havel a decorat-o pe Horakova post-mortem cu Ordinul Tomas Garrigue Massaryk.

Scrisoarea pe care Horakova a redactat-o pentru fiica ei:

,,Dumnezeu a binecuvântat viaţa mea de femeie prin tine. Aşa cum tatăl tău a scris într-o poezie când se afla în închisoare, Dumnezeu ni te-a dat pentru că ne-a iubit. Alături de dragostea pe care mi-a dat-o tatăl tău, tu eşti cel mai de preţ cadou pe care l-am primit de la Destin. Cu toate acestea, Providenţa mi-a plănuit viaţa în aşa fel încât nu am apucat să-ţi împărtăşesc tot ceea ce aveam în minte şi suflet pentru tine. Motivul nu este că te-am iubit puţin. Te iubesc la fel de mult şi de pur cum orice mamă îşi iubeşte copilul. Dar am înţeles că scopul meu este să mă asigur că viaţa ta şi a altor copii va deveni mai bună.

Am fost nevoite să trăim separat pentru foarte multă vreme. Şi acum este a doua oară când Soarta ne desparte. Să nu fii speriată şi supărată pentru că nu mă voi mai întoarce. Învaţă, copilul meu, că viaţa este o chestiune serioasă. Viaţa e grea, nu cocoloşeşte pe nimeni şi pentru fiecare mângâiere pe care o primeşti de la Ea, primeşti apoi zece lovituri. Să te obişnuieşti cu asta repede, să nu laşi lucrul acesta să te învingă. Decide să lupţi. Ai curaj şi scopuri clare şi vei câştiga lupta cu viaţa.

Ştiu că sunt multe lucruri confuze pentru tine acum şi că ai vrea să-mi pui multe întrebări. Într-o bună zi, probabil că te vei întreba de ce mama ta, care te-a iubit atât de mult, a gestionat problema vieţii într-un mod atât de bizar. Poate că tu vei găsi o soluţie mai bună. Bineînţeles, acest lucru nu se va întâmpla decât dacă vei şti foarte multe lucruri. Nu numai din cărţi, în primul rând de la oameni. Învaţă de la toată lumea. Treci prin lume cu ochii deschişi şi ascultă nu numai durerile şi interesel tale, dar şi pe cele ale altor oameni. Să nu spui despre nimic că nu e treaba ta. Nu, totul trebuie să te intereseze, trebuie să compari, să compui fenomene individuale. Omul nu trăieşte singur pe lume. (…)

Fii conştientă de acest lucru mai mult decât am fost eu: abordează totul în viaţă în mod constructiv – fereşte-te de negarea inutilă – nu de orice negare, pentru că oamenii trebuie să se opună Răului.

Să ştii să-ţi organizezi scara valorilor bine nu înseamnă numai să te cunoşti pe tine bine, dar şi să cunoşti caracterele oamenilor din jurul tău, să cunoşti viaţa cu trecut, prezent şi viitor. Înseamnă să ştii, să înţelegi. (…)

Examinează, gândeşte, critică şi, cel mai important, critică-te pe tine. Să nu-ţi fie ruşine să recunoşti un lucru atunci când realizezi că e adevărat, chiar dacă, cu puţin timp în urmă spuneai că nu e adevărat. Să nu-ţi fie teamă să-ţi exprimi părerile. Când ajungi la concluzia că ai dreptate, trebuie să te lupţi pentru părerea ta, să fii pregătită să mori pentru ea.

Cum spunea Wolker, moartea nu e un lucru rău. Dar evită moartea sistematică, care are loc atunci când oamenii se îndepărtează de viaţa reală şi de ceilalţi oameni. (…)

Trebuie să-ţi găseşti calea. Caut-o singură şi nu lăsa nimic să te oprească, nici măcar amintirile despre mama şi tatăl tău. (…)

Învaţă să iubeşti munca. Orice muncă, dar să o faci bine. Să nu-ţi fie teamă de nimic şi totul va fi bine.

Nu uita de dragoste în viaţa ta. Dacă soarta te va ajuta, vei găsi pe cineva cum a fost tatăl tău, o persoană al cărei drum va fuziona cu al tău. Vorbesc despre dragostea fără de care nu poţi trăi fericit. Să nu fărâmiţezi niciodată dragostea, învaţă să o dăruieşti cu adevărat. (…)

Am aflat că înveţi bine la şcoală şi că vrei să-ţi continui studiile. Am fost foarte mulţumită. Chiar dacă, într-o zi, vei fi nevoită să abandonezi şcoala şi să munceşti, nu te opri din învăţat şi studiat. (…)

Nu cere foarte mult de la viaţă, dar stabileşte-ţi obiective înalte. Nu se exclud una pe cealaltă. (…)

Janiko, ai grijă de bunicul Kral şi de bunica Horakova. Inimile lor bătrâne au nevoie de consolare. Vizitează-i des şi lasă-i să-ţi povestească despre tinereţea mamei şi a tatălui tău, ca şi tu, la rândul tău, să le-o poţi povesti copiilor tăi. Numai aşa un om poate deveni nemuritor. Aşa vom continua noi prin tine.

Şi încă un lucru, alege-ţi prietenii cu grijă. (…)

Îţi sărut părul, ochii şi gura. Te mângâi şi te ţin în braţe (te-am ţinut atât de puţin în braţe). Voi fi mereu lângă tine”.

DACIA

( A se citi cu mare atenţie!!!)

.

M-am întrebat de multe ori care este motorul schimbărilor pozitive într-o societate şi trebuie să recunosc că de cele mai multe ori sunt tinerii, care refuză să accepte un adevăr relativ, mincinos, contestabil. Ei sunt cei ce nu sunt legaţi de interese politice ori religioase de moment, ei sunt cei care caută un adevăr absolut. Deci pe ei îi îndemn să-şi întrebe profesorii de istorie şi de limba română:

– Cât la sută din Dacia a fost cucerită de romani? Şi dacă profesorul ştie răspunsul: 14% din teritoriul Daciei (care se întindea de la vest la est, de la lacul Constanţa-Elveţia de azi şi până dincolo de Nipru).

– Câţi ani au ocupat romanii acei 14% din teritoriul Daciei? Şi dacă profesorul vă răspunde: numai 164 de ani, atunci puteţi merge la următoarea întrebare:

– Soldaţii “romani” chiar veneau de la Roma şi chiar erau fluenţi în limba latină? Aici le va fi mai greu să vă răspundă, căci aceşti soldaţi “romani” vorbeau orice limbă, numai latina nu! Cohortele aflate pe pământul Daciei cuprindeau soldaţi din diferite părţi ale imperiului roman, uneori foarte îndepărtate.

Găsim Britani din Anglia de Azu, Asturi şi Lusitanieni din peninsula Iberică, Bosporeni din nordul Mării Negre, Antiocheni din regiunile Antiochiei, Ubi de pe Rin, din părţile Coloniei, Batavi de la gurile acestui fluviu, Gali din Galia, Reţi din părţile Austriei şi Germaniei sudice de azi, Comageni din Siria, până şi Numizi şi Mauri din nordul Africii (C. C. Giurescu, Istoria Românilor, I, 1942, p.130).

Şi ultima întrebare:

– Cum a fost posibil ca într-un aşa de scurt interval istoric TOATĂ populaţia Daciei să-şi uite limba şi să înveţe o limbă nouă, limba latină, de la nişte soldaţi “romani” care nici ei nu o vorbeau?

Când toate popoarele civilizate din lume iniţiază, desfăşoară şi promovează valorile istorice care le îndreptăţesc să fie mândre de înaintaşii lor, găsim opinia unor astfel de “adevăraţi români”, care, nici mai mult, nici mai puţin, spun despre formarea poporului daco-român: “soldaţii romani au adus femeile şi fetele dace în paturile lor şi aşa s-au născut generaţii de copii, care învăţau numai limba latină de la tatăl lor, soldatul “roman”…

Cum or fi venit ele din Moldova de azi, din Basarabia, de pe Nistru, Bug şi de pe Nipru, acele soţii şi fete de traco-geţi şi carpi, de la sute şi sute de kilometri depărtare ca să fie “fecundate” de soldaţii “romani”?

După părerea stimabililor, femeile daco-gete erau şi “curve”, ba chiar şi mute, nefiind în stare să-şi transmită limba strămoşească copiilor lor! Cât despre noi, urmaşii lor, cum ne-am putea numi altfel decât “copii din flori”, apăruţi dintr-o aventură amoroasă a întregii populaţii feminine daco-gete, la care masculii autohtoni priveau cu “mândrie”, aşteptând apariţia “sâmburilor” noului popor şi grăbindu-se, între timp, să înveţe cât mai repede şi mai bine noua limbă, limba latină, când de la soţii, când de la ficele lor (iubite ale soldaţilor romani cuceritori) ba chiar şi direct, de la soldaţii romani năvălitori, ce le-au înjosit căminele.

La Centrul Cultural Român (din New York), pe data de 26 octombrie 1999, am aflat de la o altă somitate, de origine română, prof. dr. în arheologie Ioan Pisso, că dacii au învăţat limba latină, de la romani, prin băile de la Sarmisegetuza lui Traian! De ce prin băile romane şi de la nişte soldaţi cam fără haine pe ei?

Nu prea ştiu ce a vrut să spună stimabilul profesor din Cluj despre bărbaţii daci, dar cred că nici un român, nici măcar în joacă, nu are voie să facă o astfel de afirmaţie decât dacă… De fapt tot dânşii ne spun că ne tragem din “doi bărbaţi cu… braţe tari”! Astfel de declaraţii “istorice” te fac să-ţi doreşti să fii orice, numai român nu!

Domnilor, Dacia a fost cotropită de romani în proporţie de numai 14% şi pentru o perioadă istorică foarte scurtă, de 164 de ani. 86% din teritoriul Daciei nu a fost călcat de picior de legionar roman. Este greu de crezut că într-o aşa de scurtă perioadă istorică, dacii să fi învăţat latina, fără ca pe 86% din teritoriul lor să-i fi întâlnit pe soldaţii romani. Dar dacă nu de la romani au învăţat dacii limba latină, atunci de la cine? – se întreabă aceiaşi demni urmaşi ai lui Traian? Herodot ne spune că cel mai numeros neam din lume după indieni erau tracii. Dio Casius ne spune şi el: “să nu uităm că Traian a fost un trac veritabil. Luptele dintre Traian şi Decebal au fost războaie fraticide, iar Tracii au fost Daci. Faptul că dacii vorbeau “latina vulgară”, este “un secret” pe care nu-l ştiu numai cei ce refuză să ştie.

“Când sub Traian romanii au cucerit pe daci la Sarmisegetuza, n-au trebuit tălmaci, afirmă Densuşianu, şi asta schimbă totul. Deci dacii şi romanii vorbeau aceeaşi limbă!” Dacă astăzi se consideră că 95% din cunoştinţele acumulate de omenire sunt obţinute în ultimii 50 de ani, să vedem cum şi noţiunile noastre despre istoria poporului daco-roman pot evolua. Când nu de mult s-a publicat teoria evoluţiei speciei umane în funcţie de vechimea cromozomală, s-a ajuns la concluzia că “prima femeie” a apărut în sud-estul Africii.

Următorul pas uriaş a fost în nordul Egiptului, iar de aici, în Peninsula Balcanică. Când profesoara de arheologie lingvistică, Marija Gimbutas, de la Universitatea din Los Angeles, California, a început să vorbească despre spaţiul Carpato-dunărean ca despre vatra vechii Europe, locul de unde Europa a început să existe, am fost plăcut surprins şi m-am aşteptat ca şi istoricii noştri să reacţioneze la fel. Dar, din partea lor am auzit numai tăcere. Când profesorul Leon E. Stover şi Bruce Kraig în partea “The Indo-European heritage”, apărută la Nelson-Hall Inc., Publishers, 325 West Jack son Boulevard, Chicago, Illinois 60606, vorbesc la pagina 2 despre Vechea Europă a mileniului 5 î.d.H., care-şi avea locul în centrul României de azi, să nu fim mândri?

Când studiile de arheologie moleculară ne îndreptăţesc să ne situăm pe primul plan în Europa ca vechime, nu-mi este uşor să le răspund unor persoane care nu citesc nici ceea ce spun inteligent alţii despre noi şi nici măcar ce scriu eu. Studii impecabile cromozomale, la nivel de mitocondrie, folosind PCR (polimerase chain reaction), pot determina originea maternă a unor mumii vechi de sute de mii de ani.

Teoria genoamelor situează spaţiul carpato-dunărean ca fiind, nici mai mult, nici mai puţin decât locul de unde a început Europa să existe, locul unde acum 44.000 de ani sosiseră primele 3 Eve şi primul Adam. Când am scris “Epopeea Poporului Carpato-dunărean” şi volumele “Noi nu suntem urmaşii Romei”, “În căutarea istoriei pierdute” şi “Călătorie în Dacia” – ţara Zeilor”, m-am bazat pe astfel de cercetări, dar şi pe cartea unei somităţi în domeniul preistoriei Europei, D-l V. Gordon Childe, profesor la Universitatea din Oxford, Anglia, căruia i se publica, în anul 1993, la Barnes&Noble Books, New York, “The History of Civilization”, “The Aryans”. El explorează într-un mod fascinant originea şi difuzarea limbilor din Europa preistorică. Între paginile 176-177 publică şi o hartă arătând leagănul aryenilor în timpul primei lor apariţii; şi minune mare, spaţiul Carpato-dunărean este cel vizat!

Când roata, plugul, jugul, căruţa cu două, trei şi patru roţi apar pentru prima dată în lume pe teritoriul nostru, dacic, când primul mesaj scris din istoria omenirii se găseşte pe teritoriul nostru, la Tartaria, când primii fermieri din Europa sunt descrişi pe acelaşi spaţiu, într-o perioadă în care Anglia abia se separa de continent şi din peninsulă devenea insulă – 6.500 î.d.H., (vezi John North, “A new interpretation of prehistoric man and the cosmos”, 1996, Harper Collins Publishers, 1230 Avenue of Americas, new York, 10020, Chronology), nu-ţi vine a crede că tocmai cei  pentru care aduni aceste informaţii formidabile pentru poporul şi spaţiul pe care îl ocupă ţara noastră, te decepţionează!

Nu de mult, la Primul Congres Internaţional de Dacologie, Bucureşti, hotel Intercontinental, domnul profesor doctor în istorie Augustin Deac ne vorbea despre “Codex Rohonczy”, o cronică daco-românească, însumând 448 pagini, scrisă în limba română arhaică, “latina vulgară”, cu alfabet geto-dac. Pe fiecare pagină se aflau scrise circa 9-14 rânduri. În text sunt intercalate 86 de miniaturi executate cu pana, care prezintă diferite scene laice şi religioase. Direcţia scrierii este de la dreapta la stânga şi textul se citeşte de jos în sus.

Descoperim că în bisericile vechi, daco-româneşti, cultul ortodox se exercita în limba “latină vulgară”, chiar până în secolele XII-XIII, când s-a trecut la oficierea cultului în limbile greacă şi slavonă. Codexul cuprinde mai multe texte, ca “Jurământul tinerilor vlahi”, diferite discursuri rostite în faţa ostaşilor vlahi înaintea luptelor cu migratorii pecenegi, cumani, unguri, o cronică privind viaţa voievodului Vlad, care a condus Vlahia între anii 1046-1091, imnul victoriei vlahilor, conduşi de Vlad asupra pecenegilor, însoţit de note muzicale etc. Atunci se miră şi se întreabă, pe bună dreptate, domnul profesor doctor în istorie Augustin Deac: “de ce institutele de specialitate ale Academiei Române au rămas pasive la descoperirea şi descifrarea acestui document istoric, scris în limba daco-romană, latină dunăreană, într-un alfabet geto-dacic existent de milenii, cu mult înaintea celui latin al romanilor?” Dar, după orientarea ideologică ce o au, cei sus amintiţi ar fi preferat ca acest diamant să nu se fi descoperit. Academia Română ar fi trebuit să organizeze o mare sesiune ştiinţifică cu caracter nu numai naţional, cât mai ales internaţional. Dar şi ei, la fel ca şi “românii adevăraţi”, vajnici urmaşi ai lui Traian, vor să arate omenirii ce înseamnă să fii umil şi să-ţi dispreţuieşti strămoşii, trecutul şi neamul…

Faptul că NOI, Românii, suntem strămoşii tuturor popoarelor latine şi nicidecum o rudă marginală a latinităţii, ar trebui să ne facă să ne mândrim şi nicidecum să căutăm contra argumente, precum cei lipsiţi de înţelepciune care îşi taie cu sârg craca de sub picioare…

Cu deosebită stimă, Dr. Napoleon Săvescu, Fondator & Preşedinte al “Dacia Revival International Society” of New York.

.

O carte veche de 1.000 de ani, păstrată la Budapesta, răstoarnă toate teoriile istorice despre cultura strămoşilor noştri. Dacii scriau de la dreapta la stânga, iar citirea se făcea de jos în sus. De la daci nu au mai rămas izvoare scrise. Prea puţine se ştiau despre locuitorii zonei carpato-dunărene, după retragerea romanilor. O carte veche de aproape 1.000 de ani, păstrată la Budapesta, răstoarnă teoriile istorice. Manuscrisul cuprinde primele documente scrise în această perioadă istorică.

A fost scrisă cu caractere dacice, de la dreapta la stânga, şi se citeşte de jos în sus. Vorbeşte despre vlahi şi regatul lor. Mulţi au încercat să descifreze Codexul Rohonczi, dar n-au putut Arheologul Viorica Enachiuc a tradus, în premieră, filele misteriosului manuscris.

Dăruită de un grof

În 1982, Viorica Enachiuc a aflat dintr-o revistă publicată în Ungaria de existenţa în arhivele Academiei Ungare a Codexului Rohonczi. Se spunea că era redactat într-o limbă necunoscută. A făcut rost de o copie. Timp de 20 de ani, a muncit ca să-i descifreze tainele. Manuscrisul se afla în Arhivele Academiei de Ştiinţe a Republicii Ungaria. E o carte legată în piele. A fost păstrată în localitatea Rohonczi până în anul 1907. Groful Batthyany Gusytav a dăruit-o Academiei de Ştiinţe a Ungariei, în 1938. Nu se ştie prin câte mâini a trecut de-a lungul secolelor.

Scriere secretă

După Al Doilea Război Mondial, doctorul Vajda Joysef, preot misionar, îi scria cercetătorului Otto Gyurk, în legătură cu Codexul: “Se găseşte în Arhivele Academiei de Ştiinţe a Ungariei o carte rară, Codexul Rohonczi. Acest Codex este scris cu o scriere secretă, pe care nimeni n-a reuşit s-o descifreze până acum. Şi eu am încercat. Literele sunt asemănătoare scrierii greceşti. M-am gândit că seamănă şi cu literele feniciene, apoi am încercat pe baza vechii scrieri ungureşti, dar n-a mers. Toate încercările le-am aruncat pe foc”. După ce a studiat Codexul, cercetătorul Otto Gyurk a publicat, în 1970, o parte din observaţiile sale într-un articol în care a încercat să identifice acele semne din manuscris care ar putea semnifica cifre.

Alfabet dacic cu 150 de caractere

Viorica Enachiuc a descoperit că textele Codexului au fost redactate în secolele XI şi XII, într-o limbă latină vulgară (daco-romană), cu caractere moştenite de la daci. “Sunt semne care au aparţinut alfabetului dacic, ce cuprindea aproximativ 150 de caractere, cu legăturile respective. Textele din Rohonczi au fost redactate în latina vulgară, dar într-un alfabet dacic, în care dominante sunt străvechile semne utilizate de indo-europeni în epoca bronzului”, spune aceasta.

Solii şi cântece ale vlahilor

Codexul are 448 de pagini, fiecare cu circa 9-14 şiruri. În text sunt intercalate miniaturi cu scene laice şi religioase. E scris cu cerneală violet. Cuprinde o culegere de discursuri, solii, cântece şi rugăciuni, care include 86 de miniaturi. Consemnează înfiinţarea statului centralizat blak (vlah), sub conducerea domnitorului Vlad, între anii 1064 şi 1101.

“Sunt informaţii despre organizarea administrativă şi militară a ţării ce se numea Dacia. Avea hotarele de la Tisa la Nistru şi mare, de la Dunăre spre nord până la izvoarele Nistrului. Mitropolia Blakilor avea sediul la Ticina – cetatea din insula Pacuiul lui Soare”, a descoperit Viorica Enachiuc.

“Jurământul tinerilor blaki”

Codexul conţine şi versurile unui cântec de luptă, numit “Jurământul tinerilor blaki”, care a fost tradus în felul următor: “O viaţă, tăciunele Şarpelui, puternic veghetor, Înşelător, să nu primeşti a te uni cu prorocirile Şarpelui, anuale, pentru că lovit Vei fi. Cântecul cetăţii aud îndelung. Mergeţi vioi, juraţi pe caciulă, pe puternica caciulă! Să juri cu maturitate şi cu convingere! Să fiu ţie putere vie, trăiesc, în luptă să fiu! Alesul jurământ preţuieşte şoimul tău, mergi cu jurământ puternic!”

NOTĂ: Codexul Rohonczi (grafii alternative; Codicele şi Rohonczy sau Rohonc, în toate combinaţiile) este un document controversat al cărui sistem de scriere este inedit şi încă nedescifrat în mod convingător. Este numit după oraşul Rohonc (Rohoncz e grafia maghiară veche; pe germană Rechnitz, pe croată Rohunac), aflat în provincia Burgenland din estul Austriei.

Membră UNESCO, Viorica Enachiuc e absolventă a Facultăţii de Filologie, secţia Română-Istorie, din cadrul Universităţii “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, promoţia 1963. Lucrarea de licenţă şi-a luat-o în arheologie. E membră UNESCO din 1983. Mulţi ani a condus şantiere arheologice în Oltenia, Muntenia şi Moldova. A cercetat scrierile vechi din neoliticul mijlociu şi epoca dacică. Şi-a prezentat lucrările la conferinţe în ţară şi în străinătate: Austria, Franţa, Germania, Italia, Israel. Burse de studiu a primit în Italia, pe probleme de arheologie şi în Danemarca, unde a studiat scrierea runică. Aceste fapte sunt secrete.

Dar mă întreb şi vă întreb: de ce tac autorităţile politice şi ştiinţifice de la noi? Sau mass media. Pentru că sunt mai importante furturile, violurile sau accidentele auto sau se “vând” mai bine? Incompetenţi nu sunt. Sau au primit ordin să tacă?