Urmaşul lui Papa Benedict al XVI-lea (II)

Fratele Arnold nu şi-a putut imagina că simpla idee de a publica această listă va face să curgă apoi tone de cerneală şi va fi un fel de fir conducător al scaunului pontifical. În privinţa interpretării acestei profeţii se contrazic două şcoli.

Prima, şcoala latină, a susţinut întotdeauna că lista cu cei 111 Papi ai lui Malachi este exactă şi că ,,vremurile din urm㔑 vor începe cu al 111-lea Papă, adică tocmai cu Benedict al XVI-lea. După cum am văzut deja, acest lucru corespunde, de asemenea, revelaţiilor Fecioarei de la La Salette în Franţa şi de la Garabandal, în Spania: Conchita Gonzales, una dintre micile clarvăzătoare, spusese: ,,Fecioara mi-a spus că nu vor mai fi decât trei Papi”. Deci pentru Fecioară, Benedict al XVI-lea nu este un adevărat Papă, sau, mai bine zis, el este ,,Petrus Romanus” al Sfântului Malachi.

A doua şcoală, anglo-saxonă, susţine că ultimul Papă, faimosul Petru al II-lea, nu va veni decât după decesul ,,Gloriei măslinului” (Benedict al XVI-lea). Această afirmaţie a fost în principal răspândită de Peter Bander, profesor de teologie la Cambridge, în cartea sa ,,Profeţiile sfântului Malachia şi ale sfintei Columbkille”.

În aceste condiţii, apare, totuşi, o problemă: în vechime, oamenii care primeau viziuni de la Dumnezeu nu erau preocupaţi să le modifice şi să le găsească greşeli în ceea ce li se releva, astfel că este cu totul neverosimil ca Sfântul Malachia, după ce a transcris cu precizie laborioasă lista celor 111 papi, să-l uite tocmai pe un presupus al 112-lea Papă, care, în plus, să fie şi cel mai important. Chiar admiţând că urmează încă un Papă, ,,Petrus Romanus”, ar trebui ca un cardinal să fie într-adevăr lipsit de inteligenţă ca să-şi ia tocmai numele de Petru al II-lea după ce a fost ales…

Daniel Réju, autorul lucrării ,,Moartea papilor şi Apocalipsa”, remarca deja acum 30 de ani că Malachi cântăreşte foarte greu în balanţa pontificală, chiar dacă numele său nu era niciodată pronunţat oficial: ,,Trebuie să avem în vedere un obicei curios al Bisericii, de teamă, superstiţie, respect pentru o tradiţie al cărei sens este uitat sau ascuns în mod intenţionat: niciun suveran pontif nu şi-a ales numele de Petru după ce a urcat pe scaunul pontifical. Se presupune chiar că a fost prevăzută adoptarea unui prenume pontifical pentru a se evita ca un prelat cu numele de Petru, care ar fi ajuns pe scaunul pontifical, să trebuiască să poarte acest prenume. Or, este totuşi vorba de scaunul lui Petru, ucenicul lui Hristos, fondatorul Bisericii Apusene. În mod logic, noul ales ar fi trebuit să se bucure că se află sub un asemenea patronaj. Totuşi, acest lucru nu s-a petrecut niciodată: niciun prelat nu şi-a ales numele de Petru ca prenume pontifical. Ce tabu misterios poate fi atât de puternic, pentru a fi respectat atât de scrupulos? Ce interdicţie înconjoară cu atâta rigoare prenumele de Petru, pentru a întreţine o teamă aproape supranaturală?”

Într-adevăr, este interesant de aflat de ce niciun cardinal ales Papă nu s-a numit, niciodată, Petru al II-lea, dând astfel naştere unei ,,dinastii” cum este, spre exemplu, cea a Papilor numiţi Benedict (16 Papi), a celor numiţi Clement (5 Papi) sau a celor numiţi Pius (14 Papi)? Se pare că numele de Petru al II-lea este văzut mai mult ca oricând drept un pericol, tocmai din cauza listei lui Malachi. La Vatican nu iese niciodată fum fără foc, mai ales dacă ţinem cont de această conjuncţie stranie între viziunea unui mistic cistercian din Evul Mediu şi profeţiile Fecioarei. Această conjuncţie ne spune poate ceva foarte important, şi în acelaşi timp foarte simplu: că anii care vor veni vor fi mai dramatici decât toată istoria umanităţii.

Material preluat din broşura Cel de-al treilea secret de la Fatima dezvăluit.

Urmaşul lui Papa Benedict al XVI-lea (I)

Profeţii eronate. Urmaşul lui Papa Benedict al XVI-lea va distruge Roma.

După anunţul demisiei lui Papa Benedict al XVI-lea, o profeţie şocantă a ieşit la lumină. Aceasta spune că urmaşul lui Papa Benedict al XVI-lea va distruge Roma.

Profeţia Papilor, atribuită Sfântului Malachi, este alcătuită din 112 fraze scrise în limba latină care descriu toţi capii Bisericii Catolice, începând cu Papa Celestin al II-lea (ales în 1143) şi terminând cu urmaşul Papei Benedict al XVI-lea. Potrivit profeţiei, distrugătorul Romei este numit Petre Romanul.

Pentru ptrima dată, această carte a fost publicată în 1595 de către Arnold de Wyon, un istoric benedictin. În anul 1139, Malachi se afla la Roma, chemat de Papa Innocentiu al II-lea, când a avut viziunea despre cei care vor ocupa Sfântul Scaun. Scrierile sale au fost păstrate în arhivele romane până au fost redescoperite în 1590. Enciclopedia Catolică susţine că documentele sunt un fals din secolul al XVI-lea, realizat probabil de Nostradamus.

Profeţiile lui Malachi

În 1968 s-a publicat la Paris cartea ,,Les Prophéties des Papes de Malachi”  (Profeţiile despre Papi ale lui Malachi). Această profeţie datează din Evul Mediu, cuprinzând de fapt o listă de scurte sentinţe profetice despre o înşiruire de 111 Papi, care urmau să ocupe începând cu anul 1130 scaunul Sfântului Petru, şi, în final, descrierea ultimului Papă, care va fi martorul… Apocalipsei.

Iată ce spune, în mod foarte semnificativ, profeţia despre un Papă care a fost ales în 1978 şi care a avut neşansa de a fi ,,chemat de Domnul” la o lună după alegerea sa ca reprezentant pe Pământ al lui Dumnezeu! Aşadar, Malachi l-a desemnat pe Papa Ioan Paul I prin sentinţa ,,De medietate lunae” (De la jumătatea lunii). Aceasta descria o fatalitate: cardinalul Albino Luciani a fost găsit mort la câteva săptămâni după ce a preluat investitura. La acea vreme, moartea sa suspectă a făcut senzaţie iar presa şi întreaga lume s-a repezit la profeţiile lui Malachi pentru a verifica dacă există concordanţă.

Ioan Paul I, născut în dioceza Belluno (lună frumoasă) a fost ales la jumătatea unei luni (25 august), a domnit cam o lună şi a murit în timpul celeilalte jumătăţi (28 septembrie), iar calendarul lunar din 1978 dovedeşte acest lucru. Cât despre colaboratorul său apropiat, cardinalul Villor, acesta s-a născut, şi nu este un lucru inventat, la periferia Lyonului numită Tassin la Demie-lune! De altfel, Villor a asigurat interimatul până la alegerea lui Ioan Paul al II-lea… Daniel Réju, istoric specialist în Malachi, a descris astfel evenimentul care a produs uimirea lumii creştine de la acea vreme:

,,În acea dimineaţă de 29 septembrie 1978, spre orele 5:30, secretarul personal al Papei, părintele Magee, a intrat în dormitorul Papei Ioan Paul I. Negăsindu-l în capelă ca de obicei, l-a căutat în camera sa şi l-a găsit mort în pat, cu lumina aprinsă, ca şi cum ar fi citit. Medicul, care a venit imediat, a constatat decesul, survenit probabil către orele 23, pe 28 septembrie, prin moarte subită, datorită unui infarct miocardic”.

Acest comunicat laconic al Vaticanului, preluat de teleimprimatoare, reluat de canalele radio şi televiziunea de pe cinci continente, a aruncat întreaga lume, şi în special creştinătatea, într-o stupefacţie totală. Consternare, neîncredere, emoţii, teamă, nu sunt decât nişte sărmane cuvinte pentru a descrie sentimentele diverse şi confuze pe care le-au simţit oamenii atunci când au aflat această veste, atât de neaşteptată, la care cu o zi înainte nu s-ar fi gândit nimeni. Pe 6 august seara, abia murise Paul al VI-lea, iar pe 28 septembrie se stingea, la rândul său, Ioan Paul I, succesorul său. Cel care părăsea astfel această lume după un pontificat de 33 de zile, Ioan Paul I, până atunci singurul pontif care alesese un prenume compus din istoria Papalităţii (lucru pe care unii l-au interpretat ca un semn  de rău augur), corespundea celei de-a 109-a sentinţe a sfântului Malachia, ,,De medietate Lunae”. (,,Mort des Papes et Apocalypse”, Daniel Réju, Editions du Rocher, 1979, pag. 104).

Consecinţă logică: de atunci, Sfântul Malachi este, mai mult ca oricând înainte, privit ca fiind degetul Sfântului Petru în persoană. Ca un episod anecdotic, în 1958, în timpul conclavului care urma să-l aleagă pe cel de-al 107-lea Papă anunţat ca ,,Păstor şi marinar”, cardinalul de New York, Francis Spellman, s-a coborât pe fluviul Tibru care desparte Roma în două, pentru a se potrivi cu profeţia lui Malachi! Dar a fost ales arhiepiscopul de Veneţia, păstor şi marinar cu mult înainte de conclav. Neplăcându-i să piardă, cardinalul Spellman, arogant şi lipsit de spirit creştin, a declarat presei americane în legătură cu noul Papă Ioan al XXIII-lea: ,,Acesta nu este un Papă! Mai bine ar vinde banane”. Papa Pius al VI-lea (1755-1799) a nimerit mult mai bine: el a emis medalii comemorative cu fraza lui Malachi (,,Peregrinus Apostolicus”) sub portretul său.

Este inutil să mai subliniem că în timpul ultimului conclav din 2005, ca de obicei, toţi cardinalii au consultat lista înainte de a merge la Roma, pentru a verifica dacă au vreo şansă. Astfel, presa italiană a relatat că toţi cardinalii râdeau în mantii atunci când cei doi candidaţi principali, cardinalul Ratzinger şi cardinalul Martni, n-au putut fi departajaţi. De fapt ,,Gloria măslinului” i se potrivea destul de bine lui Martini şi mulţi au votat cu el tocmai din acest motiv. Dar Conştiinţa Superioară veghea…

Sentinţa cu numărul 110, corespunzătoare lui Ioan Paul al II-lea, este uimitoare, ,,De labore Solis” (De eclipsa solară, sau Lucrarea Soarelui). Malachi, care a trăit în timpurile aşa-zis întunecate ale Evului Mediu, nu avea de unde să ştie, altfel decât prin revelaţie dumnezeiască, despre foarte solarul cardinal Woytila că avea să vină pe lume într-o zi cu eclipsă de Soare, pe 18 mai 1920 (arhivele NASA precizează chiar că această eclipsă a fost una dintre cele mai puternice eclipse de Soare ale secolului. Asemenea lucruri nu pot fi scornite. El nu putea doar să îşi imagineze lucruri atât de precise şi cu atâtea secole înainte. Era el un mesager divin, care s-a supus Proniei cereşti? Putem să fim încredinţaţi de acest lucru şi datorită descrierii sale ,,Religio depopulata” pentru Papa din timpul Primului Război Mondial, Benedict al XV-lea (1914-1922). Această ultimă sentinţă profetică este dovada, dacă mai era necesar, a geniului său vizionar, chiar dacă Sfântul Malachi s-a mulţumit să atribuie doar o simplă frază în latină, un sui generis motto, fiecărui Papă.

Singurul care a beneficiat de mai multe rânduri este cel care va domni în vremurile din urmă: ,,In persecutione extrema Sacrae Romanae Ecclesia sedebit Petrus Romanus qui pascet oves in multis tribulationibus; quibus transactis, civitas septicollis diruetur; et Judex tremendus judicabit populum.” În traducere românească: ,,În timpul ultimei persecuţii la care va fi supusă sfânta Biserică Romano-Catolică, ea va fi condusă de Petru Romanul. El va păstori turma credincioşilor în vâltoarea a numeroase frământări, care va culmina cu distrugerea cetăţii celor şapte coline (Roma), iar apoi Judecătorul cel de temut va judeca poporul.”

Înţelegem astfel de ce rândurile scrise cu pană de gâscă acum 900 de ani mai planează şi astăzi ameninţător deasupra Romei. Trebuie să mai adăugăm că din cauza ,,Profeţiilor lui Malachi”, mulţi oameni din ziua de azi au emoţii, rugându-se să nu i se petreacă nimic grav lui Benedict al XVI-lea, ca să nu mai vorbim de toţi cei care afirmă sus şi tare, pe nenumărate site-uri de pe internet, că noi trăim ultimii ani înaintea faimoasei Apocalipse, pentru că cel de-al 111-lea Papă al Sfântului Malachi este în funcţie chiar în acest moment. Deci din punct de vedere tehnic, conform acestei interpretări, noi am intrat deja în ,,vremurile din urmă”.

Dincolo de raţiunile divine, să observăm totuşi – şi acest fapt este foarte neplăcut pentru noi, deoarece ne apropie de sfârşitul fatal – că preferinţele cardinalilor merg întotdeauna spre candidatul cel mai în vârstă, şi asta nu neapărat din motivul înţelepciunii sau al sfinţeniei, ci adesea din raţiuni cât se poate de omeneşti: pentru ca acest post foarte dorit să devină vacant cât mai repede posibil. Din acest punct de vedere, Ioan al XXIII-lea a murit după numai patru ani şi jumătate, iar Benedict al XVI-lea a fost al doilea ,,cel mai în vârstă ales în această funcţie” în 2.000 de ani.

O altă profeţie, chiar mult mai precisă, a fost făcută unei fetiţe (Conchita Gonzales) de Fecioara Maria în 1962 în Spania, la Garabandal. Profeţia este uimitoare pentru că ea a prevăzut cu 16 ani înainte evenimentele la care se referă: ,,După moartea Papei Ioan al XXIII-lea, vor mai fi încă trei papi, iar unul dintre ei va avea o domnie foarte scurtă. După aceea vor veni vremurile din urmă, dar nu şi Sfârşitul Lumii”. Or, putem observa că după Papa Ioan Paul al XXIII-lea a fost Papa Paul al VI-lea, urmat de Papa Ioan Paul al II-lea. Aceasta arată că din punctul de vedere al lui Dumnezeu, Ioan Paul al II-lea a fost ultimul Papă catolic în sensul propriu al cuvântului, iar cu Benedict al XVI-lea încep vremurile din urmă. Benedict al XVI-lea ar corespunde, deci, din acest punct de vedere, lui ,,Petru Romanus” din lista Sfântului Malachia!

În ce îl priveşte pe Malachi, pe numele său laic Maolmhaodhog O’Morgair, acest mistic irlandez născut în 1o94 şi canonizat în 1199 pentru sfinţenia sa, nu ştim prea multe despre el, decât că a fost hirotonisit preot în 1119 şi că a devenit vicar de Armagh, apoi episcop de Connor în 1124. Cum părinţii săi îl puseseră sub patronajul ultimului proroc biblic, Malachi, era cumva firesc ca acest prenume să-l fi predestinat într-o oarecare măsură unei cariere de proroc al vremurilor din urmă. De fapt, ,,Cartea lui Malachi” încheie ,,Vechiul Testament”, aşa cum ,,Apocalipsa lui Ioan” încheie ,,Noul Testament”. Malachi şi Ioan par a fi predestinaţi să ,,încheie” timpurile. După biografia sa foarte interesantă scrisă de Bernard de Clairvaux, Sfântul Malachi era cunoscut pentru puterea sa de a vindeca bolnavii şi mai ales pentru cea de a prezice viitorul. El şi-a prezis locul şi anul morţii, ca şi pe cele ale multor oameni cu care s-a întâlnit, ceea ce indică aptitudinea sa incredibilă de a ,,vedea” viitorul şi destinul. La apogeul vieţii, el a luat hotărârea de a se retrage în mica dioceză de la începuturile călugăriei sale, Down, pentru a regăsi viaţa monastică cisterciană din tinereţe. Istoria ne spune că în 1139, în piaţa Sf. Petru, el a avut o viziune-extaz în legătură cu fiecare Papă ce urma să vină şi cu lucrarea lui, până la faimoasele vremuri din urmă (până la el fuseseră deja 165 de papi, primul fiind Sfântul Petru, ,,ales” în ’67), caracterizate de distrugerea Romei.

Pentru a complica lucrurile, lista nu a fost făcută publică decât la 452 de ani după moartea sa, adică în 1595, şi aceasta datorită bibliotecarului benedictin Arnold de Wyon, care a transcris-o în dicţionarul, elaborat de el, al călugărilor din ordinul său, intitulat ,,Arborele vieţii” sau ,,Lignum Vitaeornamentum et decus Ecclesiae”. Este vorba despre o simplă notă de dicţionar la litera D, despre dioceza Down: ,,Sfântul Malachi, irlandez, episcop de Down, călugăr în Bevehor şi arhiepiscop de Armagh. După ce a ocupat acest scaun mai mulţi ani, el l-a părăsit în anul Domnului 1173 şi s-a retras la locaşul din Down, unde a rămas până la sfârşitul vieţii sale. A murit la 2 noiembrie 1143, în conformitate cu viaţa sa descrisă de Sf. Bernard… Se spune că a scris el însuşi câteva opuscule, dar eu nu am văzut niciunul, cu excepţia unei anumite lucrări, numită <<Profeţia despre suveranii pontifi>>. Pe aceasta, deoarece este scurtă, şi pentru că nu a fost niciodată, după cum ştiu, imprimată, şi deoarece mulţi vor să o cunoască, o reproduc în cele ce urmează.” 

Mai sunt şi preoţi credincioşi!

Pentru mulţi dintre voi acest titlu ar părea contradictoriu, dacă nu chiar intrigant, dar vor fi destui care cunosc cruda realitate. Îmi amintesc că după oficierea unei căsătorii religioase am fost poftit la o masă sărbătorească la care era invitat şi preotul localităţii, un om apreciat şi cu mulţi enoriaşi cu dare de mână. Gazda ştia că părintele bea numai coniac (mai precis “Drobeta”, care era pe vremea aceea) şi fix o sticlă de 250 ml. După ce a golit măsura, între două feluri de mâncare, i s-a dezlegat limba şi a început să ne povestească, aşa cum numai el ştia, fiind cunoscut şi pentru darul lui de a-ţi alimenta curiozitatea. Era bătrân şi ştia multe, iar eu fiind mai aproape de el, am avut privilegiul de a afla lucruri ce nu le spunea prea des.

Astfel, la curiozitatea mea de a afla ce l-a determinat să aleagă această îndeletnicire el mi-a răspuns franc: pentru bani. Am rămas uimit când a adăugat că el e de fapt ateu! Dar, deşi nu avea credinţă, avea un har de a sluji în biserică şi în afara ei încât oamenii simţeau cum sunt pătrunşi de evlavie şi îi sorbeau vorbele din gură. Iar răsplata era pe măsură, fiindcă la un control au fost găsite în locuinţa lui kilograme de aur şi multă valută. Ori pe vremea comunismului aceasta era o mare ilegalitate.

Ajungând în zilele noastre, vedem cu toţii că cea mai răspândită credinţă, prezentă în toate profesiile, este credinţa în BANI, iar din această regulă nu fac excepţie nici feţele bisericeşti. Pentru bani, aproape orice popă încalcă normele şi canoanele care ar trebui respectate cu sfinţenie. Astfel, vezi cum sinucigaşii sunt îngropaţi în locuri de veci ce nu li s-ar cuveni, mai vezi preoţi care fac politică şi campanie electorală, dar te revoltă şi când unii nu vor să facă o slujbă  de înmormântare sub motivul că decedatul nu era la zi cu contribuţia bănească.

De la o vreme Biserica s-a apucat de afaceri profitabile şi revendică exclusivitatea în anumite activităţi pentru care oricum nu plătesc impozit. Astfel că an de an profitul acestei instituţii e tot mai mare, în ciuda crizei care-i afectează pe toţi ceilalţi. Ar trebui ca din banii obţinuţi, o mare parte să fie îndreptate spre cei năpăstuiţi: oameni fără locuinţă, copii orfani şi bătrâni fără sprijin. Dar acţiuni de acest gen sunt foarte rare, de le poţi număra pe degete. Banii sunt folosiţi pentru construirea de alte şi alte lăcaşe de cult, tot mai mari şi mai impresionante, în timp ce spitalele se închid din lipsă de fonduri.

O altă parte, mai mult din bani nedeclaraţi, se duce în buzunarele feţelor bisericeşti şi rezultatul se vede cu ochiul liber. La fel ca vameşii, şi popii au reuşit să-şi ridice case maiestoase şi vile impresionante, pe care mulţi nu le-ar putea justifica.

La fel ca orice român sunt crescut în credinţă şi mă rog zilnic Domnului. Nu o fac la biserică fiindcă relaţia mea cu Creatorul e intimă şi nemijlocită. Chiar el spune că o rugăciune sinceră e primită de oriunde ai fi şi prezenţa în îmbulzeala din biserică, etalarea în faţa lumii, nu o face mai acceptată, nu-i dă o credibilitate mai mare.

Acum, după două mii de ani, dacă Iisus s-ar naşte din nou printre noi, la fel s-ar întâmpla ca şi prima dată. I-ar condamna pe preoţii înavuţiţi din exploatarea credinţei şi ar atrage iar ura acestora. În cele din urmă aceştia l-ar condamna din nou la moarte sau măcar la temniţă pe viaţă. Pentru că Iisus ar împărtăşi credinţa fără să pretindă bani, ci doar o farfurie de mâncare, i-ar asta i-ar atrage pe enoriaşi lăsând bisericile aurite goale. Iar acesta ar fi un faliment de neacceptat.

Dar să revin la titlu, care pe bună dreptate exclamă că sunt şi preoţi credincioşi. În principiu aceştia ar trebui să nu epateze prin avuţie, chiar dacă au parohii mari şi mulţi enoriaşi. Am cunoscut şi eu asemenea oameni cu harul lui Dumnezeu şi cu decenţa omului de rând. Sunt sigur că şi voi cunoaşteţi astfel de feţe sfinte ce au credinţă curată şi-ţi oferă oricând o linişte sufletească atât de preţioasă. Lor mă înclin şi le sărut mâna cu pioşenie. Sunt rari dar numele lor este răspândit din gură în gură, cu respect şi apreciere.

Ei nu vor faimă, dar o au. Nu vor bogăţii materiale, dar au o bogătie interioară nemăsurată. Nu cer nimic de la tine, dar primesc înzecit de la Cel de Sus. E o credinţă ce te molipseşte uşor şi binefacerea ei te ajută să fii mai bun, mai îngăduitor cu cei din jurul tău şi să ignori mai uşor răutăţile celor din jur. Cu astfel de preoţi vreau să vorbesc, lor aş vrea să-mi deschid sufletul, astfel de feţe bisericeşti ne trebuie, acum şi pururea.

Un răspuns genial…

… şi îngrozitor de adevărat!

Anne Graham, într-un inerviu în emisiunea “Early Show” (Spectacolul matinal), a fost întrebată de Jane Clayson, cu privire la atacurile din 11 septembrie 2001 şi i s-a pus o întrebare la care mulţi ar fi dat răspunsuri nesatisfăcătoare: “Cum a putut Bunul Dumnezeu să lase să se întâmple aşa ceva şi să privească atât de nepăsător această catastrofă de pe pământul Americii?”

Anne Graham, după ce a meditat câteva clipe, a dat un răspuns magistral, a răspuns cu nişte replici foarte logice, profunde şi inspirate, nepregătite dinainte. Dânsa a răspuns foarte calm şi explicit, precizând următoarele:

– Şi eu mi-am pus deseori această întrebare şi mi-am găsit următoarele răspunsuri…

Cred-nu cred, dar sunt profund convinsă că Dumnezeu a fost şi rămâne adânc întristat de aceasta, la fel ca şi noi, numai că noi, de ani de zile Îi spunem şi chiar Îi poruncim să iasă din şcolile noastre, din guvernul şi din vieţile noastre, că ne descurcăm şi singuri, fără ajutorul Lui…

Şi, El fiind un adevărat gentlemen, cred că pur şi simplu S-a dat, calm, la o parte… Cum de mai îndrăznim noi oare să-I cerem binecuvântarea, mila şi protecţia Sa, dacă Îi cerem să ne lase în pace? (În lumina recentelor evenimente, fiind vorba de atacuri teroriste, atacuri armate în şcoli, etc.)

Cred că totul a început când Madeleine Murray O’Hare (doamna care a cerut ca America să devină o ţară atee şi care a fost ucisă, iar corpul ei a fost găsit recent) a afirmat că nu dorea nici un fel de rugăciuni în şcolile noastre, iar noi am spus O.K. Cererea ei a fost aprobată şi a devenit lege obligatorie în SUA…

Apoi, cineva a spus că mai bine nu am citi Biblia în şcoli (Biblia care spune să nu ucizi, să nu furi şi să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi), iar noi am spus O.K. Apoi, dr. Benjamin Spock a spus că nu trebuie să ne plesnim copiii atunci când se poartă urât, pentru că aceasta le-ar afecta mica lor personalitate şi stima de sine (fiul dr. Spock s-a sinucis!). Iar noi am spus că un expert trebuie să ştie ce vorbeşte, aşa că am spus O.K.

Apoi, altcineva a spus că profesorii şi diriginţii nu ar trebui să îi disciplineze pe copii atunci când greşesc. Iar conducătorii de şcoli au spus că nici un membru al personalului să nu atingă vreun elev atunci când se poartă urât, pentru că şcolile nu au nevoie de publicitate proastă şi în nici un caz de procese. (Totuşi, există o mare diferenţă între a disciplina şi a atinge, a bate, a plesni, a lovi, a umili, etc.). Iar noi am spus O.K.

Apoi, cine ştie ce membru inteligent al consiliului de conducere al vreunei şcoli a spus că, băieţii fiind băieţi, vor face dragoste oricum, deci ar trebui să le dăm fiilor noştri prezervative. Aşa, ei vor putea să se dstreze cât vor, iar noi nu vom trebui să le spunem părinţilor că le-au primit de la şcoală. Iar noi am spus O.K.

Apoi, unii dintre aleşii noştri de vârf au spus că nu contează ceea ce fac în viaţa lor privată atât timp cât îşi fac treaba la slujbă. De acord, a spus fiecare din noi, mie nu-mi pasă de ceea ce face altcineva, inclusiv preşedintele, în viaţa privată, atât timp cât am o slujbă şi economia merge bine. Apoi nişte libertini au cerut să tipărim cât mai multe reviste cu femei goale, în semn de respect şi apreciere a frumuseţii feminine… Iar noi am spus O.K.

Apoi, altcineva a împins acea apreciere un pas mai departe, publicând fotografii cu copii goi, şi încă mai departe, afişându-le pe Internet. Iar noi am spus O.K., au dreptul la libera exprimare.

Apoi, industria show-business-ului a spus: hai să facem show-uri TV şi filme care să promoveze îndepărtarea de Dumnezeu, violenţa şi sexul ilicit, să înregistrăm melodii care să încurajeze violurile, drogurile, crimele, sinuciderile şi temele satanice. Iar noi am spus că nu este decât entertainment-amuzament, nu are efecte adverse şi oricum nu o ia nimeni în serios, aşa că totul a mers înainte.

Iar acum ne întrebăm speriaţi de ce copiii noştri nu au conştiinţă, de ce nu disting binele de rău, de ce nu îi deranjează să ucidă pe străini, pe colegii de clasă sau pe ei înşişi. Probabil că, dacă ne-am gândi mai mult, ne-am da seama de ce. Cred că totul se reduce la faptul că ceea ce vei semăna, aceea vei şi culege.

Noi Îi spunem lui Dumnezeu: Dragă Doamne, de ce nu ai salvat-o pe acea fetiţă ucisă în clasă? Iar Dumnezeu răspunde: Dragul meu, Eu am fost alungat din şcoli, nu puteam fi acolo. Cum puteam Eu fi acolo când voi mi-aţi spus să plec din şcoli?

E ciudat cum oamenii Îl dispreţuiesc pe Dumnezeu, şi apoi se întreabă cu naivitate de ce totul merge tot mai prost. Este ciudat cum de credem tot ceea ce scriu ziarele, dar noi ne îndoim de ceea ce scrie Biblia. E ciudat cum de toţi oamenii vor să meargă în ceruri, deşi nu cred, nu gândesc, şi nu spun sau nu fac nimic din ceea ce scrie în Biblie.

Este ciudat cum de unii pot spune: da, eu cred în Dumnezeu şi de fapt să îl urmeze pe Satana, care, se ştie că, la rândul lui, crede şi el în Dumnezeu… E ciudat cum ne repezim să judecăm, dar nu ne place să fim judecaţi. E ciudat cum de se pot trimite mii de glume prin e-mail şi ele se răspândesc precum focul sălbatic, dar când începi să trimiţi mesaje privindu-l pe Dumnezeu, oamenii se gândesc de două ori înainte de a le trimite altora. E ciudat cum de tot ceea ce este vulgar, crud şi obscen trece liber prin cyberspaţiu, dar orice discuţie publică despre Dumnezeu este împiedicată la şcoală şi la locul de muncă. Este, în sfârşit, ciudat cum poate fi cineva atât de înflăcărat de dragoste pentru Hristos, fiind în acelaşi timp un creştin invizibil în timpul săptămânii”.

Interlocutoarea a mai venit şi cu alte argumente, dar ne oprim aici.