Tangențial (14)

Însă ceea ce a urmat – chiar înainte de a se bucura de sfârșitul mesei – nu era ceva la care s-a gândit vreunul dintre ei. Lumina s-a stins complet în încăpere, lăsându-i într-un întuneric la fel de complet precum a fost acela din camera în care au fost găzduiți prima dată.

– Ce poate să fie asta, Georgică?, se auzi vocea lui Săndel.

– Habar n-am, răspunse micuțul, iritat. Nu pot să le știu pe toate, că nu-s Dumnezeu, iar locul ăsta e nou și pentru mine ca și pentru voi.

– Nu poți să faci ceva sau măcar să încerci?, întrebă și Titus.

– Pe bezna asta mi-e frică și să mă mișc. Nu se vede absolut deloc, iar fără energie nimic nu funcționează. O fi o pană de curent?

– Grozav! Pană de curent într-o tehnologie atât de avansată, mi-e cam greu să cred, deduse comandantul. Mă tem că gazdelor nu le-a prea plăcut de noi și au trecut la măsuri. Hei, voi de acolo, arătați-vă chipurile!

Invitația părea să rămână fără ecou, în timp ce fiecare dintre pământeni aștepta, cu inima strânsă, un semn cât de mic. Doar respirațiile lor și același huruit înfundat îi făceau să simtă că sunt împreună, în același loc imprevizibil. Nu se știe cât a trecut, dar răspunsul a venit, totuși, printr-o voce lin curgătoare, a cărei sursă părea foarte aproape de ei:

– La început a fost întunericul total și liniștea nevieții. Dar am venit EU, născocind cuvântul ce a spart liniștea și lumina care a alungat întunericul. Fiecărui cuvânt i-am dat un sens, iar din lumină am zămislit ființe de tot felul, cu roluri bine definite. Cineva trebuia să le stăpânească în lipsa mea, iar asta nu mi-a reușit de la început. Multe specii din acestea am eliminat până am ajuns să te fac pe tine, după chipul meu. Am crezut că vei fi cel mai potrivit, deși mi-ai înșelat de mai multe ori așteptările. Pedepsele date de-a lungul timpului – când treceam să-mi văd lucrarea și eram dezamăgit – au avut efect temporar și sub așteptări. Voi uitați repede sau dați alte înțelesuri lucrurilor atât de evidente, dacă nu vă convine adevărul. Acum, m-am convins încă o dată că speranțele mele nu mai au temei pe această planetă și mă gândesc să opresc experimentul. Sunt alte locuri de care trebuie să mă ocup, în care Raiul mult râvnit de voi există cu adevărat, întreținut de ființe mult mai reușite.

Liniște din nou, sau poate numai o pauză. Grupul profită de ea pentru a-și exprima nelămuririle:

– Cine ești și de ce nu te arăți? Cred că e o înregistrare standard. Vrei să spui că ești Dumnezeu? Alah e mare și nu vorbește ca tine! Ce vrei de la noi?

După ce spiritele mai domoliră, întrebările încetând în cele din urmă, un monitor mare se lumină, lăsând să se distingă un prim-plan cu doi ochi obosiți, de o culoare nedefinită:

Imagini pentru imagini cu priviri de bărbati

– Cu adevărat vă spun că Eu sunt El, dar nu singurul. Cei care v-au dat formă și viață, v-au păzit de catastrofe cosmice și de specii agresive, de fenomene naturale apocaliptice și de voi înșivă. Mi-ați dat diferite nume, m-ați multiplicat în diferite forme și mi-ați pus în gură vorbe ce nu-mi fac cinste. Nu sunteți doar voi de vină, din moment ce eu v-am creat. Sufletele voastre, bune sau mai puțin bune, îmi aparțin și am nevoie de ele pentru alte proiecte. Să nu credeți că-i doar o figură de stil, pentru că ele chiar există și ne sunt vitale pentru creierele în care le implantăm. Altfel cum explicați că viețile noastre măsoară milioane de ani, după unitatea voastră de timp? Credeam că totul va fi simplu: vă extragem de pe planetă, controlăm calitatea sufletului și, în funcție de rezultate, ne mulțumim cu voi sau trecem la extragerea în masă din toată specia voastră. Analizele au arătat că recolta poate fi culeasă, deci ne vom întoarce pentru a o ridica. Voi sunteți norocoșii care veți oferi esența vieții în mod direct, prin transfer instantaneu. Pentru asta am să vă iert fiindcă m-ați trezit a doua oară din starea de repaos total, dar și pentru că ați pus în pericol viețile a două exemplare proaspăt recrutate. După cum vă place să credeți, Creatorul e iertător și foarte generos, dar poate deveni nemilos atunci când nu-i respecți poruncile și te întorci împotriva lui…

– Dovedește-ne că ești Dumnezeu!, se grăbi Sabina să intervină, înainte de a se întrerupe legătura. Dă-ne lumină și lasă-ne să te vedem. În spatele unui ecran, oricine poate să se dea puternic și să-și atribuie roluri divine. Măcar să ne dăm sufletul împăcați.

– Femeieeee… Ai rămas la fel de suspicioasă și curioasă precum Eva. Nu vezi că sunteți în mâinile mele, în casa mea, în puterile mele? Doar un buton să apăs și adormiți pe vecie, fără să mai știți ce se întâmplă cu voi. Ce dovadă mai mare vreți?

– Și noi avem monitoare și calculatoare pe Pământ. Dar avem și șarlatani care-i mint pe oameni, dându-se cine nu sunt. Dacă vrei să ne oferim sufletele cu bucurie, trebuie să ne convingi că i le donăm celor care merită, deci celor care ne-au făcut. Altfel, aceste suflete se vor zvârcoli în voi și vă vor face mult rău.

Advertisements

Tangențial (13)

– Ce s-a întâmplat cu ei?, întrebă femeia, bulversată de întorsătura pe care au luat-o lucrurile. Ce le-ai făcut?

– Am presupus că cipurile interacționează între ele, dar nu eram sigur, răspunse Georgică, uimit și el de efectul spectaculos. Mai ales că fiecare din ele are și o componentă organică, ce realizează o simbioză cu creierul primitorului și contribuie la transformarea acestuia. Nu speram, însă, la o reacție atât de puternică.

– S-ar putea să moară amândoi, iar noi să rămânem închiși aici.

Constatarea suna ca un reproș din partea lui Săndel, după ce examină mai atent victimele.

– Cel puțin ăsta, parcă nu mai are puls, arătă el către Albert. La fel se poate întâmpla și cu frate-său. Oare cipurile lor mai funcționează?

– Trebuie să încercăm, până nu e prea târziu, se precipită Georgică. Goliți căruciorul cu mâncare și așezați-l pe Călin în loc.

Sibel se conformă primul, dar nu înainte de a-și satisface curiozitatea în ce privește conținutul bolului. Făcu o grimasă de dezgust și scuipă instinctiv substanța pe care o băgase în gură.

– Asta-i otravă, nu-i mâncare!, strigă el, debarasând dintr-un singur gest tot ce era pe suprafața plană a căruciorului, pentru ca imediat să ajute la așezarea cu grijă a lui Călin.

Acesta era tot inconștient, dar încă mai respira, iar asta le dădea speranțe prietenilor lui, mai ales când micuțul IT-ist i-a încurajat spunându-le că durata mică ce s-a scurs de la implantarea cipului nu i-a oferit posibilitatea de a prelua controlul total asupra persoanei. Presupunerea s-a dovedit corectă, iar semnalul cipului din creierul victimei a fost perceput de senzorul ușii, care le-a deschis calea mult așteptată. Dar, chiar și cu ajutorul hărții, le-a trebuit ceva timp până să găsească o încăpere în care să-și facă nevoile, mai ales pentru că toaletele erau atât de sofisticate, încât cu greu și-au dat seama când au nimerit în vreuna. În acest timp, Călin părea că se stinge încet, iar Sabina își exprimă preocuparea în ce privește salvarea lui.

– Trebuie să se poată face ceva!, zise ea pe drumul către „cabinetul medical” unde se tratase Georgică.

– Îmi pare rău, dar nu putem face nimic, îi răspunse acesta. E nevoie de o operație pe creier foarte complicată, pentru a-i îndepărta cipul, iar asta nu e ceva de nivelul nostru. Singura noastră șansă e să mai găsim un component identic, ca un pașaport cu care să avem acces în toate cotloanele acestui labirint.

– Dar nu-l poți opera tu, ghidat de un program?, se interesă Titus. Doar sunt calculatoare peste tot, cu programe de tot felul.

– Nu-i suficient să știi cum se face, e nevoie și de o mână sigură, de curajul de a lucra pe creierul unui om. Eu leșin numai când văd sânge, dar dacă se oferă cineva, promit să găsesc îndrumările potrivite.

Tăcerea s-a lăsat printre ei, nimeni neasumându-și răspunderea de a contribui cu mâna lui la moartea lui Călin. Din păcate, speranța de a mai găsi un component identic nu s-a împlinit, deși au căutat în mai multe încăperi. În această situație, erau nevoiți să care peste tot după ei trupul muribund al prietenului lor, o treabă deloc plăcută și tot mai depresivă.

– Du-ne într-un cabinet dotat cu tot ce-i nevoie pentru incizie, se hotărî, deodată, Săndel. Am să fac operația și o să scot cipul înainte de a se degrada. Măcar îl scutesc de suferință pe bietul om.

Vestea părea să le mai aducă inima la loc, deși aducea cu un mic măcel, nicidecum cu o intervenție chirurgicală.

– Dar, înainte de asta, cred că ne-ar prinde bine ceva comestibil de mâncare, completă Săndel. Dacă poți să rezolvi asta, te pup de nu te vezi, măi Georgică! Și ceva de băut, firește.

– Putem încerca, dar nu știu ce o să găsim, se învioră micuțul IT-ist.

Intrară exact în încăperea unde a avut loc ultima discuție dintre cei doi frați gemeni, iar Georgică începu imediat să navigheze printre programe. A durat un timp până a găsit ceva promițător, însă tot nu era mulțumit.

– Se pare că gazdele consumă aproape mereu același tip de amestec neplăcut la gust pentru noi, dar foarte hrănitor și ușor de digerat. Mai ales dacă ei se află, ca acum, într-o stare de anestezie îndelungată, timp în care sunt asistați de un computer central, la care nu am acces. Dar și această pastă are la bază câteva ingrediente cunoscute și apreciate de noi, oamenii, cum ar fi peștii.

Imagine similară

– Excelent! Vrem pește, se auziră mai multe strigăte.

– Peștii ăștia provin din lacul nostru și se pot servi doar fierți, îi lămuri Georgică.

– Buni și fierți, ba chiar și cruzi, dacă găsești și ceva băuturică înainte, îl provocă iar Săndel.

Pentru această misiune nu trebui multă așteptare. Pe banda din fața lor își făcură apariția un pahar cu o băutură incoloră, pe care comandantul o gustă primul.

– Nu știu ce este, dar are un efect al dracului de bun!, decretă Săndel cu zâmbetul pe buze. De băut și de mâncat la toată lumea, apoi vedem noi ce-o să mai fie.

Tangențial (12)

– Regret că trebuie să vă spun, dar unul dintre voi a încălcat protocolul și a subtilizat ceva din tehnologia noastră, se exprimă Albert, privindu-l insistent pe Georgică. Suntem gata să trecem peste acest incident, dar aștept să-mi înapoiați imediat componentul.

Amândoi frații erau acum îmbrăcați la fel, într-o haină lungă până la podea și neagră, ce părea din piele sau dintr-un material nedefinit. Brațele le țineau încrucișate la piept, iar expresia glacială și rarele grimase li se afișau simultan pe chip. Doar vânătaia mai persista pe fruntea lui Albert, singurul reper care-i dădea personalitate.

– Protocol?, interveni Săndel, făcând un pas în față. Eu credeam că suntem o echipă, iar tu ne-ai promis că ne vei ajuta cu tot ce îți stă în putință. În schimb, ne-ai abandonat aici, închiși ca într-o celulă, fără apă, mâncare și un loc unde să ne facem nevoile. Singurul care ne-a căutat a fost acela pe care îl acuzi de furt. De fapt, ce se întâmplă aici și ce ai făcut cu Călin? Parcă nu mai e același om pe care-l cunoșteam.

De data asta, fu rândul lui Albert să facă doi pași pentru a-l privi de aproape pe cel care cuteza să-l înfrunte.

– Nu suntem o echipă, ființe inferioare și nerecunoscătoare. Doar eu și fratele meu am fost selectați să-i slujim pe Creatori, iar voi trebuie să fiți bucuroși că ați ajuns în apropierea Lor. Habar nu aveți unde sunteți și ce noroc a căzut pe capul vostru. Cred că e momentul să vă lămuresc, pentru a ști ce vă așteaptă și a aprecia rolul pe care-l aveți în continuare. Timp de mii de ani v-ați rugat unor zei, i-ați venerat sub diverse nume și ați tot sperat să revină pe Pământ pentru a vă prelua sufletul. Unii îi spun Dumnezeu, alții i-au dat numele de Alah, înainte îi ziceați Zeus, Zamolxe sau alte nume, în funcție de popoare și culturi. Ei bine, religia are un sâmbure de adevăr, iar Creatorul chiar a existat. A însămânțat Pământul și a plecat mai departe, să dea viață și altor planete. Acum a venit vremea să testeze ce a ieșit din sămânța lui și să analizeze dacă recolta poate fi culeasă. Adică sufletele cu care-i sunteți datori.

– Ești nebun!, explodă emoțional Sibel. Alah nu are alți fii, decât cei de pe Pământ, și numai aceia care-l slăvesc vor fi primiți în apropierea lui. Alah e mare și nu are nevoie de altă planetă pentru a călători.

– Să-l vedem și noi pe acel Creator, dacă tot a avut bunăvoința să ne ia în raiul lui, îl ironiză Săndel pe Albert. Deși pare mai degrabă un iad, având în vedere că e situat în adâncuri și emană atâta căldură.

– Aș putea să jur că asta-i o blasfemie, deși nu am fost un om religios până acum, răspunse Albert apăsat. V-am spus că e doar un sâmbure de adevăr în credința voastră. Mai credeți că raiul e în ceruri?, acum când știți că acesta e doar o iluzie, o poartă largă spre Univers. Dar o să-l vedeți cu siguranță pe Creator, atunci când va fi cazul. Deocamdată, am nevoie de piesa despre care vorbeam, apoi vă las să mâncați. Ba vă voi deschide și ușa potrivită pentru a vă ușura.

– Mă tem că nu putem avea încredere în tine, se auzi vocea lui Georgică. Riscăm să ajungem ca și Călin, care nu a scos un cuvânt de când ați intrat. I-ai implantat cumva un cip ca ăsta?

Ochii lui Albert scăpărară la vederea piesei din mâna micului om. Se mișcă rapid către el, dar între ei se postă sirianul Sibel. Însă masivitatea și hotărârea lui nu fu o piedică pentru omul în negru, care-l ridică fără mare efort și-l aruncă la câțiva metri distanță. Ceilalți se feriră îngroziți, lăsându-l pe Georgică singur.

– Stai pe loc, altfel îl distrug și nu cred că o să-ți placă, îl amenință omulețul, punând cipul sub călcâiul piciorului.

– Crezi că are vreo importanță, atâta vreme cât n-o să-l mai puteți folosi?, întrebă impasibil Albert.

– Cred că are, pentru că l-am ACTIVAT, viteazule! Altfel cum crezi că am intrat pe ușă? Văd că de prostie tot nu te-ai vindecat, chiar dacă ai un calculator în cap.

– Nu face asta!, îl rugă de data asta omul în negru. Îți dai seama că sunteți morți fără ajutorul nostru?

– Suntem morți și cu ajutorul tău, interveni Titus. Nu știu ce se întâmplă, dar dacă poți să-l oprești, fă-o, Georgică!

– Da, oprește-l pe nenorocit!, se auzi și vocea Sabinei

Imagine similară

– Nuuuuu!, strigă Albert când piciorul lui Georgică se ridică și apoi se slobozi cu toată puterea.

Cipul vizat se zdrobi cu un sunet abia perceptibil, dar geamătul celor doi frați fu puternic și de lungă durată. Amândoi căzură la pământ, cu capul prins între mâini și cu chipul schimonosit de o durere inimaginabilă. Albert își pierdu cunoștința primul, în timp ce Sabina căuta să-l aline pe Călin, luându-i capul în poală și adresându-i cuvinte de mângâiere.

Tangențial (11)

Timpul trecea tot mai greu pentru oamenii rămași în așteptarea celor doi frați. S-au scurs câteva ore și începeau să se simtă abandonați într-o cameră fără ieșire. Zadarnic au încercat să depisteze ușa prin care a intrat Albert și apoi a dispărut împreună cu fratele său; peretele, din același material ca podeaua, părea fără nicio fisură în partea dreaptă, pe unde văzuseră ei că ar fi trebuit să fie. În schimb, s-a găsit deschizătura prin care au fost introduși de toboganul lung și abrupt, un alt coșmar din care rețineau frânturi dureroase. Situația devenea tot mai tragică, mai ales că aveau nevoi fiziologice ce nu și le puteau satisface în încăperea imaculată în care respirau.

– Mă tem că s-a întâmplat ceva rău, altfel nu-mi explic lipsa lor atât de îndelungată, se plânse Sabina. Simt că nu mai rezist mult și explodez… sau fac pe mine.

– La fel suntem și noi, dar, în ultimă instanță, lăsăm orice jenă la o parte, se alătură Titus. După cum am mai spus, n-am încredere în Călin, cum nu am nici în frate-său.

– Păcat că nu putem urca pe unde am venit, măcar să căutăm vreo cotitură cu alte opțiuni, își împărtăși Săndel gândurile.

– Nici vorbă, răbufni Sibel. Eu pe canalul ăla n-aș mai intra pentru nimic în lume.

Ceilalți avură puterea să zâmbească la remarca sirianului, după care se așternu un timp tăcerea. Momente întrerupte de o surpriză extraordinară: pe ușa fantomă își făcu apariția Georgică, persoana la care se așteptau mai puțin. Asta nu însemna că bucuria revederii era mai mică, iar asta au dovedit-o sărind spre el și îmbrățișându-l.

– Ia te uite ce bine arăți, Gicule!, îl lăudă Săndel, cu chipul numai zâmbet. Nici nu se mai vede că ai fost accidentat.

– Ce s-a întâmplat? Unde sunt Călin și Albert? Cum ne-ai regăsit de unul singur?, se auziră întrebările celorlalți.

– Am să vă spun ce-i mai important, dar nu avem prea mult timp, se precipită micuțul. Cred că sunt urmărit și ar trebui să plecăm de aici.

– Urmărit? De cine?, întrebă Săndel

– Nu știu precis, dar s-ar putea să fie chiar Albert.

– Ei, uite c-am avut dreptate, rosti Titus triumfător. La fel o fi și Călin, doar sunt gemeni identici și gândesc la fel.

– Dar tu de unde știi toate astea?, reveni Săndel cu întrebările. Și cum te-ai despărțit de ei?

– Ooo, e o poveste lungă, însă trebuie să v-o spun, măcar pe scurt, răspunse Georgică, încercând să reziste unui discurs prea lung pentru felul lui de a fi. Pe mine m-au lăsat într-o cameră separată și mi s-a arătat cum să folosesc aparatul cu raze, pentru tratament. Nu știu dacă v-am spus, dar eu sunt pasionat de calculatoare și mă pricep bine în IT. Am fost hacker un timp, până m-au prins și mi-au cerut să fac programe antivirus, în schimbul libertății. De aceea am fost foarte curios să văd ce fel de programe au ființele de pe această planetă, dacă pot să intru în ele și să aflu cât mai multe informații. În timp ce piciorul își primea porția de tămăduire, mâinile îmi dansau peste niște taste misterioase la început. Am reușit, relativ repede, să transform semnele lor în litere de-ale noastre și să intru apoi în baza de date. E uluitor ce am descoperit!

– E de rău?, se auzi vocea tremurătoare a Sabinei.

Imagini pentru imagini cu planete misterioase

– Mă tem că da, răspunse Georgică, cu o figură ce exprima tristețea și entuziasmul deodată. Dar e și nemaipomenit de interesant. De exemplu, planeta asta nu e ceea ce pare. E mai degrabă o uriașă navă de transport, proiectată în spațiu de niște motoare puternice, care pot dezvolta o viteză mult mai mare decât a luminii. De la ele se simte căldura asta și se aude zgomotul misterios.

– Navă de transport? Ce transportă și care-i e destinația?, întrebă Titus.

– Nu știu sigur. E nevoie să intru și în alte fișiere, dar m-am grăbit să vă avertizez. Trebuie să plecăm de aici, să ne adăpostim într-un loc mai sigur și să găsim ceva alimente.

– Noi am încercat, dar nu am găsit ușa. Tu cum ai reușit?, se interesă Săndel.

– E nevoie de cipul acesta și ușa se deschide când ajungi în dreptul ei, îi arătă micuțul. Mă tem că Albert nu-l poartă în buzunar, ca mine.

– Vrei să spui că…, se îngrozi Sabina, arătând spre cap.

– Bănuiesc, cel puțin, aprobă Georgică.

– Precis știi unde să ne duci?, întrebă iarăși Săndel.

– Am luat cu mine o hartă, le arătă micuțul o foaie dintr-un material transparent, marcat cu niște puncte și linii. Dacă v-am găsit cu ajutorul ei, sigur vom ajunge măcar de unde am venit eu. Vă rog doar…

Cuvintele i-au rămas pe buze când în încăpere și-au făcut apariția cei doi frați, trăgând după ei un cărucior cu vase de bucătărie. Venise mâncarea mult așteptată, doar că de pe chipurile ofertanților nu răzbătea bucuria și generozitatea unui astfel de gest. Dimpotrivă, regăsirea lui Georgică în mijlocul prietenilor săi le-a produs o încruntare severă și niște priviri tăioase identice, de parcă erau copiate la indigo.

Tangențial (10)

– O astfel de băutură le-ar prinde bine și celorlalți, se pronunță Călin privind paharul gol. Măcar de sete să nu rabde, dacă tot nu poți să ne oferi ceva comestibil de mâncare. Ia fă o comandă consistentă, într-un vas pe măsură, să nu-i ținem prea mult în așteptare.

– Stai liniștit pe acel scaun, îl invită cu amabilitate Albert, că avem multe de discutat înainte de a ne ocupa de prietenii tăi. S-au întâmplat multe de când nu ne-am văzut și sunt sigur că ai multe întrebări, iar eu de abia aștept să te luminez.

– Desigur că am, dar credeam că le vom lămuri în fața tuturor, fiecare dintre noi fiind curios să știe unde ne aflăm și ce ne așteaptă, rosti Călin urmând sfatul fratelui său.

– Să-i lăsăm deocamdată pe ei și să discutăm ca între frați buni, ce suntem. Familia e mai presus decât orice, iar noi avem acum ocazia să fim puternici cum nici nu-ți imaginezi, se entuziasmă Albert în timp ce gesticula larg, vrând să sugereze un univers întreg pe care l-ar conducea.

– Mă înspăimânți, frățioare. Acum chiar că trebuie să-mi dai niște explicații în ce te privește pe tine și locul în care ne aflăm. Deși te știam cu mari ambiții, tot nu-mi vine să cred că-ți găsești idealul într-o planetă fantomă, care străbate aiurea Universul, în timp ce noi trebuie să ne ascundem ca șobolanii prin canale lipsite de soare și mâncare decentă. E cineva care te-a acaparat?, pentru că eu nu te mai recunosc. Prea multe ai învățat în doar câteva zile și prea lauzi un loc din care aș fi nespus de bucuros să scap.

– Cei care au construit acest loc sunt ființe extrem de puternice și inteligente. Ei mi-au salvat viața și mi-au îmbunătățit considerabil capacitatea mintală. La fel cum vreau să fac și eu cu tine.

– Ce tot vorbești acolo?!, se arătă intrigat Călin. Pe mine să mă lași așa cum sunt, că sunt foarte mulțumit. Îți mulțumesc pentru găzduire, dar cred că sunt în asentimentul colegilor dacă mai sper încă într-o viață normală, poate chiar la o întoarcere pe planeta noastră.

– Ce gândire primitivă ai!, răbufni fratele său. Îți pun la picioare o planetă cum nu există alta, o armă cu care putem supune oricare altă civilizație, iar tu tânjești după viața ta anostă, fără vreo șansă de afirmare. De aceea am vrut să te scap de ea la întâlnirea de pe lacul Bicaz. La fel cum i-am scăpat și pe bătrâni, niște oameni limitați care nu m-au apreciat la adevărata valoare. Însă destinul a intervenit și mi-a oferit ceea ce meritam, dar eu sunt generos și vreau să-mi devii partener. Numai un cretin ar rata o astfel de ocazie, iar eu refuz să cred că am un astfel de frate. Așa că te voi înzestra cu darul meu chiar dacă nu îți dai încă seama ce primești, dar o să-mi mulțumești după ce vei vedea cât de multe beneficii îți va aduce. E vorba doar de implantarea unui cip în creier, care nu-ți afectează amintirile, ci îți adaugă performanțe inimaginabile și o personalitate de învingător.

Imagine similară

– Mai bine mor decât să te atingi de creierul meu, îl asigură Călin încercând să se ridice în picioare.

– Din fericire, nu mai depinde de tine. Băutura care ai sorbit-o cu nesaț conținea o doză de anestezic, care a început să-și facă efectul. Totul va decurge rapid și fără traume, ai încredere în mult iubitul tău frate. Când te vei trezi, vei fi un alt om, gata să-și sacrifice jalnicii prieteni și să-i cunoască pe creatorii unei lumi invincibile, să le mulțumească pentru o viață eternă.

– Cum adică?, apucă să se mai revolte Călin, încercând să-și păstreze luciditatea. Ce vrei să faci cu ceilalți? Am crezut că-ți pasă de ei, doar l-ai dus pe Georgică la tratament.

– Îmi pasă dacă vreunul dintre ei are probleme fizice. De cele psihice o să ne ocupăm la momentul potrivit. Să nu crezi că omul e mai presus decât celelalte specii pe care le avem în găzduire. Dimpotrivă, sunt exemplare de o inteligență mult superioară și calități fizice supranaturale, ai zice. Ți-am spus că ai ajuns în slujba celor mai avansate ființe, cu miliarde de ani de evoluție. Omul e ca un copil în scutece pentru ei, dar știința are mereu nevoie de cobai…

Călin simțea cum ochii nu-l mai ascultau, iar în urechi îi răsunau cuvintele ca un ecou. Mintea se lupta să-i rămână trează, în timp ce o mie de mâini tandre o legănau și îi șopteau cântece care-i aminteau de o voce caldă, din vremea prunciei. Toate se învârteau și se amestecau în capul lui, inclusiv luminile blânde din încăpere, ce-și sporiră intensitatea și-l pătrunseră la rândul lor. Acesta trebuia să fie sfârșitul lui ca persoană umană? Era mai îngrozitor decât o moarte cu trup și suflet, era un viol al creierului și un furt al trupului. Va ajunge un zombi fără conștiință și sentimente, un robot din carne și oase gata să execute orice ordine, la fel ca fratele său. Neputința îl făcu să plângă în sinea lui, în timp ce întunericul îl învăluia.

Tangențial (9)

– Frate drag, trăiești!, se arătă foarte surprins Călin, ridicându-se să-l îmbrățișeze. Te-am căutat peste tot, dar tu erai aici. Ce bine!

Albert primi îmbrățișarea cu un entuziasm mai rezervat, dar cu un zâmbet larg pe chip. La fel de însuflețitor și-au exprimat bucuria și ceilalți membri ai echipei, asaltându-l cu exclamații și întrebări. Doar Georgică rămase în continuare pe podea, cercetându-și glezna piciorului accidentat și afișând un chip schimonosit.

– Cum ai ajuns aici? Tu ne-ai deschis? Ești singur aici? Cine mai e cu tine?, erau doar câteva din curiozitățile celor care l-au înconjurat.

– Și eu mă bucur să vă văd pe toți, reuși să se facă auzit omul. Puteți fi liniștiți, sunteți într-un loc sigur și pe mâini bune. O să vă povestesc mai multe pe parcurs. Acum, cred că sunteți obosiți și vă e foame.

– E drept că n-am mâncat de mult și nici apă nu avem, vorbi Săndel în numele tuturor.

– Se rezolvă, prieteni. L-aș ruga pe frate-meu să mă urmeze pentru a aduce împreună tot ce-i de trebuință, le propuse Albert, punându-și mâna pe umărul lui Călin.

– Desigur, dacă așa crezi că-i mai bine, răspunse Titus cu oarecare părere de rău. Aș fi vrut să vedem cu ochii noștri unde suntem. Plus că avem un rănit cu posibilă fractură.

– Toate la timpul lor, însă rănitul are prioritate, așa că îl ducem cu noi. Hai, sus și prinde-te de noi, îl îndemnă Albert pe Georgică.

Așa au ieșit cei trei, pe aceeași ușă invizibilă pentru ochii proaspeților musafiri. Îi aștepta un culoar cu luminițe intermitente și sensibile la mișcare, în culori și intensități diferite, a căror semnificație nu era cunoscută de noii veniți. Un astfel de beculeț semnaliză ușa ascensorului care i-a coborât și mai mult înspre centrul planetei. A urmat un alt hol lung, dar parcă greutatea rănitului era mai mică, iar Călin se simțea și el că-i mai ușor. În tot acest timp, nu au schimbat o vorbă, de parcă lumina difuză și teritoriul necunoscut îi îndemna la liniște și precauție. Au scăpat doar câteva gemete înăbușite din pieptul lui Georgică, însă au ajuns cu bine într-o încăpere mai generos luminată. Asta și datorită zecilor sau chiar sutelor de monitoare care țineau loc de pereți, a meselor și aparatelor cu becuri proprii rânduite în mijloc, dar și a altor surse ce rămâneau ascunse. Pe o astfel de masă l-au așezat pe rănit, iar Albert a început să lucreze cu un aparat sofisticat, de parcă ar fi fost un doctor cu multă vechime în câmpul muncii.

– Din fericire, nu e fractură, ci doar o entorsă dureroasă, spuse acesta după câteva minute. Ține piciorul sub raza asta de lumină, până revenim noi de la bucătărie.

Georgică acceptă bucuros prognosticul și tratamentul atât de simplu, iar cei doi frați l-au lăsat singur. ”Bucătăria” despre care vorbise gazda nu semăna nicidecum cu una la care s-ar fi gândit un om, oricâtă imaginație ar fi avut. Ce-i drept, avea ceva asemănător scaunelor și mesei, dar în rest părea tot un centru de calcul sau divertisment electronic. ”Unde sunt alimentele și vasele?”, se întrebă în gând Călin, evitând să-și arate pe față ignoranța.

– Te întrebi unde sunt bucătarii și mâncarea?, îl dădu de gol fratele său.

– Cam așa ceva, dar nimic nu mă mai miră. Probabil că ești și singurul bucătar, la cât de multe ai învățat în numai câteva zile.

– Nici nu știi câtă dreptate ai, omule, îi răspunse Albert, bătându-l din nou pe umăr. Ia spune-mi, ce mâncare ați prefera, tu și prietenii tăi.

– Sunt și prietenii tăi, bănuiesc. Doar venim din același loc și avem aceleași probleme. Cred că ne-ar prinde bine câte o friptură cu garnitură de cartofi și salată verde. Și un vin bun, dacă se poate. N-ar strica nici o prăjitură cu mere, își expuse Călin poftele, salivând deja la gândul mesei mult așteptate.

– Doar atât? Precis nu mai vrei ceva?, îl iscodi Albert, zâmbind afectat.

– Ar mai fi… o ciorbă de burtă cu ardei iute. Dacă nu-i prea mult.

– Nicidecum, fratele meu. Se rezolvă în câteva clipe, îl asigură Albert în timp ce apăsa câteva taste.

O bandă rulantă se puse în mișcare și aduse pe masă un vas de plastic mare, plin cu o substanță aburindă. Părea o pastă vâscoasă, cenușie și urât mirositoare, pe care nu ar fi mâncat-o nici porcii.

– Asta-i tot ce vă pot da, dar mi-a făcut plăcere să aflu la ce îți stă capul, rosti sarcastic Albert.

– Fii serios, frate! Sper că e doar o glumă, se arătă Călin derutat.

– Nu e nicio glumă. Dar, pentru că suntem totuși frați, uite, fac o excepție și-ți ofer o băutură pe placul tău.

Urmă o altă comandă, după care banda rulă aducând un pahar din sticlă cu o băutură viu colorată în albastru. Arăta ca un cocktail frumos dichisit cu umbreluță și măslină verde.

– Te rog să-l bei în cinstea revederii noastre, îl îndemnă gazda. Iartă dacă nu ciocnesc cu tine, dar eu nu beau alcool.

Imagine similară

Călin ezită la început, dar prea era atractivă oferta, iar setea îi dădea ghes. Luă paharul, îl mirosi încântat și bău puțin din el. Avea un gust plăcut și răcoritor, astfel că îl goli apoi fără pauză.

Tangențial (8)

Întuneric complet. Doar liniștea nu era totală, pe fondul unui sunet îndepărtat și nedefinit se auzeau respirații sacadate, câte un oftat sau o tânguire involuntară. Era pentru a doua oară, într-un răstimp scurt, când își pierdea cunoștința, iar asta îi dădea lui Săndel noi dureri de cap. Ce se întâmplase și unde erau acuma? Își amintea vag cum s-au hotărât să descopere neapărat și cât mai repede secretul dispozitivului din fundul lacului. O nouă noapte petrecută pe mal ar fi însemnat condamnarea la moarte prin îngheț, soarele micșorându-se tot mai mult în urma planetei migratoare.

Imagini pentru imagini cu intuneric

Călin s-a oferit să verifice îndeaproape aparatul cu pricina, exprimându-și bănuiala că ar fi un indiciu spre găsirea fratelui dispărut. A coborât o dată, apoi a doua oară, după care nu a mai apărut la suprafață. Trecând peste fireasca îngrijorare, misiunea nu trebuia să înceteze, iar Sabina era cea care a urmat să se scufunde. De data asta au înotat cu toții până la locul în care se desfășura operațiunea, deși Georgică a trebuit să fie dus mai mult cu forța. Tânăra a zăbovit minute lungi în adânc, dar a revenit la suprafață cu o figură entuziasmată: găsise modalitatea prin care se deschidea o ușă în cutia misterioasă.

Acum se punea întrebarea dacă merita ca toți să-și riște viața intrând într-o gaură necunoscută și plină cu apă. Erau slabe șanse să ajungă într-un loc mai bun, dar alternativa era moarte sigură. S-a supus la vot și, precum era de așteptat, doar Georgică și-a exprimat dorința să fie lăsat pe mal. Prefera să moară de frig, decât înecat pe fundul întunecat al unui lac efemer. Oricum, nu avea nicio șansă, neputând să-și țină respirația mai mult de treizeci de secunde. Doar că nimeni din ceilalți nu voiau să-l lase singur, iar Sibel și Sabina i-au promis că-l vor ajuta. De altfel, după ce tânăra a explicat tuturor felul în care se deschide ușa dispozitivului, ea și cu Georgică au coborât primii.

Restul a fost un coșmar care s-a derulat rapid, în care viața nu avea un preț mai mare decât un pot la un joc de cărți sau zaruri. O decizie riscantă, precedată de un „Doamne ajută!”, după care totul depinde de soartă sau de factori pe care nu îi poți influența și la care poți doar spera că-ți vor fi favorabili. Imersiunea și credința că poarta se va deschide la timp, intrarea în întunericul inundat, alunecarea în abis și expulzarea într-un tobogan ce-i transporta spre necunoscut. Loviturile inevitabile și senzațiile de nedescris au făcut ca psihicul să cedeze și leșinul să devină anestezic. Atât își amintea Săndel, căpitanul neoficial al echipei.

– Ați ajuns cu toții aici?, încercă el să facă un fel de prezență. Sunteți teferi?

– Eu sunt bine, se auzi vocea lui Titus.

– Ați răzbit și voi?, exclamă o voce ce semăna cu a lui Călin. Mă gândeam eu că o să vă descurcați.

– Puteai să ne aștepți, așa cum a făcut Sabina, îi reproșă glasul lui Sibel.

– Eu cred că mi-am rupt un picior, se tângui Georgică.

– Sabina nu-i lângă tine?, întrebă Titus.

– Bănuiesc că ea e, dar nu mișcă.

– Unde sunteți? Mă duc să văd ce i s-a întâmplat, rosti bărbatul Sabinei, îngrijorat.

A durat ceva până s-au găsit și apoi s-au pipăit pentru a se asigura că sunt aproape unul de altul. Tânăra femeie și-a revenit curând după ce a ajuns în brațele lui Titus.

– Oare unde suntem?, întrebă ea după ce se mai liniști. Nu se poate face cumva lumină?

– Probabil am ajuns în adâncul planetei, după cât am coborât, își dădu cu părerea Călin.

– Măcar nu am murit niciunul, găsi Săndel o consolare.

– În schimb, s-ar putea să murim aici de foame și de sete, completă Călin.

– Să nu ne pierdem speranța, îi încurajă tot Săndel. Trebuie să existe cineva care știe de prezența noastră. Cineva care a construit aparatul de afară și tot sistemul de intrare. Bănuiesc că nici zumzetul ăsta nu vine de la natură, l-am sesizat de când eram pe malul lacului.

Au urmat alte frânturi de dialog, mai mult pentru atenuarea tăcerii și colorarea întunericului. Hainele de pe ei începeau să se usuce, iar temperatura din jur era acceptabilă, la aceasta contribuind pardoseala călduță dintr-un material ce părea plastic dur. Așteptarea le-a fost răsplătită după un timp îndelungat, când parcă a început să se lumineze de ziuă. O lumină albă ce creștea în intensitate și a cărei sursă nu putea fi ghicită, oricât se străduiau. După ce intensitatea ei a atins doza normală, în fața lor a apărut un om, ca ieșind din peretele din față. Uimirea grupului lor a atins cota maximă când și-au dat seama că semăna perfect cu Călin, doar că avea o vânătaie în frunte. Însă au dedus că trebuia să fie fratele lui geamăn, Albert, presupus înecat și dispărut. Era un motiv de mare bucurie să știe că au fost salvați de unul de-al lor și nu de niște ființe ciudate, pentru cine știe ce scopuri obscure.

Tangențial (7)

Au avut nevoie de toate acele speranțe și zâmbete de încurajare, pentru că nici dimineața nu s-a grăbit să vină. Nimic nu era previzibil pe această planetă, iar posibilitatea să nu mai prindă vii un nou răsărit, nu era de neglijat. Noroc că au mai găsit lemne și pești, iar Călin a reușit să prindă chiar și o rață de pe lac. Însă frigul se amplifica, în timp ce ei oamenii priveau cu ardoare locul de unde bănuiau că s-ar putea ivi primele raze de soare. Parcă nu le venea să creadă că, până nu demult, astrul ceresc era cel mai mare dușman al lor, parcă i-au uitat fierbințeala cu care îi alungase în apă și îl așteptau acum ca pe un salvator.

Imagini pentru imagini cu răsărit de soare

În cele din urmă, apariția lui discretă a fost întâmpinată cu chiote și veselie generală, dacă nu ținem cont de apatia permanentă a lui Georgică. Dar parcă nu mai era același soare de care s-au despărțit la asfințit. Mult mai mic și lent în ascensiunea sa, căldura lui era o impresie a ceea ce ar trebui să fie, iar lumina părea că e filtrată de o ceață invizibilă. Semne îngrijorătoare pentru grupul zgribulit, subiect de reflecție și previziuni sumbre, exprimate sau reprimate.

– Ce s-a întâmplat cu soarele ăsta?, izbucni Sabina, masându-și brațele reci.

– Soarele e același, doar planeta s-a îndepărtat, veni Săndel cu o lămurire. La viteza cu care o face, s-ar putea ca data viitoare să ni se arate doar ca o stea.

– Ăsta ar fi și sfârșitul nostru, concluzionă Titus. E clar că fără soare nu există viață, cel puțin nu din aceea pe care o cunoaștem noi.

– Nenorocită planetă!, răbufni Călin. După ce că ne-a răpit, ne aruncă în hăul cosmic, bătându-și joc de legile astronomiei. Nu putea să-și găsească și ea un sistem solar unde să graviteze ca toate celelalte planete?! Numai la un astfel de sfârșit nu m-aș fi gândit și nu pot să-l accept cu mâna în sân. Chiar nu e nimic de făcut?

– Hmmm…, întotdeauna se poate face ceva, replică Săndel, îngândurat. Mai mult pentru a nu sta degeaba și nu că ar fi mari așteptări.

– Spuneți ce aș putea face, că nu mă dau în lături de la nimic. Cu riscul vieții mele, interveni hotărât Sibel.

– E nevoie de un înotător bun, specifică fostul căpitan de ambarcațiune. Apa din lac a scăzut mult și tare mi-ar plăcea să știu cum se prezintă adâncul lui. Cu această ocazie, ai putea să-ți găsești și fratele, se adresă lui Călin.

– E o idee bună, acceptă acesta. Trupul lui nu a fost adus la mal, precum peștii și lemnele…

– Și nici nu pot să-mi închipui că s-o fi prins de ceva pe fund, doar nu există vegetație, completă Sabina. Sunt o bună înotătoare și cred că pot să ajung pe fundul lacului.

– Ești sigură, draga mea?, se îngrijoră Titus. Nu vezi ce frig e? Poate să te prindă un cârcel și să rămâi acolo.

– Nu-ți face probleme, că apa e mai caldă decât aerul dimineții, îl asigură tânăra.

– Foarte bine!, se bucură Săndel. Avem doi voluntari hotărâți pentru o treabă deloc ușoară, dar esențială. Ar fi bine să vă pregătiți trupește și sufletește. Până atunci se va mai încălzi și atmosfera.

Călin și Sabina s-au pus în mișcare în jurul lacului, dezmorțindu-și trupul și încercând periodic temperatura apei.

– Nu am încredere în omul ăsta, îi șopti Titus lui Săndel. Are o privire rece și înjură mult.

– Omul e îndurerat de pierderea fratelui, nu poate fi călduros și calm în aceste momente, îl liniști prietenul. Nici noi nu suntem prea drăguți acum.

– Spune-mi sincer, ce speri să găsească pe fundul lacului. Doar un cadavru nu ne-ar fi de ajutor.

– Nici eu nu știu, sincer. Dar am în mine o bănuială care sper să se adeverească.

După vreo două ore a venit vremea acțiunii, tot grupul mutându-se în imediata apropiere a lacului. Părea un spectacol sportiv binevenit după atâta monotonie, de la care nu aveau alte așteptări. Amândoi înotătorii păreau în formă și bine dispuși când și-au împărțit zonele în care se vor scufunda fiecare. Spectatorii au putut constata că durata de imersiune a amândurora era destul de lungă și sensibil egală. Dar se așteptau ca, pe măsură ce timpul trecea și oboseala își spunea cuvântul, ieșirile la suprafață să fie tot mai dese. Norocul a făcut acel „nu știu ce” să fie descoperit de Sabina la doar a patra scufundare. Suprafața lacului fiind mult redusă, cei de pe mal au putut vedea semnele de surprindere pe care le făcea tânăra, înainte de a porni spre ei. Și Călin și-a dat seama că s-a găsit ceva și a pornit, la rândul lui, spre mal.

– Ce este? Ce s-a întâmplat? Ai găsit ceva?, au fost întrebările curioșilor nerăbdători.

– Este ceva!!!, răspunse Sabina, în timp ce își trăgea sufletul. Este ceva în mijlocul lacului.

– Ce anume? Cum arată?, întrebă Săndel, acoperind vocile celorlalți.

– E ca un aspirator de vreo doi metri care trage apă. Parcă-i din metal și are mai multe orificii. Precis că-i făcut de o ființă inteligentă, dar nu știu cu ce scop. Trebuie să-l mai văd.

Tangențial (6)

Încetul cu încetul, în mult așteptata noapte se insinuau temeri și senzații la care au ignorat să se gândească până atunci. Dacă ziua a fost atât de lungă, oare cât o să dureze noaptea? Dacă soarele se arătase atât de mare și puternic, cum o să se descurce în lipsa lui prea îndelungată? Simțeau fiori numai la aceste gânduri, darămite când au început să simtă răcoarea tot mai accentuată care le invada trupul. E drept că, obosiți fiind, au apucat să doarmă câteva ore, dar somnul le-a fost invadat de coșmaruri nemaiîntâlnite până atunci, care-i trezeau adesea prin convulsii îngrijorătoare.

Georgică și Sibel se apropiaseră treptat, până au ajuns să se încălzească unul de la celălalt. Sabina și Titus s-au culcat îmbrățișați chiar de la început, în timp ce Săndel și Călin, ceva mai jenați, și-au ascultat trupurile ce li s-au unit instinctiv împotriva frigului. Dar nu numai temperatura era cea care i-a făcut să se trezească, ci și foamea ce devenea tot mai acută. Uneori, de departe, se auzea câte un fâlfâit ușor de aripi, iar din apă răzbătea câte o zbatere vie, ca o provocare greu de ignorat. Săndel a fost primul care a întrerupt aceste chemări, adresându-se lui Călin:

– Ai încercat să-ți pui urechea pe pământ și să asculți cu atenție?

Partenerul de somn se ridică și el în fund, încercând să înțeleagă întrebarea:

– Cum adică? Ce să ascult?

– Uite, îi explică Săndel, caută un loc unde-i bătătorit nisipul și pune-ți o ureche lipită, în timp ce o astupi cu mâna pe cealaltă.

Omul se conformă și ascultă un timp, fără să se lămurească despre ce-i vorba.

– Nu mi se pare nimic deosebit. Ce ar trebui să aud?

– Trebuie să-ți spun eu? Tu ce auzi?

– Nu știu. Cred că-i sunetul înfundat al apei, sau îmi vâjâie urechea, își dădu Călin cu părerea.

– Haida-de!, apa nu huruie așa, iar urechile amândurora sunt nealterate. Eu am dormit de mai multe ori în natură, pe pământul de pe Pământ, dar nu am mai auzit așa ceva niciodată. Parcă ar fi un tren îndepărtat ce nu se apropie și nici nu se oprește.

Curiozitatea îl făcu pe Călin să asculte mai atent și mai îndelungat de data asta.

– Să știi că ai dreptate, răspunse el în cele din urmă. Oare ce poate să fie?

– Nu știu, că nu-s expert în consultarea planetelor. Dar mi se pare curios și faptul că nisipul e la fel de cald și în adâncime, dacă nu chiar mai cald. De parcă planeta ar fi un imens calorifer.

– Asta nu ne prea încălzește pe noi, se arătă înciudat Călin. Dacă nu o să înghețăm de frig, o să murim de foame. Sau o să…

– Alah e mare!, răsună vocea lui Sibel, care venea dinspre lac. Ia uitați ce ne-a dăruit din mărinimia lui!

Într-adevăr, sirianul venea agitând câte un pește în fiecare mână, sclipind ca două bijuterii în lumina aștrilor.

– Excelent, minunat, ce bine!, îl întâmpinară gurile flămânzilor.

– Dar nici Dumnezeu nu-i mai prejos, strigă Titus, purtând în brațe câteva lemne.

Darurile, cerești sau pământești, după cum socotea fiecare, picau tocmai bine pentru a le mai ridica moralul și a le încălzi sufletele.

– Cum ai reușit să pescuiești fără scule?, își exprimă Săndel mirarea.

– Nici nu a fost nevoie, îl lămuri matahala. Peștii pluteau cu burta în sus, la mal. Sunt sigur că mai sunt.

– Precis nu-s alterați?, se îngrijoră Titus. Cine știe când și de ce au murit.

– Miros doar a pește, poți să te convingi, zise Sibel, băgându-i unul sub nas.

Dar, la foamea care-i subjuga, nu era cazul ca vreunul să facă mofturi, ci mai degrabă să aprindă un foc pentru a-i prăji și a se încălzi în același timp.

– Am avut noroc cu lemnele aduse de valuri și apoi uscate în timp, explică Titus. Sunt crengi și câteva scânduri ce ard ușor și din care o să mai aduc.

– Totuși, trebuie să fie o explicație pentru moartea în masă a peștilor, gândi cu voce tare Săndel, în timp ce-l privea pe sirian cum își scoate cuțitul și îi curăță cu abilitate. Poate o fi fost șocul furtunii sau temperatura apei.

– Apa e foarte caldă și acum, răspunse sirianul. Am putea intra în lac, dacă se termină lemnele.

– Doar că a scăzut și mai mult, de parcă s-ar scurge în pământ, completă Titus. Ce bine ne-ar prinde un rezervor mare pentru a stoca apa.

Imagini pentru poze cu foc de tabara

Focul se iți repede și vioi, de la bricheta lui Georgică, omul profitând de ocazie ca să-și adune ultimele firișoare de tutun și să sărbătorească aprinzând cea din urmă țigară. Conștient de asta, reinhala cu poftă fiecare fum ce-i ieșea pe nări, nevrând să piardă nimic din ultimele senzații euforice. A urmat plăcerea oferită de cei doi crapi, nu prea bine fripți, dar cu mult mai savuroși decât orice mâncare pe care au gustat-o vreodată. Nu s-au săturat niciunul, dar acum erau mai optimiști în ceea ce privește speranța de viață. Și își împărțeau cu dărnicie zâmbete.

Tangențial (5)

Bucuria regăsirii celorlalți naufragiați a fost umbrită în curând de constatarea că unul dintre ei n-a reușit să se salveze. Era vorba de Albert, fratele geamăn al lui Călin. După spusele celui din urmă, confirmate de ceilalți martori, Albert își pierduse cunoștința ca urmare a unei lovituri la cap, fapt pentru care nu a reușit să se prindă de platforma plutitoare. Călin s-a scufundat de mai multe ori în căutarea lui, dar trupul îi dispăruse în adâncuri, lăsând o durere profundă în inima și pe chipul fratelui său. După ce au ajuns cu bine la mal, i-au transmis cu toții condoleanțe și cuvinte de îmbărbătare, exprimându-și speranța într-un miracol prin care poate că omul nu s-a prăpădit, mai ales că nu există un cadavru. Minune a fost și faptul că ei au scăpat cu viață după o furtună năpraznică.

Titus și Sabina s-au îmbrățișat cu patimă, iar Săndel a făcut la fel cu fiecare dintre noii veniți. Aveau nevoie de asta, înainte de a le aduce la cunoștință veștile rele. Pentru că, sub apăsarea emoțiilor firești, niciunul dintre cei patru nu observaseră încă faptul că peisajul nu semăna deloc cu cel dinaintea cataclismului. Situația i-a făcut să-și piardă entuziasmul și puterea de a mai sta în picioare. Chiar și Sibel, un munte de om, care îl salvase pe firavul Georgică de la înec, cu toate împotrivirile acestuia, se lăsă deznădăjduit pe nisip, cuprinzându-și capul în mâini. Sabina privea împrejur, nevenindu-i să creadă, iar Călin repeta întruna aceeași expresie: „Asta-i imposibil! E imposibil!” Doar Georgică părea la fel de impasibil și își căuta cu meticulozitate prin buzunarele pantalonilor uzi. Doar când găsi pachetul de țigări se întristă, văzând că nu poate să-l folosească.

– Și cât credeți că mai avem de trăit?, întrebă Sabina cu privirea pierdută.

– Dracu’ știe, răspunse Titus așezându-se aproape de ea. Nu avem mâncare, iar apa din lac scade văzând cu ochii. În două ore, apa s-a retras cu mai bine de un metru. Nici nu-i de mirare la temperatura asta. Cred că sunt peste 45 de grade Celsius.

– 44!, îl corectă Săndel, uitându-se la ceasul performant de pe mână. Mâncarea nu e cea mai gravă problemă, dar mă tem că soarele o să ne vină de hac. Parcă stă pe loc și crește încontinuu, în ritmul ăsta o să ne prăjească de vii, foarte curând. Ar trebui să ne adăpostim.

– Unde?, întrebă Călin cu necaz. Că nu găsim nici măcar un fir de iarbă care să facă umbră.

– În apă, veni tot Săndel cu ideea. Dezbrăcați-vă de haine și intrați cu toții în lac.

Sfatul fu urmat fără reținere chiar și de Sabina, care nu avea costum de baie, dar nici jenă în această circumstanță. Georgică era mai încet în mișcări, dar reuși să ajungă în grup, supravegheat îndeaproape de Sibel. Acolo, în apa salvatoare, au petrecut mai bine de opt ore. Sibel îl invoca pe Alah, Sabina se ruga lui Dumnezeu, Călin trăgea câte o înjurătură, Georgică tăcea ca peștele, iar Titus și Săndel mormăiau câte ceva uitându-se cu coada ochiului spre mingea de foc de pe cer.

– Mi se pare mie sau soarele s-a mișcat de la apogeu?, întrebă Titus, cu speranță în glas.

– Hmmm, să știi că ai dreptate, îi ținu Săndel isonul. Dacă merge tot așa, ziua de aici o să țină cât două pe Pământ, dar măcar o să vină noaptea. Oameni buni, vedeți pata aceea de pe cer? Nu seamănă a nor?

Ochii tuturor se ațintiră spre locul arătat de navigator.

– E un norișor, ce poate fi altceva!?, exclamă Călin. Oare o să vină ploaia?

– La câtă apă s-a evaporat din lac, era normal să se formeze nori, explică Titus. Cum vântul nu bate, sunt mari șanse să se strângă mai mulți și să se descarce tot aici, iar lacul să se umple din nou.

– Doar cu o parte din apa pierdută, îl corectă Săndel, cea mai multă fiind absorbită de deșertul din jur. Astfel că, în câteva zile, n-o să mai fie nici lac și nici ploaie.

 

Imagine similară

Norii s-au strâns cu spor și au creat o draperie benefică în fața soarelui, după care, în câteva ore, ploaia mult așteptată a început să cadă în aversă. Acum puteau ieși pe plajă și să se îmbrace tot cu haine ude, dar asta nu mai era o problemă, cum nu era nici foamea care începuse să-și arate colții. Se bucurau de răcoarea picăturilor grele și găseau puterea să zâmbească. Nu a ținut mult, dar pe când norii s-au epuizat, soarele nu mai avea puterea dinainte, dându-le ocazia să se usuce, în cele din urmă. Georgică a reușit să-și încropească o țigară și să o aprindă cu satisfacție.

Asfințitul i-a prins sporovăind despre mâncarea la care visau pentru a doua zi. Atunci s-a așternut din nou o liniște îndelungă, fiind fermecați de un spectacol nemaivăzut până atunci. Stelele erau atât de vii și de aproape de ei, încât le dădea impresia că le pot atinge cu mâna. Erau acolo toate, și altele în plus, iar printre ele, mic ca o boabă de piper, Pământul le transmitea cea mai emoționantă strălucire. Dorul de planeta natală i-a copleșit, făcându-i să-și șteargă câte o lacrimă.