Tigaia educațională (2)

Mărturisesc că mă lua cu fiori de câte ori mă uitam la tigaia aceea străveche și cu presupuse puteri. Mai mult, uneori aveam coșmaruri în care eu eram cel vizat de lovitura ei, fiind mânuită amenințător de personaje cunoscute. Așa se explică încremenirea mea în fața vizorului, când am văzut-o pe vecina Voica având în mână un vas asemănător. Dacă toată amabilitatea ei a fost doar un teatru ca să-mi câștige încrederea până găsește prilejul să mi-o plătească folosind același fel de vas? Altfel de ce ar apărea înarmată la ușa mea, cu un zâmbet menit să mă deruteze? Nu i-am deschis, deși a bătut de mai multe ori și a așteptat să fie convinsă că am avut timp să mă echipez pentru primire.

M-a abordat după două zile pe scări, când mi-a auzit tropăitul personalizat, tot cu același zâmbet prietenos și un glas înmuiat în miere:

– Slavă Domnului că n-ai pățit nimic, vecine! Am vrut să-ți ofer alaltăieri o porție proaspătă din tocăniță de ciuperci, făcute într-o tigaie ca a ta. M-am gândit că s-a întâmplat ceva, din moment ce nu ai răspuns la bătăile mele în ușă.

– Îmi pare rău, dar cred că tocmai atunci eram cufundat într-un somn profund, după o durere de cap și două pastile de somn. Oricum, mulțumesc pentru intenție!

– Lasă că nu rămân eu datoare! Mai merg la cules de hribi și o să vezi ce bine le gătesc, m-a asigurat ea cu hotărâre.

”Nu rămâne datoare la ce?”, m-am gândit eu din reflex. Numai la lovitura aceea încasată din întâmplare putea să se refere, iar la modul de răzbunare mai adăugam acum și ciupercile. Dacă mă otrăvește cu ele, nimeni nu o să o poată acuza că a făcut-o intenționat, doar s-au mai întâmplat multe cazuri. Aceste presupuneri mi-au adus mustrări de conștiință când – în aceeași săptămână – am aflat de la femeia care locuia pe același palier cu ea că tanti Voica s-a stins din viață.

– A căzut moartă chiar aici, în fața ușii mele, mi-a povestit afectată vecina Eli. E drept că eram furioasă pe ea după ce mi-am dat seama că mi-a otrăvit-o pe Linda, cățelușa cea mai dulce din lume. Voica s-a tot plâns înainte că nu poate dormi de lătratul micuței mele, deși se întâmpla foarte rar să se facă auzită. După ieșirea din spital, se părea că a devenit o femeie mai înțelegătoare, până săptămâna trecută, când m-a vizitat și a îndopat-o pe Linda cu ciocolată făcută în casă. Scumpa mea a murit peste noapte, iar veterinarul mi-a adeverit bănuiala că a fost otrăvită. Eu sunt femeie credincioasă și îi iert răposatei toate păcatele, așa cum mă rog să i le ierte și Dumnezeu.

Nu-mi venea să cred urechilor că blocul a rămas fără cea mai controversată dintre locatare. Mi se părea stupid și modul în care și-a dat duhul, ea care arăta plină de viață, puternică, rezistentă și la lovitura prin cădere de la mare înălțime a unei tigăi masive. Compasiunea a înlocuit orice resentiment sau gând negativ, asta până la vizita unui echipaj al poliției municipale. Era vorba de doi agenți cu aer foarte oficial, care mi-au atras atenția că sunt suspect într-un caz de ucidere din culpă. Aș fi zâmbit ca de o glumă în fața camerei ascunse, doar că mutrele lor îmi înghețau sângele în vine, în special a celui mai mic de statură, care s-a recomandat ca agent special Buia. Pe celălalt îmi amintesc că îl chema Sitar.

– Dar pe cine am omorât, domnilor?, m-am mirat eu cu aerul cel mai inocent. Mai ales că eu nici nu prea ies din casă, iar pe afară n-am mari șanse să ating măcar un om.

– Recunoști că ai fost vizitat de vecina dumitale de la etajul unu, pe nume Voica Labo?, a întrebat solemn agentul Buia.

– Da, m-a căutat de câteva ori după ce ne-am împrietenit, le-am zis eu și mai nedumerit.

– Mai recunoașteți că ați lovit-o cu o tigaie în cap, cu ceva vreme în urmă?, continuă cu același ton polițistul.

– Cuuuum?! Despre asta este vorba? Nu știu cum se procedează în astfel de cazuri, dar n-ar trebui să am parte de un avocat?

– Domnule, noi punem întrebările care se impun, dar refuzul de a răspunde te poate incrimina și mai mult. Bătrâna avea o leziune mai veche în frunte, noi ne-am interesat de proveniență, parcurgând istoricul ei medical, respectiv internarea în Spitalul de Urgență. Acolo apare că și-a pierdut cunoștința în bucătăria dumitale, după o lovitură cu un vas greu, care vă aparține. Există o mare posibilitate ca acel șoc fizic să-i fi provocat o comoție craniană cu potențial fatal, nedepistată la timp de aparatura medicală și de doctorul care a investigat-o. Firește că asta se va dovedi la autopsie, însă noi trebuie să fim pregătiți cu răspunsurile necesare.

– Of, Doamne, am reacționat eu ceva mai ușurat. E drept că tanti Voica a fost lovită la cap, dar nu de mine. S-a întins după tigaia cu pricina, care i-a căzut în cap după ce a alunecat cu scaunul.

Agenții s-au privit unul pe altul, comunicându-și astfel ceva despre care eu n-aveam nicio idee. Sau poate doar și-au pasat astfel rândul la interogatoriu, de aceea a continuat Sitar.

– Ar fi bine să vedem întâi despre ce unealtă e vorba. Sper că n-ai aruncat-o.

– Nicidecum, l-am asigurat cu o voce la fel de nevinovată. E în cuptorul aragazului și puteți să o luați mai ușor.

Polițistul înalt a scos cu atenție corpul delict, l-a cântărit în mână și din priviri, s-a uitat la mine cu același interes, după care a declarat:

– Mi-e greu să cred că în situația dumitale poți să lovești pe cineva cu greutatea asta, decât dacă-i inconștient și nu se poate feri. Și mai greu e de înțeles cum naiba a picat chestia asta în capul femeii, după ce era deja la pământ. Aș propune o mică reconstituire, pentru a demonstra absurdul acestei teorii.

Iarăși au schimbat câteva priviri între ei, după care tot Sitar a continuat:

– Colegul meu o să se pună în locul victimei…

– De ce eu, și nu tu?, a încercat să se împotrivească Buia.

– Pentru că ești mai apropiat de înălțimea victimei, a motivat cu convingere polițistul mai înalt.

– Eu nu mă urc pe scaunul acela, ca să mă arunc apoi pe gresie.

– Nici nu e nevoie, a venit compromisul colegului. Presupunem că ai căzut deja, iar dumnealui ne va arăta poziția corectă.

Am intrat în jocul celor doi și le-am dat toate detaliile necesare. Buia s-a așezat exact în poziția bătrânei, scaunul l-am plasat la fel ca atunci, iar pe Sitar l-am îndrumat să așeze tigaia sus, pe marginea dulapului, într-un echilibru precar.

– Ei… și acum ce se poate întâmpla?, a comentat cu iritare agentul întins pe jos. Trebuie să mă urc tot eu ca să o răstorn? Altfel rămâne acolo până la un cutremur serios.

Soarta a intervenit din nou, într-un moment în care aveam nevoie de sprijinul ei, deși nu a fost cu bine pentru cel neîncrezător. Tocmai atunci a trecut pe șoseaua dintre blocuri un tir greu, cu o viteză cam mare pentru acea zonă. Geamul s-a cutremurat, cum s-a mai întâmplat în asemenea cazuri, însă a dezechilibrat și tigaia, care a căzut exact în capul agentului Buia.

După uimirea exprimată din plin de chipul lui, Sitar s-a repezit să-i ofere colegului primul ajutor, mai întâi prin readucerea în simțiri.

– Tibi, Tibi, ai pățit ceva? Măi, mă auzi? Revino-ți, omule!, striga el în timp ce-i sălta capul, îi cerceta pulsul și îl scutura zdravăn.

Era aproape să renunțe și să sune la numărul de urgență, când ochii lui Buia s-au deschis, iar vocea i s-a auzit ca un mormăit.

– Ce dracu s-a întâmplat? Parcă m-a trăsnit ceva în cap.

– Ohoo, ce bine că n-ai pățit-o mai rău!, s-a bucurat Sitar. Ți-a căzut nenorocitul de vas în cap, dar văd că ai scăpat doar cu un cucui frumos.

– Zău?, a răspuns ceva mai dezmeticit rănitul. Nu degeaba se spune că accidentele cele mai multe se întâmplă în bucătărie.

S-a ridicat cu ajutorul primit de la coleg, m-a privit cu alți ochi și mi-a spus:

– Omule, nu știu dacă a fost o coincidență, dar te-ai scos oricum din bănuieli. Nici măcar nu ne trebuie tigaia, pe care poți să o păstrezi tot în cuptor, însă nicidecum pe dulap. Vom face un raport, numai că ne-ar plăcea să nu spui nimănui ce s-a întâmplat aici.

I-am asigurat că nu voi sufla o vorbă nimănui, bucuros că am mai trecut cu bine peste încă o încercare provocată de moștenirea cu greutate a mamei. Dar nu am promis nimic despre povestea așternută în scris, care e cu totul altceva. Mai ales că nu mi-am dat nici acum seama ce vrea să transmită în cele din urmă tigaia care-mi dă fiori.

Am vorbit cu mătușa la telefon și i-am spus despre moartea vecinei mele, după schimbarea ei de atitudine. Mi-a adus la cunoștință că și Nadia a murit tot în aceste zile, posibil tot din cauza revenirii la viața promiscuă dinainte. Prietena ei mai mare a convins-o, în cele din urmă, să se lase de școală și să trăiască iar din furat. ”Dar tata și fratele meu nu au murit, deși au fost loviți de aceeași tigaie”, i-am amintit eu. ”Da, dar ei nu au mai revenit la năravurile dinainte, pentru că a fost și mama ta în preajmă, să-i susțină”. Cred că sunt lămurit, însă mi-am propus să nu mai folosesc tigaia în scop educativ. E prea grea schimbarea și ispitele sunt irezistibile pentru cei mai mulți. Mai sper ca polițistul Buia să rămână în viață dacă a fost afectat spiritual de lovitura primită, altfel risc încă o acuzație de crimă.

Însuflețitoare

BANCURILE SĂPTĂMÂNII

* – Domnule doctor, pot să mănânc cârnați afumați?
– Nu, cârnații afumați sunt foarte grei.
– O să-i țin cu amândouă mâinile…

* – Care este culmea groazei?
– Să sperii un om chel în așa hal încât să i se facă părul măciucă!

* Noroc că se fac anestezii, altfel românii s-ar contrazice cu doctorii în timpul operației…

* – Care este culmea zgârceniei?
– Să te uiți pe deasupra ochelarilor ca să nu uzezi lentilele!

* ”Caut bărbat care să nu sforăie, că sforăi eu, să nu lenevească, că lenevesc eu, să nu bea, că beau eu, să nu înjure, că înjur eu, să facă mâncare, că eu nu fac, să facă curat, că eu nu fac și, cel mai important, să facă tot ce zic eu”.

* – Bună ziua, o vodcă, vă rog.
– Dar… e 10 dimineața.
– Bună dimineața, o vodcă, vă rog.

* – Chelner…
– Poftiți, domnule…
– Redu și tu gheața din whisky, scopul meu este să mă îmbăt, nu să răcesc!

* Au trecut 30 de ani de când am scăpat de un conducător analfabet și, în sfârșit, am evoluat. Azi avem mai mulți.

* Când o să am iubit, fac rată pe numele lui. Așa mă asigur că mai stă doi ani cu mine!

* Cum își deschid ochii după naștere:
Vaca, imediat
Capra, după două zile
Pisica, după șase zile
Câinele, după zece zile
Omul, după căsătorie

* ”Dragă Moș Crăciun, îți scriu pe o foaie de șmirghel, pentru că știu ce ai făcut anul trecut cu scrisoarea mea”.

* Mi-am cumpărat un tricou Lacoste de la chinezi și l-am băgat la spălat. Crocodilul a rămas în apă.

* – Marie, hai să rămânem prieteni!
– Ioane, prea târziu… deja m-am dezbrăcat!

* Când soția te iubește și ești fericit… nu mai contează a cui soție e.

* Te plângi că ești sărac?
Mai ții minte când zicea mă-ta mare să nu mai fluieri în casă, că fluieri a pagubă?
N-ai ascultat-o.

* Prăpădit, caut prăpădită, să ne prăpădim amândoi.

* N-am să înțeleg niciodată frica de necunoscuți. Toți cei care mi-au făcut rău în viață… erau cunoscuți.

* Alte glume cu pensionari:

1.- De ce ești atât de trist?
– Închipuie-ți că ieri, mergând cu metroul, am văzut o domnișoară tânără, picioare lungi, frumoasă, efectiv să-ți pierzi capul! I-am făcut cu ochiul…
– Și
– Și ea s-a ridicat să-mi ofere locul!

2. Doi pensionari stau de vorbă:
– La 85 de ani ai mei încă pot face o femeie să nu doarmă toată noaptea.
– Bă ce tare ești, dar ce le faci?
– Păi, până la miezul nopții fumez… apoi până dimineață tușesc!

3. Un veteran al afacerilor, de 90 de ani, se întâlnește cu consilierul său economic.
– Tocmai am aflat despre o investiție care vă va dubla averea în numai 5 ani.
– 5 ani? Glumești? La vârsta mea, nici banane verzi nu mai cumpăr.

* De la celebrități
– Nu sunt de acord cu femeile care își spionează bărbații. (Mata-Hari)
– Eu sunt o excepție, mi-am făcut carul vara. (Nicolae Grigorescu)
– Ca orice om, am fost și eu la strâmtoare. (Magellan)
– Într-un triunghi conjugal, ipotenuza este iubita la pătrat. (Pitagora)
– Duc o viață regulată, mă culc la șapte, mă scol la șapte. (Alba ca Zăpada)
– Nu-mi fac planuri de viitor! (Nostradamus)
– Niciodată n-am studiat drept! (Cocoșatul de la Notre Dame)
– Tabloul lui Repin este lipsit de simboluri. (Mendeleev)
– Sunt înconjurat de animale! (Noe)
– Nu e nimic așa de important, ca să nu poți uita! (Alzheimer)
– Eu am început rozându-mi unghiile! (Venus din Milo)
– Viața este o continuă mișcare. (Parkinson)
– Posteritatea va crede că am avut un singur ou. (Columb)

* Cine a spus că bărbații sunt insensibili?
Câteodată le e frig, câteodată le e foame.

* Un canibal, când îl vede pe Adrian Minune:
– La micul ăsta merge și-o bere.

* Un cuplu se uita la un film de groază. Brusc, apare pe ecran un monstru.
Ea: – Oh, mamă!
El: – Da, seamănă…

* Încercând să mănânc sănătos, o mandarină m-a stropit în ochi. O prăjitură n-ar face niciodată așa ceva!

* – Domn’ jude, aș vrea să divorțez de muiere, așe mai discret…
– De ce mai discret?
– Pentru că, dacă află, mă omoară!

* În sfârșit, am băgat-o… am împins-o cu mâna ca să intre toată.
E treabă a dracu’ de grea să pui varza la murat!

* Azi ești miliardar, mâine bei zeamă de varză la Bran.

* Să n-ai niciodată încredere în bucătarul slab, frizerul chel și dentistul știrb.

* Ea preferă bărbatul cu BMW. Nu că nu i-ar plăcea și Mercedes, dar Mercedes face și autobuze, iar asta îi provoacă amintiri neplăcute…

* Ea: -Dezbracă-mă din cuvinte.
El: – Ți-a intrat un gândac sub cămașă.

* În urmă cu 80 de ani, nemții s-au dus la ruși să înghețe. Acum e suficient să rămână acasă.

* Acum citesc o carte managerială, economic financiară…
– Și cum se numește?
– Punguța cu 2 bani.

* Ce au în comun diareea și mașina electrică?
Teama că nu vei reuși să ajungi până acasă!

* Nu mai căuta femeia perfectă. Caută una care la început știe să facă clătite, pe la jumătatea relației sarmale și gogoși, iar la final… colivă.

* Cică banii n-aduc fericirea, să vezi sărăcia ce distractivă e!

* – Nu știu ce are prăjitura asta, scumpo. Zici că ai respectat întocmai rețeta?
– Exact cum scrie la carte. Am învățat textul pe dinafară: se coace timp de patru sute cincizeci de minute la o temperatură de douăzeci de grade.

* Un laborant este internat de urgență în spital. Colegul de salon întreabă:
– Accident de mașină?
– Nu, o greșeală de tipar în manualul de chimie.

* Așa de mult s-a scumpit curentul, încât polițiștii, în locul pistoalelor cu electroșocuri, vor folosi urzici!

* Anul trecut, la cheful de Paște. Un văr mai îndepărtat strigă ca să se audă de muzică:
– Bagă piesa lu’ Adele, aia cu peștele!
– Aia cu ce? Zi mai clar!
– Aia cu peștele! Somon like you.

* Cică a fost cutremur…
În sfârșit începe să se miște ceva în țara asta.

* Cel mai urât lucru într-o relație este când unul dintre cei trei e gelos.

* Azi-noapte n-aveam somn și mă tot gândeam…
Oare soția ginecologului o fi geloasă?!

* Trei blonde vor să traverseze Nilul. Duhul fluviului le vede amărâte și i se face milă:
– Uite, eu vă pot îndeplini la fiecare câte o dorință.
Prima zice:
– Vreau să fiu cea mai rapidă înotătoare din lume.
Zis și făcut. Înoată tipa voinicește, dar nu ajunge nici la jumătate că o prind din urmă crocodilii și o mănâncă.
A doua zice, luminată:
– Vreau o barcă cu motor! Apare barca, sare blonda în ea, dar când să ajungă pe malul celălalt, e atacată de crocodili enormi care sfărâmă barca și o mănâncă.
A treia blondă, îngrozită, se gândește, se gândește și zice:
– Fă-mă brunetă!
Zis și făcut. Se uită tipa împrejur și zice:
– A! Uite un pod!

Rătăcitor irecuperabil

Tot caut cărarea către acea pajiște înflorită
În care ne înconjurau un noian de margarete,
Iar când s-a întâmplat să găsim o singură bălărie,
Am privit-o ca pe o mare anomalie.
Astăzi, încerc să mă conving că am rătăcit drumul,
De câte ori găsesc câmpii acoperite cu buruieni
Printre care trebuie să umblu multă vreme
Pentru a găsi o floare ascunsă și singuratică.

Noaptea îmi îndrept privirile spre cer,
Sperând să regăsesc aceeași puzderie de stele,
Ademenindu-ne să le botezăm cu nume îndrăgite,
Convinși că vom fi nemuritori ca Universul.
Acum, mi se pare că sunt mai puțini aștri
Sau nu se mai lasă ei descoperiți
De către pământenii ieșiți pe balcon
Și înconjurați de lumini artificiale.

M-am întors melancolic în satul natal,
Unde copiii se adunau ciorchine în jurul bătrânilor
Care le spuneau povești nemaiauzite,
În timp ce-i mângâiau pe creștet.
Am văzut vârstnicii stând pe o bancă
Și ascultând cu ochii înlăcrimați
Mărturisirile singurului prichindel din sat,
Despre visul lui de a pleca spre zări îmbietoare.

Mi-e tot mai clar că nu voi regăsi trecutul
Și voi rămâne un rătăcitor irecuperabil.

 

Tigaia educațională

Cu tanti Voica nu se înțelegea nimeni din bloc, de aceea o ocolea fiecare pe cât se putea. Ghinionul meu era că aveam apartamentul chiar deasupra ei, iar asta îi dădea un motiv în plus să mă țină sub supraveghere. Prima pricină pentru care m-a certat a fost că tropăiesc prea tare când cobor scările, speriind-o de dimineață bună. Apoi mi-a reproșat faptul că am o floare din plastic pe balcon, ”ceea ce e împotriva firii”, după cum s-a exprimat ea. Degeaba am motivat că-i un dar de la o prietenă care s-ar supăra dacă aș arunca-o. Aproape nu era ocazie în care să o întâlnesc și să nu mă mustre, chiar să strige de departe la mine că iar am făcut ceva rău.

Ziua în care mi-a bătut cu pumnii în ușă mi-a provocat un șoc care aproape m-a paralizat fizic și psihic. Am deschis ușa, cât am putut de repede, lăsându-i cale liberă să intre în sanctuarul singurătății mele. Cuvintele ei erau mai dure ca niciodată, reproșându-mi în gura mare că de data asta mă dă pe mâna poliției, nu mai scap ca altă dată, ci o să plătesc ca popa toate stricăciunile provocate de inundație. Cu greu a priceput că o invit să se uite și la pereții mei, uzi și ei din cauza apei care curgea de la etajul superior. S-a învârtit tanti o vreme prin camere, a cercetat cu atenție baia și bucătăria, iar apoi, ca și cum ar fi uitat toate amenințările la adresa mea, a spus:

– Ar trebui să ștergi mai bine pe jos, că e ud și poate omul aluneca.

Am tras câteva guri de aer în piept și m-am rezumat să încuviințez din cap. Privirea vecinei era foarte curioasă și căuta să adune alte date neconforme cu concepțiile ei. La un moment dat, atenția i-a fost captată de o tigaie așezată deasupra dulăpioarelor din bucătărie, contrastând ce-i drept cu ordinea la care țineam.

– Ce faci cu vechitura de acolo? Așa păstrezi dumneata vasele?

– E doar o tigaie din fontă, primită moștenire de la mama, m-am scuzat eu. Voiam să o arunc, dar încă nu m-a lăsat inima.

– Să arunci un vas atât de valoros prin proprietățile lui ar fi un păcat în fața lui Dumnezeu. Dacă tot nu o folosești, dă-mi-o mie și o voi aprecia cum se cuvine.

Am aprobat iarăși din cap, uimit de întorsătura nebănuită în care a ajuns situația. Tigaia cu pricina mi-a așezat-o acolo un vecin înalt, pentru că nu aveam de gând să o folosesc și nici un loc util nu voiam să ocupe. În schimb, vecina Voica era mică de statură, ca mine, iar pentru a ajunge la ea avea nevoie de un scaun. A urcat pe unul ca un om hotărât să-și ia trofeul, însă tocmai când a pus mâna pe el, scaunul de sub ea a alunecat și s-a prăbușit pe gresia udă. Cred că nu ar fi suferit vreo leziune gravă, dacă tigaia dezechilibrată nu i-ar fi căzut chiar peste frunte.

Femeia nu mai mișca deloc, din rană îi curgea sânge, în timp ce eu priveam ca la o scenă dintr-un film de groază. Mi-am revenit după câteva momente, sărind spre telefon și apelând numărul pentru urgențe, cu o voce speriată. Mi s-au cerut o sumedenie de detalii la care am răspuns ca un robot, fără să fiu sigur dacă e vorba de un deces sau o pierdere a cunoștinței. Doar după ce am închis mobilul, m-am apropiat cu grijă de vecină, reușind astfel să percep că încă respira, un fapt crucial pentru a-mi recăpăta cât de cât calmul necesar. Nu a durat mult până s-a auzit sirena ambulanței, iar apoi în apartament au intrat două persoane echipate în roșu, cu inscripția SMURD pe spate. Una dintre ele era o femeie medic sau asistentă, după cum am văzut că se ocupă de starea victimei. Nu i-a trebuit mult ca să-și dea seama despre ce e vorba, mai ales după ce i-am explicat și dumneaei cum s-a întâmplat accidentul.

După ce au urcat-o pe targă, au coborât-o la Salvare și am scăpat de priveliștea terifiantă, rațiunea mi-a revenit complet, reușind să-mi pun ordine în gânduri și să-mi fac speranțe că totul se va termina cu bine. Acum îmi era și mai clar că trebuie să arunc tigaia aceea primitivă, chiar dacă vecina își revine complet. Niciunul din noi doi n-ar vrea să o mai vadă, așa că am pus-o lângă ușa de ieșire, să nu o uit când voi duce gunoiul.

Nu am apucat să-mi îndeplinesc planul, înainte ca două țigăncușe cu vârste de opt și zece ani să intre pe ușa lăsată descuiată. Mă bazam prea des pe încuietoarea de la intrarea în scară și nu-mi explicam niciodată cum reușeau puștoaicele astea să intre dacă nu știu codul de la interfon. Din nefericire nu era prima oară când mă agasau cu prezența și insistența de a le dărui tot ce vedeau cu ochii, pe lângă bani. Sunt sigur că voiau să profite de faptul că mă mișcam greu, cu două cârje și o orteză care cerea timp până mi-o puneam pe picior. Nadia o chema pe cea mai mică, capul răutăților și a tupeului pe care i-l insufla și celei mai mari. De data asta le-am oferit o sumă mai consistentă și, ca bonus, tigaia de care voiam să scap. Totuși, nu erau mulțumite, iar la plecare mi-au smuls și geaca de pe cuierul din hol. Nu aveam nimic în buzunare, însă îmi părea rău după ea, fiind practică și ușoară.

Cred că evenimentele din acele zile m-au afectat atât de mult timp încât am adormit într-o dimineață în cadă, cum nu mai pățisem niciodată. Apa caldă curgea în continuare și s-a revărsat prin toată baia, până să mă trezesc. De data asta mă puteam aștepta, pe bună dreptate, la un scandal din partea vecinei de jos, de aceea m-am grăbit să mă prezint eu cu scuze și rugăminți de iertate. Auzisem că a revenit cu bine acasă, dar încă nu am avut ocazia să dau ochii cu ea și să mă interesez de felul în care se simte. Mi-a deschis după primele bătăi în ușă, cu un zâmbet cum nu mai văzusem pe chipul ei.

– Ce bine-mi pare să te reîntâlnesc, vecine!, a exultat ea ca la vederea unui prieten bun. Hai înăuntru să schimbăm câteva cuvinte la o cafea bună și o țigară, că așa se cade între vecini apropiați.

Amabilitatea ei m-a făcut să devin bănuitor, mai ales că era posibil să fii văzut apa prelingându-se pe pereții băii. Am intrat oricum să lămuresc problema și i-am explicat greșeala de care mă făceam vinovat, dar ea a dat din mână a înțelegere.

– Se poate întâmpla oricui, iar pereții îmi erau afectați dinainte, așa că nu are rost să punem la inimă.

Parcă nu mai era vecina pe care o cunoșteam de atâta vreme, de aceea am rămas aproape o oră să ne povestim ce aveam fiecare pe suflet. Ne-am despărțit cu promisiunea că ne vom căuta reciproc la alte cafele – la mine sau la ea – tot cu aceeași plăcere. Surprizele au continuat a doua zi, când Nadia mi-a băut la ușă și a așteptat cuminte să-i deschid ușa. Fetița era bandajată la cap și avea în mână geaca furată, alături de tigaia din fontă.

– Mă iertați, dar am venit să vă înapoiez lucrurile, mi-a spus ea cu ochii rușinați.

– Foarte frumos din partea ta, am exclamat eu, nevenindu-mi să cred. Dar ce ai pățit la cap?

– M-a lovit tata cu vasul ăsta greu, a explicat ea.

– Vezi? Nici el nu-i de acord să furi hainele oamenilor.

– Nuuuu! Era nervos că i-am dus vechitura asta, bună doar la fier vechi, în loc să aleg lucruri de valoare.

De data asta mi s-a făcut milă de biata fetiță și i-am întins două bancnote de cinci lei. Îi merita pe deplin după câte a pătimit și pentru gestul de a-mi restitui haina. Ea a luat doar una din hârtiile oferite și mi-a spus că-i e destul pentru o ciocolată.

– Dacă-mi rămân bani, o să mi-i ia tata pentru băutură și iar o să mă bată.

– Ești o fată bună, am lăudat-o eu cu uimire. Mai vino de sărbători, la stropit și la colindat, dar fără prietena aceea rea.

– Nu vom mai fi prietene, pentru că eu merg la școală de săptămâna asta.

Am felicitat-o din toată inima și i-am urat să devină o elevă conștiincioasă, după cum merită cu adevărat. Întors între cei patru pereți, reflectam nedumerit la cele două schimbări în care a fost implicată tigaia moștenită. Intenția de a scăpa de ea mi-a dispărut complet după o vizită de-a mătușii mele și o discuție pe tema asta.

– Nepoate dragă, nici să te gândești la așa ceva!, m-a sfătuit ea. Îmi amintesc când mi-a povestit mama ta despre această vechitură cu calități deosebite. Cum crezi tu că s-a lăsat tatăl tău de băutură și a început fratele-ți să frecventeze zilnic școala? Ei bine, după ce mămica ta i-a altoit cu această tigaie peste cap, în momentele ei de supărare. Păstrează acest dar unic, că nu se știe când o să mai ai nevoie de el.

De atunci țin la îndemână tigaia aceea de fontă. Mi-am amintit că vărul Sandu îmi e dator cu o sumă mare de bani, dar nu vrea să-și onoreze termenele de restituire. Poate îl stimulez cu o lovitură de tigaie în creștetul capului și îi transmit astfel educația care îi lipsește.

Notă: După o idee împărtășită de Jo

Condensate

BANCURILE SĂPTĂMÂNII

* – Iubito, în seara asta, aș fi în stare să îți aduc luna și stelele de pe cer!
– Du și gunoiul, dacă tot ieși!

* Doi prieteni stau de vorbă la o bere:
– De o bucată de vreme, nevastă-mea umblă prin casă așa cum a venit pe lume.
– Dezbrăcată?
– Nu, urlând!!!

* Proprietăreasa către chiriașă:
– Ce s-a întâmplat de nu vă mai vizitează fratele?
– Cred că și-a găsit altă soră…

* Frizerul:
– Cum să vă tund?
Unguru’:
– Pierdut, cum sunt eu prin țara asta!

* – Tată, o să folosesc vreodată în viața reală formulele pe care le învăț la matematică?
– Bineînțeles. Într-o zi, va trebui să-ți ajuți copilul la teme.

* – Tăticule, aș dori să ajut un om în vârstă. Îmi dai niște bani, măcar trei-patru lei?
– Da, băiatule, bravo, e un gest foarte frumos. Uite, ia zece lei. Unde e omul acela sărman?
– Pe trotuar, la colț. Vinde înghețată.

* Ce bine e să te trezești la 7. Ai mai mult timp la dispoziție să faci nimic.

* O bătrânică se pregătește să dea ortul popii. Bea doar lapte, dar copiii au hotărât să-i adauge și puțin whisky, zilnic mărindu-i doza și scăzând cantitatea de lapte. Peste o lună, când în pahar era doar whisky, bătrâna l-a băut, s-a ridicat din pat și a spus: NICIODATĂ SĂ NU VINDEȚI VACA ASTA!

* Cred că nici la noapte nu dorm… mă chinuie o întrebare: oare ce rol are moțul de la fes?!

* O să mă înscriu la ”Românii au talent”!
Am așa un talent de a enerva omul, că n-am cum să nu câștig…

* Bărbații se tem să nu fie înșelați, iar femeile se tem să nu fie prinse.

* – Părinte, sunt păcătoasă…
– Bei?!
– Beau, dar nu-i mai bine întâi să mă spovedesc?

* Dacă o femeie e supărată, ia-o-n brațe și spune-i cât e de frumoasă.
Dacă începe să mârâie, du-te la o distanță la care să te simți în siguranță și aruncă-i ciocolată.

* ”Măi oameni buni, m-au zăpăcit ăștia tineri cu sexul și cu durata lui. Că ești ultima măciucă de bărbat din lume dacă nu poți 5 numere, 38 de flotări între ele și 11 masaje într-o noapte. Păi să fiu al naibii, de ce nu aș dormi mai bine! Nici la olimpiadă nu se cere așa competență fizică. Ce încerci să demonstrezi în atâtea ore, nene? 3 minute maxim e tot ce pot să ofer… atâta durează o repriză de box la categoria grea. Pe vremuri eram mai sprinten, recunosc, dar acum dau și eu din amintiri mai mult, mă lasă inima dacă încerc să fac pe nebunul. 3 minute, pupic pe frunte, un ”a încuiat ușa?” și somn ușor, tată. Atâtea sclifoseli…”

* – Te-ai epilat, draga mea?
– Ești depășit! Nu se mai spune epilat, ci flocdown.

* Un ungur, înecându-s în mare, a uitat cum se spune în română cuvântul ”ajutor” și striga:
– Me scald ultima date!

* – Când te măriți?
– Doi mi-au propus și încă nu știu… mă mai gândesc.
– Și ce gospodărie au?
– Unul are 25 ha, altul 25 cm.

* Nu există persoană mai sociabilă decât un fumător fără brichetă!

* Azi-noapte am visat că am mâncat 5 kg de vată pe băț.
Na… dimineață ce să vezi… lipsea perna.

* – La fiecare întâlnire, logodnicul meu vine nebărbierit! Ce aș putea face?
– Ai încercat vreodată să fii punctuală?

* Cică incendiul de la Arhiepiscopie ar fi fost provocat de priza casei de marcat, aceasta fiind prea solicitată.

* Ați observat și voi că, de fiecare dată când te oprește poliția, te întreabă dacă ai băut?
Dar unu nu te-ar întreba: ”Ai mâncat, ești bine?”

* Oktoberfest este sărbătoarea când germanii încearcă să bea la fel de mult ca românii în weekend.

* Cea mai bună metodă de a determina un bărbat să facă ceva este să îi spui că e prea bătrân pentru asta.

* – Vecină, îmi împrumuți și mie mătura?
– Îmi pare rău, dragă, dar și al meu se întoarce tot acum de la cârciumă.

* Europa e șocată că va rămâne fără curent.
În România sunt sate care ar fi șocate dacă s-ar băga curent.

* Atâta timp cât nu-ți pasă unde ești, nu te poți rătăci.
(Armata rusă)

* Femeia de serviciu de la Muzeul de Artă Contemporană întreabă în fiecare zi:
– Asta e artă sau o arunc?

* Alcoolul nu te ajută să găsești răspunsul, ci să uiți întrebarea!

* – Fiule, de unde ai bicicleta?
– Am făcut schimb cu Andrei.
– Ce i-ai dat în schimb?
– Un pumn în față.

* S-a aflat de ce nu prea avem dinți.
Pentru că ani de zile ni s-a dat rest în caramele la chioșc.

* Tradiția spune că dacă vrei să ai parte de sex pe lumea cealaltă, pe lumea asta trebuie să dai sex de pomană! 🙂

* – Iubito, în 5 minute ajung acasă, ce avem la masă?!
– Scaune.

* – Bună! Ți-a spus cineva astăzi ce om frumos ești?
– Nu!
– Asta e! Poate mâine!

* – Ești drăguț când ești beat.
– Și tu ești drăguță când sunt beat.

* Cea mai tare declarație:
– Arăți de parcă aș mai bea ceva.

* – Am mâncat șase sarmale ca să nu mă doară stomacul de la medicamente.
– Ce medicamente iei?
– Picături de urechi.

* Ești cu adevărat sărac atunci când ajungi să-ți cumperi mâncare cu banii de băutură!

* – De ce plângi, iubi?
– Am gătit și eu prima dată în viața mea și tu ai dat mâncarea la câine.
– Lasă că ne luăm alt câine.

* Ieri am cumpărat un prezervativ fosforescent…
S-o fi văzut pe vecina mea cum s-a luminat la față!

* Nu trebuie să ne fie frică de un eventual război. Fiind în NATO, vom face o formă mai ușoară!

* Cum să fie românii rasiști când jumătate muncesc la negru?

* Având în vedere numărul tot mare de femei la volan, în curând bărbații vor face trotuarul.

* Louis Vuitton a anunțat că în Mamaia sunt mai multe genți de acest fel decât au produs ei în ultimii 10 ani…

* Sunt atât de dator, încât nu am mai fost nici în parc de 2 ani. Îmi e frică de bănci.

* Un soldat trimite acasă un pachet cu o grenadă și un bilet: ”Mamă soacră, dacă tragi de cuiul ăsta, primesc învoire o săptămână!”

* Nu contează cât de bun ești la pat, femeia țipă mai tare când vede un șoarece.

Fructul interzis: Epilog

O admiram pe mama cât de bine a reușit să treacă peste pierderea bărbatului cu care a trăit patru decenii. Nu s-a plâns de singurătate sau greutăți, ci le-a luat în piept și le-a pus la pământ. Pământul era de fapt și partenerul ei de viață, petrecând trei anotimpuri din an cu sapa în mână și munca în grădină. Iarna, după ce termina de dereticat prin casă, iar mâncarea gătită se răcea pe măsuță, se odihnea și ea în fața sobei cu ușița deschisă, admirând jocul flăcărilor și desfătându-se cu trosnetul lemnelor care scoteau scântei ca niște artificii. În acea perioadă, se bucura de vizita unui verișor de-o seamă cu ea, cu care depănau amintiri comune și își aduceau la cunoștință ultimele vești din localitate, din vecini sau din gospodărie.

Noi, copiii ei, o vizitam cât puteam de des și ne minunam de roadele pe care le obținea de una singură, din care avea să ne dea și nouă. Eu o invitam să mă viziteze în Baia Mare, dar și atunci venea încărcată cu mâncărurile mele preferate, iar la plecare îmi lăsa frigiderul plin cu altele, gătite special pentru mine. Doar după aceea avea vreo câteva ore de tihnă plăcută, adormind mereu în fața televizorului, cu un surâs de mulțumire pe chip. Însă casa părintească și grădina o chemau să revină unde-i era locul și să stârpească buruienile apărute între timp. Și față de mărul din capătul grădinii avea o afecțiune mai mare, după ce i-am povestit în amănunt ultima discuție pe care am avut-o cu tata. Zăbovea adesea în fața lui – mai ales când era încărcat cu fructe -, încercând parcă să înțeleagă care îi e rostul și când avea să se împlinească. Am rugat-o să nu dea cantități mari de mere fără să se consulte cu mine și să hotărâm împreună dacă e persoana potrivită.

În primul an după moartea tatei, a venit la noi un bărbat din județul Satu Mare. Era oșean și auzise că la noi sunt mere frumoase, bine aromate, iar el ținea foarte mult să aibă ceva deosebit, indiferent de preț. Era duminică și astfel l-am putut întreba personal la ce-i sunt de trebuință atâtea fructe, pentru că aveam sute de kilograme. A răspuns cu nonșalanță, de parcă nu ar conta – din moment ce mă plătește bine -, că o să le consume ca atare o parte, iar din restul o să facă o pălincă din care nu a mai gustat nimeni. Nu mică i-a fost mirarea când i-am spus că nu ne interesează oferta, oricât de mulți bani ne-ar da.

S-a întâmplat ca în anul 1988 să fiu iarăși acasă când ne-a căutat un tânăr din Sighet, tot cu o propunere tentantă. Omul avea intenții bune pentru familia lui, iar dorința de a face suc din cea mai mare parte a merelor părea că mă poate convinge să i le vindem. Am cugetat mai multe minute și m-am rugat să nu fie o greșeală faptul că l-am refuzat și pe el. S-a mirat, la rândul său, cum de nu accept o sumă atât de mare, mai ales după ce a văzut modestia în care trăiam. Nici eu nu știam pe cine aștept, dar eram convins că mă va ajuta un semn, o împrejurare aparte sau măcar o previziune.

Toamna anului 1989 a venit cu altă repartiție pentru o garsonieră nouă, într-un bloc proaspăt ridicat tot pe strada Luminișului, de unde plecasem la dorința lui Lili. Era o locuință ceva mai mică, la etajul trei, însă nu mai trebuia să pornesc mașina în fiecare zi sau să merg doi kilometri cu triciclul. Nici aici nu aveam încălzire centrală, dar scăpam de igrasia în care am trăit aproape patru ani, de parterul rece, de țiganii imprevizibili și de amintirile triste pe care mi le trezea acel apartament. Eram convins că și mamei o să-i placă mai mult să mă caute în acest cartier și într-o cameră mai primitoare, încălzită cu aragazul și cu inimile noastre. Cel puțin Rodica s-a arătat încântată de schimbare, iar pe copii îi simțeam și mai aproape.

Iarna a venit atunci pe nesimțite, fără frig și ninsori, astfel că nici nu ne-am dat seama cum de am amânat atât de mult să recoltăm merele. Poate și aceasta a fost cauza pentru care trunchiul lui schilod nu a mai rezistat la greutatea fructelor, mai multe ca niciodată. L-am găsit doborât la pământ, când m-am dus cu soră-mea, cumnatul și nepoțica Veronica în vizita săptămânală. Era un motiv de tristețe, dar mă gândeam dacă nu cumva acesta era și semnul pe care-l așteptam. Deocamdată trebuia să culegem toate merele de pe ramuri și să depozităm câte mai puteam în fosta bucătărie de vară, ascunse în spatele unor materiale de construcție. Părea o treabă ușoară dacă nu trebuia să mai folosim scara, dar fructele erau multe și ascunse în coroana mare și deasă, cum nu am mai văzut la vreun alt pom. Ne-am apucat imediat de treabă și eram conștienți că vom fi obligați să continuăm tot așa și în sfânta zi de duminică, iar pentru asta i-am cerut iertare Celui de Sus.

Cred că Dumnezeu ne-a ascultat rugăciunile, ba chiar ne-a răsplătit a doua zi, cam pe când ieșea lumea din biserică. Nu cu mult după ce a sosit mama de la slujbă, a parcat la poartă o Dacie Combi albă, din care a coborât un bărbat îmbrăcat într-un costum elegant, cu ochelari de intelectual și un chip care inspira respect. Se vedea de la o poștă că nu-i de prin părțile locului, iar acest aer aparte m-a făcut curios din prima clipă. Tocmai terminaserăm de mâncat și ne pregăteam să plecăm în grădină, unde mai aveam câteva ore de cules. Era o vreme de toamnă blândă, cu toate că intram în cea de-a doua decadă a lunii decembrie, iar asta se vedea și în hainele mai subțiri de pe noi, inclusiv ale necunoscutului intrat în curte.

– Aici locuiește familia Racolțea?, a întrebat el când ne-a văzut coborând pe rând cele trei trepte ale casei.

– De fapt e Racolța, dar cred că de noi e vorba, am ținut să-l corectez și să-i atrag atenția asupra mea.

– Așaaa, vă rog să mă scuzați, a reacționat el cu politețe. Dumneavoastră aveți niște mere mai altfel, despre care s-a dus vorba în toată țara?

– Am avut, dar nu mai sunt, că ne-au tăiat pomul, s-a grăbit mama să ne pună la adăpost de orice pericol.

Îi înțelegeam teama de securiști, dar instinctul îmi spunea că ei umblă cel puțin câte doi, ca milițienii. Bașca faptul că omul acesta părea amabil, cu un glas plăcut și un caracter de bună credință.

– Dar de ce întrebați și cine v-a trimis la noi?, am vrut eu să-i cunosc intențiile.

– Vreau să-mi dați mie toate fructele, deși nu am bani să vi le plătesc. Bineînțeles că vă rog cât se poate de călduros.

Am rămas muți de uimire în fața unui tupeu atât de mare. Soră-mea a fost care a izbucnit prima:

– Știți dumneavoastră, domnule…?

– Mărgineanu Constantin mă cheamă. Mă scuzați că nu m-am prezentat de la început.

– Ei bine, domnule Mărgineanu, a continuat Doinița, noi am refuzat persoane cu sume mari…

– Stați așa!, a intervenit atunci mama. Parcă îmi amintesc de un domn din București care ne-a căutat în urmă cu vreo douăzeci de ani. Cred că avea același nume și semăna bine cu dumneata.

– Aveți o memorie bună, doamnă. Era tata, cel care a descoperit calitățile acestui pământ și apoi al merelor.

”Acesta trebuia să fie cel mai clar semn pe care-l așteptam”, mi-am zis în gândul meu.

– Cred că pe dumneavoastră v-a așteptat mărul până să se prăpădească, i-am zis bucuros în timp ce-i strângeam mâna. Mai spuneți-mi ce vreți să faceți cu roadele lui.

– Să le ofer pur și simplu oamenilor de pe stradă, ca și cum dăruiește lumea flori. Sunt profesor și am destui elevi care vor fi bucuroși să mă ajute în această misiune.

– Merele sunt ale dumneavoastră, după ce le culegem și pe celelalte de pe ramuri. Dacă ne ajutați la recoltat, vă vom ajuta și noi să le încărcați.

– Cum așa?!, a intervenit cumnatul. Atâtea mere… pe gratis?

Am zâmbit și i-am răspuns privindu-l cu un înțeles aparte:

– Crede-mă că merită, Ioane. Aceste mere nu sunt doar ale noastre, chiar dacă s-au făcut aici.

Profesorul s-a dovedit îndemânatic în munca alături de noi, iar din gura lui am aflat răspunsul la alte întrebări pe care nu am apucat să le punem. Ceaușescu a trimis la analize unul dintre merele noastre, iar doctorului Mărgineanu i-a revenit sarcina să-i comunice rezultatele. S-a dovedit că merele au darul de a curăța creierul de influențele nocive depozitate de-a lungul evoluției umane, generând endorfine care stimulează calități esențiale, cum ar fi adevărul, curajul, acuratețea în gândire și onestitatea. Această descoperire nu a fost deloc pe placul președintelui, fapt care a dus la întemnițarea imediată a cercetătorului. Familia nu a știut nimic de el, până în urmă cu două săptămâni, când au primit trupul lui rece. Șocul și durerea au fost aproape insuportabile, dar a intervenit o minune prin care au prins parcă putere, chiar dacă părea lugubră. Chiar înainte de a-l așeza în sicriu, bătrânul a deschis ochii, și-a prins fiul de mână și a mai apucat să zică: ”Du-te în Seini. Acolo crește adevărul într-un pom cu mere. Împarte-le…” După care a închis ochii definitiv.

Pe măsură ce ne vorbea și noi îl ascultam, ne-am dat seama că el trebuie să ducă adevărul mai departe, fiindu-i chiar recunoscători pentru rolul asumat. Seara, am terminat și de încărcat lăzile cu fructe, mulțumiți că am avut loc pentru toate, după ce am eliminat un rând din scaunele mașinii. L-am invitat pe domnul Mărgineanu la cină, dornici să povestim mai multe, însă ne-a refuzat motivând că-i mai bine să circule noaptea până la destinație.

– Nu v-am întrebat în ce localitate le duceți, mi-am amintit eu în ultimul moment.

– La Timișoara profesez eu, deci acolo le voi împărți. Poate vă trimit vești, numai să fie de bine!, ne-a spus el în timp ce urca la volan.

Era zece decembrie, 1989. După câteva zile, am auzit că în Timișoara a început să se revolte lumea împotriva comunismului, iar merele trimise acolo ne-au subjugat gândurile. Apoi, a circulat zvonul că s-au văzut copii care au împărțit mere soldaților care trebuiau să tragă în mulțime. Cei care le-au gustat, au lăsat armele și s-au aliat cu revoluționarii. Domnul Mărgineanu ne-a trimis o fotografie cu mulțimea ieșită în stradă, care avea pe spate doar un singur cuvânt: ”Mulțumesc!” De atunci nu am mai auzit de el, dar tot mai aștept să răsară un alt pom ca acela pierdut și insuficient pentru a îndrepta atâta amar de lume.

Fructul interzis (24)

continuare

Mi-am dat seama că toți colegii și-au îndreptat privirile spre mine, curioși să vadă cum voi reacționa la o veste atât de mare; după ce au fost martori la manifestările de suferință provocate de plecarea marii mele iubiri, prin lacrimi care nu puteau fi ascunse și un chip îndurerat, timp de mai multe luni. Acum, când mă vedeau restabilit, intervenea trecutul să-mi deschidă rana cea profundă și să elibereze sentimente adânc îngropate, însă niciodată uitate. Eram încredințat că dezamăgirile iubirii se vindecă tot prin iubire, Rodica fiind cea care mi-a oferit un nou început în această privință, mai puțin trepidant, dar mai fierbinte și benefic, ca un balsam pentru inimă. Pe lângă acest sprijin în confruntarea care mă aștepta, mă influențau știrile primite de la șoferii intreprinderii noastre, care au văzut-o pe Lili lucrând ca sezonier pe câmpiile întinse ale județului Arad, cu parteneri pe care-i schimba frecvent după ce suporta bătăi de la precedentul.

Dacă această revenire printre noi s-ar fi produs în urmă cu doi ani, aș fi sărit instinctiv de pe scaun, ca să o întâmpin primul la intrarea în atelier. Acum însă, mă dominau alte emoții, din care frica se făcea cea mai simțită. Temerile mele s-au adeverit când pe ușa atelierului am văzut intrând cu pași șovăielnici două femei micuțe, cu un zâmbet timid pe chipuri. Soacra mea arăta la fel cum o știam și ne-am îmbrățișat cu aceeași căldură ca la ultima despărțire. În schimb, Lili părea o stafie a femeii strălucitoare pe care ne-o aminteam cu toții din vremurile bune. Tenul îi era mai palid ca niciodată, trupul scheletic și chipul îmbătrânit de parcă ar fi trecut un sfert de veac. M-a pupat și ea pe obraji, i-a salutat pe fiecare în parte, afișând un zâmbet care lăsa să se vadă lipsa câtorva dinți din față. Apoi, și-a îndreptat din nou atenția către mine, în timp ce se așeza obosită pe fostul ei scaun de lângă mine.

– Ce surpriză ne-ați făcut!, am deschis eu conversația, încercând din toate puterile să fiu cât mai natural. Cărui fapt datorez această vizită?

O întrebare mai potrivită nu am găsit, dar tot era mai bună decât să tac inhibat. Amândouă au încercat să-mi răspundă deodată, însă mama-soacră s-a oprit pentru a-i oferi fiicei sale satisfacția unei lămuriri.

– Nu-ți amintești că în urmă cu zece ani ne-am căsătorit la starea civilă? Legea mă obligă să-mi schimb buletinul înainte de Crăciun și de aceea am venit, până nu intrăm în iarnă.

A fost momentul când Rodica s-a apropiat de ea și, după ce i-a urat un bun-venit rece, a rugat-o să-i elibereze scaunul de lucru. Lili s-a ridicat cu silă vizibilă, răspunzând cu o expresie malițioasă:

– Până și scaunul mi l-ai luat.

Colega de muncă nu a vrut să rămână datoare și a răspuns răspicat:

– Ce să-ți fac, dragă, dacă l-ai lăsat liber? Cineva trebuia să-l ocupe.

După care i-a întors spatele, îndreptându-și atenția către lucrarea pe care o avea de realizat. Cu un glas domol, soacra m-a întrebat dacă pot să merg cu ele, fiind obosite de drum și dornice să rezolve problema cu actul de identitate. Programul de lucru era oricum spre sfârșit, așa că șeful de echipă a fost chiar bucuros să mă învoiască. M-am schimbat rapid, după care le-am poftit pe cele două femei în parcare și apoi în Trabantul care aștepta să ne ducă la miliția municipală. Ghinionul ne-a însoțit de cum am ajuns în fața instituției, unde Lili a constatat că și-a pierdut sau i-a fost subtilizat portofelul cu acte și bani. Degeaba a căutat prin bagajele cu care au venit, în timp ce maică-sa o certa pentru crasa ei neglijență, ea continua să susțină că a fost jefuită. Singura rezolvare era să le ofer eu banii necesari, iar ea să declare buletinul pierdut, ceea ce a și făcut. După câteva ore de așteptare, au revenit amândouă la mașină și am pornit prin oraș pentru câteva cumpărături, mai ales că aveam oaspeți atât de însemnați. Ultima oprire, înainte de a ajunge la locuința mea, a fost la telefoanele publice din piață pentru a o liniști pe Rodica. Știam că nu-i convenea să petrec noaptea cu Lili, însă nu puteam să le las singure și să evit discuția al cărui subiect era lesne de bănuit.

– Hai să dormi la mine și spune-le că vă veți întâlni mâine, mi-a propus iubita colegă.

– Trebuie să lămuresc lucrurile cât mai repede, i-am explicat eu. Fii liniștită, că nu voi dormi cu ea în aceeași cameră, nu aș mai putea să fac așa ceva. Doar la tine mă voi gândi în fiecare clipă.

După încă vreo două minute în care am asigurat-o de loialitatea mea, m-am întors la mașină și am văzut lacrimile pe care amândouă femeile și le ștergeau de sub ochi. Atunci am remarcat că tot ce am vorbit s-a auzit, cabinele telefonice fiind doar la cinci metri de locul unde am parcat.

Cred că soacra – probabil și Lili, deși nu-mi vine să cred – era controlată de emoțiile firești într-o astfel de situație, iar această stare ne făcea insensibili la foamea care ar fi trebuit să ne roadă. Rozalia a fost prima care a abordat subiectul, dornică să clarifice în ce relații vom fi de acum înainte. Cu alte cuvinte, dacă mai suntem sau nu o familie unită și cu speranțe în fericire.

– Peter, m-am ținut de cuvânt și am adus-o pe fata mea acasă, unde îi este locul, mi-a explicat ea cu ajutorul traducerii făcută de Lili. Recunoaște că a făcut o greșeală mare când te-a părăsit, dar îți promite că nu se va mai întâmpla. Tu ești pregătit să o ierți și să o iubești ca înainte?

Răspunsul îl pregăteam de când le-am văzut și era cât se poate de evident, după părerea mea.

– Mamă, țin minte că așa am promis, dacă vine înainte să-i fie desfăcut contractul de muncă. Dar au trecut doi ani în care nu a dat niciun semn, timp în care eu mi-am refăcut viața. Nu pot să o țin acasă ca pe un bibelou și eu să merg la servici în fiecare zi, mai ales după ce mi-a făcut. Nu am uitat când mi-a spus mai demult să fiu mereu cu ochii pe ea, fiindcă-i slabă și lumea-i plină de ispite.

– Ți-ai refăcut viața cu fosta mea prietenă, după ce, la rândul ei, și ea și-a părăsit primul bărbat, a intervenit Lili. Cu ce e ea mai bună ca mine? Tatăl Romanei știe de legătura voastră?

– Și Rodica recunoaște că a greșit când s-a lăsat manipulată de Ionică, dar măcar nu și-a abandonat locul de muncă, de unde a primit un apartament. Toată lumea știe de relația noastră, iar știrea văd că a ajuns până la tine. Cel de-al doilea soț nu e încântat de asta, dar nu-i poate impune nimic din moment ce a părăsit-o și au divorțat.

– Oricine merită o a doua șansă, Peter dragă, mi-a spus cu priviri rugătoare mama-soacră. Pot să rămân cu voi o vreme, până își găsește fata mea un servici și vă reacomodați unul cu altul.

Îmi era milă de biata femeie, însă nu și de nevastă, care se simțea ca acasă și își punea câte un pahar de lichior din sticla tocmai cumpărată.

– Lili a avut a doua șansă când am rugat-o noi doi și Deac să se gândească bine înainte de a da cu piciorul căsniciei. Acum e prea târziu, nu se mai poate face nimic și sunt sigur că tot la despărțire s-ar ajunge. Cu alte dureri pentru mine și pentru dumneata.

Hotărârea mea a rămas neclintită până la capătul dialogului, după care ne-am așezat la mese diferite, pentru cină. În zadar le îmbiam cu mâncare gătită de Rodica sau hrană rece din magazin, ele s-au încăpățânat să mănânce din merindele aduse de acasă. Doar lichior și bere accepta nevasta, deși mama îi adresa priviri de dezaprobare. Pentru noapte le-am oferit patul din dormitor, în timp ce eu m-am chinuit să mă odihnesc pe canapeaua strâmbă, cu un picior rupt, din camera mare. Lili a venit de mai multe ori să mă întrebe dacă am nevoie de ceva – cred că la inițiativa soacrei – însă am refuzat-o de fiecare dată. Dimineață, când am plecat la muncă, le-am lăsat încă în pat, treze și cu gânduri negre, frământate pe tot parcursul nopții. Mi-au spus că vor pleca astăzi, după ce Lili își va primi buletinul și eu mă voi întoarce pentru a-și lua rămas bun.

Ziua de muncă a trecut greu, după orele de nesomn și avalanșa de trăiri neplăcute care nu conteneau să mă încerce. Vedeam foarte limpede că Lili aceasta nu mai era Lili care a fost, și nici nu va mai fi vreodată. Am iubit-o pe cea din trecut, în schimb ce asta îmi era o străină care-i purta doar numele și avea aceeași mamă. Când le-am revăzut, în acea după-amiază, erau tăcute și cu bagajele făcute. În ele și-a adunat nevasta hainele pe care le lăsase și încă mai erau bune, ramele cu pozele ei, toate fotografiile pe care le-a dorit și alte lucruri. Înainte de a ieși pe ușă, nevasta s-a mai întors o dată către mine și mi-a spus ceva care m-a impresionat:

– Ai promis că vei scrie o carte despre viața noastră. Poate nu o voi vedea niciodată, dar dacă o faci, te rog să fii bun când pomenești de mine. Amintește-ți momentele frumoase pe care le-am trăit și iubirea pe care ne-am purtat-o.

Am rămas afectat de această ultimă dorință și le-am privit mut cum se deplasează pe jos, purtând bagajele grele. S-au dus în vecini, la colega Eniko, persoana de legătura care le scrisese în detaliu despre legătura cu Rodi și tot ce le interesa despre mine. De aceea au refuzat cu încăpățânare să le duc cu mașina până la gară.

După un an, am aflat că s-a stins din viață soacră-mea, tot din cauza inimii, ca socrul Andraș. După alți șase ani, s-a auzit că Lili ar fi murit din cauza unei bătăi primite de la unul din parteneri. Dar pentru mine ea murise demult.

Culese pe alese

BANCURILE SĂPTĂMÂNII

* Iarna anului 2022
– Tată, tată! Avem lupi în bloc!
– Nu, puiule, sunt vecinii care își citesc facturile!

* Cum se face economie la curent în Europa:
– Francezul va stinge lumina o oră în fiecare seară.
– Neamțul va stinge lumina o oră jumate în fiecare seară.
– Românul va aprinde lumina doar ca să vadă în ce s-a lovit.

* Doamne, câți nebuni pe lumea asta…, tocmai vin de la cumpărături și am văzut pe stradă o tipă care vorbea cu pisica. Biata femeie, era convinsă că felina o înțelege! Când am ajuns acasă, i-am povestit totul câinelui meu…, ne-am tăvălit pe jos de râs!

* – Domnule doctor, faceți vă rog ceva cu nevastă-mea, se plânge Ion la psihiatru. Nu mai știu ce să fac cu cele 20 de pisici ale ei. Mirosul din casă a devenit insuportabil.
– De ce nu deschideți geamurile?
– Păi, ar zbura cei 100 de porumbei ai mei.

* Discuție într-un cuplu:
– Iar ai întârziat, măi femeie!
– O femeie frumoasă se lasă așteptată!
– Știu, dar tu ce scuză ai?

* – Gigele, tu ai mâzgălit cartea asta de yoga?
– Da.
– Atunci mergi și deznoadă-l pe tac-tu.

* Suntem un popor stabil:
Proști am fost, proști am rămas!

* Câteva întrebări despre pensionari:
– Câte zile are o săptămână?
– 6 sâmbete, 1 duminică.

– La ce oră se culcă un pensionar?
– La trei ore după ce a adormit în fotoliu.

– Care este cea mai mare teamă pentru pensionari?
– Că nu au destul timp pentru a face ce și-au propus!

– Cum se descrie cel mai bine pensionarea?
– O pauză care nu se mai termină!

– Care este cel mai mare avantaj de a merge la studii ca pensionar?
– Dacă lipsești de la cursuri, nimeni nu îi anunță pe părinți!

– De ce un pensionar spune că nu regretă munca, ci numai pe cei cu care a muncit?
– Este prea politicos pentru a spune adevărul.

– Ce face un pensionar într-o săptămână?
– De luni până vineri: nimic.
Sâmbătă și duminică: restul.

* Sexul oral cu o urâtă este ca alpinismul…
Orice ar fi, nu te uita în jos.

* A venit toamna!
Unii pun murături!
Alții trăiesc cu ele!

* Dacă ar fi trăit Ion Creangă în timpul nostru, ar fi scris ”Amintiri din benzinărie”, ”Rusul păcălit de vulpe” și ”Punguța cu 50 de bani”!

* La un moment dat, Lucifer a venit în vizită în România.
Obosit fiind, a poposit într-o șatră de țigani și a adormit acolo. Când s-a trezit, portofel nu, telefon nu, țiganii nu mai erau și pe el îl chema doar Luci…

* – Cum afli ce crede nevasta despre tine?
– Stingi lumina când își face unghiile cu ojă!

* Doamne dă să-mi fie somn înainte să îmi fie foame!

* – De ce nu lucrezi?, întreabă zidarul pe ajutorul său.
– Îmi tremură mâinile după beția de ieri.
– Bine, atunci cerne nisipul.

* Două babe stăteau de vorbă:
– Mi-am luat un dispozitiv de auz nou.
– Și cât a costat?
– Joi dimineață!

* În ziua de astăzi, sunt o mulțime de escrocherii pe internet, însă pentru doar 19,99 de Euro vă pot învăța cum să le evitați…

* Nevastă-mea tocmai a făcut niște cursuri de pictură.
Lucrarea pentru examenul de absolvire era un bărbat nud. Evident că nu puteam concepe să-i fie model altcineva, așa că m-am oferit eu personal. Datorită talentului ei deosebit, lucrarea a luat, de altfel, nota maximă, însă nu pricep un singur lucru:
De ce naiba o fi intitulat-o ”Natură moartă”?!

* – Dacă aș fi pictor, te-aș picta.
– Frumos!
– Dacă aș fi olar, te-aș modela.
– Superb!
– Dacă aș fi poet, te-aș pune într-un poem.
– Încântător! Dar ce ești, de fapt?
– Sudor. Îți pot închide balconul.

* – Ce înseamnă DB la numerele de mașină?
– Dă București!

* Cum îmi trece săptămâna?
Luuuuuuuuuuuuuuuuuuni
Maaaaaaaaaaaaaaaaarți
Mieeeercuuuuuuuuuuuri
Joooooooooooooooooooi
VineriSâmbătăDuminică

* Auzul meu e atât de fin, încât azi am auzit cum se crapă… de ziuă!

* Azi-noapte, m-am trezit cu caloriferul în pat. Venise să se încălzească și el sub plapumă.

* Cică din greșeli se învață.
Acum… ori nu am greșit suficient, ori nu am înțeles nimic…

* Mi-a plăcut o postare adresată politicienilor noștri:
– În 2024 să vă voteze ucrainenii, că de ei aveți mai mare grijă decât de români!

* – Doctore, am dinții galbeni! Ce pot să fac?
– Pune-ți o cravată maro!

* Unde-i încălzirea aia globală? Nu ne putem racorda la ea?

* – Bulă, cine vă ajută pe voi cel mai mult?
– Bunicul!
– Cum așa, la vârsta lui?
– Face des febră și-l mutăm dintr-o cameră în alta să încălzim tot apartamentul!

* Economie la apă, gaze, electricitate…
Dacă ne mai bagă și Dallas, sâmbătă, de la ora 20… îmi retrăiesc copilăria!

* Dacă într-o bună zi UE se va desființa, noi românii vom rămâne, doar pentru că nu îndeplinim criteriile de ieșire.

* O familie de români se prăbușește cu un mic avion pe o insulă pustie din ocean. Nevasta îi face reproșuri soțului:
– De ce nu ai fost atent la zbor?
– Încercam să-mi amintesc dacă am plătit facturile la gaze și curent și am fost distras!
– Și le-ai plătit?
– Nu!
– Slavă Domnului, înseamnă că or să ne găsească!

* – Vreau să ne despărțim!
– Nu, te rog, jur că nu se mai întâmplă!
– M-am săturat de minciunile tale.
– Inventez altele, promit!

* Toți vor să te vadă bine, dar niciodată mai bine decât ei!

* Am căutat pe cineva de Doamne ajută și am găsit doar de Doamne ferește!

* Râdem și glumim, dar să trecem la lucruri serioase: știe cineva, acum că vine frigul, cum se poartă izmenele sub blugii rupți?

* Un tip se duce la farmacie și cere un bax de prezervative. Farmacistul întreabă:
– Ce faci, dom’le, cu atâtea prezervative?
– Știți, mă duc în seara asta la prietena mea, iar ai ei pleacă la țară și o să ne-o tragem puternic.
Se duce tipul la prietena lui, se așează la masă cu ea și familia ei și rămâne foarte tăcut.
– De ce nu spui nimic, dragă?, îl întreabă prietena.
– De ce nu mi-ai spus că taică-tu e farmacist?!

* Culmea nesăbuinței: să dai drumul la centrală, cu lumina aprinsă și făcând duș singur.

* Ea, înainte de căsătorie:
– Ador că ai simțul umorului, ești atât de amuzant și mă faci tot timpul să zâmbesc.
Tot ea, după căsătorie:
– Totul e o glumă pentru tine, nu-i așa, panaramă ce ești? Mai și râzi tot timpul ca un retardat…

Fructul interzis (24)

Rodica era cea mai frumoasă dintre colegele de muncă pe care le-am avut până la finalul carierei de bobinator. Nu pot uita ziua în care a intrat în atelier pentru angajare, uimindu-ne pe toți cu înfățișarea ei. Avea un trup perfect, bine proporționat și scos în valoare de veșmintele mulate, la care se adăugau celelalte daruri bine întreținute. Părul negru ca pana corbului – bogat și lung până la șolduri – i se revărsa ca o cascadă pe umerii primitori, asortându-se perfect cu ochii ca doi cărbuni în stare să te ardă dacă te prindeau insistând cu admirația. Sânii erau și ei perfecți, iar rotunjimea feselor completau o femeie cu șanse mari să obțină titlul de Miss Maramureș, dacă ar fi intrat într-un astfel de concurs.

Văzând-o în prima zi, ne-am zis cu toții că această făptură delicată nu va face mulți pui într-un atelier ca al nostru, unde trebuie să te murdărești, să ridici greutăți și să înveți meserie. Delicatețea aceea era însă estompată de privirea aspră pe care o arunca celor pe care-i bănuia că o dezbracă în gând, dar mai ales de expresiile dure cu care răspundea la încercările de flirt ale vreunuia. Ne-am prins în câteva zile că nu-i bine să ne punem cu gura ei, iar asta a domolit avântul unor bărbați de a-i intra în grații. Șeful nostru – mare cunoscător în manevrele de culise din spatele angajărilor – ne-a lămurit că-i fiica vitregă a unui ștab de la birouri, care a angajat-o și pe mama Rodicăi într-un atelier de la noi. Mămica era la fel de frumoasă ca fiica, deși trecuse de cincizeci de ani. Tot șeful ne-a spus povestea reală în care acel tată vitreg a făcut schimb de neveste cu adevăratul tată al noii noastre colege, iar rocada s-a dovedit durabilă pentru cei implicați.

Așadar, Rodica nu și-a făcut prieteni printre colegi, deși anii treceau iar ea se încăpățâna să rămână alături de noi. În schimb era foarte apropiată de nevastă-mea și de încă o colegă aventuroasă, pe nume Eniko. Le vedeam cum se adună la cafeaua zilnică și își fac destăinuiri despre care Lili nu-mi dădea amănunte. Într-o bună zi – dacă s-ar fi putut numi așa și pentru frumoasa colegă -, am auzit că și-a părăsit brusc bărbatul, golindu-i apartamentul și luându-l cu ea pe Raul, singurul lor copil. O vrăjise un alt individ să se mute la el, pentru o viață cu mai multă atenție și iubire, așa cum merita o doamnă fermecătoare. Ne-a părut rău de soțul îndurerat – croitor talentat și muncitor – care lucra până seara ca să câștige bani pentru iubita lui nevastă. Probabil că omul nu mai avea timp și putere să-și arate și afecțiunea necesară unei femei ca ea.

Au mai trecut câțiva ani, timp în care s-a deteriorat și relația cu noul soț, tot mai absent de acasă, infidel fără scrupule și violent dacă i se reproșa ceva. Rodica i-a dăruit o fetiță cu numele de Romana, crezând că așa o să-l țină aproape, însă nu a fost să fie. O vizitam uneori cu Lili și îi vedeam ochii în lacrimi, fără sclipirea aceea dură cu care am cunoscut-o. A revenit la lucru mai împlinită la trup, cam cu vreo douăzeci de kilograme, dar la fel de frumoasă și neiertătoare cu noi. Doar șeful își permitea să o atace uneori cu aluzii la alegerile făcute și situația în care a ajuns. Noi ne temeam de replicile tăioase, care ajungeau să conțină și cuvinte greu de redat în scris, similare cu înjurăturile.

A venit și anul loviturilor consecutive pe care le-am încasat, reușind oarecum să îmi revin după câteva luni. Mai ales că, după pierderea părintelui, mama a stat cu mine până la primăvară, alungându-ne reciproc singurătatea și oblojindu-ne rănile. Iarna aceea s-a arătat nemiloasă, Ceaușescu dând dispoziție să se întrerupă circulația autoturismelor, dar eu numai cu Trabantul puteam străbate cei doi kilometri până la locul de muncă. Am riscat, și unul dintre colegii de la birou, tot cu mașină ca a mea, m-a turnat la miliție. Așa s-a făcut că – într-o dimineață geroasă , la ora șase și jumătate – un milițian m-a oprit pe drumul lăturalnic ales tocmai pentru a mă feri de ochii lor, poftindu-mă la secție pentru sancțiuni.

– Fi-ți-ar Trabantul al dracului!, a înjurat el cu năduf. Din cauza ta am fost nevoit să mă scol cu noaptea-n cap.

Firește că tot cu mașina a trebuit să mă prezint la sediu, în fața unui maior mai înțelegător. Mi s-a explicat frumos că, deși sunt nevoit să merg astfel la muncă, nu poate să-mi permită, și trebuie să se găsească o altă soluție. A urmat un telefon dat către intreprindere, iar de a doua zi mi s-a pus la dispoziție o autoutilitară pentru naveta dintre domiciliu și atelier.

Odată cu venirea primăverii, s-au mai făcut schimbări în echipa noastră, fiind angajată nevasta șefului de echipă. I s-a oferit un loc și un sertar pentru scule la bancul în care lucrau numai femei, pe scaunul care-i aparținuse până atunci Rodicăi. Necăjită și derutată de situația în care a fost pusă, o văd că se prezintă în fața mea și mă întreabă dacă poate să ocupe fostul scaun al lui Lili. Nimeni nu îndrăznise să-l ia de lângă mine, crezând că fosta ocupantă s-ar putea întoarce și nevrând să-mi spulbere speranțele. Această cerere neașteptată m-a luat prin surprindere, fără să am pregătit vreun argument plauzibil de respingere a femeii care mă intimida. Ridicatul meu din umeri a fost interpretat ca o acceptare, iar din acel moment m-am trezit că îmi este alături în muncă, în pauza de masă, la cafeaua de dimineață…

Necesitatea de a comunica e caracteristică oamenilor, iar prin asta ajungem să cunoaștem mai bine ce caracter are cel de lângă tine, descoperind adesea lucruri ascunse bine în interiorul lui. La început vorbeam doar despre lucrările pe care le aveam în față, ajutând-o în cele mai dificile, dar pe măsură ce ne obișnuiam unul cu altul am ajuns să glumim, să râdem împreună și să ne mărturisim ce avem pe suflet. Așa am aflat că în spatele privirilor reci și al cuvintelor dure se ascundea o inimă bună, dornică de înțelegere și mângâiere. Probabil că și ea a găsit ceva asemănător la mine, din moment ce era mai zâmbitoare și mai caldă în priviri, cum nu o mai văzusem până atunci la servici. Sunt convins că au contat mult experiențele asemănătoare prin care am trecut în căsnicie, învățămintele pe care le-am acumulat din ele și lipsa unui prieten apropiat pe care o simțeam fiecare.

Au trecut câteva luni în care ne-am bucurat de această revelație, și a venit ziua când am prins curajul să-i propun ceva mai mult decât prietenia, printr-o invitație în apartamentul meu. A râs ca de o glumă și, după ce a coborât din mașina mea, mi-a răspuns că se mai gândește. Era suficient pentru mine, dovedindu-se echivalentul unei promisiuni respectate după puțină vreme. Ne-am iubit cu timiditate la prima întâlnire și ne venea să râdem când ne-am reîntâlnit a doua zi, la muncă. Următoarele experiențe de amor total au fost tot mai intense, cum nu am mai avut parte vreodată. Erau planificate în fiecare sfârșit de săptămână, când venea cu copiii și dormeau la mine, sau mergeam eu în apartamentul lor. Țineam mult la Raul și Romana și simțeam că suntem ca o familie când luam cina pregătită de Rodica, din ingredientele cele mai apreciate pe care le găseam pe atunci.

Se întâmpla ca dorințele iubirii să ne ardă și peste săptămână, iar atunci ne duceam direct în apartamentul meu, pentru câteva ore în care ne bucuram de cuvinte pătimașe, priviri drăgăstoase și plăceri îndelungi. Pentru a ne feri de gura lumii, ne-am înțeles ca nimeni să nu afle de relația noastră, oricât de evidentă ar părea. Colegii nu erau orbi și tăcuți în fața atâtor dovezi, cum ar fi plecările deodată, aceleași zile libere solicitate și privirile languroase pe care ni le trimiteam. Însă noi negam cu tărie că ar fi mai mult decât coincidențe, în pofida oricărei dovezi pe care o aduceau în sprijinul convingerii lor.

Un an se scurge repede și mult mai dulce când iubești pe furate, feriți de ochii lumii și incitați de secretul nostru. Toamna anului 1988 a venit pe nesimțite, însă eu și cu Rodica trăiam mereu în sezonul dragostei, indiferent de anotimp. Într-o astfel de zi, a intrat șeful de echipă în atelier și ne-a captat atenția cu o întrebare:

– Pregătiți-vă sufletește pentru o vizită aparte.

– Ce vizită?, s-au auzit câteva voci. Ne caută directorul?

– N-o să ghiciți niciodată. Vine Lili!

va urma

Fructul interzis (23)

Omul bătrân și bolnav e ca o frunză veștejită în bătaia fiecărei toamne care își așterne bruma rece. Avea tata o vorbă, pe care o mai auzim și astăzi la cei în vârstă și chinuiți de beteșuguri* acumulate în timp: ”Dacă trec și de iarna asta, înseamnă că o mai duc până la cealaltă”. Nu era el prea bătrân la șaizeci de ani, dar cancerul nu ține cont de asta, odată ce s-a făcut stăpân pe tot trupul. Îl vedeam tot mai stafidit la față și cu priviri din ce în ce mai stinse, deși se agăța de speranțele insuflate de mama și doctorul care-l amăgea cât se poate de convingător.

Aș fi vrut să-l vizitez mai des, știind că nu mai are mult până la ”plecarea definitivă”, însă serviciu cu ore suplimentare – inclusiv unele duminici – nu era doar o opțiune pentru mine, ci o necesitate, având în vedere că trebuia să plătesc și CAR-ul lui Lili. Chiar și așa, rămâneam cu un salariu de doi-trei lei, trăind doar din avans și ciubucurile împărțite cu ceilalți colegi. Singurul mod de destindere era pescuitul cu prietenul Mitru, atunci când rezistam să stau o noapte pe malul unei bălți sau al unui râu. Nu era neapărat nevoie să prind ceva, ci doar să simt liniștea și să aud clipocitul apei, iscat de câte un pește care voia să ne provoace.

Nu aș putea uita vreodată atmosfera cu care am fost întâmpinați de mama și fratele Aurel, pe la mijlocul lunii noiembrie. Vedeam pe chipul lor că se apropia clipa din urmă, iar confirmarea a venit când l-am găsit pe tata mai slăbit decât orice om viu și întins fără vlagă pe patul din bucătărie. Ne-a salutat abia auzit, fără să ne poată privi în ochi, de parcă s-ar fi temut la ce ar putea ghici în ei. Eu, cu Doinița, bărbatul ei, Ioan și nepoțica Veronica, i-am adresat câteva cuvinte de îmbărbătare, după care ne-am adunat în dormitor pentru o ședință de familie. Ni s-a spus că părintele nostru a vărsat cu o zi înainte încă o cantitate mare de sânge, iar următoarea hemoragie de acest fel îi va fi fatală. Cu puțin noroc, am putea tăia mâine porcul din coteț, necesar oricum pomenii care va urma. Această treabă pretențioasă îi revenea lui Aurel, cel care moștenise priceperea de la tata și care avea acum ocazia să dovedească ce știe.

Ne-am pregătit sufletește, rugându-ne în taină ca Dumnezeu să-l țină în viață măcar noaptea care urmează, iar El ne-a ascultat dorința. Ziua a început prin mutarea tatei în dormitor, să nu fie stânjenit și îngrețoșat de lucrul cu cărnurile. Era conștient și chiar i se cereau sfaturi în modul de preparare și conservare a fiecărei specialități sau porțiuni din porcul pe care el îl îngrășase cu mâna lui. Toată ziua l-am pândit pe geamul ușii, iar din când în când trecea careva să-l îmbie cu ce era mai bun din mâncărurile pregătite pe rând. A refuzat constant, cu excepția a două înghițituri de creier fript cu ceapă, felul lui preferat cu fiecare ocazie de acest gen.

Seara, s-au adunat la pomana porcului mai multe rude apropiate, din care nu puteau să lipsească mătușa Iuli, alături de fiicele ei și nașele mele Măriuca și Tuții, cu soții lor. Fiecare din noii veniți au trecut să-i spună câteva cuvinte bolnavului, repetând într-una că arată bine și o să treacă peste asta. Când a revenit mama de la el, mi-a spus că sunt chemat la căpătâiul bolnavului, fără să știe care poate fi pricina. Mirarea m-a cuprins și pe mine, de aceea n-am întârziat nicio clipă să-i îndeplinesc dorința, înființându-mă lângă patul de după ușă. În dormitor era semiîntuneric, ceea ce făcea dificil să-i disting complet expresia feței, dar nici vocea slabă nu era ușor de deslușit. A trebuit să mă plec puțin pentru a-i înțelege cererea surprinzătoare, după care am revenit printre curioșii care mă așteptau.

– Tata vrea un măr, le-am trântit vestea ca pe un fenomen pe care nici eu nu-l înțelegeam.

– Un măăăr?!, s-a auzit o rumoare din partea oaspeților.

– Un măr din alea…?, a intervenit și mama, acoperindu-și cu o mână gura căscată.

– Unul dintr-alea… plus un cuțit să îl tai mărunt. Vrea să-l mănânce cu mine.

Privirile mesenilor se încrucișau a uimire, în timp ce mămica s-a grăbit să respecte dorința muribundului, fără să mai ceară lămuriri. Când m-am întors în dormitor, părintele mi-a făcut semn să mă așez lângă perna lui și să-i ridic capul mai sus, pentru a nu se îneca mestecând.

– Vreau să împărțim acest măr și să-l mâncăm împreună, ca răsplată pentru cei care l-au ajutat să apară în grădina noastră, s-a străduit el să vorbească fluent. Tu ai săpat groapa, iar eu am aruncat sămânța, neștiind niciunul care vor fi consecințele. De multă vreme nu am mai simțit gustul și efectele lui, acum nu mai vreau să amân, orice ar fi. Ești dispus să-mi fii alături?

Nici eu nu mai mușcasem demult din merele magice, temându-mă de adevărurile ascunse, care nu ar fi fost bine primite într-o lume a ipocriziei. Mi-am amintit acum și de avertismentul primit aseară de la mama, însă nu puteam refuza dorința tatălui aflat pe patul de moarte. Așa că am tăiat mărul în două și am mușcat din jumătatea mea, iar din cealaltă îi tocam bucățele mărunte și i le duceam la gura părintelui. El le molfăia cu greutate și înverșunare, de parcă ar fi fost vorba de un medicament vital. Mesenii de dincolo și-au pierdut interesul pentru noi, intrând într-o atmosferă cu voie bună și discuții aprinse, de înțeles după ce au degustat tăria din pahare și caltaboșii din farfurii. Zumzetul provocat de ei nu era suficient de mare pentru a acoperi dialogul care a urmat între noi, după ce am terminat de mâncat fructul aromat.

– A fost foarte bună ideea, a mărturisit tata. Deja mă simt cu totul altfel, fără frică de moarte și fără regretele despărțirii de lumea asta.

Replica mea a venit la fel de curajoasă:

– Tată, trebuie să-ți spun că nu mai ai mult de trăit. Îmi pare tare rău, dar s-ar putea ca aceasta să fie ultima discuție pe care o avem.

Ochii mi se obișnuiseră cu lumina slabă din dormitor, așa că am putut vedea surâsul din colțul buzelor lui.

– Acum… știu și eu, dar nu trebuie să fie o despărțire tristă. Tu trebuie să duci mai departe treaba în care am fost implicați, pentru binele multor oameni.

– Care treabă?, am ținut eu să mi se spună clar.

– Mărul acela care seamănă acum cu tine, nu vezi? I-am făcut un sprijin pentru trunchiul îngreunat de poame, ca o cârjă de susținere. Tu ai două astfel de proptele și sunt sigur că vei rodi în felul tău. Ai grijă de merele adunate până se va găsi modul cel mai eficient prin care să-și arate foloasele. Simt că vremea aceea va veni… și atunci adevărul va ieși la suprafață fără să mai poată fi înăbușit. Crede, fiule! Crede!

Eu credeam atunci, fără să înțeleg concret cum s-ar putea ca roadele unui singur pom să influențeze atâția oameni. Credeam, deși vorbele veneau de la un om afectat probabil de spectrul morții, într-o ultimă zvâcnire a judecății. Am simțit cum mâna lui rece și slabă mi-o caută pe a mea și o strânge, ca și cum mi-ar transmite o încurajare. Nu îndrăzneam să adaug nimic și timpul care a urmat mi s-a părut necesar pentru o despărțire anticipată. Când a intrat mama, părintele părea că doarme liniștit, după atâtea ore de neodihnă. M-am alăturat și eu oaspeților, dar gândul meu rămăsese la cele auzite mai înainte, ca o previziune pe care tot încercam să o înțeleg.

Toți oaspeții au plecat până la ora zece, lăsându-ne pe mine și pe mama cu grijile. După ce am mai eliberat masa, tocmai când ne pregăteam de culcare, s-a auzit o bătaie puternică în ușă. Am tresărit amândoi, știind că-i mâna tatei care-și chema nevasta să-i fie alături când își dă sufletul, odată cu ultima eliminare de sânge. Era 15 noiembrie, ora unsprezece fără un sfert. Am aflat spre ziuă că o oră mai târziu a murit și unchiul Aurel, fratele mai mic al părintelui meu și fost șofer la aceeași intreprindere în care lucram și eu.

* beteșuguri – boli