Fetița care visa pentru alții (32)

 

Imagine similară

Drumul până la destinația descrisă de Anița a fost surprinzător de scurt. Domnul Popan – conducând propriul autoturism – era uimit să afle acum cât de aproape de ei fusese ascunsă Lena, în această perioadă, doar la circa o sută de kilometri. E drept că, ultima porțiune de drum era mai anevoios de urcat, fiind mai degrabă o cărare în pantă abruptă și cu gropi care-ți testau îndemânarea în alegerea celor mai puțin periculoase. La capătul lui, au dat de un sat cu case puține și oameni rari, în care principala atracție o constituia o mănăstire din lemn, împrejmuită de un gard trainic și bine zăvorât. Ajunși în fața porții, au coborât toți trei din mașina: Nelu Popan, Stanca și Anița. Nedumerirea din ochii primilor doi fu temperată de siguranța pe care le-o transmitea bătrâna. Ea preluă inițiativa și apăsă îndelung pe un buton abia vizibil, dar funcțional. A repetat operațiunea de mai multe ori, până s-a învrednicit o măicuță să le deschidă ușa și să-i întâmpine cu o firească întrebare:

– Pe cine căutați?, se adresă ea Aniței.

– Vă rugăm să ne cazați până mâine, răspunse smerită bătrâna. Vrem să ne rugăm și să vizităm această minunată așezare a Domnului.

Tânăra măicuță îi studie din priviri pe fiecare în parte și apoi răspunse cu un glas nehotărât:

– Nu e vremea potrivită pentru oaspeți, dar trebuie să mă consult cu maica stareță. Ce v-a făcut să veniți până aici? V-a trimis cineva anume?

– Un credincios recunoscător ne-a vorbit despre binefacerile acestei mănăstiri, oamenii deosebiți care i-au mângâiat sufletul, precum și locurile de o frumusețe aparte care l-au impresionat profund, continuă cu convingere Anița. Avem și noi un necaz în familie, iar speranțele întărite de rugăciunile într-un astfel de lăcaș ne-ar fi de mare folos.

Chipul femeii îmbrăcate în negru se lumină vizibil la auzul acestor cuvinte, iar vocea i se auzi mai caldă:

– Așteptați câteva minute, până revin cu răspunsul.

Cei trei zâmbiră recunoscători, dând de înțeles că sunt de acord să o aștepte cu plăcere, iar bătrâna întări această impresie printr-o cruce larg făcută și o reverență discretă.

– Ești sigură că acesta-i locul de unde ai fugit cu Poligraf?, întrebă Nelu după plecarea măicuței. Nu pare un loc în care să fie torturați copiii, ci dimpotrivă.

– Oi fi eu bătrână, dar încă nu mi-am pierdut mintea, rosti cu iritare Anița. Tocmai un astfel de lăcaș poate fi acoperirea perfectă pentru activități necurate.

A durat aproape un sfert de oră până s-a prezentat în fața lor o călugăriță bătrână cu ochi sfredelitori și vorba dură:

– Sunt maica Filofteia și aș vrea să știu pe cine primim în mănăstirea noastră.

– Eu mi-s o simplă femeie cu frica lui Dumnezeu, vorbi tot bătrâna. Ea e iubita mea fiică, Maria, iar el, ginerele meu bun și evlavios. Se înțeleg foarte bine, doar că nu au fost încă binecuvântați cu un copil, pe care și-l doresc cu ardoare. Pentru asta vrem să ne rugăm într-un loc sfânt, alături de cei mai buni mijlocitori către Cel de Sus. Dacă nu cerem prea mult…

– Putem să facem o excepție, în cazul acesta, se arătă stareța îngăduitoare. Maica Veronica o să vă fie alături în rugăciuni și în tot ce-i de trebuință.

Veronica era numele tinerei care le deschisese prima dată, iar aceasta îi pofti să o urmeze. La început, totul a decurs firesc și cu bunăvoință apreciabilă din partea gazdelor, începând cu rugăciunile și continuând apoi cu vizitarea celor mai reprezentative chilii. Suspiciunile au apărut când Anița a solicitat să vadă o aripă mai retrasă a mănăstirii, dorință pentru care tânăra măicuță a apelat din nou la stareță. Până la sosirea ei, cei trei nu au așteptat degeaba, ci au urmat îndemnul bătrânei, care preluase rolul de ghid neautorizat. Dar, spre dezamăgirea lor, încăperile unde i-a condus aceasta nu le-a oferit nicio dovadă că acolo ar fi fost închisă Lena și ceilalți copii. Doar o bănuială, generată de vopseaua proaspătă de pe pereți, mobilierul nou și așternuturile proaspăt schimbate. Nici urmă de vreun indiciu sau o urmă care le-ar fi confirmat așteptările.

– Ce căutați în aceste locuri?, se auzi vocea răstită a maicii Filofteia, apărută brusc în spatele lor. Nu vi s-a spus că e interzisă vizita în aceste chilii?

– Iertare pentru îndrăzneală, răspunse Stanca, arătând spre Anița. Doamna aceasta a lucrat aici o perioadă și ne-a spus că ați avut în găzduire un grup de copii. E adevărat?

Chipul stareței deveni roșu de furie, iar cuvintele slobozite fură pe măsură:

– Plecați imediat din această mănăstire! Noi v-am primit cu bună credință, iar voi v-ați dovedit a fi niște mincinoși subversivi. Dumnezeu să vă plătească pentru păcatele grele pe care le-ați dovedit!

– V-am întrebat doar dacă-i adevărat sau nu?, izbucni domnul Popan. Ca maică stareță vă credem pe cuvânt.

– Nu am văzut-o niciodată pe această femeie, îi asigură măicuța, arătând spre împricinată.

– Pentru că eram deghizată într-un bătrân, dar aveam același baston, îi replică Anița. Nu vă amintiți când v-am trimis din cozonacii cu mac și nucă, pe care i-ați lăudat atât de mult?

– Ieșiți imediat, altfel chem polițistul să vă scoată cu forța, repetă cu strășnicie Filofteia.

În fața acestei atitudini, cei trei intruși se văzură nevoiți să părăsească mănăstirea.

E vremea să ne amuzăm

BANCURILE SĂPTĂMÂNII

* Zece secunde din mintea unei femei:
”Nu-mi plac pantofii ăștia! Trebuie să merg la coafor. De ce nu mă sună idiotul ăla? Unde-mi sunt cheile? Ia uite la fufa asta! Vai, ce bărbat frumos! N-am cu ce să mă îmbrac! Am uitat ce am de făcut. Ce drăguț e brunetul ăsta!”
Zece secunde din mintea unui bărbat:
”Ce craci! Ce țâțe! Ce fund! Ce craci! Ce țâțe! Ce fund! Ce craci! Ce țâțe! Ce fund!”

* – Ioane, de câte ori te trimit în beci, ieși băut!
– Păi, fă, Mărie, trebuie să-mi fac curaj să ies.

* De Crăciun fii mai bun.
Nu tăia cauciucul celui care te-a blocat. Ia o șurubelniță și desenează-i pe mașină un brad. 😉

* – Azi, draga mea, n-am pescuit nimic.
– Știam, iubitule. Ai uitat banii acasă.

* Dragă Soartă, te rog să-mi arăți Drumul către Fericire.
Dar cu degetul arătător, nu cu cel mijlociu!

* Pe Facebook ai peste 2000 de prieteni, la nuntă ai peste 200 de invitați, la ziua ta de naștere 20, iar atunci când vei avea probleme, doar 2, părinții.

* Să nu confunzi personalitatea mea cu atitudinea mea: personalitatea depinde de cine sunt eu, atitudinea depinde de cine ești tu.

* Eu, la 15 ani, aveam nevoie de 6 ore să-mi aranjez părul și să mă hotărăsc cu ce să mă îmbrac.
Tot eu, la 18 ani, aveam nevoie de 2 ore să-mi aranjez părul și să mă hotărăsc cu ce să mă îmbrac.
Ca mamă, m-am pieptănat acum vreo două zile și habar n-am al cui e tricoul ăsta de pe mine.

* Cum se numește frica Veoricăi?
Klaustrofobie…

* Black Friday e ziua în care și vânzătorii și cumpărătorii trăiesc cu același sentiment: ”i-am fraierit pe ăștia”.

* – Gigele, ce poți să-mi spui despre moartea lui Decebal?
– Doamna profesoară, ce pot să spun…, condoleanțe, îmi pare rău!

* Trei prieteni, în pădure: un surd, un chel și un știrb:
– Psst, zice surdul, mi se pare că aud ceva!…
– Brrr, răspunde cel chel, mi se face părul măciucă…
Iar știrbul:
– Nu vă fie teamă, sunt înarmat până în dinți!

* Un tip, cu chef și foarte drăgăstos, intră în dormitor și își întreabă jucăuș soția:
– Dragă, ne jucăm și noi de-a doctorul?
– Ăla de stat sau ăla privat?
– Ce contează? Care e diferența?
– Păi, dacă e ăla de stat, îți fac programare peste o lună. Dacă e ăla privat, te costă 150 de euro.

* Rugăciunea de seară a unor femei:
”Fie ca hainele de azi să mă cuprindă și mâine. Amin!”

* O blondă mergea cu mașina pe șosea. La un moment dat, o tamponează un șofer cu TIR-ul. Se dă blonda jos din mașină și începe:
– Păi bine măi omule, tu nu vezi pe unde mergi?
Șoferul de pe TIR o vede pe blondă și zice:
– Stai, nu te enerva, că se rezolvă. Uite, vezi țeava asta de aici, de jos?
– Da.
– Asta e țeava de eșapament, sufli în ea până își revine mașina la loc.
– Și sigur merge?, întreabă blonda.
– Păi nu vezi ce mașină mare mi-am făcut eu?, o lămuri șoferul.
Zis și făcut. Se apucă blonda să sufle în țeavă, dar nimic. Între timp, trece altă blondă pe acolo și o întreabă pe păgubită ce face. Prima blondă îi spune că suflă în țeava de eșapament să-și refacă mașina.
– Vai, fată, dar ce proastă ești!
– De ce?
– Păi nu vezi că-s deschise geamurile de la mașină?

* – Tată, mi-e foame!
– Bea și tu o cană de apă.
– După ce?
– După ușă!

Imagini pentru imagini cu alarma de dimineata

* Am schimbat sunetul de la alarmă.
Am pus niște aplauze, atâta merit și eu dacă mă trezesc la 7.

* Soțul: – De ce cumperi plante și apoi le lași să moară?
Soția: – Ca să-ți arăt de ce-s în stare!

* – Dacă îți zic te iubesc, îmi zici și tu înapoi?
– Sigur!
– Te iubesc!
– Înapoi…

* – Bună! Ți-a spus cineva astăzi ce om frumos ești?
– Nu!
– Asta e! Poate mâine!

* Un soț nervos rupe, sparge, înjură…
O femeie nervoasă nu face nimic. Nici dejun, nici prânz, nici cină…

* I-auzi perle de bac:
”Împăratul avea o grădină și în fund un măr!”

* Ăștia de la Rutieră zici că-s Scufița Roșie:
– De ce ai becurile așa mari, de ce ai jantele așa late, de ce ai geamurile așa negre…

* Revin cu precizarea că, dacă nu găsesc pentru soacră-mea Supramax Articulații, o voi articula cu ce găsesc!

Anonimi

Tocmai când simțeam cum mă cuprind brațele îmbietoare ale unui somn dulce… sună telefonul. Mi-era ciudă și cu greu puteam alege dacă să-l las până-și termină „concertul” sau să văd cui trebuie să-i mulțumesc pentru apelul atât de inoportun. Am optat, în ultimul moment, pentru cea de-a doua variantă, oricum fiindu-mi compromisă intrarea în lumea viselor. Apuc cu mișcări leneșe aparatul și mă uit la solicitant: număr necunoscut. ”Acu’ tot atâta-i”, îmi zic și mă pregătesc să-l iau tare pe străinul cu tupeu, dar o voce neaoșe de român în vârstă îmi potolește instinctul inițial. Redau mai jos convorbirea, cât de fidel m-a ajutat memoria:

– Aaalooo…
– Daaa…
– Cine ești?
– Chiar așa…, cine aș putea să fiu? Poate îmi spui matale.
– Ioane, tu ești?
– Ion, precis nu-s!
– Dar atunci cine-i?
– Dumneata ar trebui să știi, dacă m-ai sunat.
– Da’ de unde să știu dacă nu-mi spui?
– Păi, de unde ai matale numărul meu? De acolo ar trebui să știi.
– Nu știu…, l-am văzut și m-am gândit că are vreun rost dacă apare în telefonul meu.
– Și ce nume scrie în dreptul lui?
– Nu scrie, dar, dacă mi-l spui, o să-l trec.
– De ce să-l treci, dacă nu ne cunoaștem?
– Poate că ne cunoaștem, dacă-i trecut aici, la mine.
– Bade, eu nu-ți cunosc vocea și nici numărul ăsta. E clar că-i o greșeală, deci poți să-l ștergi liniștit.
– Precis nu ești Ion? Că te cunoaște toată lumea cum te ții de păcăleli.
– Te asigur că nu-s Ion și ar fi trebuit să închid de la început telefonul. Șterge numărul și caută-l în altă parte pe prietenul matale.
– Păi nu mi-e prieten, ci vecin. Dar are ușa închisă și cred că se ascunde de mine.
– Asta-i problema voastră. Eu voiam doar să dorm puțin, iar dumneata mi-ai speriat somnul.
– Apăi… dacă nu ești Ion, să-mi fie cu iertare. Nici vecin nu-mi ești, cumva?
– Extraordinar! De unde să știu eu dacă ți-s vecin?! Și nici nu mă interesează…
– Cum să nu te intereseze? Ar trebui să-ți cunoști mai bine vecinii și să-i respecți așa cum se cuvine și cum fac eu.
– Sunt sigur că nu suntem vecini, dacă nu-ți cunosc numărul. Deci te mai rog o dată să-l ștergi și să-l uiți. Sănătate bună!
– Stai puțin, că nu dau lupii! Ion nu ești, vecin nu-mi ești, dar numărul matale apare la mine în telefon. Cum îți explici asta?
– Există zeci sau sute de explicații, dar aproape sigur e o greșeală undeva.
– Eu n-am greșit cu nimic, pur și simplu am apelat numărul. Poate dumneata ai greșit cu ceva, dar nu vrei să recunoști.
– Ba da! Recunosc că am greșit când ți-am răspuns, dar promit să n-o mai fac. Să nu ne mai auzim, cu bine!

Imagini pentru poze convorbiri telefonice

Am închis fără să-i las posibilitatea să-mi pună alte întrebări trăsnite. Somnul nu mai avea șanse să mă atingă, gândurile fiindu-mi acaparate de convorbirea iritantă, dar care avea și o doză de umor. Poate mă hotărăsc odată să-i răspund cu aceeași monedă, când i-o fi somnul mai dulce.

Fetița care visa pentru alții (31)

continuare

Copila ar fi vrut să răspundă cu entuziasm bucuriei pe care o percepea din partea celor din jur, dar emoția o gâtuia, blocându-i orice cuvânt sau măcar sunet pe care dorea cu ardoare să-l scoată. Acea exteriorizare trebuia să se manifeste cumva, pentru că altfel s-ar fi sufocat, iar singurul mod posibil se dovedi a fi prin lacrimi. Din ochiul ei adânc și limpede începură să se reverse picături mari de necuvinte, un izvor pe care îl ținuse sub control atâția ani de zile. Plângea profund și tăcut, nodul din gât împiedicând suspinele să-i însoțească revărsarea emoțiilor și să sublinieze intensitatea lor.

Imagine similară

 

Doamna Popan, surprinsă la început, își reveni încet și întinse mâinile către fetița zbuciumată, îmbiind-o să se cuibărească în brațele ei largi și primitoare. Poligraf acceptă imediat invitația și simți parcă pentru prima oară căldura unei îmbrățișări de mamă, siguranța unui umăr pe care să-și aștearnă capul, precum și mângâierea blândă a unei mâini drăgăstoase. La rândul ei, Violeta închise ochii și își imagină că strânge la piept – deodată cu acea ființă oropsită – trupul firav și mult visat al fiicei sale îndepărtate. Se spune că tristețea și lacrimile amare își găsesc un bun remediu prin alinarea altor suflete îndurerate, iar femeia realiză atunci că trebuie să fie puternică pentru acel suflet.

O lăsă să se descarce, strecurând cuvinte de încurajare și înțelegere, în timp ce Stanca, Bogdan, Nelu și Anița respectau în tăcere această manifestare înduioșătoare. Au fost nevoie de multe minute până când lacrimile și-au redus din debit, iar glasul copilei a scăpat încet din blocaj. Primele ei cuvinte s-au auzit repetat, tot mai clare și rugătoare:

– Nu mai pot să merg acolo… Nu mă trimiteți iarăși…

– Nimeni nu te obligă să te întorci, orice ar fi, draga mea, o asigură cu blândețe și hotărâre Violeta. O vom găsi noi pe Lena, nicio grijă.

Anița se arătă, totuși, contrariată, în timp ce și vocile celorlalți începeau să se facă auzite.

– Fii tare și curajoasă, așa cum ai fost și până acum, o îndemnă bătrâna. Avem nevoie de tine, să ne arăți locurile unde ați fost închise.

– Fata rămâne cu mine, să fie clar!, ripostă cu fermitate doamna Popan.

Era limpede pentru toți că în fruntea echipei de salvare se profila ea ca șefă. De parcă fetița din brațele ei îi absorbise temerile și slăbiciunea, dându-i în schimb tărie și autoritate.

– Nici eu nu voi merge, decât atunci când prezența mea va fi necesară și solicitată de voi. Faceți neîntârziat un plan bun și nu vă mai contraziceți în fiecare zi.

Aceste cuvinte le erau adresate profesorului Bogdan și Stancăi, cunoscute fiind opiniile lor diferite în ce privește modul de intervenție.

– Atunci, e clar. Mergem cu Anița la ultima locație cunoscută și adunăm informații, căută să se impună jurnalista.

– Informațiile fără putere nu valorează aproape nimic, răspunse profesorul cu aceeași convingere. Ce o să ne facem în fața paznicilor înarmați, care ne vor fugări ca pe niște câini vagabonzi?

– Vom cere ajutorul mass-mediei, a opiniei publice, răspunse Stanca.

– Ai mai încercat de câteva ori, fără rezultat, o contră proaspătul ei prieten. Avem nevoie de băieții noștri.

– Ia mai încetați odată cu cearta asta, interveni în cele din urmă domnul Popan. Eu zic că puteți ajunge la un compromis.

– Și care ar fi acesta?, întrebară aproape deodată cei doi.

Privirile li se întâlniră pe rând, căutând pe cineva care poate să dea o soluție acceptabilă pentru ambele părți. Tot Violeta veni cu propunerea ideală:

– Simplu: profesorul Bogdan merge să-și caute elevii pierduți, oriunde or fi ei acum. Cine vrea, să-l însoțească, iar cine nu, să plece cu Stanca. Astfel, acționăm pe două fronturi, iar eu cu Poligraf vom fi centrul de legătură între voi.

Tăcerea care urmă era un semn că nimeni nu avea argumente obiective pentru a combate această strategie, deși altfel de motive existau în mintea celor doi lideri. Nu crezuseră că părerile diferite vor duce la o despărțire, ce putea fi temporară, de lungă durată sau, în cel mai rău caz, definitivă. Tocmai când începuseră să se cunoască mai bine, să-și facă planuri de viitor în care se vedeau împreună. Dar acum nu puteau da înapoi, ideea fiind promițătoare, iar orgoliile lor satisfăcute.

– Cu toată compasiunea pentru Poligraf, am avea nevoie să ne spună tot ce știe despre locurile și oamenii pe care i-a întâlnit, interveni jurnalista. Știu că-i e greu să-și amintească acea perioadă, dar orice detaliu ne poate fi de folos. Anița ne poate vorbi despre partea exterioară, dar copila a fost în apropierea Lenei, în mijlocul acțiunii și între oamenii direct implicați.

Doamna Popan o mângâia în continuare pe copilă, căutând să-i înțeleagă din priviri starea de spirit. Probabil că a reușit, din moment ce a răspuns cu calm și căldură în voce:

– Lăsați-ne împreună o vreme și sunt sigură că-mi va povesti tot ce e de știut pentru voi și pentru mine. Credeți că eu nu sunt curioasă să aflu cât mai multe despre Lena? Dar trebuie să înțelegem că fata asta a suferit mult, e obosită și timorată. Să-i oferim tot ce putem pentru a-și reveni, iar apoi să sperăm că se va simți în stare să vorbească.

Alegerile mele

BANCURILE SĂPTĂMÂNII

* Fiți amabili, am și eu o întrebare:
Furtuna e soția furtunului?

* Am fost la medic să cer ceva pentru vânturi.
Mi-a dat un zmeu…

* Acum, tot la vorba lui Vadim ajungem: „nu mă sperie ministrul culturii, mă sperie cultura ministrului”.

* – Vasilico, unde-o dispărut sticla mea de pălincă?
– Mi-am tratat rana…
– Care rană?
– Sufletească.

* – Iubito, o să întârzii un pic, sunt cu mama, în două ore ajung și eu acasă.
– Dacă nu ajungi în 10 minute acasă, schimb yala la ușă.
– Ești nebună, relaxează-te, ce-i cu tine? Ești în perioada aia a lunii?
– Nu, nu sunt în perioada aia, frumosule, sunt acasă cu mă-ta!

* – Un bărbat i-a dăruit soției sale un colier cu diamante și ea nu a mai vorbit cu el 6 luni.
– De ce? Au fost diamantele false?
– Nu! Așa a fost înțelegerea!

* El către ea:
– Ai amanți peste tot… știi ce înseamnă asta?
– Că sunt dezordonată?

* Soțul gelos își suna zilnic soția:
– Unde ești, draga mea?
– Acasă, scumpule! De ce?
– Ești sigură?
– Da!
– Pornește, te rog, blenderul!
Soția pornește blenderul. Aude bărbatul zgomotul, zâmbește mulțumit și închide. A doua zi, sună din nou:
– Unde ești, draga mea?
– Acasă, scumpule!
– Sigur ești acasă?
– Sigur că sunt acasă!
– Pornește, te rog, blenderul!
Soția pornește blenderul. Aude bărbatul zgomotul, zâmbește iarăși satisfăcut și închide. După o săptămână, se hotărăște să vină acasă fără să anunțe. Își găsește copilul singur.
– Fiule, unde este mama?
– Nu știu, că în fiecare zi pleacă cu blenderul de acasă.

* Vrei să te bage nevasta în seamă? Așează-te liniștit într–un colț și fă-te că te simți confortabil.

* – Bulă, ți-am spus să fii atent când dă laptele în foc.
– Am fost, mămico, era fix 9:30!

* Mi-am schimbat starea civilă: sunt în stare de orice!

* Unele se machiază să pară sexy. Altele să pară vii.

* Un afiș de la o biserică cerea 50 de lei pentru un pomelnic. Eu l-am enervat pe unul și mi-a pomenit toți morții. GRATUIT.

* – Ioane, ai auzit că pe Vasile l-o părăsit nevasta și l-o lăsat fără niciun leu?
– Apăi, măi Gheo, să zică mulțam lui Dumnezeu, că și a mea m-o lăsat fără niciun leu, dar îi tot aici cu mine!

* Noi nu avem politicieni „de stânga” sau „de dreapta”. Ai noștri sunt de… sens giratoriu.

* Dacă omul la beție spune adevărul, de ce nu se dă pălincă în sala de judecată, în loc de biblie?

* – Frate, vine ziua iubitei mele și nu știu ce să-i iau.
– I-ai și tu un buchet de flori.
– Dar e și revelionul atunci…
– Pune o petardă în buchet.

* Doi polițai discută:
– De ce îți tot freci mâinile?
– Că mi-e frig…
– Dar de ce nu-ți bagi mâinile în buzunar?
– Acolo mi-s mănușile.

* – Scuză-mă, nu pot vorbi acum! E ziua nevesti-mii. Pregătesc masa.
– Hai, dă-i bătaie!
– Bătaie i-am dat ieri. Azi o sărbătoresc.

Imagini pentru imagini cu oameni beti

* – Vai, nevastă, cât de mult ne potrivim! Tu miroși a busuioc, eu a busuioacă…

* – Înainte să suflu, mi-am pus o dorință.
– Și?
– Nimic, tot mi-au luat permisul…

* – Ascunde-te, Bulă!, strigă bunica, uitându-se pe vizor. Învățătoarea vrea să știe, probabil, de ce ai lipsit de la școală.
– Ascunde-te tu! I-am spus că ai murit.

* – Ioane, tu ai plecat la capitală cu Istvan?
– Da, fă, că el știe drumul, c-a mai fost.
– Și pe unde sunteți?
– Acum am ieșit din vamă.

* Medicina a evoluat atât de mult încât rar mai găsești pe cineva sănătos.

* Gucci a declarat că în România sunt mai multe poșete și curele decât ar fi produs vreodată.

* Când te culci cu un președinte și te scoli cu altul, e clar, politica e o… femeie ușoară.

Spirit călător

Adesea, îmi doresc să-mi desprind gândul de trup,
Lăsându-l să zboare cu viteza-i de poveste,
Către iubirea cea îndepărtată
Sau prin Universul nemărginit.

Dar gândul mi-ar fi orb, fără ochi,
Nu aș putea să-ți văd chipul drag,
Nici frumusețile spațiului cosmic,
Ci doar să mi le închipui.

N-ar fi posibil să-ți aud cuvintele blânde,
Cântecele cu care mă înfiorai,
Aș fi surd la freamătul naturii,
Înconjurat de un ocean al tăcerii.

N-aș putea să-ți simt pielea mătăsoasă,
Doar să apelez la amintiri confuze
Sau să-mi folosesc imaginația limitată
Fără să pot cunoaște alte senzații.

Nu te-aș recunoaște nici după miros,
Iar parfumul florilor mi-ar fi străin,
Risipit zadarnic pe căile gândului meu,
Ce face din viteza luminii o bagatelă.

Chiar și gustul tău mi-ar rămâne străin,
La fel ca alte ispite îmbietoare
Create pentru limba lăsată trupului,
Din care am evadat cu nesăbuință.

Atunci mă răzgândesc cu amărăciune
Și încerc să-mi țin gândul îl lesă,
Care nu ar avea bucurii fără simțuri,
Iar acestea aparțin carcasei neîndurătoare.

Imagini pentru imagini cu gândul

 

Fetița care visa pentru alții (31)

Botezul băiețelului a fost planificat cât se putea de curând, cu invitați doar din cadrul familiei restrânse și foarte puțini prieteni de-ai părinților. Mai mult de-ai proaspătului tătic, foști colegi de breaslă, care puteau crea o atmosferă optimistă, foarte importantă în această perioadă. Bunicii lui Constantin și un vecin cu nevasta lui, completau numărul de șaisprezece persoane, pentru care spațiul din sufragerie era suficient. Violeta voia să treacă rapid peste această obligație, fără expunerea în vreun restaurant sau o petrecere exagerată, cu dans și muzică prea veselă. După cum îi era și starea emoțională: o bucurie reținută pentru noul membru al familiei, umbrită de tristețea indusă de lipsa unui alt membru, care suferea pe undeva în timp ce ei se distrau.

Imagini pentru imagini cu mese întinse

Sufletul petrecerii, dar și moderatorii ei, erau profesorul Bogdan și doamna Stanca, un cuplu care știa cum să intre în sufletul fiecăruia și să-i aducă pe toți la un numitor comun. Mai ales atunci când cei mai sensibili – cum ar fi mama Violetei- erau predispuși la lacrimi, iar cei tineri simțeau nevoia să se înveselească mai zgomotos. Vedeta era copilul, prin fața căruia s-au perindat cu daruri, urări și o admirație mai mult sau mai puțin sinceră. La prima vedere, ai zice că-i un copil ca oricare altul, doar că dormea aproape tot timpul și nu plângea niciodată, chiar dacă venea ora să fie hrănit cu biberonul. Mama lui nu avea lapte aproape deloc, poate fiind secătuită de lacrimile vărsate și de durerea interioară. Dar acestea erau detalii intime, pe care oaspeții nu trebuiau să le știe, sau măcar să le omită în acea zi, când doar complimentele erau bine-venite.

Cam așa a decurs toată sărbătoarea – cu mici excepții, reparate imediat de responsabilii cu antrenul – putându-se afirma că organizarea a fost excelentă, iar invitații s-au simțit așa cum speraseră gazdele. Seara își slobozea pe nesimțite vălul tot mai întunecat, dând de veste musafirilor că-i timpul să plece către casă, după încă o paradă prin fața leagănului cu copilul dus în lumea viselor. Ultima care și-a luat rămas bun a fost, cum era de așteptat, mama Violetei, cu un zâmbet de susținere pe chip, dar sentimente nedeslușite în inima înăbușită.

Dezavantajul unei petreceri organizate acasă se simte după plecarea invitaților, prin acel moment deprimant în care îți dai seama că sunt atâtea vase de strâns și spălat, iar tu ești obosit și afectat de subiectele dezbătute cu fiecare în parte. Numai de alți vizitatori nu mai aveau nevoie, de aceea soneria de la intrare o intrigă până și pe Stanca. Totuși, se îndreptă către ușă, cu gândul să se descarce pe nesăbuitul care atenta la răbdarea și liniștea lor. Dar, la vederea persoanei tupeiste, iritarea i se mai domoli, lăsând loc politeții și curiozității.

– Să-mi fie cu iertare că vă deranjez la ora asta, dar tare aș vrea să vorbesc cu doamna Violeta, o întâmpină un bătrânel mic de statură, cu un nas cârn, o voce pițigăiată și ochi ce voiau să pătrundă prin ea.

– Acum nu-i momentul potrivit, dar reveniți mâine, îi răspunse calm jurnalista.

– Crede-mă, drăguță, că acum-ai cel mai potrivit moment, insistă moșul în timp ce-și bălăngănea bastonul ca pe o pendulă. E vorba de fetița ei.

Curiozitatea Stancăi deveni irezistibilă, fapt care-i provocă un gest larg de invitare înăuntru a hilarului personaj. Acesta înaintă șchiopătând, dar sigur pe el, ca și cum ar cunoaște bine camerele apartamentului. Se opri în fața Violetei și îi zâmbi familiar, în timp ce aceasta îl privea nedumerită.

– Doamnă Violeta, chiar nu mă recunoașteți? Înseamnă că am făcut treabă bună!

– Eu…, nu…, cuuum? Tu ești, Aniță?!

– Uite că ai ghicit, dar cred că numai după voce. E singura pe care nu am reușit să o schimb, oricât am încercat, dar cu celelalte i-am păcălit pe toți. Oricum, m-a ajutat mult faptul că am mai degrabă o figură de bărbat.

– Anițăăă, ce mă bucur să te văd! Unde ai fost?, că am avut nevoie de tine. Știi ceva despre Lena? Sper că vii cu vești bune…, cuvintele se revărsau necontenit din gura Violetei, timp în care toți ceilalți se adunară în jur, mirați de reacția atât de însuflețită.

– O să-ți spun tot ce știu, dar mai întâi dă-mi voie să stau jos, că mă dor picioarele de atâta drum, o întrerupse Anița în timp ce se așeza pe scaunul cel mai apropiat.

Oftă scurt de câteva ori, stârnind și mai mult suspansul curioșilor, după care se exprimă cu un ton liniștitor:

– Am fost bucătarul celor care o țineau pe Lena, dar nu am reușit să o întâlnesc vreodată. Zilele trecute, s-au mutat la o altă adresă, iar pe mine m-au „concediat”. Nu știu unde s-au dus, dar sunt speranțe să aflăm. Și asta cât mai repede cu putință, pentru că am auzit numai vești proaste.

– De unde să aflăm? Ce trebuie să facem?, se plânse doamna Oșan.

– Vom găsi noi o soluție, mai ales că nu am venit singură, zâmbi misterios chipul bărbătesc al bătrânei. Mai deschide o dată ușa, drăguță, se adresă ea Stancăi.

Aceasta se repezi să o asculte, iar în cameră apăru o fetiță cu părul blond, care-i acoperea jumătate fața. Violeta nu-și putu reține exclamația puternică, mai curând un strigăt de uluire:

– Poligraf!!!