Tangențial (20)

Lupta dintre creaturi a început curând, fiecare lovitură dată de o parte și primită de cealaltă fiind resimțită de grupul pământenilor prin vuiete prelungi, cutremure de diferite intensități, zgomote stranii și întreruperi temporare de energie. Era o înfruntare între titani, în care oamenii mărunți ca ei erau neglijați deocamdată, deși ei au deschis Cutia Pandorei. Săndel era conștient că trebuie să profite de această situație și-l pistona mereu pe Georgică să le dea raportul privind timpul care-l mai aveau până la întâlnirea cu Pământul, precum și planul de a se transfera la momentul oportun.

– Nu mai pot, fraților!, se arătă deznădăjduit micuțul om. Cred că Satan mi-a anticipat intenția și nu mai am acces la comenzile importante.

– Continuă să încerci, altfel suntem la cheremul câștigătorului, insista comandantul. Și nu va fi deloc bine, oricare ar fi acesta.

– Am încercat și cu prima parolă, și cu a doua, dar nimic. Nici măcar nu pot vedea ce se petrece, toate camerele de luat vederi fiind bruiate. Gata, au și nervii mei o limită și nu pot să lucrez în stresul ăsta!, se revoltă Gicu, aruncându-se pe fotoliu.

Speranțele păreau moarte în sufletele lor, odată cu abandonul celui în care și le puseseră. Oricât ar fi durat lupta, soarta lor era pecetluită, iar planeta mamă părea o himeră pe lângă care puteau trece fără să știe. Nici de mâncare nu le ardea, deși nu mai îmbucaseră de mult și se păstrase accesul la acest serviciu. Rareori comandau câte o băutură pe care o sorbeau mai mult în tăcere. Așa a trecut o bună bucată de timp, până când Sibel se hotărî să vorbească.

– Am fost interogat de multe ori, fiind bănuit că-s terorist. Așa le ziceți voi celor care luptă în numele lui Alah, pentru a-și apăra religia și tradițiile. Am învățat să rabd, să fiu puternic și să-mi ascund gândurile. Nici măcar la testul poligraf nu au reușit să detecteze când spun adevărul sau le dau informații false. Războiul te învață multe, dacă știi să te adaptezi. Eu am știut și de data asta, chiar dacă nu-i războiul cu care m-am obișnuit.

Ceilalți patru îl priveau aproape impasibili, neștiind ce-i veni să le povestească tocmai acum din amintirile lui depresive. Doar Sabina se deranjă cu o întrebare aproape retorică:

– Ce vrei să spui cu asta?

– Vreau să spun că am preluat comanda misiunii pe care o avem, rosti sirianul triumfător.

– Ce comandă? Ce misiune?, se auziră vocile lui Săndel și a lui Titus.

– Nu înțelegeți?, se arătă Sibel dispus să-i lumineze. Alah a vrut să ajungem aici și să-i scăpăm pe oameni de aceste ființe blasfematoare. Mai au doar câteva ore și îi voi trimite în Iad.

Acestea erau cuvintele care îi trezi din apatie și le suscită curiozitate:

– Știi ceva ce noi nu știm, omule?, se răsti Săndel.

– Nu trebuie să știți mai mult decât v-am spus, continuă sirianul. Dar nu vreau să murim înainte de a vă lămuri cum am ajuns să-l înșel pe Satan. Ați crezut că eu nu mă pricep la calculatoare? Nu sunt un geniu, dar am reușit să schimb parola într-un moment de neatenție din partea voastră. De aceea nu mai puteți intra în sistem, dar, credeți-mă, că nu mai e nevoie. Am modificat puțin traseul, în așa fel încât totul se va termina printr-un foc divin și neiertător.

– Adică…?, îl provocă Georgică.

Imagine similară

– Planeta asta diabolică va fi înghițită de flăcările purificatoare ale Soarelui, iar sufletele voastre vor ajunge într-o lume perfectă, cu palate de aur și fecioare neprihănite care să vă slujească.

– Ești nebun?, strigă Săndel. E nebun?, se adresă apoi celorlalți. A putut face asta?, îl întrebă pe Georgică.

– Nu știu ce să zic, teoretic se poate, răspunse acesta. Dar atunci se schimbă datele problemei și pot încerca să-i sparg parola.

– Nu te-aș sfătui, zise sirianul, arătându-și corpul mătăhălos și brațele groase. Nimeni nu se apropie de tastatură, dacă vrea să rămână în viață până la final.

Firește că nu se așteptau la o astfel de întorsătură, iar situația părea fără ieșire. N-aveau șanse să treacă de puternicul sirian, mai ales că sprijinul Sabinei și al lui Georgică în luptă era nesemnificativ. Nici Săndel cu Titus nu arătau a fi combativi fizic, deci această cale trebuia exclusă din start. Mai rămânea munca de convingere în fața unei credințe obsedante. Săndel consideră că merita să încerce:

– Am tot respectul pentru Alah al tău și o mare admirație pentru credința ta, Sibel. Știu că voi nu puneți mare preț pe viața asta, dar unii dintre noi considerăm că e tot ce avem. Aceasta e credința noastră și nimeni nu ne-o poate schimba cu forța, așa cum nimeni nu ar trebui să vi-o schimbe pe a voastră. Nu vrem să-ți împiedicăm actul de sacrificiu, dar am putea face o mică modificare prin care să încercăm a ne salva viața, ajungând din nou acasă. Am un copil bolnav și o nevastă care mă așteaptă. Georgică are o iubită, iar acești doi tineri, Titus și Sabina, vor să-și regăsească iubirea. Lasă-ne să coborâm și vom transmite pământenilor ce ai făcut tu pentru ei.

Tangențial (12)

– Regret că trebuie să vă spun, dar unul dintre voi a încălcat protocolul și a subtilizat ceva din tehnologia noastră, se exprimă Albert, privindu-l insistent pe Georgică. Suntem gata să trecem peste acest incident, dar aștept să-mi înapoiați imediat componentul.

Amândoi frații erau acum îmbrăcați la fel, într-o haină lungă până la podea și neagră, ce părea din piele sau dintr-un material nedefinit. Brațele le țineau încrucișate la piept, iar expresia glacială și rarele grimase li se afișau simultan pe chip. Doar vânătaia mai persista pe fruntea lui Albert, singurul reper care-i dădea personalitate.

– Protocol?, interveni Săndel, făcând un pas în față. Eu credeam că suntem o echipă, iar tu ne-ai promis că ne vei ajuta cu tot ce îți stă în putință. În schimb, ne-ai abandonat aici, închiși ca într-o celulă, fără apă, mâncare și un loc unde să ne facem nevoile. Singurul care ne-a căutat a fost acela pe care îl acuzi de furt. De fapt, ce se întâmplă aici și ce ai făcut cu Călin? Parcă nu mai e același om pe care-l cunoșteam.

De data asta, fu rândul lui Albert să facă doi pași pentru a-l privi de aproape pe cel care cuteza să-l înfrunte.

– Nu suntem o echipă, ființe inferioare și nerecunoscătoare. Doar eu și fratele meu am fost selectați să-i slujim pe Creatori, iar voi trebuie să fiți bucuroși că ați ajuns în apropierea Lor. Habar nu aveți unde sunteți și ce noroc a căzut pe capul vostru. Cred că e momentul să vă lămuresc, pentru a ști ce vă așteaptă și a aprecia rolul pe care-l aveți în continuare. Timp de mii de ani v-ați rugat unor zei, i-ați venerat sub diverse nume și ați tot sperat să revină pe Pământ pentru a vă prelua sufletul. Unii îi spun Dumnezeu, alții i-au dat numele de Alah, înainte îi ziceați Zeus, Zamolxe sau alte nume, în funcție de popoare și culturi. Ei bine, religia are un sâmbure de adevăr, iar Creatorul chiar a existat. A însămânțat Pământul și a plecat mai departe, să dea viață și altor planete. Acum a venit vremea să testeze ce a ieșit din sămânța lui și să analizeze dacă recolta poate fi culeasă. Adică sufletele cu care-i sunteți datori.

– Ești nebun!, explodă emoțional Sibel. Alah nu are alți fii, decât cei de pe Pământ, și numai aceia care-l slăvesc vor fi primiți în apropierea lui. Alah e mare și nu are nevoie de altă planetă pentru a călători.

– Să-l vedem și noi pe acel Creator, dacă tot a avut bunăvoința să ne ia în raiul lui, îl ironiză Săndel pe Albert. Deși pare mai degrabă un iad, având în vedere că e situat în adâncuri și emană atâta căldură.

– Aș putea să jur că asta-i o blasfemie, deși nu am fost un om religios până acum, răspunse Albert apăsat. V-am spus că e doar un sâmbure de adevăr în credința voastră. Mai credeți că raiul e în ceruri?, acum când știți că acesta e doar o iluzie, o poartă largă spre Univers. Dar o să-l vedeți cu siguranță pe Creator, atunci când va fi cazul. Deocamdată, am nevoie de piesa despre care vorbeam, apoi vă las să mâncați. Ba vă voi deschide și ușa potrivită pentru a vă ușura.

– Mă tem că nu putem avea încredere în tine, se auzi vocea lui Georgică. Riscăm să ajungem ca și Călin, care nu a scos un cuvânt de când ați intrat. I-ai implantat cumva un cip ca ăsta?

Ochii lui Albert scăpărară la vederea piesei din mâna micului om. Se mișcă rapid către el, dar între ei se postă sirianul Sibel. Însă masivitatea și hotărârea lui nu fu o piedică pentru omul în negru, care-l ridică fără mare efort și-l aruncă la câțiva metri distanță. Ceilalți se feriră îngroziți, lăsându-l pe Georgică singur.

– Stai pe loc, altfel îl distrug și nu cred că o să-ți placă, îl amenință omulețul, punând cipul sub călcâiul piciorului.

– Crezi că are vreo importanță, atâta vreme cât n-o să-l mai puteți folosi?, întrebă impasibil Albert.

– Cred că are, pentru că l-am ACTIVAT, viteazule! Altfel cum crezi că am intrat pe ușă? Văd că de prostie tot nu te-ai vindecat, chiar dacă ai un calculator în cap.

– Nu face asta!, îl rugă de data asta omul în negru. Îți dai seama că sunteți morți fără ajutorul nostru?

– Suntem morți și cu ajutorul tău, interveni Titus. Nu știu ce se întâmplă, dar dacă poți să-l oprești, fă-o, Georgică!

– Da, oprește-l pe nenorocit!, se auzi și vocea Sabinei

Imagine similară

– Nuuuuu!, strigă Albert când piciorul lui Georgică se ridică și apoi se slobozi cu toată puterea.

Cipul vizat se zdrobi cu un sunet abia perceptibil, dar geamătul celor doi frați fu puternic și de lungă durată. Amândoi căzură la pământ, cu capul prins între mâini și cu chipul schimonosit de o durere inimaginabilă. Albert își pierdu cunoștința primul, în timp ce Sabina căuta să-l aline pe Călin, luându-i capul în poală și adresându-i cuvinte de mângâiere.

Tangențial (5)

Bucuria regăsirii celorlalți naufragiați a fost umbrită în curând de constatarea că unul dintre ei n-a reușit să se salveze. Era vorba de Albert, fratele geamăn al lui Călin. După spusele celui din urmă, confirmate de ceilalți martori, Albert își pierduse cunoștința ca urmare a unei lovituri la cap, fapt pentru care nu a reușit să se prindă de platforma plutitoare. Călin s-a scufundat de mai multe ori în căutarea lui, dar trupul îi dispăruse în adâncuri, lăsând o durere profundă în inima și pe chipul fratelui său. După ce au ajuns cu bine la mal, i-au transmis cu toții condoleanțe și cuvinte de îmbărbătare, exprimându-și speranța într-un miracol prin care poate că omul nu s-a prăpădit, mai ales că nu există un cadavru. Minune a fost și faptul că ei au scăpat cu viață după o furtună năpraznică.

Titus și Sabina s-au îmbrățișat cu patimă, iar Săndel a făcut la fel cu fiecare dintre noii veniți. Aveau nevoie de asta, înainte de a le aduce la cunoștință veștile rele. Pentru că, sub apăsarea emoțiilor firești, niciunul dintre cei patru nu observaseră încă faptul că peisajul nu semăna deloc cu cel dinaintea cataclismului. Situația i-a făcut să-și piardă entuziasmul și puterea de a mai sta în picioare. Chiar și Sibel, un munte de om, care îl salvase pe firavul Georgică de la înec, cu toate împotrivirile acestuia, se lăsă deznădăjduit pe nisip, cuprinzându-și capul în mâini. Sabina privea împrejur, nevenindu-i să creadă, iar Călin repeta întruna aceeași expresie: „Asta-i imposibil! E imposibil!” Doar Georgică părea la fel de impasibil și își căuta cu meticulozitate prin buzunarele pantalonilor uzi. Doar când găsi pachetul de țigări se întristă, văzând că nu poate să-l folosească.

– Și cât credeți că mai avem de trăit?, întrebă Sabina cu privirea pierdută.

– Dracu’ știe, răspunse Titus așezându-se aproape de ea. Nu avem mâncare, iar apa din lac scade văzând cu ochii. În două ore, apa s-a retras cu mai bine de un metru. Nici nu-i de mirare la temperatura asta. Cred că sunt peste 45 de grade Celsius.

– 44!, îl corectă Săndel, uitându-se la ceasul performant de pe mână. Mâncarea nu e cea mai gravă problemă, dar mă tem că soarele o să ne vină de hac. Parcă stă pe loc și crește încontinuu, în ritmul ăsta o să ne prăjească de vii, foarte curând. Ar trebui să ne adăpostim.

– Unde?, întrebă Călin cu necaz. Că nu găsim nici măcar un fir de iarbă care să facă umbră.

– În apă, veni tot Săndel cu ideea. Dezbrăcați-vă de haine și intrați cu toții în lac.

Sfatul fu urmat fără reținere chiar și de Sabina, care nu avea costum de baie, dar nici jenă în această circumstanță. Georgică era mai încet în mișcări, dar reuși să ajungă în grup, supravegheat îndeaproape de Sibel. Acolo, în apa salvatoare, au petrecut mai bine de opt ore. Sibel îl invoca pe Alah, Sabina se ruga lui Dumnezeu, Călin trăgea câte o înjurătură, Georgică tăcea ca peștele, iar Titus și Săndel mormăiau câte ceva uitându-se cu coada ochiului spre mingea de foc de pe cer.

– Mi se pare mie sau soarele s-a mișcat de la apogeu?, întrebă Titus, cu speranță în glas.

– Hmmm, să știi că ai dreptate, îi ținu Săndel isonul. Dacă merge tot așa, ziua de aici o să țină cât două pe Pământ, dar măcar o să vină noaptea. Oameni buni, vedeți pata aceea de pe cer? Nu seamănă a nor?

Ochii tuturor se ațintiră spre locul arătat de navigator.

– E un norișor, ce poate fi altceva!?, exclamă Călin. Oare o să vină ploaia?

– La câtă apă s-a evaporat din lac, era normal să se formeze nori, explică Titus. Cum vântul nu bate, sunt mari șanse să se strângă mai mulți și să se descarce tot aici, iar lacul să se umple din nou.

– Doar cu o parte din apa pierdută, îl corectă Săndel, cea mai multă fiind absorbită de deșertul din jur. Astfel că, în câteva zile, n-o să mai fie nici lac și nici ploaie.

 

Imagine similară

Norii s-au strâns cu spor și au creat o draperie benefică în fața soarelui, după care, în câteva ore, ploaia mult așteptată a început să cadă în aversă. Acum puteau ieși pe plajă și să se îmbrace tot cu haine ude, dar asta nu mai era o problemă, cum nu era nici foamea care începuse să-și arate colții. Se bucurau de răcoarea picăturilor grele și găseau puterea să zâmbească. Nu a ținut mult, dar pe când norii s-au epuizat, soarele nu mai avea puterea dinainte, dându-le ocazia să se usuce, în cele din urmă. Georgică a reușit să-și încropească o țigară și să o aprindă cu satisfacție.

Asfințitul i-a prins sporovăind despre mâncarea la care visau pentru a doua zi. Atunci s-a așternut din nou o liniște îndelungă, fiind fermecați de un spectacol nemaivăzut până atunci. Stelele erau atât de vii și de aproape de ei, încât le dădea impresia că le pot atinge cu mâna. Erau acolo toate, și altele în plus, iar printre ele, mic ca o boabă de piper, Pământul le transmitea cea mai emoționantă strălucire. Dorul de planeta natală i-a copleșit, făcându-i să-și șteargă câte o lacrimă.