Fetița care visa pentru alții (34)

Rotaru l-a omis din raportul său tocmai pe artizanul acestei întorsături, omul care a grăbit implicarea celor doi băieți în căutarea prietenei lor. Probabil că fenomenele inexplicabile prin care a trecut în ultima vreme i-au inoculat o frică selectivă, responsabilă pentru scoaterea în evidență doar a personajelor impresionante și potențial periculoase. Profesorul Bogdan nu făcea parte dintre ei, păstrând o oarecare distanță de centrul de comandă coordonat în continuare de doamna Popan. Bucuria revederii Stancăi și îmbrățișarea spontană de care a avut parte constituia un premiu suficient de mare pentru toată strădania lui de a-l convinge pe Șoc să lase totul și să vină imediat în țară. Era o alegere grea pentru tânăr, ținând cont de faptul că Sentimente trebuia să primească foarte curând un braț bionic, în locul celui smuls de leul lui Montezuma.

Imagine similară

Dar tocmai băiatul mutilat a fost un sprijin pentru Bogdan pentru argumentarea amânării implantului, în favoarea ajutorului cerut de profesor. Bine că măcar brațul stâng îi fusese salvat de la amputare, prin el reușind să se facă înțeles de prietenul lui, dar numai de el. Deși un surdo-mut are nevoie de două mâini pentru a-și transmite gândurile, Sentimente compensa lipsa unuia prin expresivitatea feței și a ochilor, cu limbajul cărora Șoc se obișnuise.

Firește că surpriza doamnei Popan a fost copleșitoare la vederea celor pe care-i crezuse pierduți în imensitatea nemăsurabilă a lumii, dar a vrut ca și ea să-i surprindă plăcut pe cei de la mănăstire. De aceea nu le-a spus nimic la telefon, ci au pornit imediat spre ei, cu inimile pline de încredere și nerăbdare. La vederea cerului tot mai întunecat și la perceperea vântului dezlănțuit care parcă le dădea aripi, Sentimente îl privi adânc pe Șoc și își exprimă temerea, în limbajul lui: „Sper că nu ești implicat în această furtună…” Prietenul lui ridică impasibil din umeri și răspunse derutant: „M-ai văzut făcând cumva vreun hocus-pocus?”

Poarta de la mănăstire au deschis-o ușor, de data asta chiar printr-un hocus-pocus simplu, deci nu au intrat spectaculos, așa cum își imaginase Rotaru. În schimb, a fost nevoie de câteva artificii spectaculoase pentru a-i convinge pe cei trei reprezentanți ai autorităților să se dezarmeze și să se supună noilor ordine. A urmat o veselie generală, îmbrățișări și întrebări pentru care nu mai era timp de răspunsuri, planuri de acțiune ce se schimbau în câteva minute, mărturisiri și apoi aceleași întrebări care se repetau. Mai multe măicuțe priveau cu interes acest vacarm din sala cea mai mare a mănăstirii, cea de reculegere și închinare, în timp ce stareța Filofteia încerca zadarnic să le scoată de acolo. Spiritele s-au liniștit într-un târziu, poate din cauza epuizării, iar atunci a venit vremea să se audă glasul rațiunii, respectiv al Violetei Popan.

– Nu știm încă unde este Lena, dar poate știu acești domni sau cei care i-au trimis aici, vorbi ea cu o voce mai potolită. Eu zic că ar fi bine să ia legătura cu ei și să-i cheme în fața noastră.

– Draga mea, îi atrase atenția soțul. Îți dai seama că nu vor veni cu brațele deschise, ci cu ele înarmate.

– Știu, dar nu ne putem tot ascunde, răspunse ea hotărâtă. Să dăm cărțile pe față, să ne aresteze pe toți, dar nu mai tac și nici nu mă mai dau bătută. Să vină acum, asta să le spui!

Ultimele cuvinte îi erau adresate lui Rotaru, care răspunse afirmativ dând de câteva ori din cap. Femeia asta îi provoca o teamă la fel de mare ca băiatul acela cu fulgere ce-i ieșeau din degete. Astfel a ajuns mesajul la superiorul său, care le-a promis un potop de foc. Era o chestiune de câteva ore, iar teama că nu vor avea parte de niciun dialog devenea tot mai persistentă, mai ales după cele spuse de șeful grupului sechestrat:

– Doamnă, nu aveți habar cu cine vă puneți. Cei care vor veni nu răspund la întrebări și nu dau socoteală oamenilor de teapa noastră. Mai bine plecați de aici, până mai aveți timp, deși nu văd unde v-ați putea ascunde.

– Am zis că nu mai fugim!, se răsti Violeta. Viteazul acesta are puterea să-i înfrângă pe ticăloși, așa cum a mai făcut-o cu armata unui tiran. Așa-i, băieți?

Femeia îi privi cu mândrie și încredere totală, îl strânse încă o dată în brațe pe Șoc și nu îl lăsă până nu-l văzu că răspunde afirmativ. Apoi îl îmbrățișă cu aceeași patimă pe Sentimente, căutând în privirea lui aceeași privire de luptător. Doar că ochii lui negri rămâneau tot triști, în timp ce capul i se mișcă a negație. Doamna Popan era contrariată și ceru explicații de la prietenul lui.

– Sentimente nu mai vrea victime, nu mai suportă înfruntările crunte dintre oameni, o lămuri acesta. Vă vom fi mereu aproape și vom face tot ce putem pentru dreptate, dar nu am voie să omor pe nimeni. I-am jurat, iar eu îmi respect cuvântul, mai ales în fața celui mai bun prieten.