Tangențial (7)

Au avut nevoie de toate acele speranțe și zâmbete de încurajare, pentru că nici dimineața nu s-a grăbit să vină. Nimic nu era previzibil pe această planetă, iar posibilitatea să nu mai prindă vii un nou răsărit, nu era de neglijat. Noroc că au mai găsit lemne și pești, iar Călin a reușit să prindă chiar și o rață de pe lac. Însă frigul se amplifica, în timp ce ei oamenii priveau cu ardoare locul de unde bănuiau că s-ar putea ivi primele raze de soare. Parcă nu le venea să creadă că, până nu demult, astrul ceresc era cel mai mare dușman al lor, parcă i-au uitat fierbințeala cu care îi alungase în apă și îl așteptau acum ca pe un salvator.

Imagini pentru imagini cu răsărit de soare

În cele din urmă, apariția lui discretă a fost întâmpinată cu chiote și veselie generală, dacă nu ținem cont de apatia permanentă a lui Georgică. Dar parcă nu mai era același soare de care s-au despărțit la asfințit. Mult mai mic și lent în ascensiunea sa, căldura lui era o impresie a ceea ce ar trebui să fie, iar lumina părea că e filtrată de o ceață invizibilă. Semne îngrijorătoare pentru grupul zgribulit, subiect de reflecție și previziuni sumbre, exprimate sau reprimate.

– Ce s-a întâmplat cu soarele ăsta?, izbucni Sabina, masându-și brațele reci.

– Soarele e același, doar planeta s-a îndepărtat, veni Săndel cu o lămurire. La viteza cu care o face, s-ar putea ca data viitoare să ni se arate doar ca o stea.

– Ăsta ar fi și sfârșitul nostru, concluzionă Titus. E clar că fără soare nu există viață, cel puțin nu din aceea pe care o cunoaștem noi.

– Nenorocită planetă!, răbufni Călin. După ce că ne-a răpit, ne aruncă în hăul cosmic, bătându-și joc de legile astronomiei. Nu putea să-și găsească și ea un sistem solar unde să graviteze ca toate celelalte planete?! Numai la un astfel de sfârșit nu m-aș fi gândit și nu pot să-l accept cu mâna în sân. Chiar nu e nimic de făcut?

– Hmmm…, întotdeauna se poate face ceva, replică Săndel, îngândurat. Mai mult pentru a nu sta degeaba și nu că ar fi mari așteptări.

– Spuneți ce aș putea face, că nu mă dau în lături de la nimic. Cu riscul vieții mele, interveni hotărât Sibel.

– E nevoie de un înotător bun, specifică fostul căpitan de ambarcațiune. Apa din lac a scăzut mult și tare mi-ar plăcea să știu cum se prezintă adâncul lui. Cu această ocazie, ai putea să-ți găsești și fratele, se adresă lui Călin.

– E o idee bună, acceptă acesta. Trupul lui nu a fost adus la mal, precum peștii și lemnele…

– Și nici nu pot să-mi închipui că s-o fi prins de ceva pe fund, doar nu există vegetație, completă Sabina. Sunt o bună înotătoare și cred că pot să ajung pe fundul lacului.

– Ești sigură, draga mea?, se îngrijoră Titus. Nu vezi ce frig e? Poate să te prindă un cârcel și să rămâi acolo.

– Nu-ți face probleme, că apa e mai caldă decât aerul dimineții, îl asigură tânăra.

– Foarte bine!, se bucură Săndel. Avem doi voluntari hotărâți pentru o treabă deloc ușoară, dar esențială. Ar fi bine să vă pregătiți trupește și sufletește. Până atunci se va mai încălzi și atmosfera.

Călin și Sabina s-au pus în mișcare în jurul lacului, dezmorțindu-și trupul și încercând periodic temperatura apei.

– Nu am încredere în omul ăsta, îi șopti Titus lui Săndel. Are o privire rece și înjură mult.

– Omul e îndurerat de pierderea fratelui, nu poate fi călduros și calm în aceste momente, îl liniști prietenul. Nici noi nu suntem prea drăguți acum.

– Spune-mi sincer, ce speri să găsească pe fundul lacului. Doar un cadavru nu ne-ar fi de ajutor.

– Nici eu nu știu, sincer. Dar am în mine o bănuială care sper să se adeverească.

După vreo două ore a venit vremea acțiunii, tot grupul mutându-se în imediata apropiere a lacului. Părea un spectacol sportiv binevenit după atâta monotonie, de la care nu aveau alte așteptări. Amândoi înotătorii păreau în formă și bine dispuși când și-au împărțit zonele în care se vor scufunda fiecare. Spectatorii au putut constata că durata de imersiune a amândurora era destul de lungă și sensibil egală. Dar se așteptau ca, pe măsură ce timpul trecea și oboseala își spunea cuvântul, ieșirile la suprafață să fie tot mai dese. Norocul a făcut acel „nu știu ce” să fie descoperit de Sabina la doar a patra scufundare. Suprafața lacului fiind mult redusă, cei de pe mal au putut vedea semnele de surprindere pe care le făcea tânăra, înainte de a porni spre ei. Și Călin și-a dat seama că s-a găsit ceva și a pornit, la rândul lui, spre mal.

– Ce este? Ce s-a întâmplat? Ai găsit ceva?, au fost întrebările curioșilor nerăbdători.

– Este ceva!!!, răspunse Sabina, în timp ce își trăgea sufletul. Este ceva în mijlocul lacului.

– Ce anume? Cum arată?, întrebă Săndel, acoperind vocile celorlalți.

– E ca un aspirator de vreo doi metri care trage apă. Parcă-i din metal și are mai multe orificii. Precis că-i făcut de o ființă inteligentă, dar nu știu cu ce scop. Trebuie să-l mai văd.

Divergențe și confuzii

Costică era parcă în al nouălea cer, în acea dimineață. E drept că voia bună îl caracteriza, dar parcă de data asta îi strălucea chipul ca unui tânăr îndrăgostit, deși era trecut de a doua tinerețe, iar de iubirea cea mare încă nu avusese parte. Motivul fericirii trebuia să-l împartă cu prietenul Milu, pe care-l vizită în chioșcul de ziare și reviste, unde era angajat.

– Ghici ce?, îl întrebă el pe amic, înghesuindu-se în pe un taburet care era destinat tocmai unor astfel de vizite.

Milu era ceva mai tânăr, om căsătorit, cu cinci copiii și… mai multă minte. După ce scăpă de doi cumpărători, își permise să-și dea capul mai înapoi, ca să-l citească mai bine pe cel de lângă el.

– Ce, ce?, păru el confuz.

– De ce crezi că-s fericit?

– Eu știu?… Ai băut de dimineață bună?

– Hai, fii serios! E ceva mai mult, ceva permanent…

– Ți-ai făcut permanent?! Parcă aveai părul creț dinainte…

– Nuuu, măăăă… De fapt n-ai cum să ghicești, că-i prea mare bomba: mi-am luat mașină!

– Ei, aș! Când?

– Ieri am primit oferta, ieri am testat-o, și ieri am făcut actele! Totul a mers ca pe roate! De-aia nu m-ai văzut pe-aici.

Milu făcu ochi mari, dar nu răspunse până nu primi banii pe o revistă.

– Dar de unde ai avut bani?, că doar ești pensionar pe caz de boală.

– Tocmai că n-a costat mult! De aceea m-am grăbit, să nu scap ocazia. Doar două mii de lei, exact cât aveam.

– Ahaaa, deci ai luat o vechitură!

– Așa ar zice cei neavizați. De fapt e un Audi splendid, care atrage gagicile ca un aspirator.

– Și câți ani are? Câți kilometri la bord?

– Păi… nu știu precis, dar asta-i mai puțin important! Să vezi cum zâmbeau fetele la noi când stăteam la semafoare, când luam curbele pe lângă trotuare sau când claxonam în trafic. Omule, cu mașina asta am intrat din nou pe piața matrimonială, mă simt iar tânăr și încrezător. Mă înțelegi?

– Hmmm, așa o fi. Trebuie să văd și eu minunea.

– Așa te vreau, Milule! Aștept să-ți termini treaba și pornim într-o aventură. Încă mi-e valabil permisul de conducere. Mă duc după bijuterie și te aștept cu ea vizavi, pe la patru.

Milu era curios, iar după ce a închis chioșcul și-a aruncat privirile în parcarea de alături. Într-adevăr, un Audi vechi și cam ruginit făcea contrast cu mașinile sclipitoare din jur. La volan, zâmbea cu infatuare Costică.

– Asta-i „bijuteria”?!!, îl întrebă sarcastic Milu. Nu vezi cât de jalnic arată?

– Ha, ha, ha! Râzi tu, râzi, dar nu te pricepi la inimile femeilor. Mașina asta inspiră iubire prin fiecare pată de rugină, mai ales că are culoarea potrivită. Sunetul motorului ticăie ca o inimă pasională, iar claxonul e vocea care parcă strigă „Te iubesc!” Urcă și-o să te convingi.

Imagini pentru poze cu audi vechi

Portiera se deschise cu un scârțâit, care o fi însemnând încă o dovadă de adorație în limbajul necunoscut al mașinii. După câteva încercări, porni și motorul, obosit și cu simptome de cancer. Cel puțin ăsta era diagnosticul gândit de Milu, dar ce știa el? Costică ieși cu grijă dintre celelalte autoturisme și prinse mai mult curaj pe șosea.

– Acu’ să vezi!, își atenționă plin de sine prietenul.

Încetini la o curbă și claxonă zâmbitor o fată tânără, ce aștepta să traverseze. În mod cu totul ciudat, fata întoarse capul în partea opusă.

– Asta-i o fițoasă, își explică el eșecul.

Urmă o altă abordare, cu mașina rulând aproape de o frumoasă ce mergea pe trotuarul de alături.

– Domnișoara vine la plimbare cu noi?, întrebă candid șoferul cel mândru.

– Ia mai plimbă ursul!, veni răspunsul promt al celei vizate.

– Că bine zice, măi Costică, îl sfătui iritat Milu. Lasă-le în pace și vezi-ți de drum. Poate mă recunoaște vreuna și îi spune nevesti-mii, că nu mai am liniște acasă.

– Cum să le las, măi frate? Păi de ce crezi că mi-am luat mașină? Poate așa îmi găsesc și eu perechea, că altfel nu se uită fetele la bărbați. Trebuie să aibă ceva în dotare.

– Da, dar nu o mașină ca asta. Poate un Ferrari sau Lamborghini…

– Lasă că am văzut ieri cu ochii mei. Ia să vezi cum o dau gata pe asta.

„Asta” era o doamnă stilată, cam de vârsta „vânătorului”. Acesta își scoase capul pe geam și lansă întrebarea standard:

– Singurică, singurică?

Femeia îl examină întâi pe el, apoi autoturismul, după care îl privi iar încruntată și ridică mâna, arătându-i ferm degetul din mijloc.

– Cred că orașul ăsta-i de vină. Într-un oraș mare, fetele-s mult mai abordabile, concluzionă Costică.

– Dar ia spune-mi, cine a condus ieri?

– Cum cine? Fostul proprietar, voia să-și ia adio de la mașină printr-o ultimă cursă.

– Și cum arată acel proprietar?

– Aaaa, păi era un tânăr cu mustață și un păr ce-i curgea pe umeri. Avea niște ochelari de soare, d-ăia de firmă, și un tatuaj mare pe mâna… Doar nu crezi că?…

– Poți să fii sigur! Păcat de cele două mii de lei. Gândește-te la câte buchete de flori puteai oferi, și tot primeai măcar un zâmbet. Dar așa…

Costică a picat din al nouălea cer, dar nu-i omul care să se lovească prea rău. S-a consolat cu jumătate prețul, recuperat prin vânzarea vechiturii.