Divergențe și confuzii

Costică era parcă în al nouălea cer, în acea dimineață. E drept că voia bună îl caracteriza, dar parcă de data asta îi strălucea chipul ca unui tânăr îndrăgostit, deși era trecut de a doua tinerețe, iar de iubirea cea mare încă nu avusese parte. Motivul fericirii trebuia să-l împartă cu prietenul Milu, pe care-l vizită în chioșcul de ziare și reviste, unde era angajat.

– Ghici ce?, îl întrebă el pe amic, înghesuindu-se în pe un taburet care era destinat tocmai unor astfel de vizite.

Milu era ceva mai tânăr, om căsătorit, cu cinci copiii și… mai multă minte. După ce scăpă de doi cumpărători, își permise să-și dea capul mai înapoi, ca să-l citească mai bine pe cel de lângă el.

– Ce, ce?, păru el confuz.

– De ce crezi că-s fericit?

– Eu știu?… Ai băut de dimineață bună?

– Hai, fii serios! E ceva mai mult, ceva permanent…

– Ți-ai făcut permanent?! Parcă aveai părul creț dinainte…

– Nuuu, măăăă… De fapt n-ai cum să ghicești, că-i prea mare bomba: mi-am luat mașină!

– Ei, aș! Când?

– Ieri am primit oferta, ieri am testat-o, și ieri am făcut actele! Totul a mers ca pe roate! De-aia nu m-ai văzut pe-aici.

Milu făcu ochi mari, dar nu răspunse până nu primi banii pe o revistă.

– Dar de unde ai avut bani?, că doar ești pensionar pe caz de boală.

– Tocmai că n-a costat mult! De aceea m-am grăbit, să nu scap ocazia. Doar două mii de lei, exact cât aveam.

– Ahaaa, deci ai luat o vechitură!

– Așa ar zice cei neavizați. De fapt e un Audi splendid, care atrage gagicile ca un aspirator.

– Și câți ani are? Câți kilometri la bord?

– Păi… nu știu precis, dar asta-i mai puțin important! Să vezi cum zâmbeau fetele la noi când stăteam la semafoare, când luam curbele pe lângă trotuare sau când claxonam în trafic. Omule, cu mașina asta am intrat din nou pe piața matrimonială, mă simt iar tânăr și încrezător. Mă înțelegi?

– Hmmm, așa o fi. Trebuie să văd și eu minunea.

– Așa te vreau, Milule! Aștept să-ți termini treaba și pornim într-o aventură. Încă mi-e valabil permisul de conducere. Mă duc după bijuterie și te aștept cu ea vizavi, pe la patru.

Milu era curios, iar după ce a închis chioșcul și-a aruncat privirile în parcarea de alături. Într-adevăr, un Audi vechi și cam ruginit făcea contrast cu mașinile sclipitoare din jur. La volan, zâmbea cu infatuare Costică.

– Asta-i „bijuteria”?!!, îl întrebă sarcastic Milu. Nu vezi cât de jalnic arată?

– Ha, ha, ha! Râzi tu, râzi, dar nu te pricepi la inimile femeilor. Mașina asta inspiră iubire prin fiecare pată de rugină, mai ales că are culoarea potrivită. Sunetul motorului ticăie ca o inimă pasională, iar claxonul e vocea care parcă strigă „Te iubesc!” Urcă și-o să te convingi.

Imagini pentru poze cu audi vechi

Portiera se deschise cu un scârțâit, care o fi însemnând încă o dovadă de adorație în limbajul necunoscut al mașinii. După câteva încercări, porni și motorul, obosit și cu simptome de cancer. Cel puțin ăsta era diagnosticul gândit de Milu, dar ce știa el? Costică ieși cu grijă dintre celelalte autoturisme și prinse mai mult curaj pe șosea.

– Acu’ să vezi!, își atenționă plin de sine prietenul.

Încetini la o curbă și claxonă zâmbitor o fată tânără, ce aștepta să traverseze. În mod cu totul ciudat, fata întoarse capul în partea opusă.

– Asta-i o fițoasă, își explică el eșecul.

Urmă o altă abordare, cu mașina rulând aproape de o frumoasă ce mergea pe trotuarul de alături.

– Domnișoara vine la plimbare cu noi?, întrebă candid șoferul cel mândru.

– Ia mai plimbă ursul!, veni răspunsul promt al celei vizate.

– Că bine zice, măi Costică, îl sfătui iritat Milu. Lasă-le în pace și vezi-ți de drum. Poate mă recunoaște vreuna și îi spune nevesti-mii, că nu mai am liniște acasă.

– Cum să le las, măi frate? Păi de ce crezi că mi-am luat mașină? Poate așa îmi găsesc și eu perechea, că altfel nu se uită fetele la bărbați. Trebuie să aibă ceva în dotare.

– Da, dar nu o mașină ca asta. Poate un Ferrari sau Lamborghini…

– Lasă că am văzut ieri cu ochii mei. Ia să vezi cum o dau gata pe asta.

„Asta” era o doamnă stilată, cam de vârsta „vânătorului”. Acesta își scoase capul pe geam și lansă întrebarea standard:

– Singurică, singurică?

Femeia îl examină întâi pe el, apoi autoturismul, după care îl privi iar încruntată și ridică mâna, arătându-i ferm degetul din mijloc.

– Cred că orașul ăsta-i de vină. Într-un oraș mare, fetele-s mult mai abordabile, concluzionă Costică.

– Dar ia spune-mi, cine a condus ieri?

– Cum cine? Fostul proprietar, voia să-și ia adio de la mașină printr-o ultimă cursă.

– Și cum arată acel proprietar?

– Aaaa, păi era un tânăr cu mustață și un păr ce-i curgea pe umeri. Avea niște ochelari de soare, d-ăia de firmă, și un tatuaj mare pe mâna… Doar nu crezi că?…

– Poți să fii sigur! Păcat de cele două mii de lei. Gândește-te la câte buchete de flori puteai oferi, și tot primeai măcar un zâmbet. Dar așa…

Costică a picat din al nouălea cer, dar nu-i omul care să se lovească prea rău. S-a consolat cu jumătate prețul, recuperat prin vânzarea vechiturii.