Occident Express (4)

La început a fost un zvon venit de la vecinii atoateștiutori, apoi s-a concretizat printr-o știre de pe canalele televiziunii, iar la urmă s-a descărcat ca un trăsnet, printr-un telefon primit de la Londra. Radu al ei a fost rănit grav într-un atentat cu multe victime. Singurul ei copil, lumina și sprijinul vieții sale și a nepoatei Adela, era internat într-un spital străin și îndepărtat, fără ca cei iubiți să-i fie aproape, să-l întrebe cum se simte și să-l aline prin cuvinte iubitoare de mamă și fiică. Inima i se strângea de durere la fiecare gând întunecat, dar mai ales la posibilitatea ca băiatul ei să se stingă tânjind după ei, între oameni necunoscuți, cu fețe preocupate și vizite precipitate.

Se uita cu fereală la chipul necăjit al Adelei, o fetiță care a suferit deja prea mult, întâi prin pierderea mamei, apoi prin plecarea la muncă a tatălui, iar acum prin această tragedie imposibil de suportat. Tocmai când spera că meandrele vieții s-au mai îndreptat, iar viitorul părea că promite măcar o parte din despăgubirile meritate, o astfel de lovitură ar putea să dezechilibreze pentru totdeauna și un om călit, darămite o copilă de doisprezece ani și o văduvă singură, săracă și prea dependentă de dragostea pentru mica ei familie. Simțea cum se sufocă în casa aceea mică, pornea instinctiv să-și facă bagajele, dar își amintea imediat că nu avea cum să ajungă unde-i era vrerea.

Se nimerise să fie o vreme de iarnă sufocantă prin ninsoare, în care avioanele erau oprite adesea la sol, mașinile se împotmoleau pe șosele, iar la trenuri nici nu se mai vindeau bilete. Cu atât mai mult, satul lor era rupt total de orice altă localitate, oamenii se zbăteau să-și facă poteci până la poartă sau către magazinul cu produse alimentare, de unde cumpărau tot ce mai rămăsese pe rafturi. Ici-colo se întâlneau câte doi-trei și își făceau cruce privind la cerul plumburiu și fulgii deși pe care nu înceta să-i împrăștie. De mult nu mai văzuseră atâta zăpadă, iar ăsta trebuia să fie un semn pentru ei și vremurile ce au să vină. Lelea Sofia n-avea nervi pentru a a face pronosticuri și nici în povești n-o mai lăsa sufletul să stea. Pentru ea conta doar ziua de azi, doar gândul neîntrerupt către fiul pe care avea obligația să-l vadă cât mai repede.

Totuși, Adela a reușit s-o smulgă din abisul amărăciunii, provocându-i uimire și o rază de speranță:

– Bunică, poți să faci bagajele și să mergem la gară. Plecăm la tati!

Femeia se uită mai atentă la expresia de pe chipul fetiței, pentru a fi sigură că nu și-a pierdut controlul sau poate face o glumă proastă.

– Cum să plecăm, dragostea mea? Nu vezi ce-i afară? Nu ai auzit că toate mijloacele de transport sunt împotmolite?

– Am auzit, dar eu știu că există un tren care nu poate fi oprit nicicum. Gara nu e departe și, cu puțin efort, putem ajunge în trei ore. Ai încredere în mine, așa cum și eu am încredere în Occident-Express. Tata ne așteaptă și nimic nu ne poate opri.

Ca hipnotizată, lelea Sofia se ridică și, de data asta, începu cu adevărat să înghesuie în geamantane tot ce aveau nevoie la drum, dar mai ales pentru Radu al lor. Câteva borcane cu zacuscă, dulceață, oleacă de slăninuță, cârnăciori, tobă, sarmalele făcute astăzi și câteva plăcinte, preferatele băiatului. Precis că mâncarea din spital nu-i priește, dar asta de acasă îl va pune mai repede pe picioare. Astfel încărcate, au pornit-o încet și hotărât către halta ce părea departe, ținând cont de condiții. Câte un cunoscut curios le privea intrigat și chiar încerca să le descoase, strigând din curte. Dar ele nu-i băgau în seamă și înotau printre troiene, profitând de orice urmă bătătorită pe care alții au făcut-o înainte. Ningea cu sârg în continuare, vederea nu le răzbătea departe, dar îndârjirea lor depășea aceste piedici, lăsând în urmă casă după casă, stradă după stradă.

Au ajuns obosite în fața liniei de cale ferată, unde le-a ieșit în întâmpinare nea Nuțu, paznicul dintotdeauna al micii clădiri din haltă.

– Dar unde v-ați pornit pe o vreme ca asta, lele Sofia?, se minună bătrânul. Nu vedeți ce potop e afară?

– Am venit la tren, răspunse femeia gâfâind. Trebuie să mergem la feciorul meu.

– Ce tren ți s-a năzărit!? Matale nu vezi cum arată șina? Nicio garnitură nu poate circula, cale de sute de kilometri.

– Nepoata mi-a zis că vine unul special, iar eu cred în vorbele ei, îi spuse lelea Sofia.

– Eu cred că durerea te-a cam scrântit la cap, îi răspunse Nuțu, dând din cap a pagubă. Hai mai bine la mine în gheretă, că am făcut focul…

Dar un șuierat prelung și ascuțit îi întrerupse vocea, făcându-l să se întoarcă spre direcția de unde părea că vine. Nu dură mult, căci niște lumini tot mai pătrunzătoare se apropiau de ei, despicând cu încăpățânare perdeaua de ninsoare. Uimirea a atins apogeul când au deslușit cum o suflantă puternică și un plug eficient îndepărtau zăpada din fața trenului, urmând ca, după ele, mai multe brațe ingenioase și iuți în execuție, să instaleze o cale ferată nouă, paralelă cu cea veche și acoperită de nea. Toți trei erau încremeniți de ceea ce le văd ochii, când garnitura a oprit în dreptul lor. Prima care și-a revenit a fost Adela.

Imagine similară

– Hai, bunică, să urcăm repede, zise ea trăgând-o de mânecă și ridicând o geantă.

Lelea Sofia se trezi la realitate, puse mâna pe celelalte bagaje și, înainte de a se urca în vagon, se întoarse spre bătrânul paznic:

– Rămâi cu bine, Nuțule! Sper ca minunea asta să nu te scrântească la cap.

După care zâmbi larg și își urmă nepoata nerăbdătoare.

Tangențial (4)

„O fi cu nervii la pământ”, se gândea Maria în timp ce o urmărea pe domnișoara de alături cum fuma țigară de la țigară. Era tânără, frumoasă și siluetă ca un manechin pe care hainele cântăresc mai mult decât corpul. Pe chipul machiat cu dărnicie se putea citi tristețea și uneori o grimasă de nerăbdare, accentuată prin priviri dese aruncate ceasului prețios de pe mână. Amândouă fuseseră invitate într-un birou improvizat, în așteptarea colonelului Andreicuț. Trecuse o săptămână de la prima lor discuție, timp în care femeia a așteptat ca pe jar o cât de mică informație despre soțul ei. Acum, în sfârșit, se părea că cercetările au ajuns în stadiul de a genera câteva concluzii.

Imagine similară

– Tot pe domnul Andreicuț îl așteptați?, întrerupse Maria tăcerea apăsătoare.

– Nu știu pe cine… mi s-a spus că aici voi primi informații, răspunse tânăra cu ochii pierduți.

– V-a dispărut și dumneavoastră cineva din familie?, riscă femeia o întrebare mai concretă.

– Da… da, da. Iubitul meu, Georgică… Ne-am certat, chiar înainte de ciocnirea asta cu planeta nenorocită. Mi-a spus că o să se sinucidă dacă nu ne împăcăm, dar eu nu l-am crezut. Acum îmi pare rău…, se pare că a făcut-o cu adevărat.

– Eeee, n-aveți de unde să știți, încercă Maria să o liniștească. Soțul meu iubea viața, își adora familia, dar tot a dispărut. A fost…

Colonelul intră cu sprinteneala-i caracteristică și le salută amabil.

– Dumneavoastră sunteți…

– Nedelcu Sânziana, completă tânăra strângând mâna bărbatului.

– Așaaaa…, pe dumneavoastră vă știu prea bine, îi zise apoi Mariei, întinzându-i și ei mâna. Am făcut tot posibilul, ținând cont de situația excepțională în care ne aflăm. Să nu vă așteptați, însă, la multe răspunsuri, și cu atât mai puțin la minuni. Suntem oameni, iar fenomenul acesta a fost gigantic față de puterile și cunoștințele noastre. Cum îl chema pe logodnicul dumneavoastră?

– Georgică, de fapt Gheorghe Zetea, se grăbi domnișoara să informeze. Nu suntem logodiți încă, dar ar fi urmat…

– Aveți o poză cu el?

Tânăra își deschise poșeta și scoase mobilul, căutând printre fotografii și oprindu-se la una, pe care o arătă colonelului.

– Avem o înregistrare cu toți cei care au urcat pe vasul condus de Pop Alexandru, soțul doamnei Maria. Se vede treaba că unul dintre ei era acest Georgică. Îmi pare rău pentru amândouă, dar nici măcar o parte din trupurile lor nu a fost găsită și nici nu mai cred că se va găsi. Condoleanțele mele, doamnelor.

Un oftat prelung și dureros se auzi din pieptul Mariei.

– Eu nu pot să accept această dispariție, răbufni tot ea. Trebuie să existe o explicație, doar nu s-au evaporat.

– Vă înțeleg, doamnă, și am căutat cu toții să lămurim misterul. Mai ales că am găsit fragmente din ambarcațiune, însă nici urmă de oameni. Părerea specialiștilor e că trupurile lor au fost aruncate în spațiu, odată cu apa din lac. Deci nici o șansă să supraviețuiască fără oxigen, chiar dacă n-ar fi murit la impact.

– Băiatul meu simte că tatăl lui trăiește, iar eu tind să-l cred. Poate că a fost prins de cealaltă planetă…

Andreicuț zâmbi cu indulgență la fabulația Mariei.

– Doamnă dragă, astronomii au constatat că planeta Major, cum a fost numită, nu are atmosferă, deci nu se poate trăi pe ea. Nu are rost să vă faceți speranțe deșarte, ci mai bine îi dedicați o piatră funerară în fața căreia să vă rugați pentru sufletul lui. Se fac formele necesare ca să primiți ajutor pentru ceremonie și o indemnizație pe viață.

– Și ceilalți?, se interesă Sânziana.

– Doar rudele au dreptul la ajutor, domnișoară. Vă înțeleg durerea și îmi exprim compasiunea, la fel și pentru celelalte victime. Apropo de asta, acum dispun de pozele tuturor și vă rog să le priviți, doamnă Maria.

Femeia recunoscu doar fotografiile prietenilor Titus și Sabina, la care se adăugă acum cea a lui Georgică. Despre ceilalți trei, le dădu colonelul câteva informații.

– Acesta e un cetățean român de origine siriană, pe nume Sibel. Regret că trebuie să vă spun, dar era sub supravegherea SRI, cu bănuiala că plănuiește un atentat.

– Aoleu!, exclamă Maria. Și de ce a fost lăsat să umble liber prin țară?

– Se voia prinderea șefilor, prin intermediul lui. Ăsta e cel de-al treilea și al patrulea pasager, zise colonelul în timp ce le arăta ultima poză.

– Păi, nu văd decât unul, se miră Sânziana, trăgând vârtos dintr-o nouă țigară.

– Nici nu e nevoie de mai mult. Sunt doi frați gemeni care seamănă perfect. Problema este că unul dintre ei și-a ucis părinții și vrea să scape și de fratele său. Totul de la nemulțumirea privind împărțirea averii.

– Extraordinar, ce oameni!, se cruci din nou Maria. Nici pe ăsta nu ați fost în stare să-l arestați?

– Au fost reținuți amândoi, dar fiecare își susținea nevinovăția, iar martorul principal nu era sigur care dintre ei e vinovat. A trebuit să fie eliberați și cercetați în libertate. Pentru acești trei indivizi nu a venit nimeni să ceară informații și nici ajutoare.