Confort sporit

A fost odată, cum nu avem nădejde să mai fie vreodată, pe vremea când trenurile noastre circulau cu o viteză de… tren, nu de car cu boi. Pe vremea aceea, vagoanele erau încălzite iarna, iar ceasurile se fixau după mersul trenurilor, fiindcă ele arareori întârziau. A fost odată, pe vremea când Bucureștiul arăta altfel, însă, bucureștenii, în marea lor majoritate, aveau aceleași năravuri. A fost o zi anume, în care trebuia să rezolv o problemă în Capitală, așa cum li se întâmplă multor provinciali în anumite momente ale vieții.

Acceleratul care ne ducea – pe mine și soția mea – a pornit din Baia Mare la ora șapte și jumătate fix și a ajuns în Gara de Nord după exact douăsprezece ore. Compartimentul a fost plin în cea mai mare parte a timpului, astfel că am dormit pe apucate, legănați de vagoanele ce zburdau pe șine și sprijiniți de umerii colegilor de călătorie, către care alunecam în momentele onirice. După o astfel de călătorie, a urmat o zi încărcată cu vizite în mai multe birouri pentru a obține o audiență la Ministrul Muncii. S-a aprobat pentru a doua, ținându-se cont că venim de departe și nu ne-ar fi ușor să mai batem drumul o dată. Urma o altă noapte, pe care am fi vrut să o dedicăm somnului și odihnei, o pauză în care să ne împrospătăm în vederea întâlnirii cu înaltul demnitar. Dezamăgirea ne-a cuprins tot mai mult când am văzut că nu găsim nicăieri o cameră de hotel, oricât ne-am rugat și am încercat să-i mituim pe recepționeri. Nu cunoșteam pe nimeni în București, iar dormitul în sala de așteptare a gării era interzis, neavând încă bilet pentru tren. Dar chiar de-am fi reușit să ne strecurăm pe o bancă, mi se rupea sufletul să-mi văd nevasta cum se chinuie să-și găsească o poziție cât de cât confortabilă pentru a adormi puțin.

Stăteam epuizați la o masă din restaurantul Gării de Nord și ne exprimam năduful în fața unui pahar de vin alb. Întâmplarea a făcut să fim auziți de un individ bine spilcuit, ce se afla la masa alăturată. Omul și-a cerut politicos scuze de intruziune și s-a așezat între noi, prezentându-se:

– Popescu Titus mă numesc, de profesie avocat. Îmi cer iertare că intervin, dar nu mă pot abține când aud graiul vostru ardelenesc atât de aproape sufletului meu, zise el sărutând mâna soției.

L-am primit cu plăcere la masa noastră, bucuroși să cunoaștem un localnic căruia să ne plângem de necazul nostru. Omul s-a arătat revoltat de situație și a venit imediat cu o rezolvare:

– Soarta a făcut să mă întâlniți, dragii mei maramureșeni! Am o slăbiciune pentru românii din nordul țării, iar dacă voi avea o fată, cu unul de acolo o voi mărita. Uite care-i treaba: eu am o cameră de oaspeți într-un apartament din Drumul Taberei, confort sporit, cum nici la cel mai bun hotel nu găsești. Ce om aș fi dacă nu vi l-aș oferi, când știu că sunteți atât de extenuați!? Avem timp să bem încă un vin, după care mergem să vă culcați.

Fericiți de ofertă, am comandat o sticlă de vin, primită cu entuziasm de avocat și răsplătită cu multe cuvinte de laudă la adresa noastră. Apoi, am comandat un taxi ce ne-a purtat pe multe străzi și bulevarde bucureștene. Domnul Popescu dădea comenzi de oprire, ieșea câteva minute și se pierdea printre blocuri, după care revenea și dădea o altă adresă. Nu puteam să evit cu privirea ceasul taxiului, pe care banii se adunau atât de spornic. Două ore se scurseseră când am poposit în fața unei case de la periferia orașului.

– Îmi pare rău, dar apartamentele erau toate ocupate, ne lămuri avocatul. În schimb, o să vă găzduiesc într-o casă extraordinară, cu confort sporit și un dormitor ca-n Rai. N-ați mai văzut așa ceva!

Taxiul ne-a costat cât o cameră luxoasă de hotel, sumă la care trebuia să adăugăm și prețul găzduirii pretențioase care se anunța. Deja era întuneric când am intrat în curte, iar domnul Popescu s-a dus să deschidă ușa unei case ce se arăta modestă pe dinafară. S-a arătat surprins că era încuiată și a început să strige:

– Mami! Mami, eu sunt. Deschide ușa, că am niște oaspeți.

O lumină s-a aprins într-una din cameră, iar apoi s-a făcut auzită o voce nervoasă de femeie:

– Iar ai adunat vagabonzi de pe străzi, Țuțule? Ți-am spus că nu-i mai primesc. Du-i în baracă.

– Mami, hai că nu-s vagabonzi… și plătesc bine.

– Lasă-mă să dorm, se răsti femeia, după care stinse lumina.

– E o mică problemă, dar se rezolvă, ne spuse domnul Popescu. Vom dormi în cabana din spate, un loc liniștit, cu confort sporit și mobilier simplu, ca la mama voastră de acasă.

”Cabana” era un fel de șură, cu o masă lungă într-o parte și două bănci fără spătar. Am oftat și mi-am privit soția cu regret vizibil, căutând apoi o modalitate de a-i face odihna posibilă. Soluția era ca ea să doarmă pe masă, iar noi, bărbații, pe bănci, cu capul sprijinit de masa din lemn masiv. Așa ne-a găsit razele dimineții, ce se strecurau cu ușurință printre scândurile strâmbe ale construcției.

– Sculați, maramureșenii mei dragi!, ne săgetă cuvintele domnului Popescu. Odihna s-a sfârșit, iar voi aveți treburi de rezolvat. După ce-mi veți achita nota pentru găzduire, firește. Pentru prietenii mei, am întotdeauna o reducere, deci nu-mi sunteți dator decât cu 200 de lei, deși ați avut parte de un confort sporit față de hotel, precum și compania mea permanentă.

Parcă nu-mi venea să cred urechilor, dar omul vorbea foarte serios și hotărât să-și primească suma, altfel coșmarul ar fi continuat și în miezul zilei.

Banii (VIII): Strategia

– Dumneata trebuie să fii domnișoara…

– Militaru Rodica, domnule avocat…, ochii tinerei se străduiră să deslușească numele scris pe tăblița așezată neglijent pe birou. Nu voia să-l pronunțe greșit, chiar dacă-l văzuse și pe ușa de la intrare.

– Daaa, da, fata colonelului. Mi-a explicat el cam despre ce-i vorba, dar vreau să aud totul din gura matale. Mi se pare o poveste trăsnită și, dacă nu mă ruga frumos, nu m-aș fi implicat într-o astfel de bătălie, indiferent de onorariu. Deci, povestește-mi, ca și cum n-aș ști nimic.

Omul de după birou avea o vârstă apropiată de pensionare și o figură jovială, chiar pitorească. Creștetul capului mic și chel îi era mărginit de un semicerc albit a ceea ce amintea de părul cu care fusese dotat de mult. Statura mică și pirpirie se putea ghici chiar și de pe scaunul din care nu se obosi să se ridice. Ochii îi scăpărau cu vigoare în spatele ochelarilor subțiri și eleganți, iar vocea subțire se făcea remarcată de la primele acorduri. ”Stănășilă Valeriu” era numele pe care îl descifră Rodica înainte de a trece la subiect.

Relată tot ce i se păru că-i necesar, începând cu primele zile din viața de după operație, până în momentul în care a aflat că fusese înșelată. Continuă cu munca de detectiv care a urmat pentru a-l găsi pe studentul mincinos, precum și modul în care l-a făcut să-și recunoască înșelătoria. Victor a mărturisit primirea sumei de 5.000 de euro de la un domn ce s-a dovedit a fi Virgil. Acesta din urmă nu mai răspundea la telefon, și nici la apartamentul lui nu era de găsit. O altă persoană ce părea implicată, Stela, nu recunoștea nicio acuzație, ci se considera o victimă a unor suspiciuni neîntemeiate, drept pentru care nu mai voia nici s-o vadă pe păgubită.

Stănășilă ascultă cu coatele pe masă și capul sprijinit în mâini. Ridică pleoapele doar când pauza prelungită sugera că tânăra își terminase expunerea, respiră adânc cu un zâmbet ironic ce se dorea un preambul al opiniei sale.

– Domnișoară… pățania dumitale mi se pare incredibilă, cu toată bunăvoința de care dispun. Vă închipuiți cum o să pară în fața unor judecători impasibili, reci și raționali. Înainte de orice, cine ar crede că ați dat peste un fraier dispus să renunțe la câteva milioane de euro, pentru o rochie pătată și ochii dumitale senini? Puneți-vă în situația lor. Încă nu s-a mai auzit așa ceva nici măcar în occident. Parcă era un film cu titlul ”Un bacșiș de două milioane de dolari”, dar și acolo povestea era mai credibilă. Pe la noi, ne mirăm dacă cineva îți înapoiază portmoneul cu câteva mii de lei, omul e privit ca un erou… sau mai degrabă un prost.

– Deci… nu mă credeți?, se cătrăni tânăra.

Bătrânul dădu din mâna a lehamite.

– Are vreo importanță ce cred eu? Nu pe mine trebuie să mă convingi, ci pe judecător. Și ascultă-mă bine: nu prea ai șanse, chiar dacă ai avea dreptate.

– Mă sfătuiți s-o las baltă?

– Nici asta nu-mi permit a-ți spune. Deduc că ești o luptătoare ambițioasă și poate vei avea puțin noroc. De fapt… mult noroc. Mergi mai departe, dacă te simți în stare, dar nu-ți pune mari speranțe în mine. Am nevoie de ceva concret pentru a te reprezenta.

– Adică…?

– Vezi dumneata, biletul acela de care vorbești nu era, de fapt, al dumitale. Poate că omul chiar l-a uitat pe masă și nu-și mai amintea unde. E probabil să nici nu fi știut că-i câștigător. Aveai datoria să mergi la poliție și să-l predai, nu?

– Nu știu ce am gândit atunci, dar eram oricum în criză de timp pentru viața mea. Dacă s-ar fi dovedit, într-un târziu, că omul mi l-a oferit cu bună știință, ar fi fost târziu să mai pot beneficia de el.

– E drept, dar în fața legii nu există milă. Ai acționat în interesul tău și ai câștigat viață. Acum vrei să revendici banii și nu te acuz, dacă poți dovedi că ai fost victima unei conspirații. Nici mie nu-mi plac astfel de oameni, dar, înainte de a-i ataca, mă asigur că am armele necesare. Deocamdată, nu le am.

– Ce ar trebui să fac, ce să mai aduc, domnule avocat?

– Nu ce, ci pe cine!

Rodica se uită în ochii expresivi ai bătrânului și simți că i se cere imposibilul.

– Ooo, nuuu! Nu pot să fac asta!

– Am crezut că pentru dumneata nu există expresia ”nu pot”. Doar cel care a jucat biletul poate să emită pretenții asupra câștigului. Doar el poate susține că vi l-a dăruit și, prin urmare, banii vă revin de drept. Aduceți-mi omul în cauză și eu vă promit că-i scuturăm pe vinovați de fiecare bănuț, plus cheltuieli de judecată și daune morale. Altfel nu avem ce discuta.

Avocatul se ridică în picioare și întinse mâna, semn că audiența se terminase. Tânăra înghiți în sec și se văzu nevoită să facă la fel, deși ar mai fi avut câteva întrebări. Oare trebuia să se resemneze sau era în stare să găsească acul din carul cu fân?