Fain e să fii român!

De ce e fain să fii român, când călătorești. 11 motive

Știu, sunt mulți care se rușinează cu cetățenia lor românească, când merg în străinătate. Călătorind în jurul lumii, mi-am dat seama că nu-i deloc rău să fii român. Ba dimpotrivă. Relaxează-te și bucură-te de originile tale, oriunde mergi. Uite și cîteva motive să faci asta:

 – Ai un pașaport bun pe care scrie U.E. și n-ai probleme cu viza, aproape nicăieri. Dacă erai unul dintre cei 2,5 miliarde de chinezi sau indieni de pe pământ, ai fi măsurat cozile la ambasadă în kilometri.

– Dacă într-o expediție prin junglă vei fi înconjurat de lighioane, o să te descurci, cu calm. Ești pregătit de mic pentru astfel de situații, de când te alungau câinii prin cartier. Colegul tău japonez de expediție o să clacheze emoțional.

– Datorită climei de acasă, te adaptezi ușor și în locurile călduroase și în alea friguroase. Dacă erai norvegian și mergeai în Africa, te-ai fi înroșit ca un posterior de babuin, din prima zi. Dacă erai, în schimb, un african și mergeai în Norvegia (în situația absurdă în care primeai viza) ți-ar fi înghețat chiar și lucrul de care erai cel mai mândru.

– Călătorești ca turist, backpacker, explorator sau afacerist. Dacă ai fi fost somalez sau nord-coreean, ai fi călătorit ca refugiat.

– Vorbești binișor engleza și asta te ajută peste tot în lume. Chiar dacă n-ai fost studios la școală, ai prins limba lui Brad Pitt și Clint Eastwood, din filme. Dacă-ai fi fost spaniol sau italian, i-ai fi auzit pe băieții ăștia vorbind doar în limba ta.

– Mulți occidentali superficiali au o părere atât de proastă despre țara ta, încât n-ai cum să-i dezamăgești. Aproape orice vei face, le vei depăși așteptările. Dacă ai fi fost neamț și n-ai fi avut chiloții aranjați pe culori, erai deja o dezamăgire.

– Și într-un taxi din Argentina, și într-o cârciumă din Franța, și într-o discotecă din Thailanda vei spune des ”This song is from my country”. Dacă ai fi fost rus, n-ai fi știut să spui asta.

– Dacă te enervezi tare, poți să înjuri temeinic pe oricine, pe limba ta. Dacă ai fi fost englez, ai fi încasat-o de la a doua silabă… ”Fuck y…”

– Când te vei întoarce acasă, mama te va aștepta cu masa plină de bunătăți, cum numai ea știe să prepare. Dacă ai fi fost thailandez, mama putea să fie de fapt tata.

– În orientul mijlociu, localnicii te invită amabili la ei acasă, auzind că vii din România, o țară pe care o respectă. Dacă ai fi fost american, te-ar fi invitat oricum la ei acasă, dar nu-ți mai dădeau drumul decât pe recompensă.

– Dacă un dubios vrea să-ți dea curs mai bun ca la bancă, te prinzi repede că-i hoț. Dacă ai fi fost scandinav, aveai deja buzunarele goale.

Acum, dacă tu ești supărat că te-ai născut român, nu cred c-o să te conving să-ți schimbi părerea. Lamentează-te puțin, așteaptă viața viitoare și poate, cine știe, vei fi neamț. Sau poate congolez. Eu unul cred că doar o viață am și-n aia sunt român. Și nu e rău deloc.”

Sursa: calatorcutricolor

Advertisements

Spirit călător: Aşteptându-l pe George

Timpul se dilatase ca un balon sufocant, iar ochii îi simţeam obosiţi de când erau blocaţi pe acele leneşe ale ceasului de pe peretele din faţă. Parcă niciodată nu aşteptasem ceva cu atâta nerăbdare sau poate că prezentul este subiectiv şi ignoră sentimentele care te-au dominat în trecut. Oricum ar fi, trebuia să-mi găsesc o preocupare, să mă gândesc la ceva plăcut, aşa cum făceam cu alte ocazii, altfel riscam să intru în panică, iar până la ora 18 mai erau două ore. Eram sigur că George n-o să întârzie, nu mi-ar face una ca asta, știind cât sunt de nerăbdător, cât de mult aştept experienţa unei posibile eliberări din temniţa întunecată pe care o suport de aproape doi ani.

M-am refugiat iarăşi în amintiri, momente îndepărtate ce păreau un vis frumos,  prea frumos şi transformat brusc într-un coşmar. Ce tineri eram şi cum ne împărţeam noi lumea pe la 22 de ani, când ne-am împrietenit în atelierul de reparaţii auto!

George era băiat frumos, înalt, cu fruntea lată şi o mustaţă bine îngrijită, care făcea ravagii printre doamne şi domnişoare. E drept că nici eu nu eram de lepădat, dar nu aveam şarmul şi talentul lui de a vrăji cu atâta nonşalanţă. Ceea ce ne-a apropiat de la prima întâlnire era pasiunea comună pentru motoare şi mai ales pentru condus. El avea atunci o motocicletă Honda, veche, dar bine întreţinută, pe care o “cărbunea”, adică o mâna cu viteză, de câte ori avea ceva timp liber. Mi-a insuflat şi mie această pasiune şi în scurt timp mi-am cumpărat un Kawasaki, devenind stăpânii şoselelor. Chiar am participat împreună la competiţii din care el a ieşit de multe ori victorios.

Ne plăcea să trăim la maximum fiecare clipă, iar viteza, cu vântul ce încerca să ni se opună, reperele ce rămâneau în urmă cu iuţeală, ne făceau să simţim că trăim cu adevărat. De aceea, munca de mecanic ni se părea prea monotonă, chiar dacă aveam un venit bun şi ne plăcea să meşterim la diferite tipuri de autoturisme sau camioane. Simţeam nevoia de ceva mai mult, să vedem mai multe, să călătorim câştigând bani în acelaşi timp. Astfel ne-a venit ideea de a ne cumpăra propriul nostru camion, propria noastră afacere. Am pus amândoi banii şi am mai făcut un împrumut de la bancă.

La început ne-a fost greu, până am găsit clienţi serioşi care ne-au apreciat pentru operativitatea noastră, dar în cele din urmă ne-am văzut visul împlinit. Străbăteam Europa în toate direcţiile cu TIR-ul nostru personalizat, având sculptat un înger alb cu aripile larg deschise, pe cabină. Conduceam pe rând şi câştigam foarte bine, iar fetele roiau pe lângă noi, în cele câteva zile de repaos când schimbam volanul cu ghidonul.

Euș fiind o fire mai sentimentală, m-am îndrăgostit de o tânără ingenuă din Harghita, ce avea şi un nume predestinat, Eva. George, în schimb, îşi schimba partenerele săptămânal şi nici nu mai reţin cu care din ele a fost la nunta mea. Eram fericit să întemeiez o familie, şi mireasa mea arăta la fel de încântată. În luna de miere am fost toţi trei; eu, Eva şi George, fiind perioada când am fost atraşi de un sport nou pentru noi: alpinismul. Era o preocupare care ne-a oferit ocazia de a trăi momente palpitante, pline de adrenalină, altfel decât cea generată de viteză şi călătorii. Poate că aşa a fost să fie: noua mea nevastă să vrea ca George să ne însoţească la munte, să găsim un instructor de alpinism amabil, dispus să ne împărtăşească cu pricepere primele noţiuni ale ascensiunilor alpine şi să reuşim a escalada prima stâncă.

Acolo sus, am trăit bucuria izbânzii şi am savurat spectacolul ce-l oferă înălţimile neîngrădite. Eram emoţionaţi şi copleşiţi de ceea ce vedeam sub noi, în preajma noastră, şi astfel că microbul ascensiunilor a găsit un teren prielnic pentru a se dezvolta, a pune stăpânire pe noi. Ma refer la mine şi George, căci pentru Eva a fost mai mult un chin, scrântindu-şi o mână şi stând mai mult pe lângă instructorul ce avea grijă să nu mai păţească ceva. Ne-am întors acasă cu regrete, dar cu promisiunea că vom repeta această experienţă şi pe alte piscuri care ne aşteptau. Noi, bărbaţii, căci nevasta nu era încântată să mai încerce.

Aşa am început să colindăm munţii în căutarea altor peisaje fascinante,din ţară şi din străinătate, pe care să le putem admira de sus, precum vulturii ce scrutează văile cu privirea-i dominantă. Nu ne neglijam nici meseria, însă profitam din plin de concediu deşi mi-ar fi plăcut să vină şi Eva cu noi. Totul a fost minunat până în acea zi fatidică în care aripile mi s-au frânt, iar viaţa mea a luat practic sfârşit. Un piton care s-a desprins, o funie care a cedat şi m-am prăbuşit de la 12 metri.

Oare am avut noroc că am scăpat cu viaţă? Aşa au spus mulţi, iar primi au fost medicii care m-au examinat imediat după accident. Tot ei au completat că am suferit o fractură severă de coloană vertebrală şi că nu voi mai putea merge niciodată şi nici nu voi simţi nimic de la brâu în jos. Eu zic că am fost blestemat să nu mor şi acest fapt trebuia îndreptat. Sufletul meu obişnuit să zburde şi să călătorească neîngrădit nu putea să sălăşluiască într-o carcasă stricată din carne şi oase, chiar dacă George şi alţi prieteni mă căutau deseori şi încercau să mă încurajeze. Eram o legumă şi nu aveam nevoie de mila nimănui!

Prima care a înţeles acest lucru a fost Eva, şi m-a părăsit la o lună după tragedie. Atunci am încercat prima oară să mă sinucid şi aş fi reuşit dacă aveam suficiente sedative. Sora mea,Diana, care era şi ea singură după trei mariaje eşuate, s-a mutat în cealaltă cameră din apartamentul meu. I-a promis lui George că o să fie atentă să nu recidivez şi că o să aibă grijă de mine. Uneori o făcea cu toată solicitudinea, iar alteori o vedeam cum se clatină sub influienţa băuturii la care apela şi ea pentru a uita..

Semne de primăvară (inedit)

Pe o limbă de pământ,

Mirosind a ploi şi vânt,

La ieşirea din oraş,

Am zărit un toporaş.

Dinţii soarelui lipsesc,

Razele-i se înghiontesc,

Totu-n jur s-a primenit

Şi renaşte iar, tacit.

Ziua e mai darnică,

Natura mai paşnică,

Oamenii mai zâmbitori

Şi interesaţi de flori.

Temerară şi voinică,

Trece-n zbor o rândunică,

Turuind fără opreală:

Ce, nu ştiţi!? E primăvară!

Vino, primăvară! Hai!

Dacă vrei să ne mai ai,

Te aştept de mult şi bine,

Ca să încolţeşti în mine!

Aniversare cu bucluc

Azi mi-am concediat asistenta. De ce am făcut-o?…Era ziua mea. Împlineam 37 de ani şi, să zicem, nu mă simţeam chiar aşa bine.

…În acea dimineaţă, când m-am trezit, am mers la bucătărie să beau o cafea, aşteptându-mă ca soţia mea să-mi spună: “La mulţi ani, iubitule!”…Dar nu mi-a zis nici măcar bună dimineaţa…(ce nesimţită). Mi-am zis: “Na, asta-i femeia pe care o merit…” Mă gândeam: “Copiii sigur îşi vor aminti”, dar când au coborât la micul dejun, nici unul nu a zis nimic. Aşa că am ieşi din casă destul de supărat, dar m-am simţit un pic mai bine când am intrat în birou şi asistenta mi-a zis: “Bună ziua, şefu’. La mulţi ani!” În sfârşit! Cineva şi-a adus aminte…

Am lucrat până pe la ora două, când asistenta a intrat la mine în birou spunându-mi: “Ştii, şefu’, e o zi superbă, şi cum e ziua ta, am putea merge să mâncăm împreună…doar tu şi eu…” Am acceptat şi am mers într-un loc destul de intim. Ne-am simţit foarte bine, am râs, ne-am amuzat copios şi când să ne-ntoarcem, propuse: “Cum ne-am simţit atât de bine azi, mai bine nu mai mergem la birou. Hai mai bine la mine în apartament…să bem ceva”. “Bine!”, am zis…şi am mers la ea acasă.

În timp ce serveam Martini, îmi spuse: “Dacă nu te deranjează, o să merg până în cameră la mine să mă îmbrac mai comod…” “Bine, cum doreşti”, i-am spus. După aproximativ cinci minute, ieşi din cameră cu un tort imens, cu 37 de lumânări, urmată de soţia, fiii, prietenii mei şi toţi colegii de la birou, cântându-mi: “Mulţi ani trăiască…mulţi ani trăiască…” Şi acolo eram eu, gol goluţ, fără nimic pe mine, întins pe canapeaua din sufragerie, aşteptând-o pe netoata asta! Ei… şi am concediat-o. Aşa ceva nu se face!!!…