Eunucul: Răzbunare cu preaviz (II)

– Astăzi vom fi din nou patru la masa de joc, anunță cu emfază Calup, în timp ce își făceau intrarea Dragoș și Bombonel.

– Numai de cărți nu-mi mai arde mie, se plânse imediat cel din urmă. Tu nu ai înțeles gravitatea situației? Doar ți-am explicat totul la telefon, deși nu cred că a fost un lucru înțelept. Poate suntem ascultați…

– Mai termină odată cu paranoia asta!, interveni agentul Dragoș. Vă temeți de un coate-goale, care nici nu-i sigur că mai trăiește. Ia să se arate, că-i facem felul și a doua oară.

– Și tu vii cu aberații d-astea, Tatuatule?, interveni nervos Calup. Omul ăsta e mort și îngropat, iar scorneala cu nu știu ce Eunuc vine de la târfa de Angela. Vă temeți de o stafie, de parcă a-ți fi copii.

– Nevastă-mea n-avea de unde să știe anumite lucruri, decât de la Romi, nu se lăsă mai prejos primarul.

– Poate c-ai vorbit prin somn și ea a fost pe fază. Sau poate ai fost beat și te-ai scăpat, așa cum îți stă în obicei. Hai că mă scoți din sărite cu fanteziile tale! Mai bine faceți cunoștință cu Rita, noua mea comoară.

O blondă înaltă și foarte frumoasă tocmai intrase în încăpere, făcându-l pe Dragoș să scoată un oftat de surprindere, iar pe Bombonel să rămână nemișcat pentru un timp. Părul ondulat cu talent, ochii de un albastru pătrunzător, îmbrăcămintea pretențioasă și aerul de doamnă aleasă, o recomandau de la sine.

– Să nu credeți că numai aspectul e de ea. Femeia asta joacă pocher la fel de bine ca și voi. Tocmai a venit din Italia și îmi pun mari speranțe în această investiție, care n-a fost deloc mică.

Calup râse cu poftă și o invită pe Rita să se așeze la masă.

– Să înțeleg că tu o sponsorizezi și la cărți?, întrebă Dragoș. Nu prea e corect…

– Ascultă! Îi dau o sumă de pornire, iar ea mi-i înapoiază cu dobânda corectă. În rest, nu avem niciun amestec unul cu celălat. N-aveți decât să fiți cu ochii pe ea, iar dacă trișează, o omor cu mâna mea. Nu-i așa, iubi?

– Nu-mi plac oamenii care înșeală la cărți și nu am făcut-o niciodată, se auzi glasul melodios al frumoasei, după care au împărțit cărțile.

Calup avusese dreptate, ba mai mult, Rita câștiga aproape la fiecare pot mai mare, în timp ce Bombonel o privea tot mai răutăcios. Nici Dragoș n-avea gânduri de admirație pentru necunoscută, doar grăsanul zâmbea mulțumit și admirativ. În cele din urmă, tot primarul fu acela care explodă:

– Asta e prea de tot! Pe mine nu mă duci de nas, doamnă, sau să-ți spun „domnule”? Cunosc eu stilul acesta de joc. Cine ești, de fapt?

– Ce vreți să spuneți, domnule?, se apără femeia, scandalizată.

– Chiar așa, ce te-a apucat, Bombonel?, întrebă și Calup.

– Nu vă dați seama cu cine avem de-a face? E o deghizare, dar pe mine nu mă înșeală. Este chiar El!

– Care el, omule?, se miră iar grăsanul.

– Eunucul! El este!, și sări cu mâinile la podoaba capilară a Ritei, începând să tragă cu toată puterea de păr.

Femeia zbiera de durere, încercând în zadar să se elibereze de trupul și strânsoarea bărbatului. Văzând că presupusa perucă nu vrea să se desprindă, Bombonel încercă să-i smulgă sânii și să-i care pumni peste față, de parcă înnebunise. Degeaba încercau ceilalți doi să-l oprească prin cuvinte și apoi prin forță, nu aveau puterea necesară, iar femeia era tot mai maltratată. Văzând că nu-i chip să-și apere investiția, Calup își scoase cuțitul și îl înfipse în spatele lui Bombonel.

– Numai eu am dreptul să-mi bat femeile!, se justifică el în fața uluită a lui Dragoș. Cine o mai dorește cu fața și corpul pline de vânătăi?

Corpul primarului se destinse tot mai mult, alunecând de pe Rita, pe podea. În ochii larg deschiși se putea citi mirarea și ciuda, în egală măsură, neștiind de ce îl lasă puterile, iar „podoabele” Eunucului nu vor să se desprindă, cu toată insistența. Femeia se trase într-un colț, plângând și tremurând toată. Părea că nici ea nu-și dă seama ce se întâmplase și îi privea încă temătoare pe ceilalți.

– Bănuiesc că nu mai e cazul să chemăm Salvarea, reflectă Dragoș. Asta e a doua crimă la care mă faci părtaș, măi Calup. Iar acum nu-i vorba doar de un om obișnuit, ci de un primar. Pe ăsta cum îl mai ascunzi?

Grăsanul se așeză pe scaun, epuizat de efortul fizic și psihic.

– A fost legitimă apărare, după cum ai văzut. Dacă nu interveneam, o omora pe Rita, și cine îmi plătea paguba? Că oricum mi-era dator vândut.

– Lasă că te plătea el în felul lui. Câte contracte ai primit prin primărie…

– Termină! Trebuie să găsim o soluție. Că și tu ai fost călare pe el, deci ești complice.

– O, nu, nu! De data asta nu mă mai convingi. Tu l-ai înjunghiat, tu să te descurci. Eu mă spăl pe mâini.

Eunucul: Răzbunare cu preaviz

– N-ai să ghicești cu cine m-am întâlnit ieri, îl pregăti Angela pe bărbatu-său.

Bombonel își sorbea liniștit cafeaua de dimineață, în timp ce răsfoia ziarul. Nu știa ce-l așteaptă, așa că nu răspunse decât printr-o mișcare nepăsătoare a umerilor. Femeia era însă pornită pentru un atac dureros și de durată, iar dacă el i-ar fi zărit rânjetul răutăcios, și-ar fi luat unele măsuri de precauție.

– Cu Romi!, aruncă ea bomba.

Bombonel scăpă ceașca din mână, iar cafeaua fierbinte se împrăștie pe pantaloni, făcându-l să sară în picioare ca ars.

– La naiba!, urlă el de ciudă, dar mai mult de impactul numelui auzit. Ia uite ce mi-ai făcut! Care Romi?

– Eu ți-am făcut? De ce-ai rămas așa surprins? Cu Roooomi… partenerul tău de poooocher, cel care ai zis că a plecat în Italia…

Bărbatul încercă să se liniștească, ștergându-se haotic cu un șervețel. Apoi își privi atent femeia, încercând să-i ghicească jocul:

– Ce glumă mai e și asta? Romi a plecat și nu mai vine, doar mi-a spus clar.

– Cum adică, nu se poate răzgândi omul? Cu toții ne mai și răzgândim, nu?

– Dar mi-ar fi spus… m-ar fi sunat, doar suntem prieteni. Nu mă lua cu d-astea că nu ține. Nu te-ai întâlnit cu el, așa-i?

– Îți jur că el a fost! Și nu vorbesc de o întâlnire scurtă, căci am petrecut mai multe ore cu el. E drept că nu l-am recunoscut la început, decât după voce, dar tot frumușel a rămas.

– Termină cu prostiile! Vrei să mă faci gelos, dar nu ține. Trebuie să merg la muncă.

– Să te fac gelos?! Nu crezi că e prea târziu? Doar știai că m-am culcat cu el, nu-i așa? Mi-a spus-o ieri…

Bombonel se irită tot mai tare și abandonă deocamdată ideea de a-și schimba pantalonii.

– Cum putea să-ți spună așa ceva? Cred că ai halucinații, dragă!

– Eu am mereu halucinații, nu-i așa? Și când te-ai culcat cu secretara, cu Scumpi sau cu fetele lui Calup. Tu crezi că trăiesc în altă lume și nu văd ce se întâmplă în jurul meu? De data asta, tu ești cel orb și văd că nici cu auzul n-o duci prea bine. Da, m-am culcat cu Romi mai de mult și am făcut-o și ieri.

– Ha, ha, ha! Asta chiar că n-o cred! Du-te și te tratează, femeie!

– Râzi tu râzi, Bombonel, dar amară o să-ți fie viața, câtă mai ai.

– Ce tot spui acolo? Vrei să mă omori?

– Nu eu, că nu merită.

– Dar cine?

– Eunucul.

– Eunucul?! Cine mai e și ăsta?

– Cum de nu-ți dai seama, că doar e opera voastră. Eunucul e Romi!

Bărbatul căscă ochii a uluire și picături de transpirație i se formau pe frunte. Luă un alt șervețel și se tamponă agresiv până în zona gulerului.

– Nu se poate…, bâigui el fără să sesizeze.

– De ce nu se poate, dragule? E ceva ce nu mi-ai spus? Lasă-mă să ghicesc: ai crezut că e mort. Ei bine, dacă a fost așa, acum a înviat!

– Nu e mort?! Ce ți-a spus? Unde e? Ce vrea?

– Vezi că-ți sună telefonul. Nu răspunzi?

– Dă-l încolo. Spune-mi…

– Deci nu te mai grăbești la primărie, râse sarcastic Angela, aprinzându-și calmă o țigară. S-o iau cu începutul. L-am întâlnit la cofetăria Crinul și am băut împreună o cafea. Nu bănuiam că, sub hainele acelea largi și după ochelarii cei negri era chiar el, dar vocea omului nu se poate schimba și am recunoscut-o imediat când a făcut comanda. La început, nu s-a bucurat că mă vede, însă discuția ne-a apropiat tot mai mult și astfel am ajuns într-o cameră de hotel.

Bombonel continua să transpire din abundență, dar asta nu-l opri să-și pună un pahar de coniac. Mâinile îi tremurau.

– Acum, pot să-ți spun că l-am iubit și încă-l mai iubesc pe omul ăsta. Ieri i-am cerut cu insistență să facem dragoste ca pe vremuri, dar mă tot respingea. Până când am devenit mai îndrăzneață și am vrut să-l prind de „comorile bărbătești”, dacă mă înțelegi. Închipuie-ți cât am fost de mirată când am văzut că n-avea nimic acolo! Tocmai el, adoratul femeilor din oraș, era castrat precum un animal! S-a roșit când i-am descoperit drama, dar apoi s-a ambiționat și nu m-a lăsat să plec până nu am făcut dragoste. Și crede-mă: a fost cu mult mai bine decât m-am simțit vreodată cu tine!

– Nenorocito! Dar nu se poate… nu se poate, repeta întruna bărbatul.

– Ohooo, ba se poate! Și încă cum!

– Și ce ți-a spus?

– Aaaa, da. Mi-a zis să-ți transmit că o să vină să-și plătească datoria față de tine. Nu mi-a spus concret despre ce-i vorba, dar poate mă luminezi tu.

– Nu știu la ce se referă. Nu știu deloc, răspunse precipitat Bombonel, golind paharul din mână.

– Interesant. El mi-a spus că o să știi, la fel cum ar trebui să știe Dragoș și Calup.

– Ce? A zis și de ei?

– A pomenit în treacăt, dar tu ești capul de afiș, dragul meu.

– Capul de afiș?! A zis când vine?

– Nuuu… Doar să fii pregătit, că lui nu-i place să rămână dator. Nu te bucuri, Bombonelu’ lu’ Angela?

Eunucul

– Patru valeți!, strigă victorios Calup, aruncând cele patru cărți pe masă. Te-am luat de data asta, Romeo!

Matahala râdea cu gura larg deschisă, iar brațele-i butucănoase erau gata să adune movila de bancnote din centrul mesei. Dar tânărul căruia i se adresase nu părea afectat de bucuria partenerului de joc. Schiță doar un zâmbet în colțul gurii și ridică brațul drept, cerând răbdare. Lui Calup îi îngheță râsul pe chip, pierzându-și instantaneu partea sonoră. Asistă astfel la etalarea celor patru dame, pe care Romeo o derulă liniștit în fața lui.

– Nu se poate, băiete!, strigă matahala enervată. Ai trișat! Știam eu că e ceva necurat la tine.

– Sunt mai norocos, asta e. Sigur că, atunci când pierzi o sumă atât de mare, e mai greu să recunoști, răspunse tânărul cu același zâmbet incitant.

– Daaa? Dar ce zici de cartea asta?, întrebă Calup întorcându-și cea de-a cincea carte.

Era încă o damă, cea de-a cincea. Ceilalți doi parteneri rămaseră cu ochii căscați de uimire. Agentul de poliție, Dragoș, zis și Tatuatu, simțea că va urma o cafteală pe cinste, și duse instinctiv mâna spre buzunar. Primarul Ruha, cu numele de alint Bombonel, își trase scaunul mai deoparte, pentru a se feri de eventualele lovituri scăpate de sub control. Romeo, de fapt Romi sau Romică, se înroși puțin, iar zâmbetul îi dispăru complet.

– De când jucăm cu cinci dame, băiete?, urlă Calup prinzându-l de mâini și ațintindu-l de aproape cu privirea. Nu poți să ai noroc și la cărți, și în dragoste!

– Jur că nu-i adevărat! Tu ai scos încă un as!, ripostă Romeo, vrând să-i convingă și pe ceilalți doi.

Apoi se smulse cu iuțeală din strâmtoarea matahalei și se ridică în picioare. Exemplul lui îl urmară imediat și ceilalți jucători.

– Măi Romică, eu zic să recunoști că ai pierdut și să lași banii. Altfel s-ar putea să iasă rău, interveni împăciuitor Dragoș.

– Ok! Să fie ai lui, că nu m-au făcut pe mine 12.000 de lei, cedă tânărul.

– S-o crezi tu!, veni răspunsul răspicat al matahalei, care nu se mai putea controla. Aruncă masa ce-i despărțea, iar hârtiile se împrăștiară plutind prin toată încăperea.

– Nu e prima dată când îmi furi banii, doar că de data asta te-am prins. Ai să-mi plătești acum și pentru dinții pe care mi i-ai scos anul trecut în încăierare. Și pentru fetele pe care mi le-ai momit în patul tău. Ești mare cuceritor, nu-i așa? Nu ierți nimic, că-i fată mare sau nevastă cu bărbat acasă. Știți și voi, Bombonel și Dragoș, la ce mă refer.

Spunând astea, Calup se avântă să-l zdrobească pe acuzat. Doar că, la dimensiunile lui, viteza de atac era mai mică decât reacția tânărului, care se pare că știa ceva arte marțiale. Astfel că, după câteva eschivări și lovituri scurte, matahala era țintită la pământ, făcând spume la gură printre înjurături. Probabil că sesizase lipsa altor doi dinți de aur, cu care se fălea de obicei la fiecare rânjet.

– Ți-am spus să stai blând, măi calup de grăsime. Nu te interesează pe tine cu cine mă culc, că ai destule fete care lucrează pentru tine. Eu nu m-am băgat în treburile tale, nici în ale lui Bombonel sau Tatuatu. Ia-ți banii de azi și lasă-mă în pace, altfel data viitoare îți tai boașele. Ai înțeles?

Dar o lovitură cu patul pistolului, primită de Romeo în moalele capului, îl doborî pe acesta la pământ, lăsându-l fără cunoștință.

– Mi-a ajuns și mie, zise Dragoș în timp ce-și băga arma înapoi. Credeți că nu știam de escapadele lui cu nevastă-mea? Ce te uiți, Bombonel? Să nu-mi spui că tu erai atât de naiv! I-o trăgea și Angelei tale de-i zburau fulgii.

Bombonel înghiți în sec, în timp ce Calup se ridică suflând ca un taur în călduri.

– Ce facem cu el?, îl întrebă Dragoș.

– Îl mătrășim, o dată pentru totdeauna, răspunse matahala dându-i o lovitură de picior în burtă.

– Fiți serioși!, se sperie primarul. Nu mă băgați într-o crimă, că eu sunt cel mai expus.

– Nu ai de ales, Bombonel. Oricum ți-a pus coarne de râde tot orașul de tine. Arată că ești bărbat și răzbună-te!

– Nu pot să-l omor, n-am omorât nici măcar o găină!, se plânse iar primarul.

– Nu vei fi singur. Uite că îl avem aici și pe reprezentantul legii, care ne dă binecuvântarea. El are pistol, ție îți împrumut cuțitul meu, dar numai după ce-l operez puțin. Va fi doar o formalitate pentru tine.

– Și cum scăpăm de cadavru?, se interesă calm Dragoș.

– Îl băgăm în portbagajul mașinii mele și-l duc într-un loc unde nu-l mai găsește nimeni. Doar noi trei vom ști ce sa întâmplat, iar secretul ăsta ne va uni și mai mult. De acord?, întrebă Calup.

Polițistul nu se codi, iar în cele din urmă se hotărî și primarul. Matahala scoase un cuțit lucios, în timp ce chipul îi exalta de satisfacție.