Confort sporit

A fost odată, cum nu avem nădejde să mai fie vreodată, pe vremea când trenurile noastre circulau cu o viteză de… tren, nu de car cu boi. Pe vremea aceea, vagoanele erau încălzite iarna, iar ceasurile se fixau după mersul trenurilor, fiindcă ele arareori întârziau. A fost odată, pe vremea când Bucureștiul arăta altfel, însă, bucureștenii, în marea lor majoritate, aveau aceleași năravuri. A fost o zi anume, în care trebuia să rezolv o problemă în Capitală, așa cum li se întâmplă multor provinciali în anumite momente ale vieții.

Acceleratul care ne ducea – pe mine și soția mea – a pornit din Baia Mare la ora șapte și jumătate fix și a ajuns în Gara de Nord după exact douăsprezece ore. Compartimentul a fost plin în cea mai mare parte a timpului, astfel că am dormit pe apucate, legănați de vagoanele ce zburdau pe șine și sprijiniți de umerii colegilor de călătorie, către care alunecam în momentele onirice. După o astfel de călătorie, a urmat o zi încărcată cu vizite în mai multe birouri pentru a obține o audiență la Ministrul Muncii. S-a aprobat pentru a doua, ținându-se cont că venim de departe și nu ne-ar fi ușor să mai batem drumul o dată. Urma o altă noapte, pe care am fi vrut să o dedicăm somnului și odihnei, o pauză în care să ne împrospătăm în vederea întâlnirii cu înaltul demnitar. Dezamăgirea ne-a cuprins tot mai mult când am văzut că nu găsim nicăieri o cameră de hotel, oricât ne-am rugat și am încercat să-i mituim pe recepționeri. Nu cunoșteam pe nimeni în București, iar dormitul în sala de așteptare a gării era interzis, neavând încă bilet pentru tren. Dar chiar de-am fi reușit să ne strecurăm pe o bancă, mi se rupea sufletul să-mi văd nevasta cum se chinuie să-și găsească o poziție cât de cât confortabilă pentru a adormi puțin.

Stăteam epuizați la o masă din restaurantul Gării de Nord și ne exprimam năduful în fața unui pahar de vin alb. Întâmplarea a făcut să fim auziți de un individ bine spilcuit, ce se afla la masa alăturată. Omul și-a cerut politicos scuze de intruziune și s-a așezat între noi, prezentându-se:

– Popescu Titus mă numesc, de profesie avocat. Îmi cer iertare că intervin, dar nu mă pot abține când aud graiul vostru ardelenesc atât de aproape sufletului meu, zise el sărutând mâna soției.

L-am primit cu plăcere la masa noastră, bucuroși să cunoaștem un localnic căruia să ne plângem de necazul nostru. Omul s-a arătat revoltat de situație și a venit imediat cu o rezolvare:

– Soarta a făcut să mă întâlniți, dragii mei maramureșeni! Am o slăbiciune pentru românii din nordul țării, iar dacă voi avea o fată, cu unul de acolo o voi mărita. Uite care-i treaba: eu am o cameră de oaspeți într-un apartament din Drumul Taberei, confort sporit, cum nici la cel mai bun hotel nu găsești. Ce om aș fi dacă nu vi l-aș oferi, când știu că sunteți atât de extenuați!? Avem timp să bem încă un vin, după care mergem să vă culcați.

Fericiți de ofertă, am comandat o sticlă de vin, primită cu entuziasm de avocat și răsplătită cu multe cuvinte de laudă la adresa noastră. Apoi, am comandat un taxi ce ne-a purtat pe multe străzi și bulevarde bucureștene. Domnul Popescu dădea comenzi de oprire, ieșea câteva minute și se pierdea printre blocuri, după care revenea și dădea o altă adresă. Nu puteam să evit cu privirea ceasul taxiului, pe care banii se adunau atât de spornic. Două ore se scurseseră când am poposit în fața unei case de la periferia orașului.

– Îmi pare rău, dar apartamentele erau toate ocupate, ne lămuri avocatul. În schimb, o să vă găzduiesc într-o casă extraordinară, cu confort sporit și un dormitor ca-n Rai. N-ați mai văzut așa ceva!

Taxiul ne-a costat cât o cameră luxoasă de hotel, sumă la care trebuia să adăugăm și prețul găzduirii pretențioase care se anunța. Deja era întuneric când am intrat în curte, iar domnul Popescu s-a dus să deschidă ușa unei case ce se arăta modestă pe dinafară. S-a arătat surprins că era încuiată și a început să strige:

– Mami! Mami, eu sunt. Deschide ușa, că am niște oaspeți.

O lumină s-a aprins într-una din cameră, iar apoi s-a făcut auzită o voce nervoasă de femeie:

– Iar ai adunat vagabonzi de pe străzi, Țuțule? Ți-am spus că nu-i mai primesc. Du-i în baracă.

– Mami, hai că nu-s vagabonzi… și plătesc bine.

– Lasă-mă să dorm, se răsti femeia, după care stinse lumina.

– E o mică problemă, dar se rezolvă, ne spuse domnul Popescu. Vom dormi în cabana din spate, un loc liniștit, cu confort sporit și mobilier simplu, ca la mama voastră de acasă.

Imagini pentru imagini mese si banci din lemn

”Cabana” era un fel de șură, cu o masă lungă într-o parte și două bănci fără spătar. Am oftat și mi-am privit soția cu regret vizibil, căutând apoi o modalitate de a-i face odihna posibilă. Soluția era ca ea să doarmă pe masă, iar noi, bărbații, pe bănci, cu capul sprijinit de masa din lemn masiv. Așa ne-a găsit razele dimineții, ce se strecurau cu ușurință printre scândurile strâmbe ale construcției.

– Sculați, maramureșenii mei dragi!, ne săgetă cuvintele domnului Popescu. Odihna s-a sfârșit, iar voi aveți treburi de rezolvat. După ce-mi veți achita nota pentru găzduire, firește. Pentru prietenii mei, am întotdeauna o reducere, deci nu-mi sunteți dator decât cu 200 de lei, deși ați avut parte de un confort sporit față de hotel, precum și compania mea permanentă.

Parcă nu-mi venea să cred urechilor, dar omul vorbea foarte serios și hotărât să-și primească suma, altfel coșmarul ar fi continuat și în miezul zilei.

Cum am ratat o moștenire

Nu cred că am întâlnit un copil căruia să nu-i placă dulciurile. Firește că și eu am fost tare dornic de ele, mai ales când era vorba de prăjituri. Pe această temă, îmi revine mereu în minte o întâmplare din vremea când eram elev, mai precis pe la zece ani.

Internat fiind la un spital din București, pentru o intervenție chirurgicală, profitam din plin de zilele necesare analizelor postoperatorii, hoinărind pe holuri și intrând pe toate ușile deschise. Mâncarea era bună și îndestulătoare, dar întotdeauna, la desert, se putea și mai bine. Mircea, un tânăr de optsprezece ani, cu un picior în ghips, îmi povestea că dacă trec de ușa de la capătul holului principal, pot ajunge într-o aripă unde sunt internați adulți, în principal oameni în vârstă, pentru refacerea și recuperarea capacității de muncă. Acolo, zicea el, o să primesc prăjituri câte pot eu să mănânc. Îl ascultam cu gura căscată, ca pe un prezicător cu har, și îmi saliva gura numai gândindu-mă la acele bunătăți.

Două zile am tot încercat ușa spre paradisul de dincolo, însă o găseam mereu închisă. Dar se întâmpla uneori ca infirmierele sau alte cadre medicale să uite sau să amâne pentru câteva minute zăvorârea intrării, iar norocul mi-a surâs în cea de-a treia zi. Mare emoție pentru mine când am trecut granița, cu inima temătoare și grăbindu-mă să nu fiu întors din drum. Am împins cu putere de roțile scaunului cu rotile, până am ajuns la o bifurcație neprevăzută a culoarului. Mircea nu mi-a pomenit de ea, iar eu nu știam dacă e bine s-o iau pe drumul din stânga sau pe cel din dreapta. Presat de timp și bazându-mă pe noroc, am ales holul din stânga, continuând să rulez cu spor.

Nu a trebuit să merg prea mult și am oprit în dreptul unei uși de salon deschisă larg. Înăuntru, doi bătrâni jucau table, în timp ce al treilea comenta și umplea niște pahare. Când m-au observat, am fost poftit cu amabilitate înăuntru, intrând în centrul lor de atenție. Cel mai în vârstă dintre ei, care era și cel mai respectat, părea să fie tare bucuros că m-a întâlnit, mai ales când a auzit că avem același nume de familie. Mă întreba dacă nu știu să am rude în București, pentru că familia lui provine din părțile mele, iar acum nu mai are pe nimeni. În schimb, deține o avere impresionantă, dar nu știe cui să o lase. Eu inspectam din priviri salonul, dar în afară de băutura din care tot gustau, nu am văzut nimic dulce. Astfel că am acceptat să gust și eu din ea, neștiind cât de ușor se urcă vermutul la cap. Am aflat a doua zi, când mahmureala de după m-a ținut la pat, neștiind infirmierele de ce sunt atât de cuminte. Iar Mircea mă certa că nu am ales calea cea bună, spre saloanele femeilor.

Trebuia să mă reabilitez în fața lui și să-mi îndeplinesc visul, ceea ce am reușit foarte curând. De data asta părea că am ajuns cu adevărat în rai, când două femei, trecute bine de a doua tinerețe, m-au invitat în camera lor. Era foarte frumos acolo, cu flori proaspete pe masă și, mai ales, un tort mare și o tavă cu prăjituri alături. Zânele bune zâmbeau mereu la mine și, printre întrebările puse cu blândețe, îmi strecurau în brațe câte o farfurioară cu bunătăți cremoase, cum nu mai mâncasem în viața mea. Eram îndemnat să gust din fiecare, ba fiindcă-i făcută de nepoata uneia, de fiica celeilalte sau dintr-o rețetă recomandată de ele. Am petrecut câteva ore acolo, chiar dacă nu mai încăpea în mine nicio înghițitură de prăjitură sau suc. La plecare, mi-au pus într-o pungă din toate, să am și pentru cină, m-au pupat pe obraji și m-au rugat să le mai caut.

Imagini pentru imagini cu prăjituri

Mircea m-a primit cu brațele deschise, când a văzut ce delicatese i-am adus. Atunci am aflat că încercase și el o astfel de incursiune, dar era prea mare să înduioșeze inimile bătrânelor ce tânjeau de dorul copiilor și a nepoților. Puțin după aceea am fost operat și imobilizat la pat, plimbările mele devenind doar o amintire. Bătrânul care avea același nume cu mine m-a căutat de câteva ori, tot îndemnându-mă să-i întreb pe părinți dacă știu să aibă rude în Capitală. Un simplu da, ar fi putut să mă transforme într-un moștenitor, dar pe mine nu mă atrăgea ideea unei averi, din moment ce omul nu venea niciodată cu prăjituri.

Ce n-a văzut Parisul

Toamna e anotimpul în care îl vizitez pe Mitică. Care Mitică?! Prietenul meu din București, care mi-a fost coleg de școală și cu care țin mereu legătura. El vine pe la mine primăvara-vara, când facem câte un tur al Maramureșului. În schimb, când îi sunt oaspete, îmi arată cu mândrie ce-i nou prin Capitală, prevenindu-mă de fiecare dată că o să am parte de ceva ”Ce n-a văzut Parisul!”. Nu uită să-mi amintească faptul că suntem în Micul Paris, unde, trecând peste unele neîmpliniri, trebuie să ne bucurăm de lucrurile minunate realizate în ultimii ani.

De data asta am fost șocat când am văzut că apartamentul prietenului meu era în plin proces de zugrăvire, deci imposibil de folosit. Chiar i-am reproșat:

– Trebuia să mă avertizezi, pentru a veni după ce termini. Acum ce ne facem?

– Nicio grijă! Ba chiar e mai bine așa. Am ocazia să te cazez la un hotel cum n-a văzut Parisul!

– La hotel!? Nu prea mă dau în vânt după astfel de locații. Atmosferă rece, oameni străini, camere fără personalitate, aceeași mâncare de restaurant de care-s sătul până peste cap… Eu credeam că vom găti noi ceva, doar n-am venit cu mâna goală.

– Lasă totul aici, că n-o să-ți pară rău.

M-am supus, după care am coborât la mașina lui. Pe drum, i-am cerut, totuși, niște lămuriri.

 .

– Mergem într-o locație de 4 stele, Hotel Arc de Triomphe, care face parte din primul lanț de boutique-hoteluri numit RESIDENCE HOTELS și este singura asociație de acest gen din lume, având sediul în Los Angeles, ca membru BLLA (Boutique and Lifestyle Lodging Association). Ia broșura asta, ca să ai o idee despre ce vorbesc.

Am luat cărticica pe care mi-a întins-o în timp ce rula pe Bulevardul Kiseleff și se apropia de Arcul de Triumf. După felul entuziast în care vorbea, mi-am dat seama că voia să-mi arate ceva deosebit, mai ales că nu vizitasem niciodată împreună vreun hotel. M-am convins că avea dreptate imediat ce am ajuns la recepție și Mitică s-a ocupat de rezervare. Tot personalul era numai un zâmbet, de parcă ne cunoștea dinainte, iar camera era aranjată cu gust și deplin confort. N-am apucat să mă obișnuiesc cu ambientul, că prietenul meu m-a invitat la masă, știind că vin de la drum lung.

 .

De aici încolo, am fost plăcut surprins de fiecare serviciu inclus în cazare, pe durata celor trei zile. Felurile de mâncare erau foarte variate, începând cu cele tradiționale românești, până la preparate sofisticate din care nu mai gustasem vreodată, dar care mă ispiteau să le încerc. Iar apoi cum n-aș putea să mă bucur de accesul la Spa, cu saună și jacuzzi într-un mediu rustic și lăfăindu-ne în halate albe imaculate, asortate cu papuci comozi. Am vizitat apoi și locație pentru evenimente corporate, unde tocmai avea loc o întâlnire între artizani din toată țara. Seara a venit pe nesimțite, iar eu am zis că merită să deschidem o sticlă de șampanie, urmată de un desert delicios. Acum chiar mă bucuram că am nimerit când Mitică zugrăvea!

 .

– Ăsta e cel mai bun hotel din București?, am întrebat eu.

– Ăsta și încă două, ce fac parte din același lanț hotelier: Domenii Plaza și La Conac. Mai este unul, situat pe Riviera franceză: Les Mandariniers. Data viitoare, când mai vii în vizită, acolo mergem. Doar o viață avem!

 .

Am râs cu poftă și am închinat pentru asta. Știam că Mitică se ține de cuvânt, iar un sejur într-o zonă atât de frumoasă mă încânta mult. Deocamdată ne-am bucurat de un weekend edenic, în care nici n-am mai vrut să vizităm alte obiective. Erau destule de văzut și de făcut în incinta hotelului, doar că zilele au trecut prea repede și a venit vremea să plecăm. Amintirile au rămas, însă.Residence Hotels mic

Acest articol participă la competiția SuperBlog 2016

Maistrul Hut

Subțirel și potrivit de înălțime, mereu îmbrăcat elegant, cu nelipsita-i cravată – chiar și sub halatul albastru -, strecurându-se subtil printre elevi și alți profesori, maistrul Hut putea fi recunoscut de departe și datorită ticului de a ridica brusc și des din umărul drept. Aveai timp să te pregătești sufletește pentru privirea-i de vultur ce răzbătea de după ochelarii subțiri și cu ramă aurită. Te sfredelea temeinic înainte de a te descoase ca un inchizitor în fața căruia trebuia să mărturiseși și cât lapte ai supt de la țâța mamei. Așa am simțit din prima clipă în care l-am văzut, la începutul unui nou an de școală profesională. N-am avut curajul să-l privesc în ochi mai mult de o clipă, iar el a intuit că sunt o pradă ușoară, cu care se poate juca înainte de a o răpune.

– Tu de unde ai apărut?!, a fost întrebarea care mi-a dat și mai mulți fiori.

– Sunt repartizat în clasa dv-stră, după ce am făcut primul an la Gura Ocniței, am îngăimat eu cu ochii în pământ.

– Asta-mi mai lipsea, că oricum am prea mulți elevi. Deja unii dorm câte doi într-un pat. De unde ești?

– Din Maramureș, dom’ profesor…

– Dom’ maistru!, mă corectă el. Deci ai ceva de mers până acasă. Când ai tren?

– Dom’ maistru, eu nu mă duc acasă, am rostit eu cu larimi în ochi. Am venit să învăț.

– Băiete, Bucureștiul nu-i de tine și nici meseria asta nu e. Du-te și învață ceva în Baia Mare, aproape de mămica și de tăticu’.

– Ei vor să rămân aici, dom’ maistru. Vă rog…

– Bineee… Să vedem de ce ești în stare. Vezi dormitorul ăsta cu 24 de paturi?

Am dat afirmativ din cap, cu ceva speranță în mine.

– După-amiază, între orele de la clasă și meditații, te prezinți aici și faci șmotru pe jos. Vreau să fie mai curat decât în spital. Ai înțeles, moroșene?

– Da, dom’ maistru, am răspuns eu din reflex.

Pe furiș, vedeam zâmbetele batjocoritoare ale viitorilor colegi. Eram „cel nou”, bobocul care trebuia umilit o perioadă, iar semnalul l-a dat șeful cel mare. A doua zi dimineață am așteptat cu sufletul la gură inspecția maistrului. A fost punctual și s-a prezentat înainte de micul dejun. Primul lucru a fost să întrebe:

– A plecat acasă moroșanul ăla?

– Sunt aici, dom’ maistru, am răspuns eu chiar din spatele lui.

– Aha!, se întoarse el și mă fixă din nou cu privirea.

Abia apoi cercetă cu atenție fiecare colțișor de linoleu, căutând un motiv să mă critice. Probabil n-o fi găsit, așa că a plecat fără să mai zică nimic. De atunci am rămas mereu în vizorul lui, iar practica din atelier, când era prin apropiere, mi se păreau un chin. Doar cei care făceau ore suplimentare sau îl ajutau la întreținerea autoturismului aveau parte de un tratament privilegiat, primind chiar și câte un cuvânt de laudă. Eu număram minutele și așteptam cu sufletul la gură să mă refugiez în clasă, iar după aceea să ies în oraș. Cișmigiul, cinematografele și anticariatele din Capitală erau locurile pe care le căutam la fiecare evadare, iar uneori plecam fără bilet de voie. Asta l-a făcut pe maistrul Hut să mă certe urât în fața colegilor. M-am simțit atât de umilit încât am plâns aproape o jumătate de oră. Vorbele lui dureau rău, de parcă te lovea continuu un ciocan pneumatic. Printre altele, îmi zicea răstit:

– Mă uit la tine și văd un ratat! În loc să te zbați și în timpul liber ca să înveți cât mai multă meserie, tu pierzi vremea jucând șah în Cișmigiu. Din aia nu se trăiește, nu poți pune o pâine pe masă, zevzecule! Ar fi trebuit să te urc eu în trenul către Baia Mare, să scap de o pramatie care nu face altceva decât să citească literatură nefolositoare, să cheltuie bani pe filme și pe cărți poștale cu șah prin corespondență. Spune-le alor tăi că vreau să discut cu ei între patru ochi.

Desigur că nu le-am spus, iar ei n-au venit niciodată în București. Până la absolvire, am avut parte de multe șicane asemănătoare, dar am strâns din dinți mergând pe drumul meu. Noroc că îmi făcusem doi prieteni, din profesorul de limba română și cel de sport. Cu ei am ținut legătura câțiva ani după absolvire, dar pe maistrul Hut nu l-am mai văzut decât o dată, când m-am dus să-mi ridic diploma. Mi-a zâmbit în premieră și mi-a strâns puternic mâna, de parcă uitase toate prevestirile făcute în ce mă privește. S-a bucurat când i-am spus că am un loc de muncă bun și mi-a urat mult succes. Eram derutat de noua lui atitudine, dar tot nu puteam să uit coșmarurile în care el a avut mereu rolul principal.

Un buchet pentru mireasă

Țin minte totul de parcă ar fi fost ieri. Veneam de la mare și tocmai trecusem de București, bucuros că am scăpat de aglomerație și aveam înainte doar drumul liber. Era o seară de sâmbătă și mă gândeam să cinez la un restaurant mai puțin pretențios, într-o localitate de pe traseu. Tocmai ce am intrat în Săftica și am găsit localul situat în apropierea șoselei. Parchez mașina și intru într-o sală mare și frumos decorată. Prea frumos și prea repede m-am bucurat, fiindcă mi s-a explicat că localul era închiriat pentru nuntă, deci nu puteam să iau masa acolo. Mă conformez cu regret și fac cale întoarsă, la autoturism, cu gândul să poposesc în altă localitate. Doar că mașina nu mai voia să pornească. Tocmai acum mă lăsase bateria.

Mă gândeam ce aș putea face într-o seară ca aceea și într-un loc în care nu cunosc pe nimeni. Prima grijă era să-mi astâmpăr stomacul, pe care-l neglijasem de multe ore, dar magazinul din apropiere era deja închis. În acel moment am văzut cum se apropie alaiul de nuntași, cu mirii în centru. Foamea mi-a dat ghes să mă amestec și eu printre ei, că tare-mi făcuseră cu ochiul aperitivele de pe mese. Astfel am intrat din nou în local și am ocupat un loc într-un colț. Lăsând rușinea la o parte și înfruntând privirile curioase ale comesenilor, am atacat o farfurie și o sticlă cu apă minerală. Cei din apropiere, s-au molipsit de pofta mea și au făcut la fel.

LivrareFloriBucuresti

Doar că n-a trecut multă vreme și a început strigarea darurilor. E adevărat că eram sătul, dar nu se cuvenea să o șterg fără a arăta pic de recunoștință pentru bunătățile din farfurie. Mă uit în portofel și constat că m-aș fi făcut de rușine cu darul meu, la sumele pe care le auzeam că se dau. Atunci mi-a venit ideea salvatoare. Știam din anul trecut, de la competiția SuperBlog, despre siteul LivrareFloriBucurești și iată că acum aveam ocazia să-i contactez și, prin ei, să mă salvez din această situație jenantă. Bine că restaurantul avea wireless și am putut intra prin telefon la florărie online. Apoi am sunat și am făcut o comandă flori, expunându-le situația și rugându-i să mă ajute printr-un curier flori. Vocea de la telefon a fost foarte amabilă și mi-a făcut o recomandare pentru livrare buchete, foarte convenabilă buzunarului meu și potrivită evenimentului la care eram părtaș.

 

Ceea ce m-a uimit mai mult, a fost rapiditatea cu care a sosit curierul cu autoturismul pe care scria florărie cu livrare, exact pe când starostele era în dreptul meu. Am făcut semn băiatului să se apropie și, luând buchet din mâna lui, l-am oferit direct miresei, explicându-i calitatea mea de autoinvitat. Au fost amuzați cu toții, iar mirii au ținut neapărat să facă o poză cu mine și buchetul de un alb imaculat, ba chiar și cu curierul salvator. Tot mirii au insistat să rămân la masă până dimineață, iar a doua zi m-au ajutat să-mi găsesc o baterie. Și uite așa am ieșit cu bine dintr-o situație care părea greu de rezolvat. Doar cu un buchet de flori, ce-i drept unul rafinat. De atunci știu unde să apelez și pentru alte ocazii.

flori9

Acest articol participă la competiția SuperBlog Spring 2016