Fetița care visa pentru alții (29)

Următoarele fragmente din jurnalul Lenei au fost selectate de comun acord între mama fetiței și jurnalista Stanca. Ele cuprind doar perioada de după despărțirea de copilă, de altfel cea mai zbuciumată și dramatică.

Imagini pentru imagini pagina de jurnal

„Dragul meu Jurnal

Am rămas doar noi doi și trebuie să fiu foarte atentă dacă vreau să nu te pierd și pe tine. Acum sunt singură în cameră, iar pe Poligraf o văd doar când ne întâlnim la masă și la ore. Atunci îmi povestește o mulțime de lucruri, din care nu rețin mare lucru, pentru că mintea mi-e acasă și la prietenii pe care i-am pierdut. Dar îmi face bine să o aud cum vorbește întruna, după atâtea ore de singurătate și gânduri care nu duc nicăieri. O profesoară, care-și spune dirigintă, i-a propus să-și însușească numele de „Avalanșă”, tocmai din cauza potopului de cuvinte pe care-l sloboade atunci când prinde ocazia. Mie mi-a dat porecla de „Bunica”, probabil fiindcă am părul alb și vorbesc mai puțin. Așa am fost sfătuite să ne semnăm și lucrările, doar că nouă ne plac vechile denumiri, deci nu ne-am supus chiar dacă am fost avertizate că vom avea probleme din cauza oamenilor răi care ne caută. Sunt sigură că Poligraf știe de tine, dragul meu Jurnal, doar nu pot să-i ascund nimic. Totuși e o prietenă bună dacă nu dezvăluie nimănui și nici între noi două nu aduce vorba. Pe ea nu o pot minți ca pe profesori, dar mi-e frică să nu-i pună ei întrebarea potrivită, pentru că-i în caracterul ei să spună adevărul despre orice.”

„Trăiesc într-o lume rece și necunoscută, în care un zâmbet îl prețuiesc ca pe o rază de soare printre norii persistenți. Nimeni nu mă întreabă cum mă simt și ce-mi doresc, dar sunt consultată aproape în fiecare zi de doctori fără halat care îmi spun ce ar trebui să visez și apoi sunt curioși să afle dacă mi-a reușit. Ei mă asigură că acesta e cel mai bun tratament, prin controlarea viselor și memorarea fiecărui amănunt, dar asta mă obosește și mi se face frică atunci când nu reușesc. Înseamnă că vindecarea e departe, la fel și revederea celor de lângă care am fost luate amândouă. Mă întreb adesea de ce se spune că și Poligraf e bolnavă, din moment ce ea nu spune decât adevărul. Apoi îmi vine să cred că Adevărul e o boală ca și a mea, deci trebuie tratat ca să poți minți fără să clipești.”

„Astăzi am fost foarte fericită, când am văzut că prietena mea a fost mutată cu mine. Deși va trebui să fiu mai atentă când scriu în paginile tale, tot e mai bine că putem să ne împărtășim amintirile frumoase de la școala domnului Bogdan și să ne facem speranțe pentru viitor. Poligraf mă întreabă despre mama, despre tata și Anița, iar eu îi povestesc cât de dor îmi este de toți. Dar asta doar pe scurt, până își trage răsuflarea și începe iar să vorbească despre trecutul ei diferit, dar la fel de trist ca al meu. Profesorii de aici se schimbă foarte des, la fel și unii dintre doctori. Probabil fiindcă ne mutăm cam o dată pe trimestru, de nici nu știm unde suntem. Uneori vedem cerul doar de la ferestrele cu gratii, dar alteori suntem lăsate să ieșim în curtea împrejmuită cu gard înalt și fără pic de vedere spre exterior. Atunci ne bucurăm de aerul liber, de iarba verde sau de zăpada atât de albă și de soarele scump la vedere.”

„Nu am scris încă nimic despre colegi, pentru că nu-i cunosc bine și nici nu-mi plac, așa cum nu-mi plac nici profesorii aceștia severi. Doar unul de limba română ne-a predat altfel, cu cuvinte care ne-au mers adesea la suflet, făcându-ne să-l îndrăgim ca pe un prieten mai în vârstă, aproape ca și pe profesorul Bogdan. Îl chema Costaș și, pe lângă materia predată, ne vorbea despre problemele vieții, începând de la relațiile dintre oameni și continuând cu sfaturi din te miri ce domeniu: cum să avem un regim alimentar sănătos, în ce fel de persoane să avem încredere, cât e bine să ne jucăm pe calculator și ce jocuri sunt cele mai indicate, precum și alte subiecte prin care ne făcea să-i așteptăm nerăbdători orele. Din păcate l-am pierdut și pe el, când ne-am schimbat iarăși locația”

„Colegi avem puțini, dar foarte ciudați și ei. Celui mai ieșit din comun i se spune „Adormitul”, pentru că doarme aproape mereu. Am aflat de la el că suferă de o formă foarte rară de narcolepsie. Interesant e atunci când se trezește, la fel de brusc precum adoarme, și răspunde exact la toate întrebările puse în timpul cât se părea că dormise. Cam o jumătate de oră părea total absent, cu ochii închiși și răsuflarea abia perceptibilă, dar apoi recupera în vreo șapte minute cu o viteză uluitoare, rezolvând oral sau pe monitor probleme atât de dificile încât îi corecta chiar și pe profesorii de matematică, fizică sau chimie. La fel se întâmplă și când ne jucăm împreună pe calculator sau în aer liber, îi bate pe toți la orice joc de logică sau viteză.”

va urma

Banii (IX): La pândă

Viața e o înșiruire de evenimente bune și rele, de plusuri și minusuri, ghinioane și noroace care se pot succeda uneori la grămadă. E bine să fii pregătit pentru oricare din feluri și, mai ales, să nădăjduiești că există un final pentru fiecare serie. Astfel se gândea Rodica atunci când a găsit o coincidență fericită, după atâtea dezamăgiri ce au lovit-o consecutiv. Vestea a venit tot de la Vera, căreia i-a povestit gândul de a face o călătorie prin nordul țării. Fata s-a arătat dispusă să o însoțească, mai ales că se născuse în Maramureș, unde îi trăia încă bunica, cea care o crescuse în ultimii ani de școală. Pentru job nu își făcea probleme, mai ales că avea trei săptămâni de concediu, iar apoi fie ce-o fi, că tot era plătită prea puțin pentru câtă treabă făcea.

Potrivirea asta îi ușura mult misiunea Rodicăi de a-și găsi binefăcătorul, doar Vera îl văzuse și l-ar fi putut recunoaște dacă era cazul. În plus, o călătorie de una singură nu părea deloc atractivă, așa că bătură palma în câteva minute. Picolița era bucuroasă că va conduce și ea Loganul noii sale partenere, mai ales că nu prea a avut ocazia să șofeze de când și-a luat permisul. Au pornit dimineața devreme, pentru a ajunge liniștite până spre seară și a găsi o cameră confortabilă. Fata a fost cea care s-a ocupat de cazare, alegând hotelul Minerul, tocmai în buricul centrului vechi al orașului Baia Mare. Era un avantaj important, pentru că în apropiere se afla agenția nr. 24, cea la care se jucase biletul buclucaș. Noaptea a trecut ca un generator de idei pentru Rodica, în timp ce Vera adormi ca un copil obosit după cină.

Funcționara de la ghișeu, o brunetă cu părul tuns băiețește, le-a întâmpinat în primele minute de la deschidere, dar, din păcate, nu au reușit să obțină mare lucru de la ea. Știa de biletul cu pricina, dar câștigătorul nu se prezentase la agenție și nu știa despre cine ar putea fi vorba. Chiar dacă Vera îl descrise în cele mai mici amănunte, care se schimbau ușor de la o relatare la alta. Li s-a propus să încerce la colega din schimbul doi, poate că ea știe mai multe.

Aveau timp să ia micul dejun și să-și bea cafeaua peste care au sărit în acea dimineață. În imediata apropiere era un mic restaurant cu mese aranjate afară, un loc bun pentru a ține sub supraveghere agenția. Cine știe, se gândea Rodica, poate omul ei preferă același loc, cum fac jucătorii împătimiți. De aceea își instrui colega să fie mereu cu ochii pe intrarea în cauză, iar uneori să dea câte o raită printre mesele dinăuntru. Ca să nu pară suspecte pentru cheneri, au alternat mâncarea cu cafelele, sucurile și plimbările prin apropiere, până la ora două după amiază, când a intrat în tură cealaltă funcționară.

Imagine similară

De data asta aveau în față o blondă cochetă cu părul lung și priviri ce alunecau adesea spre clienții chipeși. Pe ele le-au tratat însă cu răceală și suspiciune, mai ales după ce au aflat ce doreau.

– În ce calitate cereți aceste informații? Nu cunosc pe nimeni cu această înfățișare. Și chiar dacă aș cunoaște, vă dați seama că nu am voie să-i divulg identitatea. Vreți să-mi pierd postul? Dacă omul a vrut să rămână anonim, asta e. Vă rog să nu mai insistați…

Era clar că nu le rămânea decât să stea la pândă, în speranța că individul o să apară. Dacă nu cumva jucase din întâmplare o singură dată sau se lăsase după ce-și văzuse toate numerele câștigătoare. Se mai putea să fi pățit ceva sau să se fi mutat în altă parte. Erau atâția de dacă încât pe Rodica o lua iar cu dureri de cap. Timp de cinci zile au stat la pândă și au patrulat pe lângă agenție, tresărind uneori când Verei i se părea că-l recunoaște pe omul mult așteptat. În timpul acesta și-au stors creierii, căutând alte idei de abordare, dar toate picau, rând pe rând. Au rezistat eroic privirilor bănuitoare ale localnicilor care nu-și explicau ce hram poartă două tinere drăguțe și fără altă ocupație, refuzând amabil orice bărbat care voia să le invite în altă parte. Răbdarea și speranțele lor aveau, totuși, o limită.

Măcar au avut timp să vorbească tot ce le trecea prin cap și să se cunoască bine. E drept că Vera avea încă unele secrete despre care nu-i plăcea să vorbească. Cum ar fi părinții ei, un subiect dureros, la abordarea căruia fata se închidea în sine. În ceea ce o privește pe bunică, Rodica a înțeles că nu se despărțiseră într-un mod plăcut, având în vedere că Vera abandonase liceul și fugise în București pentru promisiunile unui tânăr cunoscut pe facebook. După ce și-a dat seama că a fost păcălită, nu a mai avut curajul să dea ochii cu cea căreia îi înșelase așteptările. Acum îi lipsea probabil un imbold, iar Rodica i l-a dat, mai ales că nu aveau de făcut decât vreo 30 de kilometri până în Seini, localitatea ei natală. Oricum, agenția era închisă a doua zi.

Facebook

Facebook şi singurătatea

– De ce este Facebook considerat a fi ideal pentru persoanele singuratice?

– Pentru că este singurul loc unde poţi vorbi cu pereţii, fără a fi considerat nebun.

Facebook în vremea lui Noe

Înainte de potop, şoricelu îl întreabă pe dinozaur:

– Auzi, ţie ţi-a dat Noe add pe Facebook?

– Nu…

– Nasol atunci.

Facebook şi agricultura României

– Unde merge bine agricultura în România?

– Pe Farmville

Facebook şi căinţa

O tânără la spovedanie:

– Părinte, eu…

– Ştiu, fiica mea, ce ai făcut, că suntem prieteni pe Facebook, am văzut poze, am citit ce ai scris pe perete… Mi-a fost destul

– Şi ce trebuie să fac ca să fiu iertată, părinte?

– Să dai like la zece mănăstiri.

Moştenirea în WWW.

Bunica era pe patul de moarte, îşi cheamă nepotul la căpătâiul ei şi spune:

– Nepoate, vreau ca tu să moşteneşti averea mea. Vila, ferma, herghelia de cai, tractorul şi toate animalele de casă plus cele 22 de milioane, toate vor fi ale tale.

– Wowww!!!, exclamă nepotul. Mulţumesc bunico, nu ştiam că ai aşa o avere. Unde este ferma de care vorbeşti?

Bunica răspunde, dânduşi ultima suflare:

– Pe Facebook.

Facebook provoacă adicţie!

– De ce poate fi confundat Facebook-ul cu un frigider?

– Pentru că utilizatorii îl deschid la fiecare cinci minute să vadă ce a mai apărut nou.

Facebook şi dilemele copiilor

Fetiţa către mama:

– Mami, mami, unde mergi îmbrăcată aşa frumos?

– În baie, mamă, să-mi fac poze pentru Facebook…

Viaţa fără Facebook

Am viaţă în afara Facebook, dar nu-mi amintesc parola.

Facebook, ca o mamă…

Facebook este ca o mamă. Dacă nu dai nici un semn timp de 24 de ore înseamnă că ai murit, ai fost răpit sau ai avut un accident.